CURS NR.

4-Reglarea expresiei genelor

Expresia genei este definită în funcţie de necesităţile celulei şi organismului.
→ gene exprimate continuu în toate celulele (gene comune);
→ gene exprimate specific numai în anumite ţesuturi sau celule;
→ gene complet şi permanent inactivate;
→ există gene “limitate” spaţial (în anumite organe, ţesuturi);
→ există gene “limitate” temporal (în funcţie de ciclul celular sau dezvoltarea
ontogenetică);
=> mecanisme complexe de control al expresiei genice.
Primul model de reglare a expresiei genelor = “ modelul operonului” descris
de JACOB si MONOD(1965) la procariote.

parţial aplicabil la eucariote (reglarea inductibilă), şi deci la om, deoarece: * genomul

uman nuclear este enorm (comparativ cu al bacteriilor) şi puternic compactat în
fibrele de cromatină, în nucleu.
* în celulele diferenţiate, anumite gene sunt deja preselecţionate, prin modificarea
dispoziţiei cromatinei
▪ La eucariote mecanismele de reglaj sunt multiple şi complexe, reducând
considerabil efortul de selecţie al unor gene ce trebuie exprimate şi permiţând
ajustarea vitezei şi intensităţii reacţiei la diferiţi stimuli

În sinteza proteinelor există, în general, două tipuri de control:

 - Controlul adaptativ – este dependent de condiţiile de mediu care

determină activarea unei anumite părţi din mesajul genetic (nefolosită
 până în acel moment), făcând să fie sintetizate enzimele necesare
celulei în acel moment şi să fie blocată sinteza enzimelor ce nu sunt
necesare în momentul respectiv;
 - Controlul programat este indirect influenţat de mediu, conducând la funcţionarea
constantă a genelor şi la sinteza de proteine în cantitate aproape constantă în tot
timpul vieţii organismului respectiv.

Reglarea pretranscripţională =epigenetică

modificarile epigenetice au două trăsături esenţiale: caracterul reversibil (care le fac
extrem de utile în reglarea expresiei genice) si potenţialul lor ereditar (se
pot transmite in succesiunea generaţiilor, precum şi în cursul diviziunilor
celulare).

A. Modificarea histonelor (metilare (-), acetilare (+/-), fosforilare)

 metilarea la nivelul reziduului Lys4 al histonei H3 (H3-K4) care este asociată cu
expresia activă a genelor, respectiv metilarea reziduului Lys9 al histonei H3
(H3-K9) care este asociată cu atenuarea trasncriptiei
.- intervin histon-metiltransferazele.
 acetilarea histonelor- se afla sub controlul unor histon acetiltransferaze (HAT)
care determina o relaxare a structurii cromatinei ce favorizează transcripţia si,
respectiv a unor histon-deacetilaze (HDAC) care produc o
compactarea a structurii
cromatinei şi suprimarea transcriptiei.

=> modificarea structurii şi organizarii cromatinei care devine condensată, respectiv

relaxată, adică inactivă sau activă transcripţional.
B. Metilarea ADN – metilarea ADN are loc aproape exclusiv în poziţia 5' a citozinei
din cadrul dinucleotidelor CpG , concentrate în anumite regiuni denumite insule CpG,
localizate la nivelul regiunilor promotor a numeroase gene, precum şi în interiorul
unor gene amprentate
- sub acţiunea unor ADN-metiltransferaze şi, probabil, a unor ADN-demetilaze.
- între metilarea ADN şi dezacetilarea histonelor exista o stransă
interdependenţă; creşte gradul de condensare al cromatinei si reprezintă
mecanismul principal de represie al transcripţiei
- secvenţele active transcripţionale trebuie să fie demetilate în segmentul
promotorului (gametogeneza şi embriogeneza).

Dezvoltarea embrionară precoce  capacitate crescuta de activare a genelor,

urmată de inactivarea selectivă a unora dintre acestea, pe măsură ce are
loc diferenţierea celulară.
 reprogramarea întregului genom apare imediat după fertilizare
 demetilare rapida a ambelor genomuri parentale asociată cu decondensarea
cromatinei şi activarea genelor esenţiale dezvoltării precoce
  Demetilarea apare iniţial la nivelul pronucleului masculin, pentru ca după
formarea zigotului să continue pasiv, la nivelul întregului genom nou constituit
 Până în stadiul de blastocist majoritatea genomului este demetilat, excepţie
genele amprentate
 După implantarea embrionului au loc fenomene de metilare “de novo” care
sunt asociate cu stabilirea diferitelor linii celulare şi, deci, cu diferenţierea
celulară
Potenţialul reversibil al modificărilor epigenetice (modificari ale histonelor si metilarea ADN)
a condus la posibilitatea dezvoltarii unor noi ţinte terapeutice în diverse boli în
care aceste mecanime de reglare sunt perturbate. Aşa sunt azacitidina si
decitabina, inhibitori ai metilării ADN sau acidul hidroxamic, inhibitor al histon-
deacetilazelor (HDAC).
C. Variaţii în configuraţie ADN
B – ADN ↔ Z- ADN
▪ supraînrularea ADN/ controlată de topoizomeraze/ face bazele din promotor mai accesibile
proteinelor reglatoare.
▪ configuraţia Z (temporară) face secvenţa ADN mai accesibilă la factorii de transcripţie (!!)
( ex: la nivelul unei gene care codifică o componentă a sistemului imun = s-a dovedit că
secvenţa reglatorie din regiunea promotor este mai întâi convertită în forma de
ADN-Z şi abia apoi este activată )
D. Controlul la distanţă al expresiei genelor:
s-au descris elemente cis-activatoare care exercită un control la distanţă asupra unei
regiuni cromosomice ce conţine un grup de gene, a căror activitate va fi
reglată în mod coordonat
domenii funcţionale de expresie genică (domenii de cromatină) active
(eucromatină) sau inactive (heterocromatină), separate de elemete de
graniţă (“insulators”) ce împiedică răspândirea efectelor secvenţelor
activatoare (enhancer) şi atenuatoare (silencer) de la o regiune
▪ prin “ efect de poziţie” = rearanjamentele cromosomice care, repoziţionează o
genă activă în proximitatea unor blocuri de heterocromatină centromerică
sau telomerică, pot suprima expresia genică (ex gena FSHD , cr 4q –reg.
subtelomerica)
∙ • prin reglarea coordonată a expresiei genelor (“locus control region”/ “LCR”)
=selectarea genelor ce vor fi transcrise într-o anumită celulă şi plasarea lor
într-o configuraţie spaţială specială  reprezintă un nivel superior de
control al expresiei genice
▪ expresia monoalelică prin excluzie alelica sau hemizigoţie funcţională;
1. amprentarea genomică.
2. excluzie independentă.
Excluzie alelică sau expresie mono alelică = gene bialelice dar se exprimă în mod
normal numai una din cele două alele parentale, fie cea maternă, fie cea paternă 
hemizigoţie funcţională :
• în funcţie de originea parentală = amprentare genomică
• excluzia alelică independentă de originea parentala=inactivarea
cromosomului X (reg XIC / cr Xq13 / gena XIST codifică un ARN netranscris)
Amprentarea genomica
 • modificări epigenetice cromosomiceconsecinţă expresia într-o manieră
dependentă de originea parentală a genelor
• genomul patern şi matern nu sunt echivalente ( ex sindroamele Prader-Willi si
Angelman prin deleţii largi ale regiunii cromosomice 15q11-13)
• Genele amprentate au trăsături comune:
§ expresia monoalelică depinde de originea parentală (expresia fie numai a
alelei materne, fie numai a alelei paterne),
§ prezinta insule CpG în regiunea promotor sau într-un intron care suferă
metilare diferenţiată (dependentă de asemeni de originea parentală),
§ prezenţa frecventă a unor molecule de ARN care sunt transcrise de pe catena
ADN opusă (ARN antisens) –> cu rol important în reglarea expresiei acestor gene.
Reglarea transcripţională
→ vizează reglarea activităţii ARN polimerazei II
Prin interacţiunea factorilor trans-reglatori cu elementele cis-reglatoare (din
promotorul genei) rezultind transcripţia specifică a anumitor gene într-un
anume moment, pentru a produce o anumită cantitate dintr-o anumită
proteină.
Elemente cis-reglatoare :
-cutiile CAAT, CG, TATA din promotor
-secvenţe (situate mai în amonte) care conferă specificitatea tisulară a expresiei
genelor ce le posedă
-secvenţe RE ( "responsive element”) care fixează factori transcripţionali inductibili,
activaţi în prealabil de către un stimul extracelular: hormoni, AMPc, ioni etc.
-secvenţe cu localizare variabilă (în regiunea 5' sau în 3' sau în introni) şi reglează
intensitatea transcripţiei/ pot fi secvenţe stimulatoare ale transcripţiei
(enhancers) sau secvenţe atenuatoare (silencers )

"un sistem de reglare" alcătuit din mai mulţi factori transcripţionali care nu sunt
însă specifici unei singure gene; numărul lor este mic dar acţiunea lor particulară
este produsă prin combinaţia specifică a anumitori factori trans şi elemente /
secvenţe cis.
▪ factorii trans-reglatori sunt factorii de transcripţie (TF).
• Factorii de transriptie(TF) sunt proteine transcripţionale care conţin un
domeniu de fixare la ADN prin intermediul cărora proteina recunoaşte atât
genele "ţintă" cât şi domeniul de transactivare prin care interacţionează cu
alţi factori de transcripţie pentru a regla transcripţia;
• în funcţie de alcătuirea acestui domeniu au fost descrise:
- proteine cu degete de Zn;
- proteine elice-cot-elice;
- proteine elice-bucla-elice;
- proteine cu fermoar de leucină.
A. Factorii de transcripţie (TF):
1. Factorii de transcripţie generali (GTF) se asamblează pe TATA box
într-o ordine secvenţială pentru a forma complexul transcripţional
bazal care fixează, poziţionează şi activează ARN polimeraza II (de
aceea se mai numesc TF II)
2. Comuni pentru CAAT şi GC boxes;
3. Inductibili sunt activaţi de către stimuli externi si se fixează pe
secvenţele RE (ioni, hormoni);
4. Specifici pentru anumite celule;
5. Proteine – inductoare
- represoare
care se fixează la distanta pe activatori (enhancers) sau atenuatori
(silencers)şi intensifică sau inhibă transcripţia genei ( prin formarea
unei bucle a ADN )
B) Prin semnale extracelulare (“liganzi”) care produc modificarea temporară şi
reversibilă a transcripţiei;
 un factor de transcripţie iniţial inactiv este activat specific de către calea de
semnalizare şi apoi se fixează la secvenţele reglatoare specifice (numite
elemente de răspuns) (RE) din promotorul genelor ţintă, activând
transcripţia lor;
.
Ex. Ligand inductibil = hormoni hidrofobi cu moleculă mică ( hormoni steroizi) sau
unele morfogene (acidul retinoic) difuzează prin membrana celulelor-ţintă şi
se fixează pe un receptor intracelular, citoplasmatic sau nuclear; ei
funcţionează ca factori de transcripţie inductibili
C) Selectarea promotorilor sub acţiunea factorilor trans-reglatori
- gene umane cu doi sau mai mulţi promotori / prin folosirea lor alternativă se pot
produce diferite isoforme ale unei proteine, cu proprietăţi diferite
Ex. Gena distrofinei are 8 promotori (patru sunt situaţi în regiunea reglatoare 5’ şi
sunt specifici pentru cortexul cerebral, muşchi, cerebel, limfocite / alţi patru
 promotori sunt “interni” rezultând isoforme mici de distrofină, prezente în
rinichi, retină, celulele Schwann. ;

Reglarea posttranscripţională
a) Matissarea diferenţiată
=> transcripţia a aproximativ 35000 gene
- se pot sintetiza peste 100000 de tipuri de proteine.
b) Poliadenilarea alternativă.
c) Modificarea structurii primare ARNm = editarea mARN
La om au fost descrise: substituţia C → U (în gena pentru apolipoproteina B),
substituţia A → I (Inositol) (în gena pentru receptorul glutamat B), substituţia
U → C (în gena WT1). În felul acesta, acelaşi ARNm, în ţesuturi diferite,
poate suferi o modificare a structurii primare producând proteine diferite
prin lungimea lor
d) Modificarea duratei de viaţă a m ARN.
e) Stocajul mARN (eliberarea de mARN la stimuli hormonali).
f) Prin ARN interferent (ARNi).
= moleculele de ARNi (interferent) sunt codificate de gene care pot avea diverse
localizari cromosomice şi, odată transcrise, adoptă o conformaţie
bicatenară. Sub acţiunea unor enzime (precum enzima Dicer) asemenea
molecule de ARN bicatenar sunt fragmentate în piese scurte de 21-23
nucleotide, monocatenare, care se pot fixa pe baza de complementaritate
la moleculele de ARNm, cand complementaritatea este perfectă, translaţia
este blocata
Reglarea translationala
a) Ca răspuns la factori externi ( ex: reglarea sintezei de feritină (proteină ce
fixează şi transportă Fe2+) în funcţie de nivelul fierului
b) Controlul dezvoltării embrionare precoce.
( lungimea cozii poliadenilice are un rol important în cursul dezvoltării
embrionare precoce)