BIOCHIMIE

Noţiuni generale de organizare chimică

şi biochimică a organismelor

Introducere
Dezvoltarea deosebită a biologiei ultimelor decenii, multitudinea studiilor şi
cercetărilor din acest domeniu au determinat dezvoltarea unei noi ştiinţe, Biochimia
ce studiază chimia materiei vii. Biochimia realizează studiul compoziţiei chimice a
organismelor vii şi al proceselor fizico-chimice care au loc în aceste organisme.
Sediul permanent al acestor procese este celula. Celula este considerată unitate de
bază a materiei vii ce poate realiza schimburi de substanţă, energie şi informaţie cu
mediul ambiant. Datorită obiectului său de studiu, biochimia are caracter
interdisciplinar, putând fi situată la graniţa dintre biologie, chimie, biofizică,
fiziologie şi genetică.
Pentru a realiza o abordare sistematică a studiului biochimiei majoritatea
specialiştilor propun două direcţii: biochimia descriptivă şi biochimia dinamică.
Biochimia descriptivă (structurală) studiază compoziţia chimică şi proprietăţile
fizice şi chimice ale compuşilor organismelor vii.
Biochimia dinamică (metabolism) studiază procesele fizico-chimice şi chimice
care au loc în organism. Sunt procese de transformare (degradare şi biosinteză) a
biomoleculelor prezente în organism, procese în care se generează şi se utilizează
energie. Ansamblul proceselor de transformare din organism sunt prinse în noţiunea
de metabolism.
Metabolismul cuprinde două tipuri de procese:
- asimilaţie (anabolism);
- dezasimilaţie (catabolism).
Procesele de asimilaţie constau în prelucrarea de către organism a substanţelor
provenite din mediul exterior în scopul sintezei de componente proprii organismului.

1
 Procesele de dezasimilaţie constau în degradarea de către organism a diferitelor
componente din compoziţia sa în scopul reînoirii lor sau în scopul procurării, stocării
şi utilizării energiei necesare vieţii.
Energia eliberată în procesele de degradare (catabolism) este stocată în
organism în compuşi bogaţi în energie, numiţi compuşi macroergici. Prin degradarea
acestor compuşi se generează energie utilizată de organism în procese de biosinteză
(anabolism).
În concluzie, putem spune că deşi procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie
decurg în sens contrar totuşi ele se află în strânsă legătură, între ele existând un
permanent echilibru dinamic.

Compoziţie chimică generală organismelor vii

Din punct de vedere al compoziţiei chimice se constată că în organism găsim
un număr relativ mic de bioelemente cu ajutorul cărora sunt construite toate
biomoleculele prezente.
Bioelementele se pot clasifica în:
nemetale: C, H, O, N, S, P, Cl;
- macroelemente (majoritare, 99%)
metale: Na, K, Ca, Mg;
- microelemente (minoritare, 1%): Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Mo, I, F.
Macroelementele au rol plastic deoarece participă la edificarea structurii
diferitelor substanţe din organism, intrând în constituţia tuturor celulelor, precum şi în
compoziţia lichidelor biologice.
Microelementele se găsesc în cantităţi extrem de mici ( 0,01 %) sau chiar
urme şi sunt inegal distribuite în diferite ţesuturi. Deşi nu participă efectiv la
constituţia celulelor, ele deţin totuşi un rol important intrând în structura chimică a
unor biomolecule (enzime, hormoni, vitamine etc.). Prezenţa lor este necesară
întrucât contribuie la dezvoltarea normală a organismului, lipsa lor determinând
anumite dereglări biochimice şi tulburări fiziologice.

2
 În celulă bioelementele prezente duc la formarea tuturor biomoleculelor
necesare creşterii, dezvoltării şi autoreproducerii. Există o mare diversitate de
compuşi care au fost identificaţi în lumea vie însă principalele clase de biomolecule
sunt comune atat pentru lumea vegetală cât şi pentru lumea animală, funcţiile pe care
le îndeplinesc fiind identice. Biomoleculele diferă prin natura, structura, dimensiunile
şi funcţiile pe care le îndeplinesc în cadrul celulei. Pe baza acestor criterii putem
clasifica biomoleculele în:

- anorganice - apa
- săruri minerale formate din - anioni: PO43-, CO32-, SO42-, Cl-, I-;
- cationi: Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Fe2+;

- organice - glucide;
- lipide;
- protide;
- acizi nucleici;
- enzime;
- vitamine;
- hormoni;
- compuşi macroergici;
- compuşi organici intermediari;
- alţi compuşi specifici pentru celula vegetală sau animală.

Biomolecule anorganice
Apa – deşi componentă anorganică, prin proporţia sa mare (60-70 %) şi prin
multiplele roluri pe care le exercită, deţine o importanţă capitală în organizarea şi
funcţionarea materiei vii. Apa intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor. Ea
reprezintă mediul în care se produc fenomenele fizice şi fizico-chimice legate de
funcţiile vitale. Apa permite stabilirea unor legături între diferitele substanţe precum
şi între organism şi mediu reprezentând un produs absolut esenţial organismelor vii.

3
 Rolul apei în organism
Numeroasele roluri pe care le îndeplineşte apa în organism pot fi sintetizate
schematic astfel:
1. rol structural important: deoarece participă la formarea celulelor şi
ţesuturilor, la organizarea morfo-chimică a celulei, la formarea coloizilor
celulari;
2. rol de vehiculare a diferitelor substanţe în organism;
3. mediu lichid ce permite realizarea a numeroase reacţii biochimice ce stau la
baza vieţii;
4. stabilizator al mediului biologic în care subzistă;
5. furnizează ionii de H+ şi HO- necesari pentru menţinerea echilibrului acido-
bazic, a activităţii catalitice şi a reacţiilor de hidroliză;
6. efector direct al reacţiilor de hidratare, hidroliză şi a unor reacţii de oxido-
reducere;
7. participă direct la reacţii de sinteză sau degradare din organism;
8. rol în termoreglarea organismului: menţine în limite constante temperatura
prin procese de transpiraţie şi eliminare a substanţelor de excreţie;
9. are o mare putere de solubilizare determinând formarea soluţiilor
moleculare şi coloidale;
10. favorizează disocierea electrolitică a diferitelor substanţe care astfel pot
reacţiona.
Funcţiile numeroase pe care le îndeplineşte apa pentru organism derivă din
proprietăţile ei fizico-chimice care îi conferă particularităţi de mare interes biochimic.
Apa este o substanţă cu caracter polar: electronegativitatea pronunţată a
atomului de oxigen tinde să atragă electronii de la cei doi atomi de hidrogen astfel
încăt atomul de oxigen dobândeşte o uşoară sarcină negativă (notată -) iar cei doi
atomi de hidrogen dobândesc sarcini uşor pozitive (notată +).

4
 2-
O
+
H H+
În consecinţă, electronii celor două legături covalente H-O din molecula apei
se distribuie inegal, determinând o asimetrie electronică. Ca rezultat al acestei
polarizări electrice molecula apei devine o moleculă polară şi se comportă ca un
dipol. (Dipol: sistem molecular ce conţine două sarcini electrice de semn contrar,
egale ca mărime şi situate la o distanţă mică una de alta.) Structura de dipol conferă
apei o mare putere de solubilizare şi hidratare.
Structura de tip dipol stă la baza formării legăturilor de hidrogen între
moleculele polare de apă:

…. O-  H+ …. O-  H+ …. O-  H+ ….

H+ H+ H+

Se stabileşte o atracţie electrostatică între atomul de oxigen dintr-o moleculă de

apă (încărcat electronegativ) şi un atom de hidrogen (încărcat electropozitiv) din
molecula de apă învecinată.
Existenţa legăturilor de hidrogen determină proprietăţi particulare ale apei:
- punct de fierbere ridicat;
- căldură mare de evaporare;
- căldură specifică ridicată.
Aceste proprietăţi au importanţă deosebită pentru organism ca mijloc de
apărare contra căldurii şi respectiv frigului.
Apa se găseşte repartizată în organism atât intracelular cât şi extracelular.
Compartimentul intracelular cuprinde apa care intră în constituţia compuşilor
organici (apa legată). Este vorba atât de apa care participă la formarea structurilor
celulare şi a mediului celular cât şi de cea de imbibiţie a sistemelor coloidale şi cea
de hidratare a diferiţilor ioni sau biomolecule componente ale celulei. Apa legată
poate fi înlăturată prin încălzirea ţesutului vegetal sau animal la 105 C.

5
 Compartimentul extracelular cuprinde apa liberă. Este vorba de apa de
circulaţie intravasculară (sânge, limfă) şi apa din spaţiile interstiţiale care scaldă
toate celulele numită apa lacunară. Apa liberă poate fi înlăturată prin încălzire la 50
– 60 C.
Apa intracelulară, apa intravasculară şi interstiţială reprezintă mediul lichid
prin care se realizează schimburile permanente de substanţă dintre celule, sânge şi
interstiţii adică dintre cele două compartimente.
Cantitatea totală de apă (apă liberă şi apă legată) din 100 g material biologic
proaspăt reprezintă umiditatea. Determinarea umidităţii se poate face gravimetric prin
cântărirea materialului înainte şi după uscare la 105 C urmată de raportare al 100 g.
Cea ce rămâne după încălzire se numeşte substanţă uscată şi cuprinde totalitatea
substanţelor organice şi anorganice din ţesut cu excepţia apei.

100 g material biologic proaspăt = umiditate % + substanţă uscată %

Umiditatea organismelor vegetale variază mult cu specia, ţesutul, vârsta,

perioada de vegetaţie, condiţiile pedoclimatice. Astfel, ţesuturile tinere au o umiditate
mai mare decât cele bătrâne, fructele sunt mai bogate în apă decât seminţele,
ţesuturile de susţinere au umiditate mai mică decât cele fiziologic active. Ca urmare,
determinările de umiditate realizate la plante au arătat valori între 7% şi 95 %.
Ca origine, apa este exogenă, provenind din alimentaţie pentru organismul
animal şi din sol pentru plantă, şi este endogenă, provenind din oxidarea la nivel
celular a compuşilor conţinând hidrogen (glucide, lipide, protide).

Sărurile minerale – le găsim fie dizolvate în mediul apos al celulei şi în

lichidele circulante, sub formă de ioni (cationi şi anioni), fie în combinaţie cu
proteinele din constituţia citoplasmei, fie sub formă nedizolvată (ex: ţesutul osos şi
dinţi). Unii ioni proveniţi din disocierea sărurilor minerale se absorb pe suprafaţa
coloizilor celulari determinând încărcarea electrică a acestora, iar alţii intervin în
diferite reacţii biochimice ale metabolismului celular.

6
 Conţinutul în săruri minerale dintr-un ţesut biologic se determină prin
calcinarea acestuia la temperaturi ridicate (450 - 500 C). Cenuşa rezultată este
considerată conţinut global de bioelemente şi provine din substanţele anorganice
(săruri minerale) prezente în ţesut. Substanţele organice nu se regăsesc în cenuşă
deoarece prin calcinare acestea ard dând naştere unor gaze (CO2, H2O, NH3).
Determinarea făcută pentru 100 g substanţă uscată se numeşte determinare de cenuşă
brută deoarece în plus de săruri minerale conţine şi impurităţi.

Biomolecule organice
Formarea biomoleculelor organice
Formarea biomoleculelor din bioelemente se face prin legături chimice foarte
diverse realizate între atomi şi grupări de atomi: legătură covalentă, coordinativă,
ionică, de hidrogen, forţe van der Waals, interacţiuni hidrofobe.
Legătura covalentă – rezultă prin punerea în comun a unei perechi de electroni
periferici, câte unul din fiecare atom care participă la formarea moleculei. Rezultă o
configuraţie electronică stabilă (dublet, octet) în care perechea de electroni aparţine în
mod egal celor doi atomi participanţi la legătură astfel încât nu există diferenţe între
polaritatea lor. Legătura covalentă este cea mai puternică şi stabilă legătură chimică.
Ea nu este ionizabilă. Legătura covalentă se reprezintă printr-o linie plină între atomi.
Legătura coordinativă – este considerată variantă a legăturii covalente; se
formează prin cedarea unei perechi de electroni de către un atom (donor) unui alt
atom care acceptă cei doi electroni (acceptor). Această legătură se reprezintă printr-o
săgeată de la donor spre acceptor (DA). Cel mai des ca donori în cazul
biomoleculelor sunt întâlniţi atomii de N, O şi P.
Legătura ionică (electrovalentă) – se realizează prin forţe de atracţie
electrostatică exercitate între ioni cu sarcini electrice diferite (anioni şi cationi).
Configuaţia electronică stabilă se realizează prin câştig sau pierdere de electroni de
către atomii care participă la legătură. Legătura ionică este ionizabilă.
Legătura de hidrogen – este o legătură slabă, de tip electrostatic stabilită între
un atom de hidrogen (cu deficit de electroni) legat covalent de un atom electronegativ

7
(O, N) şi un alt atom cu densitate electronică mare (O, N). Legătura de hidrogen se
reprezintă printr-o linie punctată (A -  H+ …. B-). Aceste legături în lumea vie se
stabilesc intramolecular sau intermolecular şi au rol în menţinerea configuraţiei
spaţiale a unor biomolecule.
Exemplu
Protidele şi acizii nucleici sunt biomolecule stabilizate prin legături de
hidrogen între dipoli de următorul tip:
N -  H+ …. O- = C+ 
Primul dipol conţine un atom de hidrogen cu o sarcină parţial pozitivă iar al
doilea dipol conţine un atom de oxigen cu o sarcină parţial negativă.
Interacţiuni prin forţe van der Waals – forţe slabe care rezultă prin atracţia
electrostatică a unei molecule sau a unui grup de atomi de către electronii unei alte
molecule sau ai unui alt grup de atomi. Aceste forţe se manifestă doar când
moleculele sunt foarte apropiate. Deşi sunt mai slabe decât legăturile de hidrogen se
constată că au un rol important în menţinerea configuraţiei biomacromoleculelor.
Interacţiuni hidrofobe – se manifestă între molecule sau grupe de atomi cu cu
caracter apolar (neionizabil) existente în mediu apos; nu reprezintă legături propriu-
zise deoarece în stabilirea lor nu sunt implicaţi atomi sau grupe de atomi care să
interacţioneze. Forţele ce caracterizează interacţiunile hidrofobe sunt cu atât mai mari
cu cât cantitatea de apă exclusă dintre moleculele apolare (care au tendinţa de a se
agrega în mediu apos) este mai mare.
Exemplu
Interacţiunile hidrofobe intervin în stabilitatea structurii proteinelor globulare,
precum şi în organizarea structurală a biomembranelor.

Toate tipurile de biomolecule se formează din precursori foarte simpli, cu

masă moleculară mică cum sunt: CO2, H2O, N2 atm. Precursori sunt transformaţi de
către materia vie prin etape metabolice intermediare în compuşi organici cu masă
moleculară mai mare, ce constituie biomoleculele de bază (unităţi contituente, de

8
construcţie). Aceste unităţi se unesc prin legături covalente ducând la formarea
macromoleculelor proprii celulelor, cu mase moleculare relativ mari.
Gradul de complexitate al moleculelor organice în cadrul materiei vii nu se
opreşte aici. Asocierea macromoleculelor prin forţe slabe, necovalente de tipul
forţelor van der Waals duce la apariţia unor sisteme supramoleculare (complexe
multienzimatice, complexe lipoproteice, ribozomi etc.).
Prin asamblarea acestor sisteme supramoleculare se formează organitele
celulare şi alte structuri intracelulare (nucleu, mitocondrii, reticul endoplasmatic,
plastide, lizozomi etc.) importante în funcţionarea celulei vii. Asamblarea sistemelor
supramoleculare se face tot prin intermediul unor forţe necovalente.

Rolul principalelor biomoleculelor organice

Glucidele au ca unitate structurală ozele prin unirea cărora se formează
poliglucidele. Unele poliglucide au rol energetic (amidonul, glicogenul) iar altele au
rol plastic servind ca elemente structurale (celuloza, chitina).
Lipidele sunt formate prin condensarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Ele au
un important rol energetic reprezentând, pentru celulă, sursa de energie de cea mai
bună calitate. Lipidele au şi rol plastic pentru celulă atunci când servesc ca elemente
structurale.
Protidele se formează prin unirea aminoaciziilor având în celulă mai ales rol
plastic şi mai puţin rol structural. Protidele sunt considerare atât produşi cât şi
efectori ai acţiunii genelor.
Acizii nucleici rezultă în urma condensării nucleotidelor. Rolul lor pentru
celulă este de depozitare şi transmitere a informaţiei genetice.
Enzimele au ca unitate structuală aminoacizii. Ele au rol de biocatalizatori şi
rol în reglarea diverselor căi metabolice.
Vitaminele şi hormonii modulează activităţile chimice ale celulei ca reglatori
ai diferitelor procese metabolice.
Compuşii macroergici stochează şi furnizează energia necesară proceselor
metabolice desfăşurate în celulă având deci un important rol energetic.

9
 Putem sintetiza schematic formarea şi rolul principalelor biomolecule organice
astfel:
- glucide (formate din oze)  rol plastic şi energetic;
- lipide (formate din acizi graşi şi alcooli)  rol plastic şi energetic;
- protide (formate din aminoacizi)  rol plastic şi energetic;
- acizi nucleici (formaţi din nucleotide)  rol informaţional;
- enzime (formate din aminoacizi)  rol catalitic şi de reglare;
- vitamine rol de reglare;
- hormoni rol de reglare;
- compuşi macroergici  rol energetic.

10