Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

D.F.C.T.T Conversie Chimie – an II

Semestrul I, an 2020-2021
Laborator Chimie Organică. Compuși heterociclici nr. 2

REACŢII DE IDENTIFICARE PENTRU ZAHARURI

1. Reacţii de identificare pentru monozaharide

1. Reacţiile de culoare se bazează pe deshidratarea pentozelor şi hexozelor în
mediu acid la furfural şi respectiv hidroximetilfurfural.
H C O H C O
/H SO /H SO
(H C OH)3 -3 H2 O 4 CH O (H C OH)4 -3 H2 O 4 HO H2C CH O
2 O 2 O
CH2 OH Furfural CH2 OH Hidroximetilfurfural (HMF)
Pentoza Hexoza
Derivaţii furanului formaţi condensează uşor cu combinaţii fenolice având atomi
de hidrogen activaţi (- şi -naftol, rezorcină, timol etc.), când se formează compuşi
coloraţi. Cu alţi reactivi, ca de exemplu dimedona, floroglucina, acidul 2-tiobarbituric
etc., rezultă precipitate caracteristice.
a) Reacţia de culoare cu -naftol (reacţia Molisch) este comună tuturor
aldozelor şi cetozelor, diferă numai intensitatea culorii.
Probă: într-o eprubetă se introduc 0,5 mL soluţie de monozaharid 1% şi 4-5
picături -naftol 10% în alcool. Pe peretele eprubetei se prelinge 1 mL3 H2SO4 conc., fără
a agita. La suprafaţa de separaţie acid-soluţie apare un inel violet. În aceleaşi condiţii se
poate face reacţia cu -naftol, orcină sau rezorcină.
OH O

H2SO4 oxidare X O C
X O CHO X O CH
+2 - H2O - H2
OH
X=H sau CH2OH
-Naftol
Produs incolor OH Colorant violet OH
b) Reacţia Seliwanoff
Această reacţie permite diferenţierea aldozelor de cetoze în prezenţa reactivului
Seliwanoff (se dizolvă 0,15 g rezorcină în 100 mL HCl conc. şi apoi diluat cu 100 mL apă
distilată). În două eprubete, se iau 5-6 picături soluţie de cetoză (fructoză), respectiv,
aceeaşi cantitate de aldoză (glucoză sau galactoză), în ambele eprubete se adaugă câteva
picături reactiv Seliwanoff. Eprubetele se încălzesc pe baie de apă la fierbere până se
observă o coloraţie roz în proba de aldoză şi roşie intensă în cazul cetozei.

1
 O CHO HO O
/H+ HO C6H4 OH O
(a) Pentoză
- 3H2O Furfural
Rezorcină în HCl
O
C
Colorant xantenic
(reacţia Selivanoff) O

/H+ HOCH2 O CHO HO C6H4 OH C O

(b) Hexoză HOH2C O
- 3H2O Rezorcină în HCl
Hidroximetilfurfural (HMF) Colorant xantenic
derivat din HMF OH

2. Reacţii de oxidare
Aldozele se oxidează uşor (sunt reducătoare) cu oxidanţi în soluţie apoasă în
mediu acid sau bazic. Cetozele nu se oxidează decât în mediu bazic după epimerizare.
Oxidarea grupei aldehidice conduce la acizi aldonici. Drept agenţi oxidanţi,
pentru oxidarea blândă, se folosesc săruri complexe de cupru (reactiv Fehling), de argint
(reactiv Tollens), apa de brom, KMnO4 şi altele.
a) Reacţia Fehling
Într-o eprubetă se amestecă volume egale soluţie Fehling I şi Fehling II, peste care
se adaugă câteva picături soluţie aldoză. Se fierbe pe baie de apă fără agitare şi se observă
apariţia precipitatului de Cu2O. Cetozele se comportă similar, conducând tot la precipitat
de Cu2O, numai că în acest caz, la reacţie a participat una dintre aldozele epimere din
transpoziţia.
H C O COOH

(H C OH)n + 2 Cu(OH)2 (H C OH)n + Cu2O + H2O
CH2 OH CH2 OH
Aldoză Acid aldonic
b) Reacţia Tollens
Oxidarea zaharurilor reducătoare cu reactiv Tollens ([Ag(NH3)2]OH) decurge
după reacţia:
H C O COOH
(H C OH)n + 2 [Ag(NH3)2]OH 
(H C OH)n + 2 Ag + 4NH3 + H2O
CH2 OH CH2 OH
Aldoză Acid aldonic
Într-o eprubetă se amestecă volume egale reactiv Tollens I şi Tollens II.
Precipitatul brun format se dizolvă în puţin amoniac 10-25%. Se adaugă câteva picături
soluţie aldoză şi se încălzeşte lent, fără agitare, pe baie de apă. Se observă formarea
oglinzii de argint pe pereţii eprubetei.
3. Reacţii de condensare ale grupei carbonil
a) Formarea osazonelor
Monozaharidele condensează cu fenilhidrazină dând hidrazone, care se oxidează
la un intermediar neizolabil ce condensează mai departe cu o nouă moleculă de
fenilhidrazină la osazone.
H C O Ar H C N NH Ar H C N NH Ar H C N NH Ar
H C OH + NH NH2 H C OH + Ar NH NH2 C O + Ar NH NH2 C N NH Ar
(H C OH)3 - H2O (H C OH)3 - NH
3
(H C OH)3 - H2O (H C OH)3
(11.12)
CH2 OH CH2 OH - Ar-NH2 CH2 OH CH2 OH
Aldohexoză Hidrazonă Intermediar Osazonă
Ar = C6H5 (bază Schiff) neizolabil

2
 Monozele care diferă prin configuraţia atomilor C 1-C2, formează aceeaşi osazonă
şi se numesc epimeri (de ex., manoza, fructoza şi glucoza).
Într-o eprubetă se introduc 1 mL soluţie glucoză, 2 mL soluţie de fenilhidrazină şi
2-3 picături acid acetic glacial. Se agită pentru omogenizare, după care se încălzeşte
eprubeta pe baie de apă, la 80°C, timp de 1/2 h. Se răceşte pentru a se separa acele fine de
osazonă care apoi se filtrează. Pe filtru, osazona se spală cu apă rece şi se usucă în aer. Se
determină punctul de topire (Tt 200°C pentru osazonă). O mică probă se pune pe lama
microscopului şi se desenează aranjarea cristalină.

2. Reacţii de identificare pentru dizaharide

1. Diferenţierea dizaharidelor prin reacţii de oxidare
În două eprubete se introduc câte 2 mL reactiv Tollens pregătit după procedeul. În
fiecare eprubetă se adaugă câte 1 mL soluţie diluată, neutră de zaharid reducător
(maltoză, celobioză, lactoză, maltohexaoză etc.) şi respectiv, nereducător (zaharoza,
trehaloză, etc.). Se încălzesc pe baie de apă şi se notează diferenţele de comportament
dintre cele două grupe de oligozaharide.
2. Diferenţierea oligozaharidelor de monozaharide
Oligozaharidele se deosebesc de monozaharide cu reactiv Barfoed (se dizolvă 16,6
g acetat cupric în 245 mL apă şi 2,4 mL acid acetic glacial).
În două eprubete, la 2-3 mL de reactiv Barfoed se adaugă câte1 mL din soluţia
apoasă dizaharid respectiv monozaharid şi se încălzeşte pe baie de apă. În prezenţa
monozaharidelor, ionul cupric se reduce rapid la Cu 2O, pe când în prezenţa
oligozaharidelor este necesar un timp mult mai îndelungat pentru a avea loc aceeaşi
reacţie. Acidul acetic face ca şi zaharoza să dea reacţie pozitivă după un timp îndelungat
datorită hidrolizei la D-glucoză şi D-fructoză (inversie).
3. Hidroliza în cataliză acidă a oligozaharidelor
În două eprubete se introduc câte 1-2 mL soluţie de oligozaharid. În prima
eprubetă se adaugă l mL HCl 30%, iar în a doua 1 mL3 apă distilată. Prima eprubetă se
încălzeşte pe baie de apă la fierbere timp de 10 min, după care se răceşte la jet de apă.
Simultan, în cele două eprubete se introduc câte 2 mL reactiv Fehling (preparat anterior
din Fehling I şi II), se agită şi se încălzesc pe baie de apă 2 minute. Se vor nota
diferenţele mari dintre probe, deoarece prima eprubetă conţine monozaharide mult mai
reactive decât oligozaharidele.

3. Reacţii pentru polizaharide

1. Reacţii pentru amidon
a. Solubilitatea amidonului. Fiind un polimer bicomponent, alcătuit din amiloză
şi amilopectină, amidonul prezintă diferenţă de comportare la dizolvare şi ca stabilitate în
timp a soluţiei. Amidonul se dispersează în apă caldă sub formă de gel cu vâscozitate
dependentă de temperatură, originea amidonului, raportul amiloză/amilopectină, prezenţa
electroliţilor şi altele.
Probă: într-o eprubetă se introduc 0,5 g amidon şi 5 mL apă distilată. Se
imersează şi un termometru în amestec. Se încălzeşte încet pe o baie de apă şi se notează
temperatura la care s-a format o masă geliformă în tot volumul soluţiei. Aceasta este,
aproximativ, temperatura de gelifiere.

3
 Gelul se împarte în două eprubete. Prima se răceşte la jet de apă şi se va observa
aspectul tulbure datorită retrogadării amilozei. În a doua eprubetă se adaugă 1 mL etanol
94-96% pentru precipitarea amidonului.
b. Reacţia de culoare cu soluţia Lugol (1 g iod şi 2 g KI se aduc cu apă distilată la
balon de 100 cm3) se datorează adsorbţiei iodului în interiorul -elicei catenei liniare de
amiloză (conformaţie -helix). Clatratul rezultat (complex de incluziune) are culoarea
albastră. Pentru că amilopectina este ramificată, culoarea este deplasată spre maroniu-
roşcat.
Probă: în trei eprubete se introduce câte 1 mL soluţie 1% de amidon, amiloză şi
amilopectină (eventual într-o a patra eprubetă, dextrină). Se adaugă câte 2-3 picături
soluţie Lugol şi se notează culorile.
c. Reacţia de hidroliză şi reducere
Amidonul dă prin hidroliză acidă sau enzimatică, D-glucoză, care se poate
determina prin una din metodele descrise la monozaharide.
Probă: într-o eprubetă se introduc 10-15 mL soluţie de amidon 1-2% şi 5 mL HCl
10%. Se încălzeşte timp determinat, pe o baie de apă la fierbere şi după 5, 10 şi 15 minute
se prelevează câte 1 mL probă care se introduce în eprubete mai mici şi se tratează cu o
picătură soluţie Lugol.
Se vor observa modificările de culoare în timp şi dispariţia acesteia la sfârşitul
hidrolizei amidonului până la oligozaharide (n<5) şi D-glucoză.
În paralel se pot efectua şi probe de reducere a reactivilor Fehling şi Tollens,
notând momentul când acesta devine semnificativ. Timpul de apariţie a precipitatului de
Cu2O va scădea foarte mult, pe măsură ce amidonul şi dextrinele intermediare trec în
maltoză şi D-glucoză.
2. Reacţii pentru celuloză
Celuloza este un polizaharid de schelet care conferă rezistenţă mecanică
vegetalelor. Este insolubilă în apă şi puţin reactivă. Nu hidrolizează cu enzimele
gastrointestinale, fiind constituent de bază al fibrelor alimentare.
Se dizolvă în timp, în soluţie Schweitzer (hidroxid tetraaminocupric sau
cuproxam) preparat astfel: se adaugă peste o soluţie de CuSO 4 50 g/L un volum egal de
NaOH 2 N când precipită tot Cu2+ sub formă de Cu(OH)2. Precipitatul se dizolvă sub
agitare, adăugând în picătură NH3 25%, până ce soluţia devine perfect limpede, de
culoare albastră.
În 5 mL cuproxan se introduce vată cât mai scămoşată, se agită cu o baghetă şi se
lasă în repaus. După circa 1 oră se analizează aspectul soluţiei, care ar trebui să devină
vâscoasă datorită dizolvării celulozei.
Peste 1 mL soluţie vâscoasă se prelinge puţin H2SO4 1 N, când, la limita de
separare a fazelor, se observă precipitarea celulozei regenerate.

Bibliografie

 Furdui B., Dinică R., Georgescu M., Chimie organică. Noţiuni teoretice şi practice, Editura Galaţi
University Press, 2010;
 Dinică R., Georgescu M., Chimie Organică, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi,
2004;
 Florea T., Furdui B., Dinică R., Creţu R., Chimie organică. Sinteza şi analiza funcţională, Galaţi,
2009