Sângele

I Generalități
Sângele este un tip special de ţesut conjunctiv, în care substanţa intercelulară este
lichidă. Acest ţesut este alcătuit dintr-o parte lichidă numită plasmă şi o parte celulară
întâlnită sub denumirea de elemente figurate sau corpusculare.
Plasma este formată din:
- apă (91%);
- proteine (7%) dupa cum urmează: albumine (aproximativ 58%), globuline (aproximativ
38%) şi fibrinogen (aproximativ 4%); 
- alte substanţe precum: ioni, nutrienţi, produşi de excreţie, gaze, substanţe reglatoare ş.a.
Elementele figurate sunt reprezentate de:
- globulele roşii (hematii sau eritrocite), sunt cele mai numeroase dintre elementele
corpusculare fiind în număr de 4,2-6,2 milioane/µl de sânge;
- globulele albe sau leucocitele, sunt mai puţin numeroase, numărul lor fiind de 5000-
9000/µl de sânge. Acestea sunt de mai multe tipuri, procentul normal pentru fiecare tip
din totalul globulelor albe fiind:
-neutrofile (60-70%);
-eozinofile (2-4%);
-bazofile (0,5-1%);
-limfocite (20-25%);
-monocite (3-8%).
- trombocitele, numite şi plachete sanguine, în număr de 250.000-400.000/µl de sânge

II Funcţiile sângelui
- transportul de gaze
Sângele are rolul de a transporta gazele implicate în procesul respiraţiei. De la
nivelul plămânilor sângele se încarcă cu oxigen (O 2), pe care îl transportă prin vasele de
sânge la organe şi ţesuturi. Aici are loc schimbul de gaze între ţesuturi şi sânge, oxigenul
fiind transferat către ţesuturi, iar dioxidul de carbon (CO2), rezultat din procesele de
ardere, trece în sânge, urmând a fi transportat la plămâni, unde va avea loc un nou schimb
de gaze.
- transportul de nutrienţi, apă şi produşi de catabolism
Ca şi funcţia respiratorie această funcţie a sângelui este de o importanţă majoră,
îndeplinind două necesităţi ale organismelor vii: nutriţia şi excreţia. De la nivelul zonei
de absorţie a tractului digestiv, sângele se încarcă cu nutrienţi (ex: proteine, lipide,
glucide, vitamine, minerale etc.) şi apă, pe care îi transportă cu ajutorul sistemului
circulator, la organe şi ţesuturi. Odată ajunşi aici, nutrienţii şi apa sunt transferaţi
ţesuturilor, iar produşii reziduali rezultaţi din degradarea acestora, trec din ţesuturi în
sânge, prin intermediul căruia sunt transportaţi la rinichi, de unde vor fi preluaţi de
celulele specializate în filtrare.
- transportul de molecule în curs de maturare
Sângele are rolul de a transporta substanţele în curs de maturare, de la un organ la
altul, unde suferă modificări, pentru a putea fi folosite în procesele fiziologice. De

1
exemplu parcursul vitaminei D, care este produsă în forma inactivă în celulele
tegumentare, de unde este preluată de sânge şi transportată la ficat, iar apoi la rinichi
pentru a putea fi transformată în vitamina D activă. De aici vitamina D activă este
transportată de sânge în intestinul subţire unde ajută la absorţia calciului.
- transportul moleculelor cu rol în reglarea proceselor vitale
Majoritatea proceselor din corpul uman sunt reglate pe cale umorală, de către
hormoni. Pentru a ajunge de la organele, care îi produc, până la organele ţintă, hormonii
sunt transportaţi prin vasele sanguine, de către sânge.
- reglarea pH-ului şi menţinerea presiunii osmotice a mediului intern
Sângele conţine substanţe care ajută la menţinerea pH-ului în limitele lui normale
(7,35-7,40), precum şi substanţe care ajută la menţinerea în limite normale a presiunii
osmotice a mediului intern.
- menţinerea temperaturii constante a corpului
Sângele este implicat şi în procesele de termoreglare din organism. Atunci când
temperatura internă a corpului creşte, sângele preia o parte din energia termică şi o
transportă la periferie, unde căldura este eliminată în mediul extern, iar în situaţiile în
care organismul riscă să se răcească prea mult, prin vasoconstricţie tegumentară, sângele
ajunge din ce în ce mai puţin în teritoriile periferice ale corpului pentru a evita pierderea
suplimentară a căldurii.
- protecţie împotriva substanţelor străine şi agenţilor patogeni
Unele celule sanguine (leucocitele), precum şi o serie de compuşi biochimici din
sânge (anticorpii) constituie o importantă parte a sistemului imunitar, protejând
organismul împotriva elementelor străine, precum microorganismele şi toxinele.
- formarea de coaguli
Sângele are proprietatea de a se coagula în locul unde un vas este lezat, astfel
prevenindu-se o eventuală pierdere excesiva de sânge. Deasemenea, procesul de
coagulare este primul pas din fenomenul de refacere al ţesutului vătămat.

III Proprietaţile sângelui

- culoare roşie
- volumul sanguin reprezintă 6-8% din masa corporală
- densitate cuprinsă între 1057 şi 1062 kg/m3
- vâscozitate de 4-5 ori mai mare decât cea a apei
- presiune osmotică de 6,6atm (5016 mmHg)
- presiune oncotică (continut de proteine) 25 mmHg
- pH cuprins între 7,35-7,40 cu variaţii tolerabile ±0,4

IV Plasma
Plasma este partea lichidă a sângelui, în care celulele sanguine sunt suspendate.
Plasma reprezintă 60% din volumul total al sângelui şi este un coloid de culoare galbenă
format din 91% apă şi 9% alte substanţe solide, după cum urmează:

A. Proteine plasmatice
Proteinele plasmatice sunt de mai multe feluri ele fiind responsabile de o parte din
funcţiile sângelui. Acestea sunt albuminele, globulinele şi fibrinogenul.

2
Albuminele
Albuminele sunt proteine care se găsesc în proporţia cea mai mare, reprezentând
58% din totalul proteinelor plasmatice (30-50/µl de sânge). Aceste proteine sunt
sintetizate de către ficat şi au un rol important în reglarea drumului apei dintre ţesuturi şi
sânge şi invers. Deasemenea albuminele au un rol de seama în reglarea presiunii osmotice
a sângelui, datorită caracterului puternic hidrofil, dimensiunilor moleculare mici şi
concentratiei mari in sânge. Alte funcţii ale albuminelor sunt: transportul acizilor graşi,
transportul bilirubinei libere, transportul hormonilor tiroidieni.
Albuminele au o durată de viaţă de aproximativ 20 de zile.

Globulinele
Această familie de proteine este destul de heterogenă şi de numeroasă (38%),
deaceea funcţiile lor sunt diverse şi în număr mare. Tipurile de proteine incluse în această
categorie sunt:α-globulinele, β-globulinele şi γ-globulinele (imunoglobuline).
α-globulinele sunt proteine transportoare, implicate în vehicularea vitaminei B 12, a
lipidelor, glucidelor şi a tiroxinei. În urma electroforezei proteinelor acestea au fost
împărţite în α1 şi α2 globulinele.
β-globulinele au rol transportor, apreciindu-se că până la 80% din conţinutul lipidic al
sângelui este vehiculat de acestea.
γ-globulinele (imunoglobuline sau prescurtat Ig) sunt proteine sintetizate de către ficat şi
limfocite. Funcţia de bază a γ-globulinelor este de natură imunitară, cunoscut fiind faptul
că anticorpii sunt substanţe γ-globulinice. Numărul lor creşte in timpul imbolnăvirilor.

Fibrinogenul
Acest tip de proteină plasmatică are un procentaj mult mai scăzut (4%) decât
precedentele, dar datorită proprietăţii de polimerizare, în urna căreia formează fibrina,
funcţia acestuia este foarte importantă, el intervenind împreună cu alte elemente din
sânge în formarea coagulului sanguin şi astfel evitându-se pierderea unei cantităţi ridicate
de sânge.

B. Ioni
Ionii de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, clor, fier, fosfat, hidrogen, hidroxid,
bicarbonat, sunt implicaţi în procesele osmotice, în menţinerea şi schimbarea
potenţialului de membrană şi în menţinerea echilibrului acido-bazic.

C. Nutrienţi
Nutrienţii care se găsesc în sânge sunt glucidele, aminoacizii, triacilglicerolul şi
colesterolul au rol de surse de energie cât şi constituienţi ale unor molecule mai mari
(cum ar fi proteinele) sau pentru formarea de structuri celulare. Între nutrienţii din plasma
sanguina se găsesc şi vitaminele, cu rol de a promova activitatea enzimatică.

D. Produşi de excreţie
Produşii de excreţie sunt preluaţi de la diferite organe şi transportaţi la altele
pentru a fi eliminate sau pentru a fi reprocesate şi depozitate. Dintre aceşti produşi: ureea,

3
acidul uric, creatinina şi sărurile amonice sunt produşi de excreţie ai metabolismului
proteinelor, care sunt preluaţi de către sânge transportaţi la rinichi şi eliminaţi prin
urinare.
Bilirubina este un produs de excreţie al globulelor roşii. Atunci când eritrocitele
mor, hemoglobina pe care o conţin este descompusă de macrofage în componentele de
bază (grupul eme şi globina). Mai apoi grupul eme este degradat în biliverdină şi apoi în
bilirubină. Aceasta este transportată la ficat unde este procesată pentru a putea fi solubilă
în apă şi lăsată în intestinul subţire odată cu bila, acest produs fiind responsabil de
culoarea maronie a materiilor fecale.
Acidul lactic este un produs final al respiraţiei anaerobe din muschi, de unde este
preluat de sânge şi transportat la inima, ficat şi muşchi inactivi şi transformat în glucoză.

E. Gaze
Gazele care se găsesc libere în plasma sanguină sunt:oxigenul, dioxidul de carbon
şi azotul.

F. Substanţe reglatoare
În plasmă se găsesc diferite substanţe reglatoare precum enzimele ce catalizează
diferitele reacţii chimice sau hormonii ce stimulează sau împiedică multe procese ale
corpului uman.

V Elementele corpusculare
Partea corpusculară a sângelui este formată din celule şi fragmente de celule
(plachete sanguine). Mai mult de 95% este reprezentată de către globulele roşii (eritrocite
sau hemetii), restul de 5% fiind reprezentată de globulele albe (leucocite) şi trombocite.
La persoanele sănătoase doar globulele albe sunt singurele celule din sânge care au
nucleu, globulele roşii şi trombocitele fiind lipsite.
Formarea elementelor figurate ale sângelui în organism sau hematopoieză, începe
încă din timpul vieţii intrauterine, iar rolul acesta este îndeplinit de diferite organe, în
funcţie de perioada de dezvoltare la care a ajuns individul uman. Astfel, procesul
hematopoetic ia nastere în a 15-a zi de viată embrionară, iar primul organ care
îndeplineşte funcţia hematopoietică este sacul vitelin. Stadiul acesta se numeşte stadiu
prehepatic. Începând cu săptămâna a 6-a a vieţii intrauterine, ficatul şi splina, vor prelua
rolul de organe hematopoietice, iar acest stadiu se va numi stadiul hepato-splenic, ce se
va desfăşura cu diferite intensităţi, până în luna a 6-a a perioadei prenatale, când rolul de
organ de formare a elementelor figurate va fi transferat către alte structuri. Acest stadiu se
va numi stadiul medulo-glandular, care începe în luna a 3-a a vieţii embrionare, iar
organele cu rol hematopoietic sunt reprezentate de măduva roşie osoasă şi de ganglionii
limfatici, organe ce vor funcţiona până în luna a 6-a din perioada intrauterină în paralel cu
ficatul şi splina, ca mai apoi să rămână singurele organe cu rol hematopoietic până la
sfârşitul vieţii. La copii măduva osoasă este situată, în vertebre, în pelvis, în extremităţile
proximale ale femurelor şi umerilor.
Toate elementele corpusculare ale sângelui derivă dintr-o singură populaţie de
celule stem (susa) localizate în măduva roşie osoasă. Celulele stem hematopoietice sunt

4
celule precursoare ce au capacitatea de a se divide şi produce celule fiice care se pot
diferenţia în variate tipuri de globule, dupa cum urmează în diagrama următoare.

A. Globulele roşii
Globulele roşii numite şi hematii sau eritrocite sunt cele mai numeroase elemente
figurate ale sângelui, fiind de 700 de ori mai multe decât globulele albe şi de 17 ori mai
multe decât plachetele sanguine. Ele provin din celule stem, ajungându-se la forma adultă
de hematie după mai multe stadii de diferenţiere şi specializare(vezi diagrama).
Bărbaţii au circa 5,4 milioane de globule roşii la µl de sânge, limitele normale situându-
se între 4,6-6,2 milioane de globule roşii la µl de sânge. Femeile au aproximativ 4,8
milioane de globule roşii la µl de sânge, limitele normale situandu-se între 4,2-5,4
milioane de globule roşii la µl de sânge.
Mişcarea globulelor roşii în vasele de sânge nu este una activă, ele fiind antrenate pasiv
de forţele care determină circulaţia.

Structura globulelor roşii

Globulele roşii normale au formă de disc biconcav(un disc care are marginile mai
groase decât centrul) cu diametrul de 7,5 μm. Această formă specială îi conferă
eritrocitului posibilitatea de a transporta o cantitate mare de gaze precum şi de a traversa
mai uşor vasele de sânge de calibru mic aşa cum sunt de exemplu capilarele.
Eritrocitele sunt celule înalt specializate ce prezintă la exterior o membrană hematică
bistratificată, formată din particule proteice înglobate într-o masa lipidică şi care şi-au
pierdut nucleul şi aproape toate organitele citoplasmatice în procesul de maturare. La
interior eritrocitul prezintă o stroma reticulară, subţire, în ochiurile căreia se află
componenta de baza a globulelor roşii: hemoglobina.
Hemoglobina este o proteină ce ocupă aproximativ o treime din volumul total al
celulei şi dă culoarea roşie specifica hematiilor. Ea este formată din 4 catene
polipeptidice de globină (2 α globina şi 2 β globina) fiecare fiind legată la câte o grupare
hem(in total 4 grupări). Aceste grupări hem conţin câte un atom de fier, necesar pentru
funcţionarea normală a hemoglobinei în transportul de oxigen, deoarece fiecare moleculă
de oxigen se leagă la câte un atom de fier.
Pe lângă hemoglobină globulele roşii mai conţin: lipide, adenozintrifosfat (ATP) şi
enzima anhidraza carbonică.

Funcţiile globulelor roşii

Funcţia principală a globulelor roşii este de transport al gazelor în sânge.
Aproximativ 98,5% din oxigen este transportat în combinaţie cu hemoglobina din
globulele roşii (formând oxihemoglobina), în timp ce restul de 1,5% este liber în sânge.În
cazul dioxidului de carbon aproximativ 7% este liber în plasmă, 23% este transportat în
combinaţie cu hemoglobina din eritrocite(formând carboxihemoglobina), în timp ce 70%
este transportat sub formă de ioni de bicarbonat (HCO 3-). Ionii de bicarbonat sunt produşi
când dioxidul de carbon şi apa se combină şi formează acidul carbonic (H 2CO3), ce se va
disocia în hidrogen (H+) şi ioni de bicarbonat. Combinaţia dintre dioxidul de carbon şi
apă este catalizată de o enzimă numită, anhidrază carbonică, localizată în globulele roşii.

Ciclul de viaţa al globulelor roşii

5
 În condiţii normale aproximativ 2,5 milioane de globule roşii sunt distruse în
fiecare secundă. Această pierdere ar putea fi considerată colosală, în schimb nu reprezintă
decât 0,00001% din cele 25 de trilioane (1 trilion=1 miliard de miliarde) de globule roşii
totale conţinute în sângele unui individ adult. Acest număr de 2,5 milioane de eritrocite
pierdute in fiecare secundă sunt substituite de un număr egal de globule roşii la fiecare
unitate de timp, mentinându-se în felul acesta homeostazia.
Procesul prin care se formează noi globule roşii se numeşte eritropoieză, iar
timpul necesar pentru producerea unui singur eritrocit este de 7 zile. Acestea provin din
celulele stem pluripotente, care sub influenţa eritroproietinei (hormonul care reglează
accelerarea sau frânarea eritropoiezei) dau nastere la proeritoblaşti. Aceştia sunt celule
mari cu diametrul de 18-25 μm, de formă rotundă sau ovală, cu citoplasmă bazofilă şi
nucleu cu 2 nucleoli. După 2 diviziuni mitotice proeritoblaştii bazofili se diferenţiază în 4
celule numite eritroblaşti bazofili, cu diametrul de 16-18 μm, cu citoplasmă bazofilă şi
nucleu rotund, fără nucleoli. Aceştia prezintă numeroşi ribozomi ce sintetizează
hemoglobina. Prin diviziunea eritoblaştilor bazofili rezultă celule numite eritoblaşti
policromatofili, cu diametrul de 9-16 μm, nucleu rotund fără nucleoli. Ribozomii în acest
stadiu continuă să sintetizeze hemoglobina după care degenerează, iar prin diviziune
mitotică se ajunge la un nou stadiu, acela de eritoblast acidofil, celula cu diametrul de 5-
12 μm, nucleată. Nucleul se fragmentează, iar prin procesul de extruzie fragmentele sunt
eliminate la exterior, celula astfel rezultată numindu-se reticulocit. Reticulocitele sunt
lăsate de către măduva roşie osoasă în sângele circulant (în mod normal 1-3% din
numărul globulelor roşii sunt reticulocite), iar în decurs de 1-2 zile vor deveni globule
roşii mature.
Globulele roşii în mod normal rămân în circuitul sanguin aproximativ 120 de zile
la barbati şi 110 zile la femei (durata de viaţă a unui eritrocit este mai mică la femei decât
la bărbati, din cauza sângerărilor din timpul ciclului menstrual). Aceste celule neavând
nucleu nu pot sintetiza noi proteine (de structură şi de reglare a activităţii celulei) şi
atunci când proteinele, enzimele, componentele membranei şi alte structuri degenerează,
globulele roşii nu mai pot transporta oxigen şi membranele plasmatice devin fragile.
Aceste eritrocite bătrâne se rup , iar macrofagele localizate în splină, în ficat şi în alte
ţesuturi limfatice fagocitează hemoglobina Notă
eliminată în sânge de acestea.În interiorul
macrofagului enzime lizozomiale Persoanele care trăiesc la altitudini
descompun hemoglobina în aminoacizi, mari au un număr crescut de
fier şi bilirubină. Aminoacizii rezultaţi din eritrocite, deoarece la aceste înalţimi
descompunere sunt reutilizaţi pentru concentraţia oxigenului din aer este
sinteza altor proteine. Atomii de fier din foarte scăzută şi deci cantitatea de
grupurile hem sunt transportaţi în măduva oxigen transportată către ţesuturi este
roşie osoasă pentru a fi încorporaţi în noi insuficientă şi ca urmare producţia de
molecule de hemoglobină. Grupurile hem eritrocite este mult crecută(hipoxia
(fără atomii de fier) sunt convertite în
determină eritropoieza).
biliverdină şi mai apoi în bilirubină, care
este eliberată în plasma.
Distrugerea globulelor roşii determinw o carenţă de oxigen (hipoxie). Hipoxia
renală determină secreţia de către rinichi a eritroproietinei, hormonul ce determină
intensificarea eritropoiezei şi înlocuirea hematiilor distruse.

6
Grupele sanguine
Dacă un individ uman pierde cantităţi mari de sânge acesta poate intra în comă şi
chiar muri. Din acest motiv oamenii au încercat să înlocuiască sângele pierdut prin plăgi
şi astfel a fost decoperită transfuzia sângelui (transferul de sânge de la un individ sănătos
la unul bolnav). Unele încercări au avut succes, dar în multe cazuri pacienţii mureau în
urma transfuziilor. În încercarea de a afla cauza acestor incidente, oamenii de ştiinţă au
descoperit că există mai multe grupe de sânge şi nu toate sunt compatibile între ele. În
urma acestei descoperiri s-au făcut mai multe clasificări ale sângelui în funcţie de
antigenele care se găsesc pe suprafaţa globulelor roşii şi de anticorpii care se află în
plasmă. Cele mai utilizate sunt sistemul ABO şi sistemul Rh.
Sistemul ABO conţine 4 grupe de sânge: A, B, AB şi 0. Proprietăţile acestor
grupe sunt prezentate în tabelul următor:
GRUPA ANTIGEN ANTICORP
A A anti-B
B B anti-A
AB A şi B fără anticorpi
0 fără antigeni anti-A şi anti-B

Sistemul Rh împarte sângele în 2 grupe: sânge cu Rh+ şi sânge cu Rh-. Sângele cu

Rh prezintă antigenul D pe suprafaţa globulelor roşii, iar sângele cu Rh - nu prezintă
+

acest antigen.
Când se fac determinări ale grupei sângelui se folosesc ambele sisteme, deoarece
acestea sunt independente unul faţă de altul, astfel că globulele roşii pot prezenta în
acelaşi timp şi antigenii din grupele ABO cât şi antigenul D.

B. Globulele albe
Globulele albe sau leucocitele sunt elemente figurate ale sângelui puţin
numeroase faţă de celelalte elemente corpuscuculare, fiind în număr de doar 5000-9000/
µl de sânge. Se deosebesc de globulele roşii prin forma şi dimensiuni (un eritrocit are un
diametrru de 7,5 μm, pe când un leucocit are diametrul mediu cuprins între 10 şi 20 μm),
dar şi prin structură, deoarece leucocitele nu conţin hemoglobină, au nucleu la maturitate
şi au capacitatea de a se mişca activ prin emitere de pseudopode (proces numit diapedeză)
din vasele de sânge la organele unde trebuie sa acţioneze.
Globulele albe sunt produse de către măduva roşie osoasă, iar la unele dintre ele
maturarea are loc în diferite organe (ex:ganglioni limfatici, splina, timus, amigdale etc.).
După aspectul pe care îl au la microscopul optic globulele albe au fost clasificate
în: granulocite sau leucocite polimorfonucleare şi agranulocite sau leucocite
mononucleare.
Granulocitele sunt globule albe ale căror granulaţii citoplasmatice sunt vizibile la
microscopul optic. Se mai numesc leucocite polimorfonucleare, deoarece nucleul poate
prezenta 2-5 lobi, dând impresia că celula este polinucleată (în realitate sunt celule
mononucleate). Această categorie cuprinde granulocitele neutrofile, eozinofile şi bazofile
din sânge şi ţesuturi, precum şi precursorii lor din măduva osoasă. Toate granulocitele iau
naştere în măduva osoasă, au o origine comună şi o evoluţie unică până la stadiul de
mieloblast. Abia de aici maturaţia lor se face pe căi separate, ajungând în final celule
complet diferite sub aspect morfologic şi funcţional.

7
 Agranulocitele sunt globule albe ale căror granulaţii citoplasmatice nu sunt
vizibile la microscopul optic, fiind mult mai fine decât la categoria precedentă. Se mai
numesc leucocite mononucleare, deoarece spre deosebire de cele polimorfonucleare,
nucleul nu prezintă lobaturi. Din această categorie de leucocite fac parte limfocitele şi
monocitele.

Granulocitele neutrofile
Granulocitele neutrofile numite pe scurt neutrofile sau microfage sunt globulele
albe cele mai abundente, numărul lor ajungând la 4500/µl de sânge. Sunt produse în
măduva roşie osoasă din celule stem pe bază de diferenţiere celulară şi apoi eliberate în
sânge, unde rămân de obicei 10-12 ore.
Din punct de vedere morfologic, sunt celule cu diametrul de 10-12 μm,
citoplasmă granulată ce prezintă un nucleu cu 2-5 lobaturi, în funcţie de vârstă.
Rolul neutrofilelor este de a apăra organismul de germeni bacterieni şi alte corpuri
străine. Recunoaşterea de către neutrofile a organismelor străine şi transportul lor la
organele unde trebuie să acţioneze se face pe bază de chemiotactism, acestea având
posibilitatea de a părăsi vasele de sânge prin procesul de diapedeză şi a se îndrepta către
organele infectate prin mişcări de tip amibian. Înafara vaselor de sânge neutrofilele
supravietuiesc doar 1-2 zile.
Distrugerea corpurilor străine se face prin fagocitoză,care presupune ingerarea de
către celulă a agentului invadator. Pentru a realiza fagocitarea unei particule, neutrofilul
se ataşează iniţial de aceasta, apoi proiectează în toate direcţiile pseudopode care
înconjoară particula. Pseudopodele se unesc apoi de partea opusă a particulei şi
fuzionează. Se crează astfel o incintă închisă, care conţine particula fagocitată, pe care o
va distruge prin mijloace specifice fagocitozei. Un singur neutrofil poate fagocita în mod
obişnuit între 3 şi 20 de bacterii, înainte de a deveni el însuşi inactiv. Neutrofilele moarte
sunt eliminate la exterior odată cu materiile fecale.

Granulocitele eozinofile
Granulocitele eozinofile sunt globule albe, în număr de 250/µl de sânge, cu rol în
procesele imunitare, cu precădere în cele alergice. Ca şi neutrofilele, eozinofilele sunt
produse în măduva roşie osoasă, din celule stem, prin diferenţiere celulară şi apoi
eliberate în sânge.
Din punct de vedere morfologic sunt celule cu diametrul de 11-14 μm, citoplasmă
cu granule ce se colorează în roşu-portocaliu cu pigmenţi acizi, cu nucleu bilobat şi lobi
foarte bine vizibili.
Eozinofilele au capacitatea de a fagocita, dar în comparaţie cu neutrofilele această
capacitate este foarte slabă şi de foarte multe ori ineficientă. Totuşi acestea au capacitatea
de a se ataşa de organismul invadator şi fără să-l fagociteze sintetizează toxine împotriva
acestuia, distrugându-l.
Aceste leucocite sunt specializate în schimb, pentru intervenţia în procesele
alergice, ca urmare a conţinutului lor în substanţe cu efect antihistaminic.

Granulocitele bazofile
Granulocitele bazofile sunt leucocitele cele mai puţin numeroase (60/µl de sânge),
caracterizate prin faptul că secretă heparina şi histamina.

8
 Din punct de vedere morfologic sunt celule cu diametrul de 10-12 µm, citoplasmă
cu granule ce se colorează în albastru-violet cu pigmenţi bazici, cu nucleu bilobat, cu
lobii nu foarte bine distinşi.
Rolul bazofilelor este de a interveni în procesele imflamatorii prin secreţia de
histamină, iar prin eliberarea de heparină de a favoriza metabolismul lipidic şi a
împiedica coagularea sângelui. Deasemenea bazofilele secretă bradikinina, seretonina,
substanţă lent reactivă a anafilaxiei şi enzime lizozomale, care produc reacţii vasculare şi
tisulare locale ce determină o mare parte din manifestările alergice.
Fagocitoza se petrece la o scara redusă.

Limfocitele
Limfocitele sunt leucocite agranulare cu dimensiuni foarte variabile (6-30 μm) şi
au un rol foarte important (poate chiar cel mai important) în imunitatea organismului
uman, cu o mare heterogenitate funcţioanală. Îşi au originea în măduva roşie osoasă,
diferind doar locul de maturaţie al acestora. La maturitate sunt eliberate în sânge, iar apoi
se deplasează către ţesutul limfatic. Toate limfocitele se deplasează activ din sânge sau
limfă către alte organe, iar spre deosebire de granulocite, acestea se pot întoarcîe in
circulaţia sanguină. Durata de viata a limfocitelor variază de la câteva luni, până la ani.
Din punct de vedere morfologic limfocitele se împart în limfocite mici şi în
limfocite mari sau celule natural-killer.

Limfocitele mici sunt leucocitele cu cele mai mici dimensiuni, având diametrul
cuprins între 6 şi 14 μm. Din punct de vedere morfologic sunt celule ce prezintă un
nucleu mare, ce ocupă aproape tot volumul celulei, iar citoplasma se observă doar ca un
inel subtil în jurul acestuia.
Cu toate că se aseamană între ele când sunt studiate la microscop, limfocitele mici se
împart în două mari categorii: limfocite B şi limfocite T în funcţie de locul de maturare al
acestora.

Limfocitele B
Limfocitele B işi au originea în măduva roşie osoasă, iar procesul de maturare are
loc în ficat în cel de-al doilea trimestru de viaţă fetală şi în măduva roşie oasoasă în cel
de-al treilea trimestru de viaţă intrauterină şi pe tot parcursul vieţii extrauterine. Dupa ce
au fost procesate limfocitele B migrează în ţesuturile limfoide.
Acestea fac parte din sistemul imunitar specific sau dobândit, care asigură
imunitatea umorală şi ca urmare ele pot fi stimulate de către bacterii şi toxine pentru a
produce anticorpi cu rol în distrugerea agenţilor infectivi. Limfocitele B au capacitatea de
a produce anticorpii respectivi şi după ce infecţia a fost eliminată, de aceea se mai
numesc şi celule de memorie. În baza proprietaţilor specificate mai înainte acţionează
stimulii de întărire ai sistmului imunitar produşi în laborator, precum vaccinurile.
Limfocitele B formează grupuri de specificitate în funcţie de tipul de receptori
imunoglobulinici de pe suprafaţa acestora, adică un anumit microorganism poate fi
distrus doar de către un anumit grup de limfocite B (anticorp produs de această). Procesul
are loc astfel: în momentul în care aceşti receptori interactionează cu un antigen
corespunzator, limfocitul B este activat, începe să se dividă clonal (pentru a face faţă
numărului mare de agenţi infecţioşi), diferenţiindu-se în plasmocit, care secretă cantităţi

9
mari de imunoglobuline, ce distrug specific agentul patogen. Exista mai multe milioane
de tipuri de anticorpi, produşi de limfocitele B.

Limfocitele T
Limfocitele T îşi au originea în măduva roşie osoasă,după care migrează iniţial
către timus. Aici ele se divid rapid şi dobândesc totodată o mare diversitate în reacţia
împotriva diferiţilor antigeni specifici. Aceasta înseamna că un limfocit timic dezvoltă
reactivitate specifică împotriva unui singur antigen. În continuare, urmatorul limfocit
dezvoltă specificitate pentru un alt antigen. Procesul continuă până când apar mii de
tipuri diferite de limfocite timice, cu reactivitate specifică împotriva a mii de antigeni
diferiţi. Aceste tipuri diferite de limfocite T procesate părăsesc timusul şi se răspândesc în
organism pe cale sanguină, urmând a se stabili Notă
în ţesutul limfoid din toate regiunile corpului.
Limfocitele T fac parte din sistemul imunitar SIDA este o boală provocată de
specific sau dobândit, care asigură imunitatea virusul HIV, ce are ca ţintă celulele
mediată celular. T helper. Odată ce acestea sunt
În funcţie de rolurile îndeplinite distruse , organismul rămâne
limfocitele T sunt de trei tipuri: limfocite T aproape complet neprotejat şi
helper, limfocite T citotoxice şi Limfocite T SIDA se instalează.
supresoare.
Limfocitele T helper au rolul de a stimula funcţionarea sistemului imunitar, prin
secreţia de limfokine, substanţe ce acţionează asupra altor celule implicate în imunitate şi
care potenţează acţiunea acestora. În lipsa limfocitelor T şi a limfokinelor, sistemul
imunitar nu poate face faţă atacurilor patogene.
Limfocitele T citotoxice au rolul de a ataca în mod direct, microorganismele. Ele
se ataşează de membranele agenţilor infectivi şi prin sinteza de proteine perforante,
realizează orificii în acestea, orificii prin care limfocitele T citotoxice, inoculează
citotoxine, ce distrug celulele microorganismelor. Aceste limfocite au rol foarte important
în distrugerea celulelor infectate cu virusuri, dar au şi un rol negativ, fiind responsabile de
respingerea transplanturilor şi a grefelor.
Limfocitele T supresoare sunt globule albe cu rolul de a inhiba activitatea
celulelor T helper şi a celulelor T citotoxice. Acest proces reglator face parte din
fenomenul numit toleranţă imunitară, prin care limfocitele T helper şi limfocitele T
citotoxice sunt împiedicate să atace celule proprii organismului.

Celulele natural-killer
Limfocitele mari (celule natural-killer) sunt celule care îşi au originea în măduva
roşie osoasă, iar din punct de vedere morfologic sunt atipice pentru categoria din care fac
parte, atât prin dimensiuni (20-30 μm) cât şi prin structură (prezintă citoplasmă granulată
cu un număr mare de organite celulare şi un nucleu unilobat, bine vizibil).
Celulele natural-killer fac parte din sistemul imunitar nespecific (înăscut), iar rolul lor
este de a liza celulele infectate cu viruşi şi celulele tumorale.

Monocitele

10
 Monocitele sunt globule albe de dimensiuni foarte mari (15-30 µm), cu un singur
nucleu, de formă variabilă (rotund sau în forma de rinichi), cu citoplasmă care se
colorează în gri-albastru cu colorant Wright.
Acestea iau naştere în măduva roşie osoasă din celule stem prin diferenţiere.
Reprezintă 3-8% din globulele albe. După ce sunt eliberate în sânge, monocitele rămân
aici 1-3 zile, după care prin diapedeză părăseşte circulaţia sanguină, pătrunde în ţesuturi
şi organe, unde se maturizează şi se transformă în macrofage (celule cu diametrul de 20-
50 µm). Acestea au o durată de viaţă de la 2 luni până la ani.
Macrofagele au multiple funcţii dar mecanismele acestora nu au fost pe deplin
elucidate. Cele mai cunoscute sunt funcţia de fagocitare şi funcţia metabolică.
Macrofagele au rolul de a fagocita substanţele străine din corp (epurare a
sângelui), dar şi celule bacteriene, având capacitatea de a fagocita de mai multe ori.
Funcţia metabolică constă în participarea macrofagelor la degradarea
hemoglobinei şi reciclarea fierului.
Deasemenea se crede că macrofagele sunt responsabile de declanşarea
arterosclerozei.

C. Trombocitele
Trombocitele sau plachetele sanguine sunt fragmente de celule care s-au desprins
în procesul de diferenţiere dintr-o celula mamă de dimensiuni foarte mari (diametrul de
100μm) numită megacariocit. Aceste fragmente sunt formate din mici cantităţi de
citoplasmă înconjurate de o membrană. Plachetele sanguine sunt lipsite de nucleu. Forma
lor este de disc cu diametrul de aproximativ 3 μm şi aspect rugos.
Membrana plachetelor sanguine este formată din glicoproteine şi proteine, care
permit acestora să se poată lega de alte molecule, asemănătoare sau diferite. Proprietatea
aceasta este o caracteristică de specializare, în funcţia pe care trombocitul o desfaşoară,
aceea de a astupa leziunile vaselor sanguine, prevenind pierderea de sânge. Deasemenea
citoplasma plachetei sanguine conţine actină şi miozină, ce confera acesteia proprietatea
de a se contracta, ceea ce ajută la închiderea mai uşoara a leziunilor.
Durata de viaţă a trombocitelor este de 5-9 zile.

VI Bibliografie
Costică MISĂILĂ, Gianina COMĂNESCU – “Elemente de hematologie generală” –
Editura Corson – 1999
Ştefan BERCEANU – “Hematologie clinică”
Ion HĂULICĂ – “Fiziologie umană” – Editura medicală, Bucureşti – 2007
Arthur C. GUYTON, John E. HALL – “Tratat de fiziologie a omului” – Editura medicală
Callisto – 2007
A. TATE – “Human anatomy”
Ida G. DOX, B. John MELLONI, Gilbert M. EISNER – “Dicţionar medical ilustrat” –
Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti

11