BIOCHIMIA HORMONILOR

Aspecte generale


Hormonii sunt compuși chimici care transmit
mesaje între celule.

Ei reprezintă molecule semnal, secretate ca
răspuns la acțiunea unui stimul.

Mesagerii celulari circulă până la celulele
țintă; acolo se leagă de receptori specifici
(membranari sau intracelulari) și inițiază
răspunsuri celulare, care sunt implicate într-
o varietate de procese fiziologice.

Nomenclatura: Moleculele semnal din cadrul
sistemului endocrin se numesc hormoni,
cele din sistemul nervos se numesc
neurotransmițători, iar cele din sistemul imun
poartă denumirea de citokine.
 Hormonii – aspecte generale


În funcție de distanța dintre celula secretoare și
celula țintă, mesagerii chimici pot fi clasificați
drept:
- endocrini: hormonul, secretat de o glandă
endocrină, circulă pe cale sangvină până la
nivelul țesutului țintă;
- paracrini: mesagerul circulă între celule apropiate;
- autocrini: mesagerul acționează asupra celulelor
secretoare.

În funcție de solubilitatea lor, hormonii se
clasifică în:
- H hidrosolubili- circulă liber în plasmă;
- H liposolubili: - circulă în plasmă legați de
proteine transportoare specifice sau nespecifice
(albumina).
 Clasificarea hormonilor

A. Hormoni hidrosolubili:

Peptidici: - hormonii pancreatici: insulina, glucagonul;
- hormoni hipofizari: adenohipofizari și neurohipofizari;
- hormonii hipotalamici
- hormonii calciotropi: parathormonul, calcitonina
- factorii de creștere.

Derivați din aminoacizi (tirozină) – hormonii medulosuprarenalieni
B. Hormoni liposolubili

Derivați din colesterol: - hormonii corticosuprarenalieni
- hormoni gonadici
- calcitriolul (forma activă a vitaminei D)

Derivați din tirozină – hormonii tiroidieni

Derivați din vitamina A – acidul retinoic
 Receptori hormonali

Hormonii acționează asupra celulelor țintă prin intermediul unor receptori specifici.
Receptorii sunt reprezentați de proteine care recunosc hormonul, îl leagă și inițiază
răspunsul celular la mesajul adus de hormon.

Există compuși chimici ce pot interfera cu acțiunile hormonilor, compuși care se pot lega
la receptorii hormonali.
Agonist = compus analog structural al unui hormon, care se leagă la receptorul
hormonal și care determină un răspuns celular (mimează efectul hormonului).
Antagonist = compus care se leagă la receptor, dar nu inițiază un răspuns și împiedică
legarea (și acțiunea) hormonului.
Uneori, afinitatea agoniștilor sau antagoniștilor sintetici poate fi mai mare decât a
ligandului natural al receptorului.
 Caracteristicile receptorilor hormonali
Specificitate – un anumit receptor leagă un singur hormon. Interacțiunea hormon-
receptor este asemănătoare cu interacțiunea dintre substrat și centrul activ al enzimei și
se realizează prin forțe slabe, necovalente. Specificitatea se bazează pe
complementaritatea chimică și conformațională dintre hormon și receptor.
Afinitate – receptorii au afinitate foarte mare pentru hormoni (constanta de disociere –
Kd- este foarte mică) ceea ce permite legarea hormonului și inițierea răspunsului celular
la concentrații hormonale foarte mici.
Amplificarea – după fixarea hormonului pe receptor semnalul declanșat presupune
acțiunea secvențială a mai multor enzime. Fiecare moleculă de enzimă catalizează
activarea mai multor molecule ale enzimei ce urmează, astfel încât apare o cascadă de
enzime ce amplifică semnalul cu mai multe ordine de mărime.
Desensiblizarea – în cazul prezenței unor concentrații crescute ale hormonului pe o
perioadă lungă de timp se declanșează mecanisme ce conduc la inactivarea receptorului
sau la internalizarea sa (endocitoza complexelor hormon- receptor conduce la scăderea
numărului de receptori membranari disponibili - ,,down regulation”)
Integrarea semnalelor – semnale cu efecte opuse conduc la producerea unui răspuns
unificat, proporțional cu intensitatea semnalului rămas majoritar în acel moment.
 Mecanisme generale de
acțiune hormonală

Există două mecanisme de acțiune a

hormonilor, în funcție de natura
chimică a acestora:
I. Hormonii hidrosolubili se
atașează la receptori membranari.
Receptorii respectivi conțin un
domeniu extracelular (la care se
atașează hormonul), unul sau mai
multe domenii ce traversează
membrana și un domeniu intracelular
care transferă (transduce) semnalul
extern unui mecanism efector
intracelular.
Efectele acțiunii hormonilor
hidrosolubili sunt reprezentate de
modificarea activității unor enzime
celulare.
II. Hormonii liposolubili: traversează membrana
și își întâlnesc receptorii la nivel intracelular (în
citoplasmă sau în nucleu) – complexul hormon-
receptor interacționează cu ADN-ul și influențează
expresia unor gene specifice, ceea ce conduce la
modificare cantității de proteine sintetizate.

RECEPTORI MEMBRANARI:
- receptori asociați cu proteinele G;
- receptori cu activitate protein-kinazică tirozin-
specifică;
- receptori asociați canalelor ionice.
Mecanismul de acțiune a hormonilor ai căror receptori sunt cuplați
cu proteinele G

Calea de semnalizare:
- receptorul hormonal - receptor tip serpentină
(7 domenii transmembranare), domeniul
amino terminal este extracelular, domeniul
carboxi terminal este intracelular.
- proteină G – cuplează complexul hormon-
receptor cu sistemul efector
- un sistem efector care generează mesagerul
secund
- acțiunea mesagerului secund asupra
proteinelor țintă, care determină răspunsul
biologic la acțiunea hormonului.
Reprezentanți: receptorii adrenergici (pentru
catecolamine - adrenalina și noradrenalina).
Proteinele G sunt numite astfel deoarece pot lega nucleotide cu guanină- GDP și GTP. Ele
reprezintă o famile de proteine localizate pe fața internă a membranei plasmatice, cu o structură
heterotrimerică – monomeri α, β, γ. Subunitățile β și γ sunt similare la tipurile diverse de proteine
G, subunitatea α conferă individualitatea proteinelor G. La nivel subunității α este localizat situsul
de legare a nucleotidului (GDP sau GTP).

Forma inactivă a unei proteine G este GDP – αβγ. Forma activă apare în urma fixării hormonului
la receptor, fapt care determină o modificare conformațională a receptorului, permițând
interacțiunea cu proteina G. La nivelul subunității α are loc schimbul GDP cu GTP, subunitatea α-
GTP se separă de subunitățile β și γ și poate interacționa cu o enzimă țintă.

3 tipuri de subunități α ale proteinelor G

- Gs- activează adenilat ciclaza, care catalizează formarea AMPc
- Gi – inhibă adenilat ciclaza, stopând formarea AMPc
- Gq – activează fosfolipaza C, care catalizează formarea DAG și IP3.
 Transducția semnalului prin intermediul proteinei Gs
Dintre receptorii care acționează pe această cale, cei mai cunoscuți sunt receptorii β adrenergici (β1
și β2).

În stare inactivă, cele trei subunități ale proteinei G sunt asociate, iar αs are atașată molecula de
GDP. Legarea hormonului la receptor determină activarea proteinei G – molecula de GDP este
schimbată cu GTP, iar subunitatea αs- GTP disociază de subunitățile βγ. Subunitatea αs- GTP
activează adenilat ciclaza, enzimă ce catalizează sinteza AMPc din ATP. AMPc = mesager secund,
care transmite în celulă informația adusă de hormon (mesager prim).

AMPc activează Protein kinaza A (PKA), care conține două subunități catalitice și două subunități
reglatorii. Legarea AMPc la subunitățile reglatorii conduce la disocierea și activarea subunităților
catalitice.

PKA fosforilează anumite proteine la nivelul resturilor de serină sau de treonină. Prin fosforilare,
proteinele substrat ale PKA își modifică activitatea.
 Activarea protein kinazei A de către AMPc

PKA este un heterotetramer ce conține

două subunități catalitice (C) și două
subunități reglatorii (R).
În starea inactivă a PKA cele 4 subunități
sunt asociate, fiecare subunitate R conține
un domeniu inhibitor care acoperă centrul
activ de pe fiecare subunitate C.
Legarea AMPc la subunitățile R determină
modificări conformaționale ce conduc la
disocierea subunităților R de subunitățile C.
În urma disocierii, centrele active ale
subunităților C sunt expuse și acestea
devin active.
Subunitățile catalitice active fosforilează
proteine țintă la resturi de serină sau
treonină.
 Stingerea răspunsului inițiat de hormon poate avea loc pe mai
multe căi:

1. Desensibilizarea receptorului – fosforilarea de către o protein kinază a domeniului

intracelular al receptorului creează un situs de legare pentru proteina β arestină, care
împiedică interacțiunea receptorului cu proteina G. Receptorul va fi endocitat,
defosforilat și reciclat spre membrana plasmatică → resensibilizare sistemului de
transducție.
2. AMPc -fosfodiesteraza - catalizează hidroliza AMPc la 5’ AMP, care nu joacă rol
de mesager secund. Cafeina și teofilina (care au structură metil xantinică) inhibă
fosfodiesteraza, determinând menținerea unor concentrații crescute de AMPc,
prelungind astfel acțiunea hormonului.
3. Autolimitarea activității proteinei Gs:
alfa Gs are activitate enzimatică
intrinsecă de GTP-ază: hidrolizează
GTP-ul fixat la subunitatea alfa,
rezultând αs-GDP și fosfat anorganic;
subunitatea αs-GDP disociază de
adenilat ciclază și se reasociază cu
subunitățile β și γ.

4. Acțiunea unor protein-fosfataze va

conduce la defosforilarea proteinelor
fosforilate de Protein Kinaza A,
întrerupând astfel acțiunea declanșată
de hormon pe calea AMPc.
 Transducția semnalului prin intermediul proteinei Gi
Hormonii ai căror receptori sunt cuplați cu proteine Gi determină o scădere a
concentrației AMPc, în celulă vor predomina formele defosforilate ale proteinelor.

Transducția semnalului prin intermediul proteinei Gq

Proteina Gq activează fosfolipaza C, o enzimă membranară, care hidrolizează fosfatidil-

inozitol- 4,5- difosfatul (fosfolipid membranar), generând doi mesageri secunzi: diacil
glicerolul (DAG) și inozitol trifosfatul (IP3).

IP3 – determină deschiderea canalelor pentru calciu din membrana reticulului

endoplasmic, ceea ce conduce la efluxul ionilor de calciu în citosol, cu creșterea
concentrației de calciu citosolice → declanșarea unui răspuns celular (exocitoză,
contracția musculară) sau biochimic (activarea unor enzime).
Ca2+ acționează prin intermediul calmodulinei. Legarea ionilor de calciu la calmodulină
determină modificarea conformației acesteia, având ca efect modularea activității unor
proteine cu care interacționează calmodulina.

DAG – activează, împreună cu ionii de Ca2+ protein kinaza C, care fosforilează proteine
țintă specifice, modificându-le activitatea și declanșând astfel un răspuns celular.
 Hormonii liposolubili

Receptorii hormonilor liposolubili:

-sunt localizați intracelular: unii în citoplasmă, alții în nucleu, fixați pe ADN (chiar în
absența hormonului).

- majoritatea receptorilor sunt factori de transcripție care modulează expresia unor gene;

- au proprietatea de a dimeriza. Dupa fixarea hormonului pe receptor, complexul hormon

receptor (HR) dimerizează formand homodimeri sau heterodimeri. În aceste forme se
leagă de ADN.
 Receptorii HL prezintă următoarele domenii funcționale:

- capatul amino terminal, care interactioneaza cu proteine reglatoare, implicat în activarea

receptorului;
- domeniul de legare a ligandului ∕ hormonului - domeniu implicat în procesul de
dimerizare a receptorului.
- domeniu carboxi-terminal - presupus rol în dimerizarea receptorului.
 Organizarea structurală a receptorilor nucleari

- regiunea balama – este implicată în interacţiuni cu molecule coreglatoare;

- domeniul de legare la ADN. Acesta prezinta două domenii tip degete de zinc
responsabile pentru legarea la secvenţa de ADN specifică;
Domeniile “degete de zinc” - fiecare conține patru resturi de cisteină coordinate cu un ion
de zinc, formând o buclă
La baza primului deget de zinc se găsește o regiune numită “cutia P” (P-box) - implicată
în recunoașterea unor secvențe specifice din ADN numite HRE - elemente de răspuns la
hormon (HRE - hormone response elements)
Receptorii pentru hormonii liposolubili se clasifică în doua clase: clasa I și clasa II

Receptorii de clasa I sunt receptori pentru glucocorticoizi, aldosteron, androgeni,

estrogeni;
Acești receptori se găsesc în citoplasmă asociați cu proteine numite heat shock proteins
(HSP = proteine induse de stres), care maschează domeniul de legare la ADN. Fixarea
hormonului determina disocierea HSP ceea ce duce la expunerea domeniului de legare la
ADN. Complexul hormon–receptor formează homodimeri, migrează în nucleu unde prin
intermediul degetelor de zinc “caută” elementul de răspuns specific și se fixează apoi pe
ADN. În urma fixării complexului HR se poate declanșa/bloca transcripția unei anumite
gene.

Receptorii de clasa II sunt receptori pentru hormonii tiroidieni, vitamina D, acid

retinoic;
Acești receptori dimerizează și, neocupați de hormon, migrează în nucleu. Acolo se
atașează pe ADN (la elementul de raspuns HRE), împreună cu un corepresor. Fără
atașarea hormonului, transcripția este inactivă. Prin fixarea hormonului la receptor, are
loc o modificare conformațională la nivelul receptorului. Interacțiunea hormon-receptor
determina declanșarea transcripției.
Receptori de clasa I
Receptori de clasa II
 Hormoni pancreatici

Funcția exocrină a pancreasului:

- celule acinilor pancreatici – secretă
enzime ce participă la digestie;
Funcția endocrină a pancreasului:
- insule celulare (insulele Langerhans)
dispuse printre celulele acinare ale
pancreasului exocrin;
- insulele conțin tipuri diverse de celule,
fiecare tip celular este responsabil pentru
secreția unui anumit hormon:
- celulele alfa secretă glucagon;
- celulele beta secretă insulină;
- celulele delta secretă somatostatină
(inhibă secreția insulinei și a glucagonului);
- celule PP secretă polipeptidul
pancreatic (inhibă secreția pancreatică
exocrină).
 Insulina (I)

I reprezintă prima proteină a cărei secvența de aminoacizi a fost determinată.

Structura:
- I este un hormon cu structură peptidică, ce conține 51 de aminoacizi;
- structura cuprinde două lanțuri polipeptidice (A și B) unite între ele prin două punți
disulfidice
Sinteza insulinei
- Se realizează în celulele beta pancreatice.
- Iniţial se sintetizează o moleculă mare - preproinsulina.
- Ulterior are loc clivarea fragmentului semnal - pre - în reticulul endoplasmatic,
rezultând proinsulina.
- Proinsulina trece în aparatul Golgi, unde, sub acţiunea a două endopeptidaze, este
scindată într-o moleculă de insulină şi o moleculă de peptid C.
- Insulina este stocată în granulele celulelor pancreatice sub formă de hexamer cu
Zn2+.
- În momentul stimulării celulelor beta pancreatice, granulele își eliberează conținutul în
sânge.
 A. Structura insulinei
B Formarea insulinei din preproinsulină
Insulina este degradată sub acțiunea insulinazei, enzimă ce se găsește în ficat și rinichi.
Timpul de înjumătățire al insulinei este de aproximativ șase minute.

Peptidul C:
- peptidul de legătură dintre lanțuri este esențial pentru plierea adecvată a insulinei;
- este eliberat în plasmă în cantități echimolare cu insulina;
- timpul plasmatic de înjumătățire al peptidului C este mai lung decât al insulinei;
- dozarea peptidului C este un bun indicator al secreției endogene de insulină.
 Factori care influențează secreția insulinei

1. Glicemia: creșterea glicemiei după un prânz

glucidic este principalul stimul pentru secreția
insulinei.
2.Aminoacizii: ingestia de proteine → creșterea
aminoacizilor plasmatici → stimularea secreției
de insulină.
3. Hormonii intestinali (incretine)
- GLP-1 (glucagon-like peptide 1) și GIP
(glucose-dependent insulinotropic peptide);
- sunt secretați de intestinul subțire la contactul
cu alimentele;
- aceștia determină o creștere a nivelului insulinei
înainte de creșterea glicemiei.

Adrenalina – secretată ca răspuns la absența

alimentației, stres, exercițiu fizic intens → scade
eliberarea insulinei (prin receptori α2).
 Stimularea secreției de insulină de către glucoză

Secreția de insulină e stimulată de

creșterea glicemiei.
Glucoza intracelulară este convertită rapid
la glucoza-6-fosfat (G6P) de către
glucokinază
G6P → glicoliză→ciclul Krebs→ ATP
ATP↑→ inchiderea canalelelor de K+
ATP dependente → depolarizare
celulă → deschiderea canalelor de
calciu voltaj dependente şi creșterea
influxului Ca2+ .
Concentratia crescută intracelulară de
Ca2+ → migrarea granulelor de stocaj a
insulinei din citoplasmă către membrana →
eliberarea conținutului în spațiul
extracelular.
 Efectele metabolice ale insulinei

Efectele insulinei asupra metabolismului

sunt multiple, influențând variate
mecanisme fiziologice.
Insulina acționează asupra enzimelor
implicate în căile metabolice prin două
mecanisme:
1. reglare covalentă: insulina
promovează formele defosforilate ale
enzimelor, prin activarea protein-
fosfatazei-1;
2. inducție/represie – influențează
sinteza enzimatică → modificarea
cantității de enzime.
Principalele țesuturi țintă ale insulinei
sunt reprezentate de ficat, mușchi și
țesutul adipos.
Efectele insulinei asupra metabolismului carbohidraților:
- I crește captarea glucozei, prin creșterea numărului de transportori GLUT-4 în
membrana celulară – mușchi, țesutul adipos;
- I stimulează glicoliza;
- I promovează stocarea glucozei -I amplifică sinteza glicogenului – țesut hepatic și
muscular;
- inhibă glicogenoliza și gluconeogeneza → reducerea producției de glucoză – ficat;
- toate aceste acțiuni conduc la un efect hipoglicemiant.
Efectele insulinei asupra metabolismului lipidic:
- scăderea degradării trigliceridelor: insulina inhibă activitatea lipazei hormon-sensibile în
țesutul adipos
- promovează sinteza trigliceridelor: stimulează transportul glucozei în adipocite și sinteza
glicerol 3-fosfatului necesar sintezei de trigliceride ;
- stimulează lipoprotein-lipaza, prin creșterea sintezei enzimei, furnizând astfel acizi grași
pentru esterificare;
I stimulează astfel conversia excesului de glucoză în forme de depozitare: glicogen (în
ficat și mușchi) și trigliceride (în țesutul adipos).
Efectele insulinei asupra metabolismului proteic:
- insulina stimulează pătrunderea aminoacizilor în celule și sinteza proteică.
 Mecanismul de acțiune al insulinei

Receptorul pentru insulină:

- insulina se leagă la un receptor specific, situat la nivelul membranei celulelor țintă;
- receptorul este un heterotetramer alcătuit din două lanțuri α și două lanțuri β unite prin
punți disulfidice;
- subunitățile α sunt extracelulare și conțin situsul de legare a insulinei;
- lanțurile β sunt transmembranare și conțin în domeniul intracelular o regiune cu
activitate enzimatică de protein kinază;
- activitatea kinazică nu se manifestă când receptorul nu are atașată insulina.
Transducția semnalului insulinei:
- când insulina se atașează la subunitățile α, produce o modificare conformațională, care
este transmisă subunităților β;
- sunt activate domeniile tirozin-kinazice de la nivelul subunităților β, ceea ce conduce la
fosforilarea resturilor de tirozină – fiecare subunitate β fosforilează resturi de tirozină de la
nivelul celeilalte subunități β (autofosforilare)
- receptorul autofosforilat va fosforila apoi o serie de alte substraturi din citoplasmă
numite IRS (insulin receptor substrates).
IRS fosforilate activează căi ce conduc, printre altele, la:
- stimularea migrării veziculelor care conţin transportorul pentru glucoză – GLUT4 din citoplasmă
către membrană, favorizând astfel intrarea glucozei în celulele insulino-dependente.
- stimularea căii MAP kinazelor (mitogen-activated phosphokinases) care are efecte comune cu ale
factorilor de creştere (modulează transcripţia unor gene implicate în creşterea celulară).
După ce își exercită efectele, complexul insulină-receptor este internalizat prin
endocitoză. Receptorul este disociat de insulină și este trimis înapoi la nivelul membranei
citoplasmatice. Insulina este degradată în lizozomi.

Receptorul poate fi și el hidrolizat de proteaze lizozomale.

Corelații clinice: anomaliile receptorului insulinic sau ale proteinelor IRS sunt asociate cu
insulino-rezistența și diabetul zaharat tip 2.
 GLUCAGONUL

Glucagonul este un peptid ce conține 29 de

aminoacizi, sintetizat în celulele α ale
pancreasului endocrin.
Glucagonul este sintetizat sub formă de
precursor, preproglucagon, care va fi convertit
la glucagon (și diverse alte peptide) printr-o
serie de clivări proteolitice selective.
Stimularea secreției de glucagon: hipoglicemia,
adrenalina.
Inhibarea secreției de glucagon: insulina,
hiperglicemia (postprandial).
Secreția glucagonului: în perioadele
interprandiale, în stările de post.
Mecanismul de acțiune al glucagonului

- se leagă la receptorii membranari de la nivelul

celulelor țintă;
- legarea glucagonului conduce la activarea
adenilat ciclazei și la generarea AMPc;
- AMPc activează protein kinaza AMPc-
dependentă, care fosforilează enzimele-țintă;
-AMPc stimulează și expresia unor gene specifice
(ex cele implicate în codarea unor enzime din
gluconeogeneză).
 Efectele metabolice ale glucagonului

Metabolismul glucidic:
- crește degradarea glicogenului hepatic și amplifică gluconeogeneza;
- efect hiperglicemiant, contribuie la menținerea glicemiei în perioadele de absență a
aportului glucidic;

Metabolismul lipidic:
-activează lipoliza în țesutul adipos → crește eliberarea acizilor grași, care pot fi utilizați
ca sursă de energie de țesuturi;

Metabolismul proteic:
- crește captarea aminoacizilor de către ficat → disponibilitate crescută a catenelor de
carbon pentru gluconeogeneză.
 Bibliografie

Richard A. Harvey, Denise R. Ferrier. Lippincott’s Illustrated Reviews – Biochemistry. 5th

edition, Lippincott Williams & Wilkins, 2011.

Coleen Smith, Allan D Marks, Michael Lieberman. Marks’ Essentials of Medical

Biochemistry. Lippincott Williams & Wilkins, 2007

Victor V Rodwell, David A Bender, Kathleen M. Botham, Peter J Kennelly, P. Anthony

Weil. Harper’s Illustrated Biochemistry. 31st edition, 2018.

Veronica Dinu, Aurora Popescu, E.Truţia. Biochimie Medicală – Mic tratat. Editura
Medicală, Bucureşti, 1998.