Gena p53

Proteina p53 de tip sălbatic este o supresoare tumorală codificată de gena TP53. Este
extrem de cunoscută şi intens studiată, deoarece s-a observat că suferă mutaţii în peste 50%
din toate cancerele umane[Kinzler şi Vogelstein, 1997].
1. Gena TP53
Gena TP53, care codifică proteina p53 se află pe braţul scurt al cromozomului 17
(17p13.1), are o lungime de aproximativ 20kb şi este formată din 11 exoni, separaţi de 10
introni (Figura 2).

Figura 2 - Structura genei p53

2. Proteina p53
Proteina p53 umană este o fosfoproteină cu greutatea moleculară de 53 kDa, alcătuită
din 393 de aminoacizi, cu o durată scurtă de existenţă (circa 15 minute). Este localizată în
principal în nucleu, dar în anumite etape ale ciclului celular aceasta migrează în citoplasmă.
Din punct de vedere structural şi funcţional ea este împărţită în următoarele domenii
(Figura 3)[Bai şi Zhu, 2006]:
- Două domenii de activare a transcripţiei (TAD1, TAD2) situate la capătul N-
terminal. TAD1 este format din resturile de aminoacizi de la 1-42, iar TAD2 este

14
 format din resturile de aminoacizi de la 43-63. Aceste două domenii sunt
responsabile cu reglarea transcripţiei câtorva gene pro-apoptotice.
- Un domeniu bogat în prolină (RPD) format din resturile de aminoacizi de la 64-92,
cu rol important tot în apoptoză.
- Un domeniu central de ataşsare la ADN (DBD), care conţine un atom de zinc şi
câteva arginine, format din resturile de aminoacizi de la 102-292.
- Un domeniu de oligomerizare (OD) format din resturile de aminoacizi de la 307-
355.
- Un domeniu C-terminal de reglare a legării la ADN (DBRD), format din resturile
de aminoacizi de la 356-393.

TAD1 TAD2 RPD DBD OD DBRD

1-42 43-63 64-94 102-292 307-355 356-393

Figura 3 - Structura proteinei p53

În mod natural proteina p53 se regăseşte sub formă de tetrameri, aceştia formându-se
la nivelul domeniului de oligomerizare, iar în condiţii normale de viaţă cantitatea de proteină
p53 în celule este redusă, ea crescând ca urmare a unor factori de mediu precum razele
ionizante, hipoxia sau a unor factori interni precum depleţia nucleotidelor, alterări ale fusului
mitotic, hiperexpresia unor oncogene, etc.
Nivelul scăzut al proteinei p53 în celula normală este menţinut cu ajutorul proteinei
MDM2 care promovează degradarea p53 pe calea ubiquitinării[Shadfan et al., 2012].
Pe de altă parte, stimulii de stres enumeraţi mai sus induc fosforilarea serinei 20 a p53
prin intervenţia kinazei CHEK2, ceea ce conduce la stabilizarea p53 prin oligomerizare (se
formează tetrameri) şi creşterea activităţii sale transcripţionale. La rândul ei, „proteina MDM2
este inhibată de către proteina P14 care formeză cu aceasta un complex” P14-MDM2.

3. Funcţiile p53
Principalele funcţii ale proteinei p53 sunt de factor de transcripţie şi de inhibitor al
replicării ADN. Aceste două funcţii principale generează funcţii secundare ale p53, ca de
exemplu blocarea creşterii celulare sau inducerea apoptozei.
Ca factor de transcripţie, proteina p53 stimulează expresia unor gene care prezintă la
nivelul promotorului un situs de legare cu ea, precum gena mdm2 (are rolul de a regla

15
expresia proteinei p53, prin degradarea acesteia), gena pentru creatin-kinaza musculară, gena
gadd-45 sau gena waf-1. Tot ca factor de transcripţie, proteina p53 inhibă expresia unor gene
precum c-fas, c-jun sau Rb[Ghiorghiţă, 2010].
Inhibarea replicării ADN de către proteina p53 se realizează prin interacţiunea cu
unele proteine esenţiale în sinteza ADN, precum proteina de replicare A (RPA) [Ghiorghiţă,
2010]. Această blocare a ciclului celular previne replicarea ADN-ului cu leziuni, ceea ce
reduce instabilitatea genetică şi permite intervenţia mecanismelor reparatorii. Dacă leziunile
ADN nu pot fi reparate atunci p53 induce intrarea în apoptoză a celulei[Robles şi Harris,
2001]. Câteva din genele ţintă răspunzătoare de blocarea ciclului celular şi inducerea
apoptozei mediată de proteina p53 sunt „gena pentru proteina P21care inhibă activitatea
kinazelor ciclin dependente care promovează tranziţia G1-S, gena pentru proteina 14-3-3
(sigma) care induce blocarea ciclului celular la nivelul fazei G2 prin sechestrarea fosfatazei
promitotice CDC25C sau gena BAX responsabilă de inducerea apoptozei”[Covic et al.,
2011].
4. Gena p53 şi carcinogeneza
Studiile de biologie moleculră au arătat că proteina p53 de tip sălbatic este un puternic
supresor tumoral, datorită mecanismelor de inhibiţie a prolifrării celulare şi de inducere a
morţii celulare programate.
Tot în urma cercetărilor s-a demonstrat că în majoritatea celulelor tumorale gena p53
este inactivată sau prezintă alele mutante.
De exemplu în celulele infestate cu virusul papiloma uman, oncoproteina E6 virală se
asociază cu proteina p53, ducând la degradarea rapidă a acestei supresoare tumorale. De
asemenea unele studii au relevat faptul că proteina p53 mutantă este capabilă să inactiveze
proteina p53 sălbatică.
În ceea ce priveşte mutaţiile genei p53 au fost descoperite până în prezent peste 900,
cele mai numeroase fiind localizate în regiunea centrală a genei, între codonii 110 şi 307.
Acestea pot apărea atât în celulele somatice, cât şi în celulele liniei germinale[Ueda et al.,
2006].
Majoritatea mutaţiilor genei p53 sunt spontane şi apar cel mai adesea independent de
intervenţia agenţilor mutageni din mediul extern, ele datorându-se în special infidelităţii
replicării ADN, depurinărilor sau dezaminării 5-metil citozinei[Klug et al., 2009].
Analizele acestor mutaţii ale p53 în diferite tipuri de cancer au relevat faptul că
anumite modificări specifice se corelează frecvent, specific cu un anumit tip de cancer. Astfel
16
că la 80% din pacienţii diagnosticaţi cu cancer de colon, modificările p53 sunt reprezentate de
tranziţii G-C>A-T localizate în codonii 175, 248 şi 273. În schimb în carcinoamele hepato-
celulare mutaţiile p53 sunt în 90% din cazuri transversii G-T localizate în codonul 249,
generate în majoritatea cazurilor de ingestia de alimente contaminate cu aflatoxina B1.
În ceea ce priveşte cancerele pulmonare cu celule mici şi cele esofagiene, ambele
asociate cu fumatul, modificările sunt de tipul transversiilor C-G>T-A, dispersate pe întreaga
lungime a genei p53, producerea lor fiind atribuită benzo(a)pirenului din fumul de tutun.
Dintre afecţiunile cu transmitere ereditară asociate cu p53 cel mai frecvent este
sindromul Li-Fraumeni, o boală rară (incidenţa 1 la 500 000 de indivizi), caracterizată printr-
un risc crescut de dezvoltare a unor cancere, în special sarcoame, cancere mamare, cerebrale,
adrenocorticale, leucemii şi limfoame.

17