Obiectivele:

1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii

proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii
replicării – mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet,
doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul biomedical al
mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.
 Dogma centrală a geneticei
moleculare
Postulatul de bază a geneticei moleculare a fost formulat de
Watson şi Krick: este transmiterea informaţiei genetice de la ADN
la proteină care se realizează prin următoarele trei procese:
replicarea; au loc în nucleu
transcripţia;

translaţia. are loc în citozol Expresia genelor

Procesul de transcripţie este reversibil. Enzima care catalizează

transcripţia inversă se numeşte revertaza (reverstranscriptaza) şi a fost
descoperită la oncoviruşi.
Sinteza ARN-ului pe baza ARN se numeşte replicarea ARN, ea are loc
la viruşi, care nu au ADN. Procesul de translaţie este ireversibil şi se
numeşte biosinteza proteinei.
 Dogma centrală a geneticii moleculare

ADN

ARN Proteină
 Ciclul celular
Reprezintă o perioadă
scurtă de la formarea
unei celule prin
diviziune până la
diviziunea acesteia.
Fiecare ciclu celular
cuprinde două
perioade dinamic şi
calitativ distincte:
interfaza şi mitoza
 Durata ciclului celular
este variabilă în funcţie de specie şi tip celular, ba chiar şi pentru celulele aceluiaşi
ţesut.
Unele celule în organism se divid foarte rapid, parcurgând întregul ciclu celular în 8
ore, pe când altele se divid rar, cu ciclul celular de 100 zile sau chiar mai mult.
La eucariotele superioare ciclul celular durează 10-25 ore, din care diviziunea
celulară durează o oră.
• Perioada G1 are durata cea mai variabilă, în timp ce
• perioada S este cea mai constantă pentru un anumit tip celular.
•După ce au depăşit perioada G1, timpul necesar perioada S şi G2, deci până la
începutul diviziunii este foarte constant pentru diferite celule.
• De acea s-a introdus noţiunea de punct de restricţie (punct R) pentru momentul
imediat, urmat de sfârşitul perioadei G1, care trebuie depăşit pentru ca celula să
poată parcurge etapele următoare ale ciclului celular .
• Un alt punct de restricţie se află spre sfârşitul perioadei G2. Inhibarea sintezei
proteinelor în această fază împiedică intrarea celulei în mitoză.
•
 Reglarea ciclului celular
Există mecanisme şi factori reglatori, ce
controlează trei evenimente cheie ale
ciclului celular:
- iniţierea sintezei ADN este controlată de complexul activator al
perioadei S;
- derularea replicării materialului genetic nuclear este controlat de alt
factor – semnal de întârziere a perioadei mitotice;
- declanşarea procesului mitotic, în care are loc segregarea
materialului genetic, este dirijată de factorul de activare a mitozei
(M-phase promoting factor: MPF).
 Factorii de creştere specifici
Factorul de creştere epidermal – EGF Stimulează proliferarea mai multor tipuri
celulare
Factori de creştere de tip insulinic – IGF1, IGF2 Stimulează proliferarea
adipocitelor şi a celulelor din ţesutul conjunctiv

Factorul de creştere a fibroblaştilor – FGF Stimulează proliferarea: fibroblaştilor,

celulelor endoteliale şi mioblaştilor

Factorul de creştere neuronal – NGF Induce creştere axonală şi viabilitatea neuronilor

simpatici şi senzori

INTERLEUKINA 2 – IL2 Stimulează proliferarea limfocitelor T

INTERLEUKINA 3 – IL3 Stimulează proliferarea celulelor Stem şi a majorităţii celulelor
precursoare ale multor celule diferenţiate

ERITROPOIETINA Stimulează proliferarea celulelor precursoare ale

eritrocitelor.
Factori de stimulare a coloniilor granulocitare – GCSF Stimulează
proliferarea: celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor, neutrofilelor
Factori de stimulare a coloniilor de macrofage – M-CSF Stimulează
proliferarea celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor
 Ciclinele
o familie de proteine implicate în
controlul ciclului cecular prin activarea
kinazelor ciclin dependente.
Pentru descoperirea lor și a kinazelor
ciclin-dependente Leland H. Hartwell, R.
Timothy Hunt, and Paul M. Nurse au primit
în 2001 Premiul Nobel în Fiziologie și
Medicină
 Grupele majore de
Cicline si CDK
1.Ciclinele perioadei G1 spre S – ciclinele
D/CDK4 D/CDK6 şi E/CDK2;

2. ciclinele perioadei S – ciclina A/ CDK2;

3. ciclinele perioadei G2 – ciclina B/CGK1. C

Există şi factori tisulari, care inhibă diviziunile
celulare

cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine).

 Replicarea
(sinteza unei noi molecule de AND pe matrice de ADN)
Componentele necesare pentru replicare sunt:
1.Matriţă- ADN bicatenar
parental

2. Substrate:
- Dezoxinucleozidtrifosfaţii respectivi dATP, dCTP.
dGTP, TTP
- ribonucleozidtrifosfaţii respectivi: ATP, GTP, CTP,
UTP
- ionii de Mg++, Mn++, Zn++
 2. Substrate:
- Dezoxinucleozidtrifosfaţii respectivi dATP, dCTP. dGTP,
TTP
- ribonucleozidtrifosfaţii respectivi: ATP, GTP, CTP, UTP
- ionii de Mg++, Mn++, Zn++
 3. Enzimele şi proteinele specifice
stabilizante .
- Helicaza - desfacerea dublului helix, treptat, pe porţiuni mici.
- Proteinele de stabilizare menţin cele 2 catene separate ca urmare a intervenţiei
- Topoizomeraza I şi II înlătură supertorsiunile ADN, (I – introduce supertorsiuni
negative; II – scindează o leg. fosfodiesterică pe una din catene şi permite celor 2
catene să se rotească una faţă de alta)
- ADN-polimerazele I, II, III sinteza catenei fiice în direcţia 5'→3' .
ADN-polimerazele I- posedă activitate 5'- 3‘ exonucleazică, înlătură
primerul şi-l înlocuieşte cu fragmente de ADN
ADN-polimerazele II rol neclar
ADN-polimerazele III – acţiune polimerazică (5'- 3‘) - sintetizează în
direcţia 5‘- 3' lanţul polidezoxiribonucleotidic, preluînd instrucţii de la ADN-
matriţă,
- Acţiune exonucleazică (3'- 5‘)
- ARN-polimeraza, primază - sintetizează primerul în direcţia 5'- 3‘ .
- ADN -ligazele unesc fragmentele Okasaki de pe catena întîrziată
 Procesul biosintezei DNA se
caracterizează prin :
- sediul sintezei ADN este: nucleul – eucariote. Procariote ?
- replicarea este un proces semiconservativ
- se desfăşoară în trei etape : iniţiere, elongare, terminare
- prezenţa praimerului este obligatorie
- replicarea este cuplată cu desfăşurarea ADN parental (necesită
energie)
- replicarea decurge în ambele direcţii cu aceeaşi viteză. Pe catena
întîrziată se sintetizează fragmentele Okazaki.
- este bazată pe împachetarea complimentară a bazelor azotate
- catena-fiică este antiparalelă cu catena parentală dar nu identică
după secvenţa nucleotidică
- forta motrică a procesului este hidroliza pirofosfatului
- angajeaza simultan intregul cromozom.
 DNA-polimerazele
(III)
Prezintă un complex multienzimatic ce posedă câteva situsuri -
pentru DNA, pentru amorsă, dRTP, exonucleazic şi catalitic.
are activitate polimerazică, preia instrucţia de la matriţă şi necesită
prezenţa amorsei cu OH în 3'liberă cât şi dezoxinucleozidtrifosfaţilor
nu poate iniţia sinteza catenelor de ADN-deaceia este necesar
primerul.
posedă activitate 3'-5'-exonucleazică şi exercită o funcţie de
autocorecţie este încadrată în repararea ADN.
(I):
îndepărtează praimerii prin activitatea sa 5'R3' exonucleazică și
adaugă dRN prin activitatea sa polimerazică

ireversibilitatea procesului e asigurată de acţiunea ei pirofosfotazică

posedă acţiune de sudare cu consum de ATP posedă funcţie de
autocontrol catalizează o copiere a ADN complimentară cu cea
matriceală.
 Mecanismul replicării
3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea
Iniţierea parcurge două etape:
a. Formarea furcii de replicaţie
- sub acţiunea helicazelor are loc
desfacerea duplexului parental pe
anumite porţiuni – replicatori
(la scindarea leg. de H dintre BA - se utilizează min 2
mol. de ATP).
a. Topoizomeraza efectuează rupturi monocatenare
apoi sudează legătura fosfodiesterică şi
favorizează relaxarea structurii DNA
Mecanismul
a. Sinteza primerului
- sub acţiunea
primazei se
sintetizează o
porţiune mică de
ARN în direcţia 5'-
3'. Primerul este
format din 5-10
ribonucleotide.
Gruparea 3‘OH – e un
iniţiator al sintezei
de ADN.
 Elongarea
ADN polimeraza III unindu-se la
capătul 3' OH al primerului începe
sinteza ADN fiică. Reacţia decurge
prin atacul nucleofil al grupei 3' OH al
primerului asupra unui dNTP
complementar catenei de ADN matriţă.
Se formează legătura fosfodiesterică şi
se eliberează PP;
Elongarea decurge în direcţia 5'→ 3‘,
şi parcurge cu aceeaşi viteză pe
ambele catene
Catena de bază se va sintetiza
continuu, iar cea întîrziată va fi formată
din fragmente Okasaki. (dimensiuni de
1000 – 2000 nucleotide la procariote şi
150-200 la eucariote).
ADN polimeraza I exclude primerii şi
sintetizează complementar ADN.
Fragmentele sunt unite cu enzima
ADN ligaza (necesită ATP la eucariote
şi NAD la procariote).
Mecanismul funcționării
ADN ligazei
 Terminarea
Terminarea replicării are loc atunci, cînd
cele două bifurcaţii de replicare se
întîlnesc într-o regiune opusă regiunii "ori".
Proteinele speciale semnalizează oprirea
repilcării prevenind acţiunea helicazelor.
Inhibitorii replicării mecanismul de acțiune și rolul
biomeduical (aciclovir, foscarnet, doxorubicină

- Mitomicina c - împiedică separarea

catenelor de ADN
- Acidul Nalidixic - inhibă ADN giraza
 Aciclovirul
Inhibă DNA polimeraza herpesului simplu
 Doxorubicina
Interactionează cu DNA intercalându-se și impiedică funcționarea topoizomerazei II,
relaxează supetorsiunile in DNA astfel stopează replicarea .
Doxorubicin mai induce evacuarea histonelor din cromatină. Și ca resultat, raspuns
inadecvat la reglarea transcripției, epigenomul și transcriptomul dereglat ăn celulele
expuse la doxorubicină.
 Foscarnetul (trisodium
fosfonoformat)
Blochează non –competitiv centrul de
fixare a pirofosfatului la DNA polimeraza
virală, astfel nu are loc clivarea
pirofosfatului din dNTP și elongarea
lanțului de DNA viral.
 Obiectivele:
1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii
proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii replicării –
mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet, doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul biomedical al
mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.
 Replicarea la eucariote
Particularităţi:
1. ADN polimerazele: αβγδε
2. α- implicată în replicarea ADN nuclear- responsabilă de sinteza
catenei întârziată
3. δ – răspunde de sinteza catenei lider. Ea manifestă acţiune
exonucleazică
4. β – implicată în reparaţia ADN
5. γ - implicat în replicarea ADN mitocondrial
6. Bifurcaţia replicii este de 3000 baze pe minut comparativ cu
16.000 la procariote
7. Pe o moleculă de ADN există mai multe origini de replicare
4
(3X10 - 3X105 separate prin perechi de baze). În aceste origini
multiple de replicare se organizează bifurcaţii- ce se deplasează
biderecţional pe cromosomul eucariot în curs de replicare.
 Telomer Telomeraza
Replicarea capetelor 5’ ale catenelor
este incompletă (teoria lui Olovnicov,
1971), deoarece după înlăturarea
primerilor ADN p nu e capabilă să
completeze aceste goluri. Astfel la
fiecare replicare, capetele ADN se
scurtează.
Aceasta nu afectează informaţia
genetică deoarece catenele conţin
fragmente repetitive neinformative –
telomere.
Telomerele sunt replicate de o E
specifică – telomeraza
Telomeraza – reprezintă o
ribonucleoproteidă: ARN şi proteină
Subunitatea proteică TRT (telomeraze
revers transcriptase) posedă activitate
catalitică.
 Telomeraza
– este o revertază (ADN polimeraza ARN
dependentă) foloseşte ca matriţă propria coenzimă –
un fragment de ARN.
.
 Structura şi funcţia RNA
telomerazice
Structura primară: la majoritatea RNA
telomerice, regiunea matricială se află la
depărtarea de 50 nucleotide de la capătul
5’, şi are următoarea succesiune de
nucleotide 5’-CUAACCCUA-3’.
Structura secundară e compusă din 4
bucle şi un fragment unicatenar, ce
conţine matriţa pentru sinteza DNA
telomerice.
Mecanismul elongării capetelor
cromozomului la eucariote
 Inhibitorii telomerazei
oligonucleotidele modificate, complementare
regiunii matrice a RNA – telomerazice. Aşa
nucleotide specific se fixează de matriţa RNA –
telo a omului, inhibînd activitatea telomerazică in
vitro. In vivo apare problema transportului
inhibitorilor prin membrana celulară şi mişcarea
dirijată în nucleul celular.
Ca inhibitori au fost testaţi şi inhibitorii
reverstranscriptazelor – azidotimidina,
didezoxiguanozina.
Numărul telomerilor determină durata vieţii
fiecărei celule şi condiţionează reducerea
critică a numărului lor, induce moartea
programată a celulei deci pierderea
motivelor telomerice este cauza imbătrînirii
(telomera conţine mii de motive
TTAGGG).
lungimea telomerei este marcherul
biologic al îmbătrînirii.
 Obiectivele:
1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii
proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii replicării –
mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet, doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul biomedical al
mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.
 Reparaţia ADN
Erorile în timpul replicării sunt reduse la
minimum datorită DNA polimerazei ce posedă
funcţie endonucleazică
Tipuri de deteriorări:
1. Formarea de breşe
2. Modificarea BA
3. Pierderea de BA
4. Formarea dimerilor de pirimidină sub acţiunea
razelor ultraviolete
 Reparaţia prin
excizia dimerului
Reparaţie prin fotoreactivare
Reparaţie prin recombinare
 Obiectivele:
1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii
proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii replicării –
mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet, doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul
biomedical al mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia
falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.
 Obiectivele:
1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii
proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii replicării –
mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet, doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul biomedical al
mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi
reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.
 Structura genelor- dimensiuni, GS; GR
Gene- porţiunile ADN ce conţin informaţia genetică cu privire
la sinteza unei proteine
Fiecărei gene îi corespunde un lanţ polipeptidic- de aici şi
conceptul: o genă –un lanţ polipeptidic
GS- genele ce codează polipeptide şi ARN. Porţiunile GS ce
conţin informaţie (transductibile) – exoni; iar secvenţele ce nu
sunt traduse în ARNm – introni
GR – segmente de ADN, repetabile, relativ mici ce au un rol
reglator. Rolul lor:
1. Pot fi semnale ce ne arată începutul şi sfârşitul GS
2. Participă în iniţierea şi terminarea transcripţiei GS
Dimensiunile genelor – f. variabile. Ex. Proteina ce conţine
350 AA--- 350X3=1050 nucleotide. Ştiind că BA sunt
localizate la 0,34 nm-0,34 nm X 1050=357 nm =0,36mcm
Structura genei
În secvenţa genei se disting :
-secvenţe în amonte –reglatoare care structurează
promotorul,
- un situs de iniţiere al transcripţiei, sau „start
point” notat cu +1, locul unde este încorporat
primul nucleotid de unde începe transcripţia
-o succesiune variabilă de exoni şi introni; exonii
traduşi, intronii netraduşi conţinând alte secvenţe
reglatoare şi în sfârşit
-ultimul exon.
Ansamblul mecanismelor care conduc la producerea
unui ARNm sau a unei proteine sunt desemnate prin
termenul de expresia genei.
Clasificarea genelor nucleare
1. În dependenţă de produsul genic: •
gene de cl.I pentru ARNr •
gene de cl. II pentru ARNm şi proteine •
gene de cl.III pentru ARNt, ARNr, ARNsn
2. În dependenţă de locul activităţii:
• gene active în toate celulele
• gene active în anumite celule, ţesuturi
3. În dependenţă de perioada ontogenetică
• gene active pe tot parcursul vieţii
• gene active numai prenatal
• gene active numai la pubertate
• gene active numai la adult
4. În dependenţă de interacţiunea cu factorii de mediu;
• gene stabile
• gene plastice
Clasificarea genelor nucleare
5. În dependenţă de gradul de expresie:
• gene normomorfe
• gene hipomorfe
• gene hipermorfe
• gene amorfe
6. În dependenţă de numărul de copii în genom:
• gene unice
• gene repetate în tandem sau dispersate
Clasificarea genelor nucleare
7. În dependenţă de funcţia produşilor genici:
• enzime - 31,2%;
• modulatori ai proteinelor sintetizate - 13, 6 %;
• receptori;
• factori de transcripţie;
• proteinele matricei intracelulare şi matricei extracelulare;
• transportatori membranari şi proteine – canal;
• molecule semnalizare celulară;
• hormoni;
• Ig. 50%: