II.5.

DOZAREA GLUCOZEI

Dozarea glucozei este o metodă de rutină în laborator. Determinările se fac pe

eşantioane de sânge, care au fost recoltate în condiţii bazale, fie în tuburi conţinând
fluorură de sodiu, un inhibitor de glicoliză, fie din sângele capilar. Pentru a obţine
rezultatele imediat se pot utiliza testele rapide larg răspândite la pacienţii diabetici.
Multă vreme dozările de glucoză s-au bazat pe proprietatea reducătoare a acestei
hexoze (reducerea hidroxidului cupric, reducerea fericianurii). Trebuie precizat însă că
substanţele reducătoare din sânge cuprind alături de glucoză şi alţi compuşi cum ar fi
glutationul, acidul ascorbic, glicuronizii şi acidul uric, etc. Din acest motiv valorile
glicemiei obţinute prin astfel de metode sunt cu aproximativ 10 mg ( şi în unele
condiţii chiar cu 20 mg) mai ridicate decât rezultatele obţinute prin metoda enzimatică
specifică cu glucozooxidaza. În ultimii ani s-au introdus însă metode rapide
colorimetrice bazate pe reacţii directe între glucoză şi un cromogen (orto-toluidina,
antrona) şi care dau rezultate mai apropiate de valorile obţinute prin dozarea
enzimatică specifică a glucozei.
Pentru a preveni glicoliza în sângele recoltat este recomandabil ca recoltarea
sângelui pentru determinări de glucoză să se facă pe florura de sodiu (aproximativ 10
mg/ml sânge).

1. Metode reductive
Metodele reductive se bazează pe caracterul reducător al glucozei asupra unor
oxidanţi blânzi, ioni metalici: Cu+2 , Bi+3, Ag +,Hg+2, Fe+3 .
a. Metoda Nelson
Glucoza reduce CuSO4 în mediu alcalin la Cu2O, care reacţionează cu
arsenomolibdatul de amoniu formâd un compus colorat, colorimetrabil.
b. Metoda Hagedon-Jensen
Glucoza reduce fericianura la ferocianură, iar excesul de fericianură oxidează I -
la I2, care se titrează cu Na2S2O7 în prezenţa amidonului.
c. Acţiunea glucozei asupra iodului
Glucoza reduce I- la I2, iar excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu.În
general aceste metode reductive sunt metode laborioase, nu foarte sensibile şi nu sunt
specifice.

2. Metode enzimatice
Acestea sunt cele mai specifice, se pretează la automatizare şi sunt rapide.
a. Metoda enzimatică cu glucozoxidază
Glucozooxidaza (GOD) catalizează oxidarea glucozei după ecuaţia:

G – glucoza
DH2 - colorant reducător
D – colorant oxidat

Glucozooxidaza este o enzimă bacteriană FAD-dependentă. Astfel reacţia poate

fi scrisă:

Oxigenul eliberat, de peroxidaza POD din apa oxigenată formată, oxidează orto-
dianisidina, formând un compus colorat, a cărui coloraţie este proporţională cu
concentraţia glucozei.
b. Metoda enzimatică cu glucozo-dehidrogenază
Gluco-dehidrogenaza este o enzimă NAD-dependentă, care catalizează oxidarea
glucozei la acid gluconic. Reacţiile care au loc sunt următoarele:

3. Metode bazate pe obţinerea de furfural

Glucoza în mediu acid şi la cald pierde o moleculă de apă transformându-se în
derivat furfuralic. Acesta se poate condensa cu o-toluidina formând compuşi coloraţi,
care se pot colorimetra.
Această metodă este sensibilă, specifică pentru aldohexoze şi se pretează la
automatizare.
Dozarea glucozei o-toluidină
Glucoza formează în prezenţa o-toluidinei în mediu de acid acetic, la cald, un
compus colorat în verde, care se dozează fotometric.
Tehnica de lucru
În 3 eprubete se pipetează următorii reactivi:

Reactivi (ml) P S M
Ser 0,1 - -
Standard glucoza - 0,1 -
Apă distilată - - 0,1
o-toluidina 3 3 3

Eprubetele astupate se ţin pe o baie de apă adusă la fierbere timp de 8 minute.

După răcire (8 mi) se citesc Ep şi Es faţă de martor la o lungime de undă de 630 nm.
Calcul
mg glucoza/100 ml sânge = Ep/Es x 100

În condiţii normale glucoza sanguină variază între 80-120 mg/100ml sânge

integral.Glicemia variază fiziologic cu alimentaţia şi în funcţie de unii factori externi:
frig, emoţie, effort muscular.Scăderea exprimată a glucozei sanguine (hipoglicemia) se
constată de cele mai multe ori după administrarea unor doze excesive de insulină şi
alte preparate hipoglicemiante (de ex. Tolbutamid). Hipoglicemii se constată şi în
adenoame ale insulelor Langerhans (Insulinom) precum şi insuficienţe hepatice grave,
insuficienţa hipofizară sau insuficienţa suprarenală.
Hiperglicemia trecătoare se poate observa postprandial sau în legătură cu stări
emoţionale sau după administrarea de catecolamine.
Hiperglicemiile de durată sunt caracteristice pentru diabetul zaharat clinic
manifest. În formele de diabet asimptomatic (chimic), glicemia a` jeun este adeseori
normală iar defectul metabolic se evidenţiază prin probe de încărcare. Cea mai des
utilizată probă de încărcare constă în administrarea pe cale orală a 50 g glucoză ( sau
1g/kg greutate corporală) dizolvată în 250 ml apă şi urmărirea glicemiei din 30 în 30
de minute, pe timp de 2 ore sau 2 ore ½. La subiecţi normali creşterea maximă a
glicemiei după încărcare nu depăşeşte 160 mg/100 ml, iar la două ore de la
administrarea glucozei, glicemia trebuie să fie sub 120 mg/100 ml. În diabetul zaharat
nivelul maxim al hiperglicemiei atinge cifre mari după 1-2 ore, iar revenirea la o
valoare apropiată de cea iniţială durează 3-5 ore. La subiectul prediabetic timpul de
revenire a glicemiei la valoarea iniţială se situează între normal şi diabetic.

Glucoză nmol/l

Aspectul curbelor de glicemie realizate prin testul de toleranţă la glucoză

Toleranţa faţă de glucide este scăzută în diabet, hiperadrenalism, acidoză,

caşexie, boli hepatice, boli infecţioase.
Toleranţa crescută apare în boala lui Addison, hiperinsulinism.