Curs 2

DIVIZIUNEA CELULARĂ

MITOZA

Conform teoriei celulare a lui Schleiden și Schwann (1839), organismele vii sunt compuse din celule care
se multiplică doar din celulele pre-existente. Noile celule sunt produse pentru creșterea sau înlocuirea celulelor
distruse sau îmbătrânite sau pentru reproducere.
Diviziunea celulară este procesul prin care o celulă se divide în două celule fiice identice, din punct de
vedere genetic, cu celula mamă. Diviziunea celulară diferă la procariote față de eucariote.

2.1. Procariote și eucariote

În mod tradițional biologii clasifică toate organismele vii în două grupuri majore: procariote (eubacteriile,
cianobacteriile, arhebacteriile) și eucariote (fungii, plantele și animalele) (Fig. 2.1-1).

Figura 2.1-1. Structura celulelor procariote și eucariote

(https://www.thinglink.com/)

Procariotele (gr. pro = primul; karyon = nucleu) sunt organisme unicelulare cu o structură celulară relativ
simplă. Nu au nucleu bine individualizat (lipsește membrana nucleară) și nu au organite celulare delimitate de

1
membrane. Procariotele includ cel puțin două tipuri distincte de bacterii: eubacteria (gr. eu = adevărat; bacterii
adevărate) și archaea (bacterii antice).
Eucariotele (gr. eu = adevărat; karyon = nucleu) includ fungi (drojdii, fungi filamentoși, macromicete),
plante și animale. Celula eucariotă este mult mai complexă decât cea procariotă și este compartimentată prin
membrane intracelulare; are un nucleu prevăzut cu membrană nucleară și conține organite celulare diverse la
nivelul cărora se desfășoară activități celulare specifice (respirație celulară, fotosinteză, digestie intracelulară
etc.). Organizarea materialului genetic este complexă (mai mulți cromozomi, cromatină, gene cu structură
discontinuă, elemente reglatoare specifice etc.). Prezintă mecanisme complexe de diviziune celulară. Eucariotele
pot fi unicelulare sau multicelulare.
Din perspectiva geneticii, o diferență majoră între celulele procariote și eucariote este aceea că celula
eucariotă are un înveliș nuclear care separă ADN de restul conținutului celular. În celulele procariote, materialul
genetic este în strânsă legătură cu alte componente ale celulei - o proprietate care are consecințe importante pentru
modul în care genele sunt controlate. O altă diferență fundamentală între procariote și eucariote constă în faptul
ca la eucariote ADN este strâns asociat cu o clasă specială de proteine, numite proteine histonice. Acest complex
de proteine histonice și ADN este denumit cromatină și reprezintă structura cromozomilor eucariotici. În celulele
eucariote, genele sunt localizate pe mai mulți cromozomi, de obicei liniari. Prin urmare, celulele eucariote necesită
mecanisme care să asigure transmiterea fidelă a informației genetice la fiecare nouă celulă. Această generalizare
- un singur cromozom circular la procariote și cromozomi multipli, liniari la eucariote - nu este întotdeauna
respectată.

Figura 2.1-2. Bacterii cu plasmide

(www. Biotechlearn.org.nz)
Procariotele nu posedă histone; ADN nu există în aranjamentul strâns împachetat la fel ca în celulele
eucariote. Genele celulelor procariote sunt localizate, în general, pe o singură moleculă circulară de ADN
(cromozom). La unele bacterii există câteva gene localizate pe molecule de ADN circular numite plasmide, un

2
material genetic accesoriu care se replică independent de cromozomul bacterian și care îi conferă bacteriei
purtătoare avantaje selective (de exemplu rezistența la antibiotice) (Fig. 2.1-2).
Atât celulele procariote, cât și cele eucariote posedă numeroși ribozomi implicați în sinteza proteinelor.
Ribozomii se găsesc răspândiți în întreaga citoplasmă. Deși ribozomii nu au membrane, în celulele eucariote ei
sunt adesea asociați cu un sistem membranar numit reticul endoplasmic. Reticulul poate fi conectat la complexul
Golgi, un set de saculi și vezicule care sunt implicate în modificarea chimică și transportul substanțelor în celule.
În celulele animale, lizozomii sunt produși de complexul Golgi. Lizozomii sunt organite ce conțin diferite tipuri
de enzime digestive, care ar dăuna celulei dacă ar fi eliberate în citoplasmă. Atât celulele vegetale, cât și cele
animale conțin peroxizomi, organite implicate în metabolismul unor substanțe, precum lipidele și aminoacizii.
Diferențele dintre cele două tipuri celulare sunt redate în tabelul de mai jos (Tabelul 2.1-1).

Tabelul 2.1-1
Principalele diferențe dintre celulele procariote și eucariote

TIP DE
PROCARIOTE EUCARIOTE
ORGANISME
Caracteristici Bacterii Fungi, plante, animale
Dimensiuni ~ 1 - 10 µm ~ 10 - 100 µm
Tip de nucleu Nucleoid Nucleu cu dublă membrană
ADN Circular Molecule liniare (cromozomi) complexate cu
Nu e complexat cu histone proteine (histone)
ARN și sinteza Cuplată cu citoplasma Sinteza de ARN are loc în nucleu, sinteza de
proteinelor proteine are loc în citoplasmă
Structura Simplă Complexă cu membrane intracitoplasmatice
citoplasmatică și citoschelet
Mișcarea celulelor Flagelară Flagelară și ciliară
Metabolism Anaerob De obicei aerob
Mitocondrii - De la una până la numeroase mitocondrii
Cloroplaste - La alge și la plante
Organizare Unicelulară, dar pot forma Celule izolate, colonii, organisme evoluate
și colonii cu celule specializate
Diviziunea Diviziune simplă Mitoză (pentru celulele somatice)
celulelor Meioză (la formarea gameților)

3
2.2. DIVIZIUNEA CELULARĂ LA PROCARIOTE
Toate celulele provin de la celule pre-existente, noile celule sunt produse pentru cresterea sau inlocuirea
celulelor distruse sau batrane.
Diviziunea celulara difera la procariote (bacterii) fata de eucariote (protiste, fungi, plante si animale).
La PROCARIOTE (bacterii) exista un cromozom circular inclavat (atasat) in membrana celulara –
nucleoid. Celula procariota, precum cea bacteriana, se divide in 2 celule identice printr-un proces de FISIUNE
BINARA prin care cromozomul bacterian se replica producand o copie identica cu el insusi (figura).

Celula aflata in diviziune

Replicarea începe de la punctul de origine a replicării și are loc bidirecțional. Cele două copii identice
rezultate sunt atașate la membrana plasmatică, care crește și separă treptat cei doi cromozomi.
Dupa replicare, intre cei 2 cromozomi se formeaza peretele celular. Peretele celular nou format va divide
celula inițială rezultând două celule fiice, fiecare cu o copie identică a cromozomului inițial.
În condiții optime, unele celule bacteriene se divid la fiecare 20 de minute. La această rată, o singură celulă
bacteriană ar putea produce un miliard de descendenți în doar 10 ore.
Pentru ca orice celulă să se reproducă cu succes, trebuie să aibă loc trei evenimente fundamentale:
informația sa genetică trebuie copiată; copiile informațiilor genetice trebuie să fie separate una de cealaltă și celula
să fie divizată.
2.3. DIVIZIUNEA CELULARĂ LA EUCARIOTE
Similar celulelor procariote, reproducerea celulelor eucariote necesită procese de replicare a ADN,
separarea copiilor și diviziunea citoplasmei; însă, prezența mai multor molecule de ADN necesită un mecanism
mai complex care să asigure replicarea acestora. La eucariote, cromozomii sunt localizați în nucleu, fiind separați
de citoplasmă de membrana nucleară.
In cazul organismelor eucariote materialul genetic este repartizat pe mai mulţi cromozomi lineari,
localizaţi la nivelul nucleului. Numeroase eucariote conţin în nucleu câte două copii ale fiecărui cromozom
4
(perechi de cromozomi), ele fiind diploide, în timp ce altele au câte un singur exemplar din fiecare
cromozom, fiind haploide.
Reproducerea eucariotelor poate fi:
 asexuată (asigurata de mitoza) sau
 sexuată (asigurata de meioza), caz în care intervin celule specifice, numite gameţi, haploide,
produse într-o anumită fază a ciclului de dezvoltare şi prin a căror fuziune (fecundare) se formează
zigotul diploid.
Complementul cromozomal dintr-un nucleu haploid constituie genomul organismului respectiv. La
organismele diploide, cromozomii dintr-o pereche se numesc omologi, ei conţinând aceleaşi gene, iar cei care
conţin gene diferite se numesc neomologi.
La numeroase specii de animale şi la unele specii de plante există cromozomi distincţi la nivelul cărora
sunt grupate genele particularităţilor celor două sexe; ei se numesc cromozomii sexului sau heterozomi în
timp ce restul cromozomilor din genom sunt autozomi.
Reproducerea celulară la organismele eucariote este un proces ciclic de creştere, de diviziune
nucleară mitotică (cariochineză) şi de diviziune celulară (citochineză), ele alcătuind aşa numitul ciclu
celular. Pe parcursul ciclului celular cromozomii prezintă variaţii în privinţa numărului de cromatide din care
sunt alcătuiţi şi a gradului de condensare.

STRUCTURA CROMOZOMILOR LA EUCARIOTE

Celulele eucariotelor păstrează informația genetică în cromozomi. Cromozomii (gr. chroma = culoare,
soma = corp; corpusculi coloraţi) reprezintă entităţi genetice ale genomului eucariot, fiind purtători ai
informaţiei genetice (genelor). Cromozomii au o structură şi un număr caracteristice fiecărei specii constituind
un criteriu de identificare taxonomică. Cele mai multe eucariote au între 10 și 50 cromozomi / celulă.
La majoritatea celulelor eucariote există două seturi de cromozomi: un set este moștenit de la mamă, iar
celălalt de la tată. Fiecare cromozom dintr-un set are un cromozom corespunzător în celălalt set, împreună
constituind o pereche omologă. Prezența a două seturi este o consecință a reproducerii sexuale. De exemplu:
celulele umane au 46 de cromozomi, cuprinzând 23 de perechi omoloage. Cei doi cromozomi ai unei perechi
omoloage sunt, de obicei, identici în structură și mărime (cu excepția cromozomilor sexului) și fiecare poartă
informații genetice pentru același set de caracteristici ereditare. Astfel, dacă o genă de pe un anumit cromozom
codifică pentru o caracteristică, cum ar fi culoarea părului, o altă genă (numită genă alelă) localizată în aceeași
poziție pe cromozomul omolog codifică tot culoarea părului. Majoritatea celulelor eucariote poartă două seturi de
informații genetice. Aceste celule se numesc celule diploide. Dar nu toate celulele eucariote sunt diploide:

5
celulele reproductive (cum ar fi ovulele, spermatozoizii și sporii) pot conține un singur set de cromozomi. Celulele
cu un singur set de cromozomi se numesc haploide. Celulele haploide au o singură copie a fiecărei gene.
Structura cromozomului eucariot
Cromozomii celulelor eucariote sunt mai mari și mai complecși decât cromozomii celulelor procariote.
Moleculele de ADN din cromozomii eucariotelor sunt puternic pliate și condensate; dacă ar fi întinși, unii
cromozomi umani ar fi de mii de ori mai lungi decât un nucleu tipic. Pentru a împacheta o lungime atât de mare
a unei molecule de ADN în acest volum mic al nucleului, fiecare moleculă de ADN este înfășurată de mai multe
ori și împachetată în jurul proteinelor histonice, formând cromozomi în formă de tijă.
Cromozomii sunt filamente subțiri, greu de observat la microscop; ei sunt de obicei studiați în diviziunea
celulară, în metafază, când se condensează puternic și se îngroașă, fiind astfel mai ușor de observat. Cromozomii
metafazici sunt alcătuiţi din următoarele componente (Fig. 2.3 -2):
 Cromatide;
 Centromer;
 Kinetocor;
 Braţe;
 Telomere.

Figura 2.3-2. Structura cromozomilor la eucariote

(prelucrare după Pierce, 2012)
Cromatidele sunt subunităţi structurale longitudinale unite într-un singur punct numit centromer, cu
ajutorul căruia cromozomul se prinde de fibrele fusului de diviziune, în metafază. Porțiunile libere situate de o
parte şi de alta a centromerului se numesc brațe (brațul scurt – notat cu p – şi brațul lung – notat cu q – la
cromozomii submetacentrici şi acrocentrici). În funcție de poziția centromerilor, cromozomii sunt clasificați în
patru tipuri morfologice (Fig. 2.3-3):
6
  Metacentrici – cu centromerul plasat central în mijlocul cromozomului, rezultând două braţe egale;
 Submetacentrici – când centromerul este localizat în regiunea centrală, deplasat spre unul dintre
capetele cromozomului rezultând un braţ lung (q) şi un braţ scurt (p);
 Subtelocentrici – cu centromerul plasat sub capătul cromozomului, rezultând un braţ mai lung şi un
braţ mai scurt;
 Telocentrici – când centromerul este localizat strict pe capătul cromozomului - cromozomul respectiv
având un singur braţ, sau acrocentrici - când centromerul este localizat în regiunea terminală,
rezultând un braţ foarte lung şi unul foarte scurt.

Figura 2.3-3. Morfologia cromozomilor; p - braț scurt şi q - braț lung

(după Pierce, 2012)

Morfologia exactă a cromozomilor poate fi determinată analizând raportul R dintre braţele cromozomilor:
R = q / p sau stabilind indexul centromeric, care reprezintă raportul dintre braţul scurt şi lungimea totală a
cromozomului multiplicat cu 100.
În regiunea centromerului, în zona numită constricţie primară, cromatidele sunt mult îngustate. La acest
nivel se află kinetocorul - o structură proteică trilamelară, tristratificată dispusă pe partea externă a centromerului,
câte una la fiecare centromer al celor două cromatide. Rolul kinetocorului este de-a ataşa cromozomii la fibrele
fusului de diviziune. Unele specii, prezintă pe lângă constricţia primară şi o a 2-a constricţie – numită constricţie
secundară – pe braţul lung sau scurt al cromozomului. Când constricţia secundară este localizată în apropierea
capătului cromozomului rezultă o porţiune ce pare a fi separată de restul cromozomului, dar legată de acesta
printr-un dublu filament subţire. Această regiune se numeşte satelit - fiecare cromatidă având satelitul său.
Telomerele sunt localizate la capetele cromozomilor; ele servesc la stabilizarea cromozomilor
împiedicând lipirea acestora între ei. În afară de aceste elemente, cromozomii mai conţin originile replicării,
situsurile de unde începe sinteza ADN.
Înainte de replicare cromozomii au o structură liniară. După replicare, rezultă două copii identice ale unui
cromozom. Aceste două copii, identice inițial, numite cromatide surori, sunt ținute împreună la nivelul

7
centromerului (Fig. 2.3-4). Fiecare cromatidă soră este alcătuită dintr-o singură moleculă de ADN. Cromatidele
surori sunt identice deoarece, după replicare, o cromatidă este identică cu cealaltă.

Figura 2.3-4. Cromatide surori rezultate după replicarea cromozomului

(www.mheducation.com/home.html)

Un rol important în formarea şi reglarea aparatului mitotic, care este responsabil de repartiţia egală
a cromosomilor în cele două celule fiice, îl au centriolii. Centriolul este un organit celular de forma unui cilindru
gol cu pereţii formaţi din 9 grupe de câte 3 microtubuli, numite triplete. Microtubulii sunt cilindri goi, constituiţi
din protofilamente formate din dimere de α şi β tubulină.

Figura 2.3-5. Structura centriolului

Diviziunea celulară, la majoritatea animalelor şi la unele plante (alge, ciuperci, briofite, pteridofite şi
gimnosperme inferioare), se desfăşoară datorită fusului mitotic a cărui origine este, în principal, centriolară.

8
 2.3.1. CICLUL CELULAR LA EUCARIOTE
Ciclul celular reprezintă perioada dintre două diviziuni mitotice succesive. Ciclul celular cuprinde
două faze majore (Fig. 2.3-6):
1. Interfaza – perioada dintre diviziunile celulare, în care celula crește, se dezvoltă și se pregătește pentru
diviziune;
2. Mitoza (M) – perioada de diviziune celulară activă care include: procesul de diviziune a nucleului
(kariokineza) și citokineza sau diviziunea citoplasmatică.

Figura 2.3-6. Ciclul celular şi componentele sale

INTERFAZA este perioada cea mai activă din punct de vedere metabolic - are loc sinteza ADN, a
proteinelor histonice. Interfaza este subdivizată în trei faze (figura) :
a) Faza presintetică G1 - (engl. Gap = gol sintetic) in care:
- nu se sintetizează ADN, dar are loc acumularea compuşilor necesari replicării cromozomilor
monocromatidici, dublării centriolilor şi formării aparatului mitotic. Au loc sinteze de ARN, proteine
enzimatice şi neenzimatice.
Există un punct critic în G1 a ciclului celular, numit punctul de control G1 / S, în care progresia unei celule
către următoarea etapă a ciclului poate fi oprită până când condițiile sunt favorabile. După ce acest punct de
control a fost trecut, celula se angajează să se dividă. Înainte de a ajunge la punctul de control G1 / S, celulele
pot ieși din ciclul celular activ ca răspuns la semnalele de reglare și pot trece într-o fază de nedivizare numită
G0, care este o stare stabilă în timpul căreia celulele au de obicei o dimensiune constantă. Acestea pot rămâne
în G0 pentru o perioadă lungă de timp, chiar nedefinit, sau se pot reîntoarce în faza G1, iar ciclul celular devine
activ. Multe celule nu intră niciodată în G0.
b) Faza S - (S = de sinteză). In aceasta faza fiecare cromozom se replică; cantitatea de ADN se dublează prin
replicare semiconservativă. Cantitatea de ADN (şi implicit de cromozomi) creşte la 4n în celulele somatice

9
 şi la 2n în celulele gametice. Cromozomii devin bicromatidici. Înainte de faza S, fiecare cromozom este
monocromatidic; după faza S, fiecare cromozom este compus din două cromatide (bicromatidic). Dacă sinteza
ADN este blocată (cu medicamente sau prin mutație), celula nu va putea suferi mitoze.
c) Faza postsintetică G2
 Nu se sintetizează ADN, dar se asigură condiţiile pentru formarea aparatului de diviziune a celulei şi se
acumulează substanţe cu rol energetic necesare pentru realizarea mitozei. Similar fazei G1, şi în faza G2
există un punct important de control: G2 / M; după ce acest punct de control a fost trecut, celula este gata
să se dividă și intră în mitoză (M).
Punctele de control (check points) (Fig. 2.3-7) ale ciclului celular sunt utilizate de eucariote și procariote
pentru a menține integritatea genomică și pentru a evita moartea celulelor. Deteriorarea ADN poate declanșa
activarea unui număr de puncte de control, determinând stoparea ciclului celular la diferite puncte din ciclul
celular (G1, S, G2 sau mitoză) (Lara-Gonzalez și colab., 2012).
Aceste puncte de control ale ciclului celular au evoluat pentru a preveni replicarea ADN deteriorat și
intrarea sau ieșirea prematură din mitoză și pentru a permite o anumită perioadă de timp pentru repararea ADN,
dacă acesta a suferit leziuni (Goodarzi și Jeggo, 2013). Principalele puncte de control ale ciclului celular sunt: G1
/ S, G2 / S și G2 / M.

Figura 2.3-7. Punctele de control (critice) ale ciclului celular

Punctele de control reprezintă un mecanism important prin care celulele își controlează progresia prin
procesele complexe care, în cele din urmă, duc la creșterea și divizarea celulelor.

10
 Durata ciclului celular variază la diferite tipuri de celule eucariote. Astfel, drojdiile se pot divide la
aproximativ 120 min. Cele mai multe celule vegetale şi animale se divid la 10-12 ore. La mamifere, dacă se
atribuie 24 ore unui ciclu celular, atunci mitoza durează 1 oră, faza G1 circa 10 ore, faza S până la 9 ore, iar faza
G2 aproximativ 4 ore.

Figura 2.3-8. Durata relativă a ciclului celular la mamifere

2. DIVIZIUNEA CELULARĂ - MITOZA

Mitoza (gr. mitos = fir) (faza M) reprezintă procesul de diviziune a nucleului celulelor somatice
(kariokineza) prin care rezultă doi nuclei noi. După diviziunea nucleului are loc diviziunea citoplasmei
(cytokineza) rezultând două celule noi identice cu celula parentală. Mitoza începe după faza G2 și se termină
înainte de G1 (vezi Fig. 2.3-6). Un proces critic în faza M este separarea cromatidelor surori pentru a furniza un
set complet de informații genetice pentru fiecare dintre celulele rezultate.
2.1. Fazele mitozei
De obicei, biologii împart faza M în cinci etape: cele patru etape ale mitozei (profaza, metafaza, anafaza
și telofaza) și citokineza.
1. Profaza
În profază, fiecare cromozom posedă două cromatide, deoarece cromozomul a fost duplicat în faza S
precedentă. Se formează fusul mitotic, o structură organizată de microtubuli care mișcă cromozomii în mitoză. În
celulele animale, fibrele fusului de diviziune se formează de la o pereche de centrozomi, care migrează în părțile
opuse ale celulei. În fiecare centrozom există un organit specific, centriolul, care este, de asemenea, compus din
microtubuli. Celulele plantelor superioare nu au centrozomi sau centrioli, dar au axe mitotice. La începutul
profazei nucleul prezintă un aspect difuz, granulat, cromozomii încep să se condenseze, având forma unor
11
filamente subţiri, vizibile în nucleu. Pe parcursul profazei, cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi ca urmare a
spiralizării lor. În profaza târzie au loc următoarele trei fenomene:
 dispar nucleolii;
 membrana nucleară de dezintegrează;
 apare fusul de diviziune, în urma migrării spre poli a centriolilor şi formării fibrelor.
2. Metafaza
În metafază, cromozomii bicromatidici se ataşează la fibrele fusului de diviziune cu ajutorul kinetocorului.
Ei migrează spre centrul celulei, distribuindu-se în planul ecuatorial al fusului mitotic, formând astfel placa
metafazică. În metafază, cromozomii prezintă un maxim de condensare.
3. Anafaza
În anafază începe separarea cromatidelor surori (prin clivarea longitudinală a centromerilor) şi deplasarea
lor spre polii opuşi ai fusului de diviziune. Cromozomii devin astfel monocromatidici.
4. Telofaza
În telofază, cromozomii monocromatidici ajung la polii opuşi ai fusului de diviziune. Membrana nucleară
se reface în jurul fiecărui grup de cromozomi. Fusul de diviziune dispare, nucleolii se reorganizează şi cromozomii
se despiralizează. Treptat, cele două nuclee rezultate capătă aspectul caracteristic din interfază şi celula se divide
(citokineza) (Fig. 2.3-9).

Figura 2.3-9. Fazele mitozei

(www.biology.iupui.edu/biocourses/N100/2k4ch8mitosisnotes.html)

12
 5. Citokineza
În zona ecuatorială a celulei, în locul fostei plăci metafazice, apare un perete despărţitor numit fragmoplast
(de natură proteică) astfel că, citoplasma şi organitele celulare se repartizează în mod egal în cele două celule fiice
(Fig. 2.3-10). Citokineza marchează începutul interfazei unui nou ciclu celular.

Figura 2.3-10. Citokineza la animale (a) și la plante (b)

(http://sites.gsu.edu/biol2107)

Un rezultat important al ciclului celular este acela că fiecare dintre celulele produse conține un
complement complet de cromozomi - nu există o reducere netă sau o creștere a numărului de cromozomi. Fiecare
celulă conține aproximativ jumătate din conținutul de citoplasmă și organite din celula originală parentală, dar
nici un mecanism precis analog cu mitoza nu asigură faptul că organitele sunt împărțite uniform. În consecință,
nu toate celulele care rezultă din ciclul celular sunt identice în conținutul lor citoplasmatic.

Rolul mitozei:
 asigura cresterea si dezvoltarea organismului,
 asigura regenerarea celulelor, a tesuturilor si organelor;
 inlocuirea tesuturilor distruse sau imbatranite.
 In urma mitozei rezulta 2 celule noi identice cu celula parentala;
 asigura un numar constant de cromozomi, deci este responsabila de constanta materialului
ereditar de la celula mama la celulele fiice.
 Celulele rezultate sunt diploide (2n).

13