Capitolul 3.

GLUCIDE

Hidraţii de carbon (glucidele) sunt o constituentă indispensabilă a tuturor

organismelor vii. Importanţa lor deosebită rezidă nu doar în faptul, că ele servesc
în calitate de sursă energetică şi îndeplinesc funcţii structurale. Glucidele intră în
componenţa acizilor nucleici, nucleotidelor şi nucleozidelor, antibioticilor,
substanţelor de grup ale sângelui, participă în procesele de coagulare a sângelui.
Mucopolizaharidele - compuşi complecşi ai heteropolizaharidelor cu proteinele -
sunt parte componentă a mucoaselor (salivă, suc gastric, lichid sinovial), protejând
organele şi ţesuturile de lezări mecanice şi chimice.
Cu mici excepţii, glucidele sunt substanţe ternare, formate din carbon,
hidrogen şi oxigen, iar ca structură chimică sunt polihidroxialdehide sau
polihidroxicetone sau produse de condensare ai acestora.
Clasificarea glucidelor după natura chimică poate fi reprezentată astfel:

Glucidele participă în proporţie de peste 50% din materia uscată la alcătuirea

majorităţii organismelor vegetale superioare. Deşi în organismele animale
conţinutul glucidelor este destul de mic, importanţa lor biologică este foarte mare,
ele reprezentând principala sursă energetică. Glucidele furnizează 50-70% din
energia totală produsă în organismul animal.
 Explorarea metabolismului glucidic prin intermediul determinărilor
cantitative ale produselor metabolismului intermediar prezintă un interes
incontestabil în practica medicală. Diagnosticarea diabetului zaharat este precedată
de dozarea glucozei în sânge şi în urină. Hiperglicemiile caracterizate prin
creşterea cantităţii de glucoză în sânge şi însoţite de glucozurii (eliminarea
glucozei în urină) sunt, de regulă, rezultatul unei insuficienţe a glandei, care secretă
insulina - pancreasul şi în cazuri mult mai rare, ele se datoresc unui consum
excesiv de glucide.

3.1. Reacţii de identificare a monozaharidelor

În această lucrare sunt descrise unele reacţii, pentru care monozaharidele
manifestă sensibilitate deosebită, rezultat al căror este formarea compuşilor
coloraţi specific.

3.1.1. Reacţia Tollens

Principiul metodei: Monozaharidele reduc azotatul de argint la argint
metalic, cu formarea oglinzii de argint. Reacţiile care au loc sunt următoarele:
2AgNO3 + 2NaOH → Ag2O + H2O + 2NaNO3
Ag2O + 4NH3 + 4H2O → 2[Ag(NH3)2 ]OH + 3H2O

Utilaje și reactive: stativ cu eprubete; baie de apă; termometru; pipete

gradate; glucoză, zaharoză, soluţii 10%; hidroxid de sodiu, soluţie 10%; azotat de
argint, soluţie 1%; amoniac, soluţie 25%.
 Mod de lucru: Într-o eprubetă se toarnă 1 ml soluţie azotat de argint, la care
se adaugă soluţia hidroxidului de sodiu până la formarea unui precipitat care se
dizolvă în amoniac. În soluţia obţinută se adaugă 1 ml soluţie de testat, se agită,
după care se menţine cu grijă pe o baie de apă la 70°C timp de 5 min., observând
ce se întâmplă.

3.1.2. Reacţia Trommer

Principiul metodei: Monozaharidele în mediu alcalin reduc hidroxidul
cupric Cu(OH)2 cu formare de oxid cupros (Cu2O), care se depune sub forma unui
precipitat roşu - cărămiziu. Mecanismul reacţiei e următorul: sulfatul de cupru
reacţionează cu hidroxidul de sodiu, formând hidroxid cupric şi sulfat de sodiu:
CuSO4 + 2NaOH = Na2SO4 + Cu(OH)2
Hidroxidul cupric, de culoare albastră, în prezenţa glucozei sau a altor
monozaharide, care au gruparea semiacetalică liberă şi la cald, este redus la
hidroxid cupros, de culoare galbenă:
2 Cu(OH)2 → 2CuOH + H2O + O,
iar acesta prin încălzire ulterioară pierde apa, transformându-se în oxid cupros de
culoare roşie-cărămizie: 2CuOH → Cu2O + H2O.
Reacţia globală cu participarea glucozei poate fi scrisă astfel:

Notă: Reacţia Trommer poate fi mascată în cazul prezenţei unui exces de

Cu(OH)2, deoarece în timpul încălzirii acesta pierde o moleculă de apă, trecând în
oxid cupric de culoare neagră:
 Cu(OH)2 → CuO + H2O.
Utilaje și reactive: stativ cu eprubete; pipete gradate; hidroxid de sodiu,
soluţie 10%; sulfat de cupru, soluţie 2%; glucoză, zaharoză, maltoză, amidon,
soluţii 1%.
Mod de lucru: în 4 eprubete numerotate se introduc câte 1-2 ml din soluţiile
glucidelor, adăugându-se apoi în fiecare eprubetă un volum egal din soluţia
hidroxidului de sodiu. Se picură soluţie de sulfat de cupru până la apariţia unei
suspensii de hidroxid de cupru de culoare albastră. Partea superioară a eprubetei,
până la care a ajuns nivelul soluţiei, este apoi cu grijă încălzită la flacăra
arzătorului. Apare o coloraţie galbenă; încălzind în continuare, conţinutul eprubetei
trece în roşu-cărămiziu, dovedind prezenţa zaharurilor reducătoare în soluţia
analizată.

3.1.7. Reacția Seliwanoff

Principiul metodei: La încălzire cu acidul clorhidric fructoza se transformă
în oximetilfurfurol, care se poate combina cu rezorcina, dând un compus colorat
roşu-vişiniu:
 Utilaje și reactive: stativ cu eprubete; baie de apă; termometru; glucoza,
fructoză, soluţii 1%; reactivul Seliwanoff: 0,05 g rezorcină se dizolvă în 100 ml
acid clorhidric dil. (1:1).
Mod de lucru: În două eprubete se introduc câte 3 ml reactiv Seliwanoff,
după care se adaugă câte 3 picături din soluţiile hexozelor: într-o eprubetă - soluţia
fructozei, iar în cealaltă - soluţia glucozei. Eprubetele se termostatează la 80°C
într-o baie de apă, menţinându-se cca 8 min. la temperatura indicată. În acest
răstimp în eprubeta cu fructoză apare coloraţia vişinie.
Notă: Reacţia Seliwanoff e specifică şi pentru alte cetohexoze; poate fi
pozitivă şi în cazul aldozelor, pentru care însă se cer condiţii speciale (t°C, pH),
reacţia fiind mai lentă.

3 . 2 . Homopolizaharide.
3.2.1.Reacţia de recunoaştere a amidonului
Principiul metodei: Reacţia de culoare asupra amidonului se datorează
faptului, că amiloza din amidon formează cu iodul compuşi nestabili de incluziune,
existenţi în baza forţelor de adsorbţie.
Utilaje și reactive: stativ cu eprubete; amidon, soluţie 0,1%; reactiv Lugol.
Reactivul Lugol (amestecul format din 1 g iod şi 2,5 g iodură de potasiu se dizolvă
în 20 ml apă distilată, după care se aduce la un volum de 100 ml la un balon
cotat).
Mod de lucru: La 2 ml soluţie amidon se adaugă 1-2 picături reactiv Lugol.
Soluţia se colorează în albastru. Se încălzeşte eprubetă cu soluţia la flacără.
Explicaţi dispariţia coloraţiei albastre la încălzire şi reapariţia acesteia la răcirea
soluţiei.
Reprezentaţi formula de structură a amidonului cu componenţii săi: amiloza
şi amilopectina.

3.3.1. Obţinerea glucozei prin hidroliza acidă a amidonului

Principiul metodei: Monozaharidele se obţin prin hidroliza oligo- şi a
polizaharidelor. Astfel, prin hidroliza acidă a amidonului legăturile eterice din
moleculele acestuia se rup, obţinându-se molecule mici, numite dextrine, ultimul
termen fiind glucoza. în prezenţa iodului dextrinele dau coloraţii, care variază de la
albastru-violet la incolor:
1. amilodextrine (Mr ~ 10000), albastru-violet,
2. eritrodextrine (Mr ~ 4000 - 6000), roşu-brun,
3. acrodextrine (Mr - 3700), practic nu se colorează cu iodul,
4. maltodextrine (Mr ~ 1000), defel nu se colorează cu iodul.
Utilaje și reactive: reşou; balon rodat (100 ml); stativ cu eprubete; amidon,
soluţie 1%; reactiv Lugol; acid sulfuric, soluţie 10%; carbonat de calciu pulbere.
Mod de lucru: într-un balon se introduce un amestec de 40 ml soluţie
amidon cu 5 ml soluţie acid sulfuric diluat şi se încălzeşte până la fierbere cca 10
min. în acest interval de timp, după fiecare 1-2 min se toarnă în câte o eprubetă 1-2
ml lichid cald, se răceşte eprubetă în apă, se adaugă o picătură soluţie iod -iodurată
şi se pune eprubetă în stativ. Probele succesive arată variaţia culorii la reacţia cu
iodul. Acest fapt se datorează unei hidrolize din ce în ce mai intense a amidonului
şi formării dextrinelor.
După terminarea hidrolizei se încearcă reacţia Trommer, caracteristică
glucozei formate. Hidroliza amidonului are loc conform ecuaţiei:
(C6H10O5)n + nH2O → nC6H1206
îndepărtarea acidului sulfuric din soluţie se poate face adăugând peste amestecul
obţinut câteva grame de carbonat de calciu. Are loc reacţia:
CaCO3 + H2SO4 → CaSO4 + H2O + CO2↑
Sulfatul de calciu format şi excesul de carbonat de calciu se îndepărtează
prin filtrare.