Fenomene capilare

Fenomene capilare

1. Interfata solid – lichid

Fenomenele superficiale au loc si la contactul dintre solid si lichid.

In acest caz trebuie sa se tina cont atat de fortele de coeziune F C dintre
moleculele lichidului, cat si de fortele de adeziune F A dintre moleculele
solidului si ale lichidului. Aceste forte au un rol important in forma
suprafetelor libere a lichidelor in regiunea de contact cu solidul.

Suprafata libera a lichidului dintr-un vas cu sectiune mare poate fi

plana, cand rezultanta   a fortelor de coeziune si adeziune este
indreptata in lungul peretelui vasului, sau sub forma de menisc.
Meniscul este concav cand   este orientata spre exteriorul vasului, in
acest caz lichidul uda solidul. Daca   este indreptata spre interior,
meniscul este convex si lichidul nu uda solidul. Rezultanta este
perpendiculara pe tangenta dusa la suprafata libera in unghiul de
racord . Suprafata de la mijlocul vasului este orizontala, deoarece in
aceasta zona actioneaza numai fortele de coeziune.

Un solid in raport cu lichidele (Fig.5.3) poate fi:

Fig.5.3. Forma suprafetelor libere a lichidelor la contactul cu diferite solide: a) menisc concav

(solid liofil); b) suprafata orizontala (solid indiferent); c) menisc convex (solid liofob).

a)  solid liofil (hidrofil in cazul apei) cand     si 0    /2,

menisc concav, fiind udat de lichid;

b)  solid indiferent cu  = /2, suprafata libera a lichidului fiind

orizontala;
 c)  solid liofob (hidrofob) cand     ,     /2, menisc convex,
lichidul nu uda solidul.

2. Capilaritatea

Consideratiile prevazute in paragraful anterior se regasesc si in cazul tuburilor cu

diametre mici (10-6  d 10-3), numite tuburi capilare. Cu ajutorul lor se pune in
evidenta  fenomenul cunoscut sub numele de capilaritate, care consta in urcarea sau
coborarea lichidului in tub in raport cu nivelul lichidului din vas.

In cazul suprafetelor curbe din tuburile capilare, fortele de tensiune superficiala, care
actioneaza tangent in fiecare punct al meniscului, au o componenta indreptata in lungul tubului.
Rezultanta acestor componente se numesteforta Laplace si este orientata spre exteriorul
lichidului pentru meniscul concav, respectiv spre interior in cazul meniscului convex (Fig.5.4.).
Forta Laplace va determina aparitia unei presiuni suplimentare capilare, p s, de forma:

            ps = 2 / r                                                                                (5.4)             

unde r este raza capilarului.

            Deci, sub actiunea fortelor de tensiune superficiala la nivelul meniscului are loc un salt
de presiune p, expresia pentru meniscul ideal fiind:

            p = pext - pint = 2 / r                                                             (5.5)               

Fig. 5.4. Forta Laplace; a) menisc concav si b) menisc convex.

            Datorita acestui salt presiunea de-a lungul capilarului variaza astfel: sub meniscul
concav este p0 - 2/r, deci mai mica decat presiunea atmosferica (p0), si creste spre baza
tubului capilar ajungand la nivelul lichidului din vas egala cu p 0. Deci, in tot capilarul presiunea
este mai mica decat cea atmosferica, si lichidul urca in tub. In cazul lichidului care nu uda
peretii capilarului, fenomenele se petrec invers, are loc o depresiune capilara, respectiv o
scadere a presiunii in tubul capilar de la valoarea p0 + 2/r la nivelul meniscului convex pana la
p0, la baza tubului capilar.

 In cazul lichidelor reale, in expresia presiunii suplimentare trebuie sa se tina cont si de
contributia unghiului de racord dintre suprafata libera si peretii tubului.
            Ascensiunea pentru tuburile capilare liofile si depresiunea capilara pentru tuburile
capilare liofobe este data de legea lui Jurin:

                                                                                                    (5.6)

 unde  - coeficientul de tensiune superficiala,  - densitatea lichidului, g – acceleratia

gravitationala, r – raza capilarului si  -unghiul de racord.

            Capilaritatea este un fenomen foarte des intalnit in lumea vie, dar este produs si pe
cale artificiala. Astfel, sta la baza ascensiunii sevei in tulpinile si frunzele plantelor, contribuie la
circulatia sangvina in capilarele organismelor vii, la mentinerea umiditatii solului. Utilizarea
hartiei de filtru, a buretelui si vopsirea fibrelor se bazeaza tot pe fenomene capilare.

           

5.3. Adsorbtia

            La nivelul interfetelor dintre doua faze pot aparea modificari de concentratie ale
substantelor aflate in contact. Astfel, substantele liofobe se aglomereaza la suprafata lichidului,
concentratia superficiala fiind mult mai mare decat cea din volumul de lichid, determinand
scaderea tensiunii superficiale. Deci, apare o repartitie inegala a substantelor intre fazele
sistemului heterogen.

            Adsorbtia este fenomenul de acumulare si fixare a moleculelor unei substante pe

suprafata unui suport lichid sau solid. Faza care retine moleculele se numeste adsorbant, iar
substanta care se fixeaza se numeste adsorbit.

Observatie: Adsorbtia este un fenomen de suprafata, spre deoserbire de absorbtie care este

un fenomen de volum.

Fenomenul de adsorbtia se poate clasifica dupa mai multe criterii.

1.     Din punct de vedere al interfetelor exista:

-        adsorbtie gaz-lichid;

-        adsorbtie gaz-solid;0

-        adsorbtie lichid-lichid;

-        adsorbtie lichid-solid.

Pentru biologie, importanta deosebita prezinta ultimele doua interfete.

2.  In functie de tipul de interactiune de la suprafata de separare:    

-        adsorbtie fizica – permite formarea pe suprafata adsorbantului a unui strat, de regula
monoatomic, sub actiunea fortelor van der Waals.

-        adsorbtie chimica (chemisorbtie) – adsorbantul formeaza un complex molecular nou cu

adsorbitul prin diferite tipuri de legaturi chimice.                                                           

3. In functie de marimea fortelor dintre moleculelor adsorbantului, F 0 , si a    fortelor dintre

moleculele de adsorbant si adsorbit, F,:

-        adsorbtie pozitiva  - cand F0  F, atunci moleculele adsorbitului sunt “ impinse” spre patura
superficiala, unde creste concentratia lor. Acest tip de adsorbtie se intalneste la substantele
tensioactive.

-        adsorbtie negativa  - cand F0  F, atunci moleculele adsorbitului se acumuleaza in volumul

lichidului, si de fapt, practic este absorbtie. Se intalneste la solutiile de electrolit.

Adsorbtia este un proces in mare masura reversibil, fenomenul invers se

numeste desorbtie. Cele doua procese au un anumit grad de selectivitate si, din acest motiv, au
o larga aplicabilitate in cromatografie, pentru separarea prin elutie a componentelor unui
amestec fixat pe un suport.

TEME:

1.     Ce reprezinta interfata. Exemple.

2.     Cum se defineste coeficientul de tensiune superficiala.

3.     Fenomenul de capilaritate.

4.     Ce este adsorbtia.

Topologia Moleculara - Grafuri

Introducere in Topologia Moleculara
Teoria grafurilor aplicata in studiul structurilor moleculare se constituie ca
ramura interdisciplinara numita Topologie Moleculara. Caracterizarea
topologica a structurilor chimice permite ordonarea acestora dupa criterii de
simetrie si similaritate.  

Din studii comparate, asupra unui set de molecule, topologia moleculara

descifreaza factorii structurali implicati in relatia
structura-proprietate/activitate biologica. Partitionarea unor proprietati
moleculare si recompunerea lor, prin modele aditive, cu ajutorul descriptorilor
moleculari si a analizei statistice, ca si modelarea de noi structuri, cu
proprietati dorite, reprezinta unul din obiectivele topologiei moleculare.
Inainte de detalierea problemelor specifice toplogiei moleculare vor fi
prezentate cateva definitii1 de baza ale teoriei grafurilor.

1.1.  Grafuri

Graf:  G = G(V, E), este o pereche a doua multimi V = V(G),  unde V este o

multime finita si nevida, iar E = E(G),  reprezinta o relatie binara definita pe
multimea V. Graful, obisnuit, este vizualizat reprezentand elementele
multimii V prin puncte si unind fiecare pereche de puncte (vi, vj) sau, mai
simplu (i, j) cu o linie, ei,j,  daca si numai daca (i,j)E(G). Daca perechea de
varfuri (i, j)  este neordonata, graful G este neorientat; punctele se cheama
varfuri iar liniile se numesc muchii. Numarul varfurilor in G se noteaza cu v si
este egal cu |V| (cardinalitatea multimii V(G)) iar numarul muchiilor cu e, care
egaleaza |E| (cardinalitatea multimii E). Graful G(v, e) are ordinul v si
dimensiunea e. Daca doua laturi distincte sunt incidente intr-un punct, ele se
numesc laturi adiacente. Daca perechea de varfuri (i, j) este ordonata,
graful G se cheama orientat; elementele multimii E  se cheama linii directe
sau arce.1 Termenul de graf a  fost introdus de Sylvester.2 Exista numeroase
tipuri de grafuri, unele dintre ele fiind mentionate mai jos.

Intr-un multigraf  doua puncte pot fi unite prin mai mult de o linie. Figura 1.1 arata cele trei
tipuri de grafuri mentionate mai inainte.

Figura 1.1.                   Graf                                   Digraf                     Multigraf

O cale P (path) este un lant (catena) neramnificat(a). Un arbore T (tree), este o structura

ramnificata. O stea (star) este un set de varfuri unite cu un varf comun si se noteaza Sv' , cu v'
= v-1. Un ciclu C este un lant care pleaca si revine in unul si acelasi varf. (Figura 1.2).

Figura
1.2.                 Cale                               Arbora                         Stea                       
Ciclu

Un graf complet, K v, este un graf cu oricare doua varfuri adiacente. Numarul laturilor intr-un
graf complet este  v(v-1)/2. In Figura 1.3, sunt prezentate  grafuri complete de la v=1 pana la
5.

            
Figura 1.3.              K1             K2                K3                   K4                     K5

Un graf bipartit  este graful al carui set de varfuri V poate fi impartit in doua

subseturi: V1  V2 =V; V1 V2 =  astfel incat orice latura (i,j)  E(G) uneste  V1 cu V2.1,3 Un
graf este bipartit daca si numai daca toate ciclurile sale sunt pare. 4 Daca oricare varf  iV1 este
adiacent cu fiecare varf  jV2, atunci Geste un graf bipartit complet si este simbolizat Km,n,
cu m = |V1|  si n = |V2|. O stea este un graf bipartit complet K1,n. Este evident
ca Km,n  are m  n laturi. Figura 1.4 prezinta cateva grafuri bipartite.

    
Figura 1.4.       Graf bipartit               K1.3                                 K2.3                                      K3.3

Un graf marcat, este garful in care heteroatomul sau atomul de carbon cu un electron
neamperechiat este matcat.5,6(Figura 1.5)

Figura 1.5. Grafuri marcate

Un graf homeomorf este graful obtinut prin inserarea  unor varfuri de valenta 2 pe muchiile

unui grafG. (Figura 1.6)3

Figura 1.6.  Grafuri homeomorfe ale tetraedrului

Un graf planar este graful care poate fi desenat in plan, astfel incat oricare
doua laturi se intersecteaza cel mult in punctele  lor terminale.7 Regiunile
definite  de un graf planar se numesc fete,f, regiunea nemarginita fiind fata
exterioara1(e.g., f4  in Figura 1.7). Pentru orice poliedru sferic cu |V| varfuri, |
E| laturi si  |F| fete este valabila formula lui Euler: 8  . Un graf este
planar daca si numai daca nu are subgrafuri homeomorfe
cu K5 sau K3,3 (teorema lui Kuratowski).9

           

Figura 1.7. Un graf planar si fetele sale

           Un graf-linie L(G) al grafului G se construieste punand cate un punct pe liniile lui G si
unind doua astfel de puncte daca liniile corespunzatoare in G sunt incidente intr-un punct comun.
Figura 1.8 ilustreaza aceasta derivata a grafului.

Figura 1.8. Un graf si graful-linie corespunzator

Un graf complementar al unui graf G = (V, E) este graful    = (V,  ), avand acelasi set de

varfuri unite prin legaturi daca si numai daca ele nu exista  in G. Valenta fiecarui varf  in   este
egala cu diferenta dintre valenta varfului in graful complet  Kv si varful corespunzator in G7 (Figura
1.9).

Figura 1.9. Un graf si complementul lui

        Un graf G se cheama indexat (labeled), G(Lb),  cand punctele sale sunt

indicate diferit de acelea ale grafului abstract
corespunzator.10 Exista v! posibilitati de numerotare a unui graf de
ordin v, G(Lbi); i = 1,2,v!

       Doua grafuri G=(V, E) si H=(V1, E1) sunt izomorfe, G  H, daca exista

o functie  f : V        V1 care sa respecte conditiile:7,11,12

            (1) f  este bijectiva

            (2) pentru oricare doua varfuri  i, jV; (i,j)E  (f(i), f(j))E1.

  Functia f se numeste izomorfism. In grupul izomorfismelor, exista cel putin o

numerotare H(Lb), care pastreaza adiacenta din G: H(Lb) = G(Lb).  

Figura 1.10.  Doua grafuri izomorfe

Un subgraf al unui graf G= (V, E) este un graf H = (V1, E1), unde V1  V si E1  E reprezinta toate

muchiile care au ambele extremitati in V1. Altfel spus, un subgraf H al lui G se obtine
din G eliminand anumite varfuri si pastrand doar acele muchii care au ambele extremitati in
multimea varfurilor ramase. (Figura 1.11).
 Figura 1.11.  Un graf si un subgraf al sau

Un arbore de deschidere (spanning tree) este un subgraf conex G1 = (V, E1) continand toate
varfurile lui G dar E1  E (Figura 1.12.).

Figura 1.12. Un graf si cativa dintre arborii lui de deschidere

Un graf G este conex daca intre oricare doua varfuri ale sale exista o cale. 11 (Figura 1.13).

Figura 1.13. Graf conex

1.2.  Drumuri

Drum (walk) w: este o secventa alternanta de varfuri si

muchii, w(1,n) = (v1, e1, v2, e2, , vn-1, em,vn), vi  V(G ), ei  E(G ), m   n -
1, parcursa astfel incat oricare doua muchii succesive sunt adiacente: (vi-1,
vi)  E(G).3,12 Este permisa revizitarea varfurilor si a muchiilor. Daca V(w(1,n))
= este sirul varfurilor drumului w(1,n) iar E(w(1,n)) = este sirul muchiilor
sale, atuncil(w(1,n))=E(w1,n)  V(w1,n) - 1, reprezinta lungimea drumului, care
este egala cu numarul muchiilor traversate. Daca nici o alta conditie nu este
impusa, drumul se numeste drum aleator. Conditii aditionale specifica un
anumit tip de drum:13-16

Drum inchis (Self-returning walk, srw) este drumul care porneste si

sfarseste in acelasi varf, vn=v1 ;  altfel drumul este deschis.

Cale (Self-avoiding walk, path p): este drumul care are toate varfurile

si muchile distincte:  vi  vj, (vi-1, vi)  (vj-1, vj), pentru oricare 1  i <
j  n. Altfel spus, calea viziteaza varfurile si muchiile o singura data si nu se
admite nici o ramificare. Lungimea caii
estel(p(1,n))=E(p(1,n))= V(p(1,n))- 1.

Drum Eulerian (trail):  este drumul ale carui muchiie1,e2, , en sunt

distincte, in timp ce varfurile pot fi revizitate.

Ciclu (circuit):  este calea ale carei puncte de plecare si intoarcere

coincid.

Cale Hamiltoniana:  este calea deschisa ce viziteaza o data toate

varfurile din graf.

Circuit Hamilton: este o cale Hamiltoniana inchisa (Figura 1.14).

   drum inchis     cale      trail     circuit cale circuit

 Hamiltoniana Hamiltonian
Figura 1.14. Diferite tipuri de drumuri

Distanta topologica d(i,j): este lungimea caii celei mai scurte (daca

exista) care uneste varfurilei si j:  ,
altfel d(i,j)= . Distanta dintre doua varfuri adiacente este egala cu unitatea.
Cea mai scurta cale este numita si geodezica.

Excentricitatea unui varf i, ecc(i), intr-un graf conex este distanta

maxima dintre i si oricare varf j al grafului: ecc(i) = max d(i,j).

Raza unui graf, r(G), este excentricitatea minima in G: r(G)

= min ecc(i) = min max d(i,j).Diametrul unui graph, d(G), este excentricitatea
maxima in G: d(G) = max ecc(i) = max max d(i,j).
Multimea tuturor distantelor (geodezicelor) in G se noteaza cu D(G).

Detur, (i,j), reprezinta calea cea mai lunga (daca exista) ce uneste

varfurile i si j:  ,  altfel (i,j)=  . Setul tuturor
detururilor in G se noteaza cu (G).

 Intr-un graf conex, distanta si deturul reprezinta metrici, adica, pentru

oricare varfuri i, j, k:

m(i,j)  0; m(i,j)= 0 daca i= j

m(i,j) = m(j,i)

m(i,j) + m(i,k)  m(j,k)
 Distanta metrica: este distanta, masurata in metri sau submultipli ai
acestuia (nm, Angstroms), dintre doua varfuri i si j. Tabelul 1.1 illustreaza
aceste notiuni.

Tabelul 1.1. Distante topologice si metrice

Graf Distanta topologica Distanta metrica (Ao)

CH3-CH3 1 1.54
CH2=CH2 1 1.34
CHCH 1 1.21

Valenta sau gradul varfului  i, vai: este numarul muchiilor incidente in varful i.1 Daca

toate varfurile au acelasi grad, graful se numeste regulat;  altfel se numeste neregulat (Figura
1.15).

                                   (a) (b)  

   
  Figura 1.15. Grafuri ponderate cu valenta varfurilor:  3-regulat (a) si neregulat (b)

Invariant: este o proprietate a grafului theoretic, care se pastreaza prin

izomorfism.14-16 Cu alte cuvinte, valoarea numerica a proprietatii ramane
neschimbata indiferent de numerotarea sau reprezentarea pictoriala a
grafului.

                       

1.3.  Grafuri Moleculare
Un graf molecular este un model al unui system chimic, utilizat  pentru caracterizarea
interactiunii componentelor sale: atomi, legaturi, grupuri de atomi sau molecule. Formula
structurala a unei substante chimice poate fi reprezentata ca graf molecular, varfurile lui fiind
atomii, iar laturile corespunzand legaturilor covalente. In mod obisnuit, atomii de hydrogen se
neglijeaza (Figura 1.16) si de asemenea unghiurile dintre legaturi. Atomii grei altii decat
carbonul (heteroatomii) pot fi reprezentati ca in Figura 1.5. Similar, transformarea unei
molecule (o reactie chimica) poate fi vizualizata  printr-un graf de reactie, ale carui varfuri sunt
specii chimice iar laturile cai de reactie.

(a) (b)
 Figura. 1.16: O structura chimica (a) si graful molecular corespunzator acesteia (b).

Referinte

    1.    Harary , F.  Graph Theory, Addison - Wesley,  Reading, M.A., 1969.

    2.    Sylvester, J. J. On an application of the new atomic theory to the

graphical

       representation of the invariants and covariants of binary quantics - with

three

       appendices, Am. J. Math. 1874, 1, 64-90.

    3.    Trinajstić, N. Chemical Graph Theory , CRC Press, Inc., Boca Raton, Florida,

1983.

    4.    Kőnig, D. Theorie der endlichen und  unendlichen Graphen. Leipzig, 1936.

       Reprinted Chelsea, New York, 1950.

    5.    Kier,
L. B.; Hall, L.H. Molecular Connectivity in Chemistry and Drug
Research,

       Acad. Press, 1976.

    6.    Balaban, A. T.; Filip, P. Computer program for topological index J (average

distance

      sum connectivity), MATCH, Commun. Math. Comput. Chem., 1984, 16,

163-190.

    7.    Ionescu, T. Grafuri-Aplicatii, Ed. Ped. Bucharest, 1973.

    8.    Euler,
L. Elementa doctrinae solidorum et demonstratio nonnularum
insignium proprietatum quibus solida heddris planis inclusa sunt
praedita, Novi Comment. Acad. Sci. I. Petropolitanae, 1758, 4, 109-160.

    9.    Kuratowski,K. Sur le problème des courbes gauches en

topologie, Fund. Math.
       1930, 15, 271-283.

10.    Klin, M.H.; Zefirov, N.S. Group theoretical approach to the investigation

of

      reaction graphs for highly degenerate rearrangements of chemical

compounds. II. Fundamental

      concepts. MATCH, Commun. Math. Comput. Chem., 1991, 26, 171-190.

11.    Oprescu, D.; Bejan, L.; Patrascu, V. Informatica, Ed. Niculescu,

Bucuresti, 2001

12.    Cayley E.  , Phil. Mag., 67 (1874) 444.

13.    Berge, C. Teoria Grafurilor si Aplicatiile Ei, Ed. Tehnica , Bucuresti , 1969.

14.    Kier, L. B. ; Hall, L. H. Molecular Connectivity in Chemistry

and Drug Research, Acad. 

              Press, 1976.

15.    Diudea, M. V.; Gutman, I.; Jäntschi, L. Molecular Topology, NOVA, New

York, 2002.

16.    Diudea, M. V.; Florescu, M. S.; Khadikar, P. V. Molecular Topology and Its

Applications, EFICON,Bucharest, 2006.

Materia vie si radiatiile

INTERACTIUNEA RADIATIILOR CU MATERIA VIE

Materia vie, caracterizata printr-o mare heterogenitate, estealcatuita din numeroase

feluri de molecule organice, o mare cantitate de apa si substante anorganice care se afla fie
dizolvate in apa, fie sub forma de combinatii organominerale. Compozitia de baza a
materiei vii difera la plante fata de animale, difera de la o specie la alta, chiar si de la un
organ la altul. In structura materiei vii, pe elemente, 95% din masa sa este hidrogen,
carbon, azot si oxigen; la acesta se mai adauga fosforul, sulful, clorul, sodiul, magneziul,
potasiul si calciul. Alte elemente chimice impreuna constituie sub 1% si se gasesc in mod
sporadic.
            Interactiunea radiatiilor cu materia, in faza initiala, nu difera daca materia este vie
sau fara viata si consta in transfer de energie. Deosebirea fundamentala apare datorita
comportarii diferite a produsilor rezultati din interactiunea primara, care depinde de tipul
si energia radiatiei cat si de compozitia chimica a materiei. Datorita marii diversitati in
structura materiei vii, interactiunea radiatiilor cu acesta va produce o multitudine de
efecte, care de multe ori sunt greu de explicat. Astfel, un flux de radiatii X sau gamma va
interactiona in alt mod decat un flux de neutroni iar radiatiile gamma actioneaza diferit
asupra tesutului adipos fata de tesutul osos.

            Radioactivitatea este proprietatea pe care o au unele elemente de a se transforma

prin dezintegrare in alt element, dupa emiterea unor raze, adica energie. Exista o
radioactivitate naturala (cea a radiului, de exemplu). Exista insa si o radioactivitate
artificiala.

            Iradierea se produce cand un individ, sau un obiect, sunt supusi razelor (alfa, beta,
gamma) unei surse radioactive. Iradierea se opreste daca te indepartezi de sursa, dar
efectele ei sunt uneori ireversibile.

            Contaminarea radioactiva se produce atunci cand un individ sau un obiect intra in

contact cu un corp sau cu praf radioactiv. Aceasta contaminare este deosebit de grava cand
praful sau obiectele contaminate sunt absorbite. Anumite elemente radioactive se fixeaza
in oase sau in organe si emit raze atat timp cat sunt prezente in organism. In cazul prafului
inhalat in plamani , metode de spalare permit evacuarea produselor periculoase.

            Referitor la parcursul radiatiilor, radiatiile alfa sunt oprite de stratul superficial al

pielii (deci, in contaminarea externa aomului, efectele sunt foarte reduse). Radiatiile beta
pot traversa mai multi centimetri de tesut iar unele radiatii gamma si cele cosmice sunt
capabile sa traverseze chiar si blindaje de plumb de mai multi metri. Neutronii rapizi pot
cauza distrugeri grave la nivelul celulei, printre cela mai periculoase fiind ruperea
fragmentelor lanturilor acizilor nucleici. Aceleasi efecte grave asupra structurilor celulare
pot produce radiatiile alfa in cazul contaminarilor interne.

            Efectul radiatiilor asupra materiei se manifesta, mai intai, prin ionizarea materiei
vii (mai ales a apei din structura sa, efect numit radioliza apei). Radicalii liberi si ionii
rezultati prezinta o mare reactivitate chimica care poate duce si la modificarea diversilor
constituienti celulari, la formarea de peroxizi si a altor compusi citotoxici. Radiatiile
ionizante pot produce si importante distrugeri celulare, mai ales cand sunt emise din
interiorul organismului (contaminarea interna cu radionuclizi care emit radiatii alfa si
beta). In iradierile cu neutroni, in afara ionizarilor si distrugerilor subcelulare, poate apare
si radioactiviatatea indusa (nuclizi, C, Na, K, etc. din corp devin radioactivi).

            Expunerea (in acceptiune mai veche, iradierea) este actiunea prin care radiatiile
incidente unui corp provoaca transformari in acel corp. Transformarile din organismele vii
sunt cunoscute sub numele de 'efecte biologice la iradiere'. Pentru doze de expunere mici,
cand organismul poate reactiona inca in limitele fiziologice normale, se considera ca
radiatiile au un efect pozitiv. In anumite conditii de expunere la radiatii, apare o
intensificare a reactiilor prin care se realizeaza procese de sinteza, deci o stimulare
temporara a metabolismului.

            Daca sursa de radiatii este exterioara corpului iradiat, se foloseste termenul de

'iradiere externa', iar daca sursa de radiatii este incorporata sau distribuita in masa
corpului, se foloseste termenul de 'iradiere interna'.

1.2 EFECTELE BIOLOGICE ALE RADIATIILOR IONIZANTE

Depasirea limitei normale de functionare a organismului, datorita unei doze de

expunere la radiatii, duce la dereglari ale metabolismului, care pot avea ca efect distrugeri
de constituienti celulari iar in final, moartea celulelor, tesuturilor sau chiar a organismului
respectiv. Efectele pot fi grupate astfel:

            1.2.1 Efecte somatice

Care apar la nivelul celulelor somatice si actioneaza asupra fiziologiei individului expus,
provocand unele distrugeri, care duc, fie la moarte rapida, fie la reducerea semnificativa a
sperantei medii de viata. Leziunile somatice apar in timpul vietii individului iradiat. In
functie de momentul in care apar, aceste leziuni pot fi leziuni imediate sau tardive.

            Efectele somatice imediate, numite si manifestari precoce, apar la cateva zile,

cateva saptamani sau chiar luni dupa iradiere, fiind expresia efectelor cu prag. O iradiere
locala (interna sau externa) se poate manifesta numai prin efecte la nivelul tesutului
respectiv, in timp ce o radiere a intregului corp poate duce la aparitia unor efecte
generalizate. Efectele imediate sunt, de regula, nestochastice (nealeatorii), adica se produc
la toti indivizii expusi la o doza superioara a unei anumite valori, numita doza-
prag. Expunerea externa a intregului corp (in cazul omului) la doze de peste 1Gy, intr-un
timp relativ scurt, duce la aparitia bolii de iradiere cu trei forme de
manifestare:  gastrointestinala, hematologica si neuropsihica. Pentru dozele apropiate de
1Gy si daca se instituie un tratament corect si precoce, bolnavul se poate vindeca. Dozele
de peste 5-6 Gy duc la decese in 50% din cazuri. Boala de iradiere apare numai in situatii
speciale, dintre acestea sunt citati supravietuitorii bombardamentelor de la Hiroshima si
Nagasaki, cat si persoane din formatiunile de interventie in accidentul nuclear de la
reactorul nr.4 de la Cernobal (pompieri si 'lichidatori').

            In cele ce urmeaza sunt cateva din explicatiile unui academician, in legatura cu

accidentul de la Cernobal:

            Presa: 'Ce inseamna un mR pe ora? E mult sau e putin? Reprezinta o asemenea

cantitate vreun pericol pentru sanatatea umana ?
            Raspuns: Cand un individ este expus unui asemenea nivel de radiatie timp de un
an, corpul sau va primi o doza de mai putin de 9 remi (un rem inseamna roentgen
echivalent om). Potrivit expertilor, aparitia unor efecte ale radiatiei poate fi asteptata la
doze de aproximativ 15 remi. Boala radiatiei intr-o forma usoara poate fi contractata la
doze de la 75  la 100 de remi. Arsurile si vatamarile grave datorate radiatiei apar numai
la doze de sute de remi.

            Dozele de radiatie sunt strict calculate nu numaipentru prevenirea bolii radiatiei,

dar si pentru a preintampina consecintele pe termen lung ale iradierii, inainte de toate,
tumorile maligne si afectiunile genetice.

            Doza de radiatie maxima permisa celor care au avut de-a face cu accidentul a fost
de 25 de remi. Toti cei care au primit o asemenea doza au fost scosi din zona operationala
si, potrivit standardelor de securitate in domeniul radiatiei, au fost absolviti de munca
implicand radioactivitatea, pentru mai multi ani.

            Presa: Au scapat substante radioactive dincolo de teritoriul sovietic?

Raspuns: O crestere fundamentala a nivelului radiatiei a fost observata in imediata

apropiere a centralei. In ce priveste tarile straine, inclusiv cele vecine cu U.R.S.S., o
anume crestere in atmosfera a fost observata  in mai multe tari, de exemplu in Polonia
si Romania. Nivelul radiatiei pe teritoriile lor a sporit in luna mai de cateva ori peste
nivelul normal (nivelul normal mediu este de 0,01 mR pe ora).

Ar fi bine sa ne reamintim recomandarile emise pentru Europa de Consiliul Organizatiei

Mondiale a Sanatatii, rapoartele oficiale ale unui numar de servicii nationale si
concluziile publicatiilor oficiale  A.I.E.A. care  spuneau ca nivelul radiatiei  in tarile
europene  nu a prezentat vreo amenintare pentru sanatatea umana.

           
Inainte de Cernobal, Windscale a fost cel mai grav dintre  dezastrele nucleare
cunoscute ale lumii. Cantitatea de radiatie eliberata timp de doua zile (10 si 11 octombrie)
– cam 376000 curii din peste 40 de izotopi radioactivi diferiti – a fost probabil de o mie de
ori mai mare decat cantitatea eliberata dupa accidentul din 1979 de la Three Mile Island,
in Statele Unite. Norul radioactiv care a rezultat s-a intins spre sud peste Marea Britanie si
in Europa. Pe o raza de 500 kilometri patrati, fermierii au fost instruiti doua milioane de
litri de lapte , aceasta intamplandu-se la doua zile , dupa ce radiatiile incepusera sa scape
de sub control.
            Linia oficiala din acel timp era de liniste totala. 25 de ani mai tarziu s-au admis ca
fiind 33 de decese, urmare aaccidentului.
            Manifestarile patologice care apar in expunerile externe locale, imbraca diferite
forme, in functie de doza si de regiunea expusa. Astfel, leziunile cutanate se manifesta prin
disparitia temporara a pilozitatii la 4Gy, pana la radiodermite cu necroza la peste
25Gy. Expunerea la nivelul gonadelor duce la sterilizarea temporara pentru doze de 0,3Gy
la barbati si de 3Gy la femei, ori definitiva la doze mai mari de 5-6Gy.
            Efectele somatice precoce sunt si cele care apar ca urmare a expunerii embrionului
uman la doze de peste 0,1Gy in primele 3 luni de sarcina sub forma malformatiilor
congenitale, retardare mentala severa, dimensiuni crecute ale cutiei craniene, scaderea
scorului de inteligenta, convulsii etc.
Efectele somatice tardive apar dupa o perioada de latenta si se manifesta in
principal sub forma de leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt de natura stochastica;
demonstrarea relatiei cauza-efect este mult mai dificila. Probabilitatea producerii unui
efect este proportionala cu doza de iradiere. Corelatia intre doza de iradiere si efectele
induse se pot stabili numai in cazul unei populatii numeroase de indivizi expusi la
radiatii. Ca efect biologic fara prag, care se manifesta la diverse doze de
expunere, este citat cancerul radioindus; acesta poate apare la cateva luni pana la zeci de
ani dupa expunere.
            1.2.2. Efectele genetice (ereditare)
            Apar in celulele germinale (sexuale) din gonade (ovar si testicul). Cercetarile au
aratat ca aceste celule, in perioada de inmultire sunt sensibile la radiatiile ionizante,
ceea ce explica actiunea mutagena. Aparitia unor mutatii letale sau subletale la
descendenti se datoreaza unor efecte imediate  ale radiatiilor ca: alterarea cromozomilor
(translocatii, aparitia de extrafragmente), ruperea unor segmente de cromatina, alterarea
chimica a codului genetic, fie prin actiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale
acizilor nucleici, fie fie prin ruperea lantului acelorasi acizi datorita dezintegrarii H-3 sau
C-14 in He si, respectiv, in N. Efectele genetice se manifesta ca boli ereditare si apar la
descendentii persoanelor exuse la radiatii. Anomaliile genetice ereditare pot merge pana la
modificari inaparente (predispozitie pentru diabet, hipertensiune arteriala, psihoze,
cancere) pana la tulburari de dezvoltare si malformatii grave. Studiile epidemiologice
populationale nu au pus in evidenta modificari statistic semnificative ale aparitiei efectelor
ereditare in expunerea umana, principalele concluzii in acest sens fiind obtinute in studiile
experimentale pe animale de laborator.
            Carcinogeneza si efectele genetice sunt asociate cu expuneri la doze mici si pe
perioade indelungate de timp, cum este cazul expusilor profesionali, pacientilor supusi
tratamentelor medicale cu radiatii, persoanelor care locuiesc in zone cu radioactiviate
naturala crescuta si mai ales persoanelor afectate de accidente nucleare.
            Specialistii romani au efectuat diverse studii privind efectele radiatiilor asupra
sanatatii la grupuri din populatie expuse la radiatii. Rezultatele obtinute nu au condus la
concluzii privind relatia cauza - efect in expunerea la doze mici de radiatii.
            In timpul unei iradieri accidentale este necesar, pentru a stabili diagnosticul si
tratamentul, sa se cunoasca bine dozele primite si repartizarea lor. Tratamentele difera
foarte mult in functie de durata de expunere si de intinderea iradierii. Pentru a le cunoaste,
in anumite cazuri se reconstituie exact accidentul si se reproduce pe un manechin facut in
31 de transe de materiale echivaland tesuturile si oasele corpului uman si continand 320
dozimetre implantate la diverse nivele. O tehnica noua – dozimetria biologica – permite
estimarea cantitativa precisa a daunelor suferite de organe si celule. Sunt detectate chiar
modificarile cromozomice. Tratamentul este complex. Un transplant de maduva poate
avea loc doar daca doza primita este omogena, alfel fiind exclus. Scopul este de a face sa
creasca din nou numarul de globule albe, de a readuce tulburarile hemoragice si de a
suprima anemia raspunzatoare de dificultatile respiratorii.
            In concluzie, leziunile produse in urma interactiunii radiatiilor cu materia vie pot
duce la moartea celulelor (efecte somatice immediate) cat si la transformari ulterioare care
pot apare la individul iradiat (efecte somatice tardive) sau ladescendenti(efecte genetice).
            Celulele somatice si sexuale, in inmultirea lor, sunt sunt foarte sensibile la radiatii
tocmai datorita distrugerilor provocate de radiatiile ionizate asupra cromozomilor. Astfel
se explica marea vulnerabilitate a celulelor sexuale si actiunea sterilizanta rezultata in
urma expunerii la radiatii ionizante. Sterilitatea poate fi partiala sau totala, reversibila sau
definitiva, in functie de doza.
1.3. DOZA LETALA 50% (DL50)
Dozele mari de radiatii provoaca moartea indivizilor expusi la diverse intervale de
timp de la expunere. Pentru evaluarea acestui efect se utilizeaza termenul de DL50. Acesta
reprezinta doza teoretica de radiatii ionizante care poate produce moartea intr-un timp
determinat a 50% din indivizii expusi. Iradierea experimentala a numeroaselor specii de
plante si animale scot in evidenta o mare variabilitate a sensibilitatii fiintelor vii, respectiv
a DL50.
            Organismele cele mai rezistente la radiatiile ionizante sunt bacteriile iar cele mai
sensibile sunt organismele cu sange cald (mamifere si pasari) (Fig.1)
Termodinamica
starilor de
echilibru
 Termodinamica starilor de echilibru

            Termodinamica starilor de echilibru, specifica sistemelor

inchise, studiaza legile generale ale fenomenelor termice, avand la baza
trei principii (descoperite in urma unor studii experimentale laborioase).

            Prin principiu se intelege un enunt legic rezultat din

generalizarea unor constantari experimentale, care nu poate fi
demonstrat, insa poate fi verificat experimental.

          1. Principiul I al termodinamicii

Interactiunea unui sistem cu mediul exterior are drept

consencinta schimbarea starii sistemului. Aceasta poate avea loc prin
doua modalitati: prin efectuarea unui lucru mecanic (L) fie de sistem,
fie de forte exterioare si prin schimb de caldura (Q) intre sistem si
mediul exterior. Prin conventie s-a stabilit ca lucrul mecanic efectuat de
sistem si caldura primita de sistem sunt pozitive (L  0; Q  0),  iar
pentru procesele inverse sunt negative (L  0; Q  0).

            Lucrul mecanic si cantitatea de caldura se numesc marimi de

transformare (de proces). Ele depind de transformarea suferita de
sistem si sunt forme ale schimbului de energie dintre sistem si mediul
exterior.

            Functia de stare care caracterizeaza transferul de energie,

respectiv schimbarea starii unui sistem, este energia interna U = f(T).

            Energia interna este o marime macroscopica de natura

statistica si depinde direct proportional de temperatura, precum si de
de masa si compozitia sistemului.

            Experimental s-a constatat ca in cazul efectuarii unui proces

termodinamic, dintr-o stare initiala intr-o stare finala, lucrul mecanic
(L) si caldura (Q) sunt diferite pentru diverse cai, insa diferenta lor
ramane constanta pe orice drum, reprezentand tocmai variatia energiei
interne a sistemului.

Variatia energiei interne U a unui sistem, care primeste caldura

Q din exterior si efectueaza un lucru mecanic L, suferind o transformare
de la starea initiala (1) caracterizata prin energia interna U 1 la starea
finala (2) caracterizata prin energia interna U2, este data de relatia:
                        U = Q –
L                                                                            (1.1)                    
  

sau pentru variatii infinitezimale:

                        dU = Q
- L                                                                           (1.2)

            Relatiile (1.1) si (1.2) reprezinta principiul I al

termodinamicii pentru variatii finite, respectiv infinitezimale.

            Daca relatia (1) se scrie sub forma Q = U + L, se poate spune

ca atunci cand un sistem primeste caldura Q in timpul unui proces, o
parte din ea (U) ramane in sistem, modificand energia interna, iar
restul (L) paraseste sistemul sub forma de lucru mecanic efectuat de
sistem asupra mediului inconjurator.

Deci, modificarea energiei interne a unui sistem prin participarea

schimbului de caldura are drept rezultat variatia energiei interne a
mediului extern.

Energia interna U este o functie de stare, variatia ei depinzand

numai de starea initiala si finala a sistemului, pe cand lucrul mecanic L
si caldura Q, fiind marimi de transformare, depind de drumul parcurs in
timpul procesului. Toate cele trei marimi U, Q si L au in Sistemul
International (SI) aceeasi unitate de masura joule (J). Este
acceptata si o unitate tolerata numita calorie (cal), intre cele doua
existand relatia 1cal = 4,185 J.

Observatie : Principiul I al termodinamicii exclude posibilitatea

construirii unui perpetuum mobile de speta I-a, care sa furnizeze lucru
mecanic fara consum de energie.

1.1. Entalpia

Marea  majoritate a  proceselor  biologice se desfasoara la

presiune constanta 
(p = 1 atm), din acest motiv se introduce o noua functie de stare,
numita entalpie H, care prin definitie este:

                        H = U +
pV                                                                           (1.3)

 Intr-un proces izobar (p = const.) variatia entalpiei este:

                         H = U +
pV                                                                   (1.4)        

 sau pentru variatii infinitezimale:

                        dH = dU +
pdV                                                                      (1.5)           

Tinand cont ca intr-un proces izobar lucrul mecanic este   Lp =

pV      ca   
H = U + Lp = Qp, deci:

                        H = Qp     sau     dH =
dQp                                                 (1.6)           

Relatia (1.6) exprima semnificatia fizica a entalpiei si anume: variatia

entalpiei intre doua stari reprezinta caldura schimbata de sistem intr-un
proces izobar.

            Entalpia unui  sistem creste (H 0) atunci  cand primeste

caldura si scade (H 0) cand cedeaza caldura mediului exterior.

            Reactiile chimice, respectiv biochimice se

numesc exotermice daca degaja caldura (H 0) si endotermice daca
absorb caldura (H 0).

2. Principiul II al termodinamicii

Principiul I al termodinamicii si functiile de stare definite pe

baza lui (U si H) exprima legea conservarii energiei interne in cazul
particular al proceselor termice, insa nu pot da nici o indicatie despre
conversia energiei dintr-o forma in alta si  despre sensul in care se
poate desfasura un proces ireversibil.

Generalizarea multor studii experimentale au condus la formularea principiului II al

termodinamicii. Exista mai multe formulari ale acestui principiu exprimate de catre Carnot,
Clausius si Kelvin, dintre care amintim:

       nu este posibil un proces termodinamic in care intreaga cantitate de caldura

absorbita de sistem sa fie transformata in lucru mecanic;

       intr-un proces ciclic reversibil, caldura nu se poate transforma integral in lucru

mecanic, o parte din caldura primita de la sursa calda fiind trecuta sursei reci;

       trecerea caldurii de la o sursa rece la una calda se poate realiza numai prin
consum de lucru mecanic;
        este imposibila trecerea caldurii, de la sine, de la un corp mai rece la un corp
mai cald.

Observatie: Principiul II al termodinamicii exclude posibilitatea realizarii unui perpetuum

mobile de speta a II-a, care sa transforme integral cantitatea de caldura absorbita in lucru
mecanic sau, cu alte cuvinte, este imposibil sa se realizeze o masina termica pe baza unei
singure surse de energie.

Un motor termic poate sa efectueze un lucru mecanic (Fig.1.2) numai daca exista o

diferenta de temperatura intre sursa calda (T1) de la care sistemul primeste o cantitate de
caldura Q1 si  sursa rece (T2) caruia ii cedeaza o cantitate de caldura Q2 (T1  T2).

Fig.  Schema unui ciclu ideal

Pentru o masina termica ideala (Fig.1.3.), formata din doua izoterme si doua adiabate,
Carnot a stabilit expresia randamentului ca fiind:

Fig. 1.3. Ciclul Carnot

                              (1.7)                                 

deci:

                                                                            (1.7a)
                                            

Se poate constata ca randamentul este subunitar (  1) si nu depinde de natura

substantei de lucru, ci numai de temperatura sursei calde (T 1) si a sursei reci (T2). Aceasta
concluzie a fost denumita teorema lui Carnot.

2.1. Entropia

            Pentru a exprima cantitativ pierderile de energie si tendinta de evolutie spontana a

unui sistem termodinamic se introduce o noua functie de stare numita entropie (S).

In general se masoara variatia de entropie S, care se defineste:

                        S =                                                                      (1.8)

In cazul proceselor reversibile, variatia entropiei este

nula:                                                                          S =
0                                                                         (1.9)        

iar in cazul proceselor ireversibile variatia totala de entropie este pozitiva:

                        S  0                                                                        (1.10)

In concluzie, entropia unui sistem izolat nu se modifica intr-un proces reversibil si

creste intr-un proces ireversibil: S  0      

3. Principiul III al termodinamicii

Entropia este o functie de stare. Teoretic sau experimental se poate determina numai
variatia de entropie. Nernst a stabilit valoarea absoluta a entropiei intr-o stare particulara,
enuntand principiul III al termodinamicii: la temperatura de zero absolut entropia oricarui
sistem este nula (la T = 0K  S = 0).

3.1. Interpretarea statistica a entropiei

            Semnificatia fizica a entropiei poate fi inteleasa daca se recurge la interpretarea

statistica data de Boltzmann, care a corelat aceasta marime cu structura atomo-moleculara, si
anume cu gradul de ordonare al particulelor componente ale unui sistem.

            Pentru aceasta se defineste probabilitatea termodinamica a unui sistem ca fiind

numarul de stari microscopice distincte care realizeaza o stare macroscopica data. Deci, starile
microscopice distincte pot fi considerate configuratiile distincte in care se pot plasa particulele
sistemului in aceeasi stare macroscopica.

Observatie: Probabilitatea termodinamica nu trebuie confundata cu probabilitatea matematica

de realizare a starii macroscopice.
            Fie un sistem termodinamic format dintr-un numar mare N de particule identice, care
pot avea n nivele energetice distincte si pe fiecare nivel energetic exista N i particule, astfel
incat  Ni = N. Raportul pI = Ni/N reprezinta probabilitatea ocuparii unui nivel energetic. Astfel,
in functie de probabilitatea termodinamica, entropia poate fi definita:

                        S = - k  pI ln pi                                            (1.11)                                

unde k = 1,3810-23 J/K, fiind constanta lui Boltzmann.

            Din punct de vedere al ordonarii orice sistem termodinamic se afla in doua situatii
limita:

-        stare perfect ordonata - in care toate particulele sunt in aceeasi stare energetica, deci i = 1,
Ni = N, iar entropia sistemului devine nula S = 0;

-        stare de dezordine maxima - in care fiecare particula se afla intr-o stare energetica diferita,
astfel incat  Ni  = 1, iar entropia are valoare  maxima, deci  S = klnN.

Astfel, se poate constata ca entropia este o masura a dezordinii unui sistem.

            Cu ajutorul entropiei se poate da un nou enunt principiului II al termodinamicii, enunt

care permite stabilirea sensului de evolutie al proceselor termodinamice: pentru un sistem fizic
izolat exista o functie de stare univoca numita entropie, a carei valoare ramane constanta
pentru un proces reversibil si creste pentru un proces ireversibil. Un proces termodinamic se
desfasoara pana cand entropia atinge valoarea maxima. Starile de echilibru sunt stari de
entropie maxima.

            In concluzie, cu cat un sistem are un grad de organizare  mai mare, cu atat entropia lui
este mai mica si tinde in mod spontan spre o stare mai dezordonata, de entropie mai mare.

4. Energia libera

Dupa cum s-a constatat, evolutia spontana a unui proces termodinamic este in sensul
cresterii entropiei, insa entropia S nu poate fi masurata direct experimental. Din acest motiv, in
raport cu conditiile experimentale de desfasurare a procesului, a fost necesara introducerea
unor noi functii de stare, si anume energia libera Helmholtz (F) si energia libera Gibbs
(G).

In cazul sistemelor termodinamice vii, unde procesele se desfasoara in conditii de

presiune si volum constante, se utilizeaza entalpia libera Gibbs definita prin relatia:

G = H – TS                                                                        (1.12)        

Iar variatia entalpiei libere este:

                        G = H -
TS                                                                 (1.13)
Se poate observa ca termenul TS defineste cantitatea de caldura consumata pentru cresterea
entropiei, adica  Q = TS. Deci, rezulta ca entalpia libera este acea parte din entalpia
sistemului care poate fi transformata in lucru mecanic.

In concluzie, cresterea entropiei si scaderea entalpiei libere definesc sensul evolutiei

spontane a oricarui sistem termodinamic.

Obsevatie: In cazul sistemelor termodinamice vii se utilizeaza entalpia libera Gibbs, deorece
procesele se desfasoara in conditii de presiune si volum constante.

            O reactie chimica sau biochimica se poate desfasura spontan numai daca duce la
scaderea entalpiei libere, G. O astfel de reactie se numeste exergonica, iar o reactie care duce
la cresterea entalpiei libere este endergonica, insa ea nu  poate avea loc spontan, ci numai cu
consum de energie. Termenii exergonic/endergonic nu sunt sinonimi cuexotermic/endotermic,
notiuni care nu dau nici o indicatie privind sensul desfasurarii spontane a reactiei.

            De exemplu, in cazul reactiei de ardere a glucozei:

C6H12O6 + 6O2  6CO2 + 6H2O               cu H = - 673 kcal si G = - 690 kcal

se constata ca entalpia libera G scade mai mult decat entalpia H, iar diferenta de 17 kcal
corespunde cresterii entropiei. Acest lucru se datoreaza ruperii unor legaturi chimice, cand se
trece de la o structura organizata, complexa si bine determinata, la o structura mai
dezorganizata, mai relaxata. Deci, reactia in sens invers nu se poate desfasura spontan,
deoarece in timp ce prin arderea glucozei se elibereaza numai 673 kcal, pentru sinteza ei
trebuie sa se consume 690 kcal.

            Variatia entalpiei libere (G) a reactiilor chimice depinde de natura reactantilor si de

concentratiile lor molare, conform relatiei:

                        G = G0 + RT lnke                                                   (1.14)

 unde G0 este variatia entalpiei standard si reprezinta variatia entalpiei libere a reactiei in

conditii standard (p0 = 1 atm, pH = 7, T = 298 K si concentratiile reactantilor de 1M), iar
ke este constanta de echilibru a reactiei.

            La echilibru termodinamic G = 0, iar variatia entalpiei standard devine:

                        G0 = -RT ln ke                                                          (1.15)

            Din punct de vedere energetic, pentru ca o reactie chimica sa poata avea loc, reactantii
trebuie sa posede energia necesara depasirii unei anumite bariere de potential, energie numita
energie (entalpie) de activare.

            In figura 1.4. sunt prezentate entalpiile libere in cazul unei reactii chimice si a unei
reactii mediate enzimatic.
Fig.1.4. Variatia entalpiei libere si a energiei de activare: (a) intr-o reactie

chimica si (b) intr-o reactie mediata enzimatic.

Se constanta ca, in cazul unei reactii chimice, un substrat (S) cu entalpie libera
GS formeaza un produs (P) a carui entalpie libera GP este mai mica (GP  GS). Pentru ca reactia
sa decurga in mod spontan, se trece printr-o stare de tranzitie de entalpie G t, mai mare decat a
substratului si a produsului (Gt GS GP). Reactia are loc doar atunci cand o parte semnificativa
din moleculele substratului poseda o energie suficienta pentru a atinge starea de tranzitie
necesara trecerii barierii de potential. In starea de tranzitie exista o probabilitate mare sa se
formeze sau sa se desfaca o legatura chimica. Diferenta dintre entalpia libera a starii de
tranzitie Gt si entalpia libera a substratului GS reprezinta tocmai energia (entalpia) libera de
activare G+:

                        G+ = Gt - GS                                                              (1.16)

              In cazul participarii si a enzimelor la reactie, acestea se combina cu substratul creind

cai noi de reactie, in care entalpia starii de tranzitie este mult mai mica. In acest fel, energia de
activare G+ scade, bariera energetica se micsoreaza, iar probabilitatea reactiei si a vitezei ei
cresc.

5.  Cai de mentinere a entropiei scazute in sistemele vii

            Toate procesele care se desfasoara in organismele vii necesita consum de energie, care
este de natura chimica. Aceasta energie se obtine prin arderea substantelor ingerate si se
inmagazineaza in legaturile macroergice ale moleculelor de ATP (adenozintrifosfat), GTP
(guanozintrifosfat), ADP (adenozindifosfat) etc., ea fiind eliberata in functie de necesitatile
organismului. In general, acumularea de energie si realizarea proceselor negentropice au loc
prin mecanisme biochimice.

            Principalele cai de mentinere a entropiei scazute in organismele vii sunt:

-        cuplarea reactiilor biochimice – in organism au loc in paralel procese cuplante, producatoare

de entropie si procese cuplate, negentropice  consumatoare de energie;

-        scaderea energiei de activare care se poate realiza prin mecanisme enzimatice;

-        procese de reglare homeostatica a parametrilor fiziologici;

-        exces de ordine – existenta structurilor disipative face ca organismul sa produca mai multa
ordine decat strictul necesar, astfel incat aceasta sa se pastreze chiar si in cazul aparitiei
unor perturbatii;

-        utilizarea informatiei genetice pe baza careia se sintetizeaza macromolecule, care se

organizeaza in celule, tesuturi, organe si determina aparitia proceselor de reglare;

-        reactiile autocatalitice care permit formarea de structuri disipative;

-        autoinoirea – in organismele vii, pe masura ce are loc maturizarea si imbatranirea celulelor,

datorita proceselor ireversibile entropia lor creste, iar structurile disipative se deterioreaza,
si atunci ele sunt inlocuite cu celule tinere a caror entropie este mica.

Stari de agregare in
organismele vii
Stari de agregare in organismele vii

            Din punct de vedere al starii de agregare materia vie este

heterogena, fiind un sistem polifazic. Totusi, ca urmare a adaptarii
organismelor vii la diferitele conditii de mediu, se poate decela
existenta substantei in cele trei stari de agregare.

            Gazele in sistemele vii se gasesc sub trei forme:

-        nedizolvate in alveolele pulmonare, sinisuri osoase, in tubul digestiv

etc;

-        dizolvate in diversele lichide: plasma, lichid cefalorahidian etc;

-        combinate cu unele biomolecule, cum este hemoglobina.

Starea lichida este prezenta in organism sub diferite forme:

-        lichide circulante: sange, plasma, lichid cefalorahidian;

-        mediu lichid: citoplasma, lichidul interstitial;

-        lichide de secretie;

lichide de excretie: urina, transpiratia;

-        structuri fluide: mediile refringente din ochi, membrana celilara.

Lichidele biologice nu sunt niciodata lichide pure, ele sunt sisteme

de dispersie complexe de cele trei tipuri: solutii, coloizi sau suspensii.
Solventul tuturor lichidelor biologice este apa, ce se gaseste in cantitate
mare in organismele vii si poseda proprietati speciale, care vor fi
studiate in capitolul urmator.

Starea solida in organismele vii se gaseste sub forma de:

-        structuri microscopice: macromolecule, organite citoplasmatice,

organite nucleare, citoschelet, dispozitive contractile, structuri solide
extracelulare, cum ar fi substanta fundamentala din tesutul
conjunctiv, cartilaginos si osos, scheletul celulozic la plante;

-        solide cristaline si amorfe: oase, dinti, par;

-        structuri complexe care din punct de vedere macroscopic se

comporta ca solide: muschi, organe, peretii vaselor sangvine.

In organismele vii nu exista intotdeauna o delimitare precisa intre

starile de agregare ale substantei din cauza existentei starilor de
intermediare si mixte. De exemplu, sangele este un fluid cu o alcatuire
complexa, ce contine elemente figurate  (leucocite, hematii,
trombocite) cu proprietati de solide plastice si elastice si in care sunt
dizolvate gaze ca oxigen, bioxid de carbon, azot  etc.

Substante tensioactive
Substante tensioactive

Tensiunea superficiala a solutiilor depinde de natura solventului si

solvitului, precum si de concentratia solvitului. Apa, solventul general
din organismele vii, este unul din lichidele cu cel mai mare coeficient de
tensiune superficiala (vezi Tabelul 5.1.), ceea ce are o deosebita
importanta in desfasurarea proceselor biologice.

Notand cu 0 coeficientul de tensiune superficiala al solventului pur si

cu  pe cel al solutiei se poate urmari influenta solvitului asupra
tensiunii superficiale a solventului. Sunt posibile urmatoarele trei
situatii:

a)      = 0 – tensiunea superficiala a solventului pur ramane constanta,

deoarece solvitul nu modifica fortele intermoleculare prin
 intercalarea lui in reteaua de punti de hidrogen ale apei (exemplu:
solutii apoase de zahar)

b)      0 – tensiunea superficiala a solutiei creste usor, situatie intalnita

in cazul solutiilor de electrolit. Unde, pe de o parte exista
interactiuni puternice intre ionii si dipolii apei, determinand o
crestere a fortelor moleculare din lichid, respectiv o marire a
tensiunii superficiale. Pe de alta parte, ionii din stratul superficial
sunt atrasi spre interiorul volumului de lichid tot de legaturile
polare, astfel incat concentratia lor in stratul superficial este
destul de redusa. Din acest motiv cresterea tensiunii superficiale
va fi foarte mica.

c)       0 – tensiunea superficiala a solutiei scade, fiind cazul solutiilor

apoase de substante organice polare. Substantele care determina
micsorarea coeficientului de tensiune superficiala se
numescsubstante tensioactive sau agenti tensioactivi.

Tensioactivitatea este o consecinta a structurii atat a solventului

cat si a solvitului.

Excitabilitatea membranei
celulare
Excitabilitatea membranei celulare
            Organismele vii receptioneaza informatii din mediul
inconjurator prin intermediul unor structuri senzoriale si le transmit
sistemului nervos. Astfel, sistemul nervos central si periferic poate fi
privit ca o retea complexa de comunicatie in organism, care prelucreaza
informatii atat din mediul extern cat si din cel intern, informatii
necesare functionarii coordonate a organismului.
            In ansmblul proceselor de comunicatie, pozitia centrala este
ocupata de influxul (impulsul) nervos, considerat ca “echivalent
universal”, in care sunt convertiti toti stimulii externi si o mare parte
din cei interni. Influxul nervos este un fenomen de natura bioelectrica.
            Fenomene ca generarea excitatiei in celulele receptoare,
propagarea impulsurilor nervoase si transmiterea informatiei intre
celule se desfasoara in special la nivelul membranei celulare. Aceasta
are proprietatea ca sub influenta stimulilor sa sufere variatii tranzitorii
propagabile de permeabilitate, constituind baza activitatii electrice a
celulelor excitabile.
           
1. Caracteristicile stimulilor
            Reactivitatea este una din proprietatile importante ale
sistemelor vii si reprezinta capacitatea de a raspunde la actiunea unui
stimul. Se manifesta prin iritabilitate siexcitabilitate.
Iritabilitatea este o reactie primara la un stimul si are caracterul
unui raspuns adecvat local.
Excitabilitatea reprezinta un raspuns adecvat al unor structuri
specializate (receptori) la stimulii proveniti din mediul extern si/sau
intern, si se manifesta prin transmiterea catre centrii nervosi a unor
impulsuri (influxuri) nervoase, care codifica proprietatile stimulilor.
Stimulul sau excitantul reprezinta o variatie in intensitate a unei
forme de energie, ce se manifesta prin schimbarea caracteristicilor
fizico-chimice ale mediului, ceea ce determina o modificare fiziologica a
parametrilor biosistemului. Prin actiunea stimulilor, sistemele vii trec
din starea de repaus relativ in stare de activitate, numita stare de
excitatie.
Pentru declansarea unei excitatii, stimulul trebuie sa posede
anumite caracteristici:
-        sa aiba o intensitate specifica minima, dependenta de pragul de
sensibilitate al structurii excitabile, intensitate de prag. Stimulul care
are valoarea energetica minima necesara declansarii unei excitatii se
numeste stimul liminar ;
-        sa actioneze suficient de rapid, astfel incat viteza de variatie a
intensitatii sa depaseasca viteza de instalare a acomodarii;
-        sa dureze un anumit timp minim;
-        sa excite specific.
In functie de natura lor, stimulii pot fi:
-        fizici (mecanici, termici, electrici, electromagnetici, optici etc);
-        chimici (acizi, baze);
-        biologici (substante chimice produse in organism ca: acetilcolina,
hormoni etc).
In cercetarile experimentale, stimul cel mai utilizat este cel
electric, deoarece este adecvat majoritatii sistemelor biologice, poate fi
dozat si masurat cu precizie, iar excitarea are loc cu efecte total
reversibile daca intensitatea nu depaseste pragul la care energia
furnizata structurii excitabile are efect distructiv.
Una din structurile excitabile, ce raspunde la actiunea stimulilor,
este membrana celulara, la nivelul ei excitatia putand avea diferite
aspecte:
     electrice – determina modificarea parametrilor electrici ai membranei
celulare (polarizare, curenti transmembranari, impedanta etc);
     chimice – aparitia unor reactii biochimice;
     termice – producere de caldura;
     optice – modificari de transparenta, indice de refractie, polarizarea
luminii;
     radiante – emisia de radiatii infrarosii si uneori vizibile sau chiar
ultraviolete.
Aspectele excitatiei difera de la un tip de celula la altul. In
continuare se prezinta numai manifestarea electrica a excitatiei la
celula neuronala si musculara striata.
2. Manifestarea electrica a procesului de excitatie celulara
Celulele excitabile raspund la actiunea stimulilor prin modificarea
permeabilitatii membranei celulare pentru diferite specii ionice, care din
punct de vedere electric se manifesta prin variatia tranzitorie a
potentialului membranar, de la valoare negativa la una pozitiva. Deci,
apare o depolarizare a membranei specifica pentru marea majoritate a
celulelor. Exista cazuri cand membrana se poate hiperpolariza.
In repaus, permeabilitatea membranei pentru ionii Na + este
foarte scazuta, ei fiind mentinuti in concentratie mare in exteriorul
celulei prin transport activ. Pentru ionii K +permeabilitatea este foarte
mare, ei parasind celula prin transport pasiv.
In momentul aparitiei unui excitant se produce o depolarizare
locala a membranei, ceea ce determina deschiderea canalelor de sodiu
comandate electric, avand drept consecinta un influx masiv de ioni
Na+ in sensul gradientului electrochimic. Efluxul de ioni K + are tendinta
de a restabili echilibrul, insa numarul de sarcini transferate prin
canalele de potasiu este mult mai mic, si in consecinta se produce o
depolarizare mai avansata a membranei celulare.
La actiunea unui stimul exista doua tipuri de raspuns electric al
membranei celulare: potential local (electrotonic) si potential de
actiune.
Intre momentul aplicarii stimului si a declansarii raspunsului
celulei exista o intarziere numita perioada latenta. Aceasta depinde de
caracteristicile specifice ale excitantului, de mecanismele membranare
implicate si de constantele de timp ale reactiilor biochimice ce
determina deschiderea canalelor ionice.
2.1. Potentialul local (electrotonic)
Potentialul local sau electrotonic este raspunsul membranei la
actiunea unui stimul slab, aflat sub intensitatea de prag, denumit stimul
subliminar. Acesta nu se constituie intr-un influx nervos.
 Modificarile tranzitorii locale ale potentialului de membrana se
manifesta   printr-o depolarizare redusa, de exemplu de 30-35 mV fata
de potentialul de repaus, in cazul membranei axonale. Dupa
depolarizare, potentialul membranei revine la valoarea initiala, de
echilibru, datorita efluxului de ioni K+ (Fig.9.3).
Potentialele locale se propaga pe suprafata membranelor datorita
proprietatilor electrice pasive ale acestora, pe distante mici (maximum
1 mm). Propagarea estedecrementala (cu consum de energie),
amplitudinea potentialului scazand exponential cu distanta.
Potentialul electrotonic este specific anumitor zone specializate
ale sistemului nervos cum sunt: membrana postsinaptica, unde
formeaza potentialul postsinaptic excitator sau inhibitor, si celulele
senzoriale, unde se manifesta sub forma de potential receptor si/sau
generator.
Din punct de vedere electric,potentialul local este un semnal
analogic, modulat in amplitudine, si creste cu intensitatea stimulului.
2.2. Potentialul de actiune
Potentialul de actiune (PA) reprezinta manifestarea electrica a
influxului nervos, fiind caracteristic sistemului nervos central (SNC). Are
urmatoarele caracteristici:
     este declansat numai de stimulii supraliminari ce induc o
depolarizare a membranei peste un anumit prag, a carui valoare
variaza in functie de tipul celulei si de durata stimulului. De
exemplu, pentru membrana axonala potentialul de prag are valoarea
de 55 mV;
     reprezinta o depolarizare puternica a membranei pana la pozitivarea
fetei interne a membranei;
     se supune legii “tot sau nimic”, in sensul ca nu apare pentru stimulii
subliminari, dar apare pentru cei supraliminari, pastrand invariant
aceleasi caracteristici (amplitudine, forma, durata etc), indiferent de
intensitatea ecitantului;
     se propaga in toate directiile, pe distante mari fara decrement;
     este ireversibil, odata declansat evolutia sa numai poate fi stopata;
     este scurt, dureaza 1-3 ms, adica 6 cronaxii;
     din punct de vedere electric este un semnal discret, modulat in
frecventa, fiindca, in general, intensitatea stimulului se traduce in
frecventa de repetitie a PA;
     propagarea potentialului de actiune este regenerativa, deoarece
membrana dupa transmiterea unui PA la scurt timp se reface, fiind
apta de transmiterea unui alt PA, fenomenul avand un caracter ciclic.
 Mecanismul generarii potentialului de actiune este foarte complex,
sub aspect electric, in evolutia starii membranei axonale distingandu-se
mai multe faze (Fig. 8.3.).

Fig. 8.3. Manifestarea electrica a excitatiei celulare:

                              PL – potential local, PA – potential de actiune
a)  Prepotential
Sub actiunea stimulului are loc o depolarizare locala mai lenta a
membranei pana se atinge valoarea de prag, cand influxul de Na + este
egalat de efluxul de K+. In aceasta faza permeabilitatea membranei
pentru Na+ devine de 30-40 ori mai mare decat pentru K + si se constata
o pozitivare a fetei interne a membranei in raport cu cea externa.
b)  Faza ascendenta
In momentul atingerii valorii critice  a depolarizarii (55 mV pentru
membrana axonala) se declanseaza potentialul de actiune. Are loc o
crestere rapida si foarte mare a permeabilitatii membranei pentru
Na+ ( 500 de ori fata de starea de repaus) prin deschiderea canalelor
de sodiu. Astfel, se declanseaza un proces in avalansa de patrundere a
Na+ in interiorul celulei, care nu mai poate fi compensat de transportul
activ si de efluxul de K+. Rezultatul influxului masiv de Na+ este o
depolarizare accelerata si accentuata a membranei, potentialul
membranar creste rapid, atingand valoarea de varf de +30 mV.
Aceasta duce la inversarea polaritatii membranei: fata interna  devine
pozitiva, iar cea externa negativa.
c)  Faza descendenta
Cand se atinge potentialul de varf scade permeabilitatea
membranei pentru Na+ la valoarea starii de repaus relativ prin blocarea
specifica a canalelor de sodiu si creste permeabilitatea pentru K + prin
deschiderea canalelor de potasiu. Deci, are loc un eflux masiv de K + din
celula, in urma caruia se restabileste polarizarea initiala a membranei,
ajungandu-se la valoarea potentialului de repaus. In acest moment s-a
restabilit echilibrul electric, dar nu si cel ionic initial.
d)  Postpotential
La sfarsitul fazei descendente (de repolarizare) in celula exista
exces de Na+ si deficit de K+, ceea ce implica o usoara hiperpolarizare a
membranei. Echilibrul ionic initial este refacut prin transport activ, cu
ajutorul pompei ionice Na+/K+. Postpotentialele negativ si pozitiv sunt
expresia electrica a metabolismului celular de refacere.
Amplitudinea totala a potentialului de actiune este de 120 mV,
iar durata de aproximativ 1 ms, din care faza ascendenta nu depaseste
o treime.
In diferitele faze ale potentialului de actiune caracteristicilele
functionale ale celulei sunt modificate, prin urmare si proprietatile de
excitabilitate sunt diferite. Se intalnesc doua situatii:
-        perioada refractara absoluta – corespunde fazei ascendente si
inceputul celei descendente a potentialului de actiune, cand
membrana este total insensibila la aplicarea unui stimul. In faza
ascendenta, canalele de sodiu fiind deschise, un al doilea stimul nu
mai poate produce o noua depolarizare. In faza descendenta
inactivitatea canalelor de sodiu este maxima, iar conductanta
canalelor de potasiu (gK) este mult mai mare decat a celor de sodiu
(gNa), astfel incat nu poate avea loc initierea unui nou PA.
-        perioada refractara relativa – corespunde sfarsitului fazei
descendente si inceputului postpotentialului, cand membrana
prezinta o excitabilitate scazuta, raspunzand la stimuli foarte
puternici, iar apoi la stimuli mai putin intensi. Amplitudinea
raspunsului este foarte mica.
Excitabilitatea membranei revine la normal numai dupa
desfasurarea intregului proces al excitatiei si refacerii, fenomenul avand
un caracter ciclic.
Raspuns repetitiv - cand asupra celulei se aplica un stimul de
intensitate mare sau de lunga durata, membrana neuronala raspunde
printr-o succesiune de PA. Frecventa de repetitie creste cu logaritmul
intensitatii, fiind limitata de perioada refractara.
Daca asupra celulei se aplica stimuli peste valoarea de prag, de
durata scurta, dar care se repeta cu o anumita frecventa, se obtine tot
un raspuns repetitiv, insa nu neaparat cu aceeasi frecventa.
Deci, fenomenul declansarii potentialului de actiune reprezinta un
proces de conversie analog-discreta, semnalul analogic modulat
(stimul) este convertit intr-un semnal discret modulat in frecventa
(succesiunea de PA identice). Transmiterea informatiei prin impulsuri
modulate in frecventa este specifica sistemului nervos central.
 Acomodarea reprezinta fenomenul de crestere a pragului de
excitabilitate a celulei, atunci cand asupra ei actioneaza stimuli de
lunga durata. Cresterea lenta a intensitatii stimulului declanseaza
procese care franeaza transportul sodiului spre interiorul celulei.
Comportamentul la acomodare depinde de tipul tesutului, astfel fibrele
nervoase somatice si muschii striati inervati se acomodeaza rapid, pe
cand fibra musculara fara conexiuni nervoase se acomodeaza putin.

Coeficientul de tensiune
superficiala
Coeficientul de tensiune superficiala

            Se considera interfata lichid-gaz, suprafata libera a lichidului

aflat in repaus fiind plana si orizontala.

            Asupra fiecarei molecule din volumul lichidului actioneaza forte

de atractie moleculara de catre moleculele din jur, numite forte de
coeziune, ele se manifesta pe distante scurte de ordinul nanometrilor
(10-9). Spatiul in care actioneaza fortele de coeziune pentru o molecula
data se numeste sfera de actiune moleculara, iar raza acestuia raza de
actiune moleculara(r0). In sfera de actiune moleculara se gasesc un
numar foarte mare de molecule (~ 105), care din punct de vedere
statistic sunt distribuite uniform in jurul moleculei considerate. Din
aceasta cauza rezultanta fortelor de coeziune dintre molecula
considerata si cele din sfera de actiune moleculara este nula.

            Sfera de activitate moleculara pentru o molecula situata in

partea superioara a paturii superficiale, care reprezinta stratul de lichid
de la interfata de grosime egala cu raza de actiune moleculara,
cuprinde molecule de lichid, dar si un numar mai mic de molecule de
gaz, densitatea gazului fiind mai mica decat a lichidului.

            Astfel, pe de o parte intre molecula considerata si cele de lichid

actioneaza forte de coeziune, a caror rezultanta ( ) este indreptata
vertical spre interiorul lichidului. Pe de alta parte, intre molecula din
stratul superficial si cele de gaz actioneaza forte de adeziune mai slabe,
rezultatnta lor ( ) fiind orientata vertical in sus si mult mai mica decat
cea a fortelor de coeziune. Rezultanta finala ( ), al carui modul este
egal cu R = RC– RA , va fi orintata spre interiorul lichidului,
perpendicular pe suprafata acestuia (Fig.5.1).
Fig5..1. Fortele ce actioneaza asupra moleculelor unui lichid.

           

Asupra tuturor moleculelor de lichid aflate la suprafata actioneaza

aceasta rezultanta  , ceea ce determina ca stratul superficial sa
exercite o presiune asupra restului lichidului, numita presiune
moleculara (pmol). Ea este foarte mare, de ordinul 104 atm, si sub
actiunea ei moleculele lichidului se aproprie foarte mult unele de altele,
aceasta fiind cauza incompresibilitatii lichidelor in stare normala. De
asemenea si motivul pentru care moleculele din stratul superficial au
tendinta de a intra in volumul lichidului, micsorandu-i suprafata libera.

Fig.5.2. Forte de tensiune superficiala.

            Intre moleculele stratului superficial se exercita de asemenea

forte de coeziune, care se anihileaza reciproc, cu exceptia celor din
vecinatatea peretilor vasului, numite forte de tensiune superficiala  (F).
Ele actioneaza tangential la suprafata libera, fiind distribuite uniform pe
lungimea conturului si perpendicular pe acesta (Fig.5.2.).

            Fortele de tensiune superficiala au tendinta de a micsora aria

suprafetei libere a lichidului, pana la o valoare minima, care sa
corespunda unei energii potentiale minime, deci unei stabilitati a
stratului superficial.

            Forta de tensiune superficiala depinde numai de natura

lichidului si de lungimea conturului stratului superficial (l):
                         F
= l                                                                         (5.1)               

unde  este coeficient de tensiune superficiala, fiind o marime specifica

fiecarui lichid in parte. In SI coeficientul de tensiune superficiala se
masoara in N/m.

Deplasarea unei molecule inspre si dinspre patura superficiala

presupune efectuarea unui lucru mecanic (L), corelat cu variatia
suprafetei stratului superficial (S), respectiv cu variatia energiei
potentiale (Ep):

            Ep = - L
=   S                                                       (5.2)   

de unde

                 = Ep /S                                                              (5.3)   
                         Deci, coeficientul de tensiune superficiala reprezinta
lucrul mecanic efectuat impotriva fortelor de tensiune superficiala,
pentru marirea suprafetei libere a lichidului cu o unitate.

            Studii asupra coeficientului de tensiune superficiala au aratat

ca depinde de natura fazelor aflate in contact  si scade cu cresterea
temperaturii, deoarece prin cresterea agitatiei termice fortele
intermoleculare scad. Se anuleaza la temperatura critica, atunci cand
are loc transformarea de faza lichid-gaz.

            In Tabelul 5.1. sunt prezentate valori ale coeficientului de

tensiune superficiala si ale presiunii moleculare pentru unele lichide la
diferite temperaturi, la interfata lichid-aer.

Tabel 5.1. Coeficient de tensiune superficiala si presiuni moleculare ale unor lichide

Lichid t (0C)  (mN/m) pmol (atm)

apa 20 72,51 11.000

alcool etilic 20 20,21 2.400

glicerina 20 66,00 -

mercur 18 490,00 40.000

ser sangvin 18 67 -

urina 18 70 -

Stratul superficial, avand tendinta de a-si micsora suprafata, se

comporta ca o membrana elastica tensionata, care spre deosebire de
membrana elastica propriu-zisa, are aceeasi tensiune in orice punct. In
acelasi timp, suprafata lichidului se comporta ca un rigid la impactul cu
alte corpuri, datorita comprimarii ei de catre stratul superficial.

Vascozitatea sangelui
Vascozitatea sangelui

            La temperatura de 370C, vascozitatea sangelui este de cca. 4

ori mai mare decat a apei, sangele fiind un lichid nenewtonian.

            Sangele este un lichid complex, fiind un sistem dispers

heterogen, mai precis o suspensie de elemente figurate (celulele) in
plasma (solutie apoasa de electroliti, neelectroliti si macromoleculare).

            Procentul din volumul total al sangelui ocupat de elementele

figurate, in majoritate covarsitoare hematii, poarta numele
de hematocrit, valoarea normala fiind cuprinsa intre 45 si 50%.

            In consecinta, vascozitatea sangelui variaza in functie de

marimea hematocritului, de viteza de curgere si de raza tubului.

Dependenta descrisa de ecuatia lui Einstein (relatia 6.4.) pentru

lichidele nenewtoniene este de tip liniar. Insa, in cazul sangelui, aceasta
dependenta este aproape exponentiala (Fig. 6.2.). Aceasta variatie
brusca a vascozitatii relativa se explica prin faptul ca la valori de peste
58-60% a hematocritului, apar aglomerari ale hematiilor, acestea
deformandu-se datorita presiunii dintre ele. Astfel, imposibilitatea
miscarii libere a hematiilor determina o crestere accentuata a
vascozitatii.
Fig. 6.2. Variatia vascozitatii relative cu hematocritul.

                           

             Masuratorile pentru cele doua curbe din figura au fost

efectuate cu capilare diferite: curba (1) cu 1  1mm si curba (2)
cu 2  1mm. Dependenta coeficientului de vascozitate relativa de
diametrul capilarului este cunoscuta sub denumirea de fenomenul
Fahraeus-Lindquist (Fig.6.3).

 Matematic, aceasta dependenta este descrisa de relatia:

                                                           (6.5
)                           

unde  - coeficientul de vascozitate pentru un tub cu raza foarte mare;

         dp – diametrul particulelor (hematii)

          r – raza capilarului

Fig.6.3. Variatia vascozitatii relative a sangelui cu raza capilarului.

            Variatia coeficientului de vascozitate relativa cu raza tubului si

cu viteza de curgere se datoreaza acumularii si aranjarii hamatiilor in
zona axiala a tubului si formarii unui manson plasmatic de vascozitate
mica la contactul cu peretii vasului. Procesul are loc  la viteze de
curgere mici, astfel incat vascozitatea nu mai este influentata sensibil
de variatia vitezei  in circuitul sangvin. In schimb, cand raza tubului
scade sub 0,5 mm se constata o micsorare accentuata a vascozitatii
relative, ceea ce favorizeaza curgerea in vasele sangvine mici.

Modificari ale vascozitatii apar in diferite stari patologice, astfel

creste la hipertensiune, poliglobulie, axfixie si scade la anemie.

Vascozitatea creste in urma consumului de alcool, cafea si

datorita existentei produsilor de dezasimilatie acumulati in organism in
perioada de oboseala. Cresterea concentratiei de CO2 in sange duce la
marirea (umflarea) elementelor figurate, ceea ce determina cresterea
vascozitatii. Asadar, sangele venos este mai vascos decat cel arterial.

            Cresterea vascozitatii cu scaderea temperaturii si conjugata cu

vasoconstrictia capilara determina stagnarea circulatiei periferice,
ducand la aparitia degeraturilor.

            De asemenea, cresterea vascozitatii determina o crestere a

efortului inimii pentru mentinerea unui debit normal, deci o crestere a
tensiunii arteriale.

            Vascozitatea este mai mica la femei decat la barbati si la copii

decat la adulti.
Transportul prin membrana
celulara
Transportul prin membrana celulara

O celula vie, fiind un sistem termodinamic deschis, are in permanenta schimburi de

substanta cu mediul extern. Aceste schimburi se realizeaza in ambele sensuri prin intermediul
unor mecanisme de transport prin membrana celulara.

Mecanismele de transport sunt diferite, fiind impuse de natura substantei transferate,

de tipul celulei si de aportul ei energetic in schimbul de materie.

Transportul unor particule de dimensiuni mari (macromolecule, agregate macromoleculare) se

realizeaza prin distrugerea locala a integritatii membranei celulare, ca de exemplu in cazul
fenomenelor de:

       fagocitoza - care reprezinta inglobarea unor particule solide de dimensiuni relativ mari, prin
emiterea de prelungiri protoplasmatice (pseudopode), si

       pinocitoza - care este inglobarea de picaturi microscopice de lichid extracelular, ce contine

coloizi si macromolecule, prin formarea unei vezicule sau a unui canal in membrana prin
care picatura trece in citoplasma.

In ambele fenomene, dupa transport, membrana se reface datorita plasticitatii sale deosebite.

            In cazul particulelor de dimensiuni mici (micromolecule, atomi, ioni, molecule de apa,
etc) transferul de substanta are loc cu pastrarea integritatii membranei celulare prin:

     transport pasiv - care se realizeaza datorita gradientilor de concentratie, de presiune, de

potential electric, in sensul lor, fara consum de energie. Depinde de structura si
proprietatile fizico-chimice ale membranei celulare si are loc prin procese de difuzie si
osmoza.

     transport activ - ce are loc impotriva gradientilor de concentratie, de potential electric sau
presiune osmotica si necesita consum de energie metabolica, care se obtine din reactiile
biochimice exergonice. Se realizeaza cu ajutorul moleculelor transportoare, care au
proprietati enzimatice.

In acest capitol se trateaza transferul de substanta prin mecanisme de transport pasiv

si activ.

1. Transportul pasiv

Transportul pasiv este un proces de difuzie al moleculelor si ionilor prin membrana

celulara. Se realizeaza fara consum de energie metabolica, in sensul gradientilor electrochimici
sau de presiune.
 Membrana celulara avand o structura de bistrat lipidic, o particula pentru a trece de pe o
fata pe cealalta a membranei, trebuie sa traverseze zone hidrofile si hidrofobe. Din acest motiv,
mecanismele de transport sunt diferite pentru particule hidrofile (ioni si molecule polare) si
particule hidrofobe (molecule nepolare), respectiv pentru particule hidrosolubile si liposolubile.
In functie de natura particulelor transportul pasiv poate avea loc prin:

       difuzie simpla prin stratul bilipidic,

       difuzie prin canale,

       difuzie facilitata,

       osmoza (in general pentru moleculele de apa).

Transportul pasiv are tendinta de a aduce sistemul celula-mediu extern in stare de

echilibru. Procesul inceteaza cand energia potentiala totala are aceeasi valoare in cele doua
compartimente extra- si intracelular.

1.1. Difuzia simpla

            Substantele ce traverseaza membrana celulara prin difuzie trebuie sa fie solubile in

lipidele care alcatuiesc dublul strat  membranar. In general, solubilitatea unei substante este
diferita in mediul apos si in membrana lipidica fluida.

            Se numeste coeficient de partitie solvent-apa () raportul dintre solubilitatea intr-un

solvent (in acest caz membrana lipidica fluida) si solubilitatea in apa.

            In cele doua compartimente extracelular si intracelular separate de membrana se

gasesc medii apoase: lichidul interstitial, respectiv citoplasma, de concentratii diferite. La
interfata solutie-membrana apare cate un salt de concentratie, determinat de coeficientul de
partitie  1. (Fig. ). Intre concentratia membranei (Cm) si concentratia solutiei apoase ( C )
exista relatia:

                        Cm =  C                                                         (7.1)

Tinand cont de relatia (7.21) de definitie a coeficientului de permeabilitate (vezi Legile

lui Fick), permeabilitatea  prin membrana celulara devine:

                                                                               (7.2)             

unde Dm – coeficientul de difuzie al membranei, iar  - grosimea membranei.

Fig.  Saltul de concentratie la interfetele membranei 
datorat coeficientului de partitie.

            Se poate constata ca permeabilitatea membranei celulare depinde de caracteristicile

particulei transferate () si de proprietatile bistratului lipidic (Dm). Astfel, pentru ionii din mediul
apos de dimensiuni mici (r = 1Å) coeficientul de partitie este de ordinul   10-60, deci
permeabilitatea membranei, tinand cont de relatia (7.2), este extrem de mica. Macroionii nu
pot difuza prin membrana, deoarece au dimensiuni mari si sarcina electrica.

            Moleculele hidrofobe (nepolare) pot traversa membrana daca dimensiunile lor sunt mici
si se pot “dizolva” in matricea lipidica a membranei, cum sunt alcoolii, acizii grasi, unele
medicamente (exemplu penicilina etc).

            In concluzie, membrana celulara este o bariera selectiva pentru ionii anorganici,
macroionii organici, macromoleculele polare sau hidrofobe. Prin difuzie simpla doar moleculele
mici nepolare pot traversa membrana.

           

            1.2. Difuzia prin canale

            Difuzia ionilor (Na+, K+, Cl-, Ca2+, Mg2+ etc) prin membrana are loc prin intermediul unor
structuri proteice specializate, ce strabat membrana pe toata grosimea ei, numite canale. In
general, canalele permit trecerea ionilor in ambele sensuri, directia lor de deplasare fiind
determinata de gradientul electrochimic.

            Canalul ionic trebuie considerat o structura cu proprietati de selectivitate si functii

complexe. Canalele ionice au caracteristici asemanatoare cu cele ale enzimelor, cum ar fi:
energie redusa de transport, specificitate pentru un anumit ion, posibilitate de saturare la
concentratii mari, posibilitate de inhibare. Ele mediaza transportul pasiv al ionilor.

            Transportul ionilor prin canale poate fi

descris formal printr-o cinetica de tip Michaelis-Menten, specifica reactiilor enzimatice. Astfel,
canalul ionic poate fi considerat enzima E, care formeaza un complex (ES) cu ionul ce trebuie
transferat, el reprezentand substratul S:
                                                                                                             (7.3)                       
       

unde S1  si S2 reprezinta concentratia ionului in compartimentul extracelular, respectiv

intracelular.

            Factorii care influenteaza selectivitatea canalului ionic sunt

urmatorii:

-        bariera energetica de legare a ionului de canal, exprimata prin

constanta de viteza k+;

-        bariera energetica de translocare a ionului de pe o fata pe alta a

membranei, exprimata prin constanta de viteza k2 ;   

-        concentratia de saturare a canalului.

Eficacitatea de transport a canalelor este foarte mare, astfel

printr-un singur canal pot trece 106 – 108 ioni/s.

Canalele pentru cationi sunt  mult mai frecvente decat cele

pentru anioni. Astfel, canalele ionice pentru Na+, K+, si Ca2+ sunt
proteine cu masa de cca. 300.000 Da, existand intre ele o similitudine:
reduc bariera energetica cauzata de interiorul nepolar al stratului
bilipidic (de cca. 60 kcal/mol) prin realizarea la nivelul stratului
membranar a unei cai polare apoase. Deci, mediaza difuzia cationilor
(Fig. 7.3).

Fig.7.3. Canale ionice transmembranare.

Fluxul ionilor Na+ si K+ prin membrana celulara se realizeaza

conform gradientului electrochimic: un influx pentru Na + si un eflux
pentru K+. Acesti doi ioni joaca rolul cel mai important in stabilirea
potentialului de repaus al membranei si in transportul substantelor
nutritive, respectiv al produsilor de catabolism. Daca in anumite situatii
permeabilitatea membranei pentru acesti ioni se schimba, ei pot fi utili
ca traductori de semnale.

Concentratia ionilor Ca2+ in mediul intracelular este mult mai mica

decat in cel extracelular, aceasta disproportie permitand celulei
utilizarea Ca2+ ca mesager in declansarea unor functii fiziologice. Are un
rol important in memtinerea contractilitatii cardiace, in procesele de
cuplare stimul-raspuns, in mentinerea integritatii celulare.

Deschiderea sau inchiderea canalului ionic se realizeaza printr-o

modificare conformationala a proteinei canal si se poate face:

-        electric, prin modificarea potentialului de membrana (exemplu

canalele de Na+ si K+din membrana axonala);

-        chimic, prin moleculele ce se leaga specific la proteina canal

(exemplu: canalul ionic de Na + si Ca2+ din membrana celulei
fotoreceptoare controlat de guanozinmonofosfatul ciclic GMP c ,sau
canalul de acetilcolina);

-        prin alte mecanisme (exemplu canale sensibile la variatiile de

presiune).

Selectivitatea canalelor se realizeaza prin diferite mecanisme, de

regula cunoscute. Exceptie face canalul de Na +, al carui mod de
selectivitate nu este complet elucidat.

S-au descoperit doua posibilitati de transport pasiv ionic, la care,

spre deosebire de canalele ionice selective, exista coordonari intre
diferiti ioni. Astfel,  s-a constatat ca pentru concentratii mici de ioni de
calciu (maxim 1mol/l in mediu       intracelular) exista un canal de
eflux de K+ deschis, numit canal de K+ activat de Ca2+. De asemenea,
exista un canal membranar numit schimbator de Na +-Ca2+, care
transporta acesti ioni fara consum de energie (Fig.7.4.).
 Fig.8.4. Mecanisme de transport ionic pasiv

a)    canal de K+ activat  deCa2+

b)    schimbator Na+-Ca2+

In concluzie, particulele incarcate (ioni) sunt transportati prin

membrana  prin difuzie cu ajutorul canalelor ionice, care din punct
de vedere electric au o rezistenta mica, respectiv o conductanta
constanta, de ordinul 10-12 S (Siemens).

1.3. Difuzia facilitata

Moleculele hidrofile mari, cum sunt majoritatea factorilor nutritivi si anumiti ioni, nu pot
trece nici matricea lipidica si nici prin canalele ionice, nefiind liposolubile. Transferul acestora de
pe o fata pe cealalta a membranei poate avea loc printr-un transport mediat de o molecula
transportoare, proces cunoscut sub numele de difuzie facilitata.

            Transportul de substanta prin difuzie facilitata, desi are loc in sensul gradientului
electrochimic, se desfasoara cu viteze mai mari decat valorile date de legile difuziei simple. De
regula, molecula transportoare este o proteina specifica cu rol enzimatic. Difuzia facilitata poate
fi descrisa tot pe baza cineticii Michaelis-Menten, avand caracteristici comune cu cataliza
enzimatica, cum ar fi:

-        fiecare proteina are un loc specific de legare a substratului (molecula ce trebuie

translocata);

-        viteza transportului este maxima cand toate locurile de legare ale proteinei sunt ocupate;

-        difuzia depinde de pH;

-        exista o inhibitie competitiva cu compusi similari si necompetitiva prin alte substante.

Proteina transportoare se poate afla in doua stari conformationale diferite, avand un loc de
legare pe una din fetele membranei.

Mecanismul transportului facilitat consta in crearea unei stari legate intre proteina transportare
P si molecula de transferat M, deci formarea unui complex proteina-molecula. Modificarea
conformationala are drept rezultat transferul complexului pe cealalta fata a membranei si
eliberarea moleculei M (Fig.7.5.). Viteza de reactie este proportionala cu concentratia
substratului, asadar transportul se desfasoara in sensul gradientului chimic.

Acest tip de difuzie facilitata se cunoaste si sub denumirea de mecanism ping-pong.

Apare la transportul glucozei, glicerolului, neelectrolitilor, ureei, aminoacizilor.
Fig. 7.5. Difuzia facilitata: mecanism ping-pong. M – molecula transferata, 
P1,P2 – proteina in starea conformationala 1, respectiv 2.

Eficacitatea transportului mediat de o molecula transportoare este mult mai mica decat
a celei prin canale. De exemplu, transportul de glucoza prin membrana eritrocitara mediaza
transferul a cca. 300 molecule/s.

Un caz particular al difuziei facilitate il constituie transportul ionilor prin formarea in

jurul lor a unor structuri hidrofobe, care le permit difuzia prin stratul bilipidic. Se
numeste ionofor o substanta, care inclusa in membrana celulara, permite translocarea ionilor
de pe o fata pe cealalta.

Ionoforii mobili sau carausii sunt proteine, de regula peptide ciclice, care au o zona polara
capabila sa capteze un ion. Mecanismul de transport (Fig.7.6.) poate fi imaginat ca un lant de
reactii:

S(1) + C(1)  SC(1)  SC(2)  S(2) + C(2)                               (7.4)             

unde: S – substratul (ionul de transportat) 

          C - proteina caraus.

Fig. 7.6. Mecanism de transport cu ionofori mobili.

            Fluxul de ioni este pasiv, transportul avand loc in sensul gradientului electrochimic.

            Daca se considera afinitatea substratului (ionului) fata de proteina aceeasi pe ambele

fete ale membranei si N un numar cunoscut de proteine din membrana, in prima aproximatie,
lantul de reactii este determinat de miscarea proteinei de pe o parte pe alta a membranei.
Atunci, numarul de ioni transportati este:

                        dN/dt = - k N (x1 – x2)                                                            (7.5)

                      unde: k – constanta de reactie

          x1, x2 – fractiile de saturare ale proteinelor pe cele doua fete.

            Se poate constata ca transportul inceteaza cand substratul are aceeasi concentratie in
ambele compartimente despartite de membrana sau cand fractiile de saturare ale proteinelor
pe cele doua fete sunt egale.

            Ionoforii mobili au o specificitate pentru un anumit ion, de exemplu: valomicina pentru

K+, gramicidina pentru Na+.

            In ce priveste transportul apei, respectiv al protonilor, se realizeaza atat prin difuzie
simpla, cat si prin pori aposi (canale). Din datele experimentale s-a constatat ca
permeabilitatea membranelor pentru apa este mult mai mare decat ceea ce ar corespunde celor
prezentate mai sus. Mecanismele de transport al apei sunt mai complexe, un rol important
avand gradientul de presiune osmotica.

            In concluzie, membrana celulara poate fi traversata prin transport pasiv de molecule
mici hidrofobe prin difuzie simpla, de ioni prin canale sau difuzie facilitata si de molecule
hidrofobe mari prin difuzie facilitata. Permeabilitatea membranei pentru o specie moleculara
sau ionica caracterizeaza capacitatea particulei respective de a traversa in mod pasiv
membrana, indiferent de mecanismul de transport.

2. Transportul activ

            Transportul activ are loc impotriva gradientilor de concentratie, de potential electric sau
de presiune osmotica, necesitand consum de energie metabolica. Din acest motiv, procesul este
cuplat cu reactii biochimice exergonice, donoare de energie libera.

2.1. Transportul activ primar

Transportul activ primar este determinat de existenta unei distributii asimetrice  a

ionilor in cele doua compartimente extra- si intracelular despartite de membrana celulara.

            Substanta este transferata de pe o fata pe cealalta a membranei celulare prin

intermediul unor molecule transportoare cu proprietati enzimatice.

            Transportul activ este de doua tipuri:

     primar – realizat prin pompe ionice, fiind cuplat cu o reactie producatoare de energie
metabolica;

     secundar – care este cuplat cu transportul simultan al unei alte substante in sensul
gradientilor.

Transportul activ este o caracteristica fundamentala a materiei vii si permite adaptarea

la conditiile de mediu.
 Se realizeaza prin intermediul unei proteine transportoare cu rol enzimatic, care leaga
ionul pe o parte a membranei si suferind modificari conformationale il “pompeaza” pe cealalta
parte. Acest mecanism a primit denumirea generica de pompa ionica.

            Reactia de transfer, endergonica, este cuplata cu o reactie exergonica, de obicei

hidroliza ATP:

ATP + H2O  ADP + Pi              cu G = -7,3 kcal/mol           (7.6)

unde ATP – adenozintrifosfat, ADP – adenozindifosfat, Pi – fosfat anorganic.

            In functie de ionii specifici translocati, in organismele vii exista mai multe tipuri de
pompe ionice.

a)     Pompa Na+/ K+.

Pompa ionica Na+/ K+ transporta ionul Na+ din mediul intracelular (i) spre mediul extracelular
(e) si ionul K+ din exterior spre interiorul celulei, concentratiile celor doi ioni in mediile
respective fiind [Na+]i   [Na+]e si [K+]i [K+]e. Deci, transferul ionilor se face in sens invers
gradientului electrochimic, necesitand consum de energie metabolica.

Proteina transportoare cu rol enzimatic este ATP-aza specifica, ce are doua  stari

conformationale distincte: X cu locuri de legare pe fata interna si Y cu locuri de legare pe fata
externa a membranei.

Mecanismul de functionare al pompei Na +/ K+ este ilustrat in figura 7.7.

Fig.7.7. Mecanismul pompei Na+/ K+.

Forma conformationala X leaga pe fata interna a membranei ATP si ioni de sodiu, formand
complexul  X-ATP-3Na+. Legarea sodiului determina hidroliza ATP, ceea ce duce la fosforilarea
enzimei si eliberarea de ADP. Enzima se transforma in forma Y, astfel ionii Na + sunt transferati
pe fata externa unde sunt eliberati. Aceasta forma leaga ionii de potasiu formand complexul Y-
Pi-2K+. Legarea K+ determina defosforilarea enzimei si trecerea ei in forma X, iar ionii K + sunt
translocati pe fata interna a membranei. Astfel se inchide un ciclu in care sunt transportati 3
ioni de sodiu spre lichidul interstitial si 2 ioni de potasiu spre mediul celular.

Pompa Na+/ K+ poate fi inhibata de catre glicozidele cardiotonice (digitala si oubaina) si

de oligomicina, care impiedica eliberarea ionului Na + din complexul enzimatic. De asemenea,
ATP-aza Na+/ K+ specifica poate lega in locul fosfatului (P i) vanadatul, care care nu mai
disociaza, blocand astfel pompa.

Stoechiometria pompei Na+/ K+ poate fi exprimata prin reactia:

3(Na+)i + 2(K+)e + ATP  3(Na+)e + 2(K+)i  + ADP + Pi                         (7.7)

               Se constata ca la fiecare ciclu de functionare al pompei are loc un transfer net de
sarcina pozitiva (1Na+) spre exterior, ceea ce determina polarizarea menbranei: pozitiv spre
exterior si negativ in interior.

In conditii fiziologice normale, tinand cont de numarul de cicluri efectuate in unitatea de timp
( 175 cicluri/s) curentul transmembranar creat de pompa este de ordinul 10 -15 A. Cunoscandu-
se rezistenta membranei celulare de 1011 -1012 , diferenta de potential este de ordinul mV sau
chiar mai mica are o contributie foarte mica la potentialul de repaus al membranei.

2.2. Transportul activ secundar

Transportul activ secundar reprezinta transportul unei substante impotriva gradientului

de concentratie, cuplat cu transportul altei substante in sensul gradientului de concentratie,
asigurat de un transport activ primar. Cele doua substante sunt translocate de pe o fata pe alta
a membranei celulare de aceeasi proteina transportoare.

            Prin transportul activ secundar pot fi  transferati aminoacizii, acizii mono- si

dicarboxilici, acizii biliari, glucidele, precum si diversi ioni de fosfat, sulfat, bicarbonat, calciu.

            Transportul activ secundar este intalnit in tesuturile epiteliale, cum ar fi tesutul

intestinal si renal.

            Transportul activ secundar are un consum de energie metabolica mai redus decat
transportul activ pasiv, deoarece utilizeaza energia furnizata de gradientul electrochimic
mentinut de pompa ionica.

            Din punct de vedere al sensurilor fluxurilor de substanta, transportul activ secundar

este de doua tipuri: antiport si simport.

a)     Antiport (contratransport)

Antiportul transporta o substanta in sensul gradientului ei electrochimic, mentinut prin

transport activ primar si o alta substanta in sens contrar gradientului ei. Acest transport activ
secundar este cunoscut si sub denumirea de contratransport.

Mecanismul de functionare al pompei antiport este asemanator cu cel al pompei ionice,

dar cu consum energetic redus. Astfel, proteina transportoare (T), ce se poate transforma
conformational, leaga pe fata (1) a membranei o substanta (S) pe care o transloca pe fata (2) a
membranei, unde leaga o alta substanta (P) transferand-o pe fata (1) a membranei (Fig. 7.8).
Fig.7. 8. Pompa antiport – mecanism.

Viteza de transport depinde de concentratiile celor doua substante pe fetele membranei

unde sunt legate de proteina, mai exact de produsul acestor concentratii.

In cazul unor coeficienti stoechiometrici ai reactiei enzimatice egali cu unitatea

(s=p=1), la echilibru, vitezele de transport pe cele doua fete sunt egale:

            S1 P2 = S2 P1                                                                                 (7.8)

respectiv raportul concentratiilor este:

                                                                                                       (7.9)

             Generalizand, daca sunt transportati s moli de substanta (S) si p moli de substanta

(P), raportul concentratiilor devine:

                                                                                            (7.10)

               Astfel, se constata ca raportul concentratiilor substantelor transportate depinde de

stoechiometria reactiei enzimatice.

            Un exemplu de contratransport este antiportul Na+/Ca2+, care asigura o concentratie

scazuta de ioni de calciu in interiorul celulelor tesutului muscular cardiac

b)    Simport (cotransport)

Simportul asigura transportul a doua substante in acelasi sens, din acest motiv este denumit
si cotransport. Proteina transportoare leaga pe aceeasi fata a membranei ambele substante,
una dintre ele fiind transferata in sensul gradientului de concentratie, mentinut tot de
transportul primar activ, si cealalta in sens contrar gradientului (Fig. 7.9).
Fig. 7.9. Simport – mecanism.

Viteza de transport este proportionala cu produsul dintre concentratiile celor doua substante pe
aceeasi fata a membranei.

La echilibru, pentru o stoechiometrie de 1/1, vitezele de transport sunt egale S 1  P1 = S2  P2 ,
iar raportul concentratiilor este:

                                                                                              (7.11)         

Pentru o stoechiometrie a reactiei enzimatice de s/p, raportul concentratiilor este:

                                                                                    (7.12)

Exemplu de cotransport este simportul Na +/glucoza care se gaseste in tesutul intestinal

si cel renal.

In continuare este prezentat simportul Na +/glucoza utilizat in elaborarea urinei. Concentratia de

glucoza din urina pimara este comparabila cu cea din sange. Ea este reasorbita total la nivelul
tubului urinar impreuna cu ionii de natriu, care sunt transportati in sensul gradientului de
concentratie, mentinut de pompa Na +/K+.

In tubul urinar se gasesc doua pompe simport Na +/glucoza: una in regiunea proximala cu o
stoechiometrie de 1/1 si cealalta in zona distala cu o stoechiometrie de 1/2. Ele asigura
absorbtia totala a glucozei in patul vascular (Fig. 7.10.).
Fig. 7.10. Simportul Na+/glucoza la nivelul tubului urinar.

Glucoza este o molecula neutra, ionul Na+ transfera o sarcina pozitiva, astfel apare un potential
electrochimic, deci simportul Na+/glucoza este electrogenic.

TEME:

1. Structura supramoleculara a membranei celulare.

2. Transportul pasiv prin membrana celulara. Clasificare.
3. Transportul activ. Clasificare.

Sisteme termodinamice
Sisteme termodinamice

Sistemul termodinamic este orice ansamblu bine definit de corpuri macroscopice aflate
in interactiune.

            Clasificarea sistemelor  termodinamice se poate face dupa mai

multe criterii:

a)     in functie de compozitia interna:

       sisteme omogene – in care proprietatile sistemului sunt aceleasi in

orice punct.

       sisteme heterogene – au suprafete de separatie in care proprietatile

sistemului prezinta salturi. Regiunile omogene delimitate de aceste
suprafete se numesc faze.

b)     in functie de variatia spatiala a proprietatilor:

       sisteme izotrope – in care proprietatile fizice si chimice sunt aceleasi

in toate directiile spatiului.

       sisteme anizotrope - in care proprietatile fizice si chimice variaza

cu directia.

c)     dupa caracterul interactiunii cu mediul inconjurator:

       sisteme izolate – care nu schimba nici substanta si nici energie cu

mediul inconjurator.

       sisteme inchise – care fac numai schimb de energie cu mediul.

       sisteme deschise – care fac schimb de substanta si de energie cu
mediul.

Observatie: Sistemele biologice sunt sisteme deschise, schimburile permanente cu exteriorul

fiind necesare pentru desfasurarea ansamblului de procese care reprezinta viata.

Clasificarea substantelor dupa

starile de agregare
Clasificarea substantelor dupa starile de agregare

            La nivel macroscopic materia se prezinta in trei stari net

diferite, numite stari de agregare: gazoasa, lichida si solida, fiecare cu
proprietatile ei specifice. Din punct de vedere fenomenologic, cele trei
stari de agregare pot fi caracterizate astfel:

       starea gazoasa - nu are nici forma si nici volum propriu;

       starea lichida - nu are forma proprie, insa are volum propriu;

       starea solida - are si forma si volum propriu.

Substantele aflate in stare solida, in functie de aranjarea spatiala

a particulelor componente, in conditii normale de temperatura si
presiune, se clasifica in:

-        solide cristaline - in care particulele componente sunt aranjate

ordonat si periodic in spatiu in nodurile unei retele numita retea
cristalina;

-        solide amorfe - in care particulele componente nu mai sunt dispuse

ordonat, de aceea starea amorfa este o stare intermediara intre
starea cristalina si cea lichida.

Existenta starilor de agregare ale materiei poate fi explicata daca

se tine cont  de miscarea, interactiunea si structura particulelor ce
alcatuiesc corpurile. Particulele se gasesc intr-o stare de miscare
numita agitatie termica, care este dependenta de temperatura si are un
caracter haotic. Aceasta miscare confera particulelor energie cinetica,
insa in acelasi timp particulele interactioneaza intre ele ceea ce
determina aparitia energiei potentiala. Interactiunea dintre particule
este exprimata prin fortele intermoleculare, care pot fi de tip electric,
van der Waals, etc., toate impreuna fiind numite forte de coeziune.
Intre fortele de coeziune din cele trei stari de agregare exista
urmatoarea relatie:

            Fgaz  Flichid  Fsolid                                                                 (3.1)   

Membrana celulara
Membrana celulara

            Una din caracteristicile importante ale biosistemelor este

existenta unor limite distincte, ce le separa de mediul inconjurator.
Aceste limite, reprezentate de membranele biologice, se intalnesc pana
la nivel subcelular.

Celula alcatuita din citoplasma si organite celulare este inconjurata de membrana

celulara (membrana plasmatica), avand o grosime cuprinsa intre 50 - 100 Å. Prin urmare,
membrana celulara este limita de separare intre mediul intracelular si mediul extracelular
reprezentat de lichidul interstitial.

Lichidul interstitial si citoplasma sunt sisteme disperse, in care

mediul de dispersie este apa, iar fazele dispersate sunt electrolitii (Na +,
K+, Cl-, Ca2+, Mg2+ etc), micromoleculele si macromoleculele, in
concentratii diferite. Per ansamblu, cele doua lichide sunt izotonice,
avand aceeasi osmolaritate ( 300 mosmol/l).

Compozitia, structura si functiile membranei celulare au fost

studiate experimental prin difractie de raze X, microscopie electronica si
printr-o serie de metode termodinamice si electrochimice.

1. Structura supramoleculara a membranei celulare

Prin metode de analize fizico-chimice moderne s-a stabilit ca in compozitia mem-

branelor celulare se gasesc in principal lipide si proteine, la care se adauga carbohidrati, ioni si
apa.

Modul de asamblare si configuratia spatiala a componentelor membranare au

determinat conceperea unor modele de membrane celulare, care au satisfacut intr-o masura
mai mare sau mai mica proprietatile complexe ale membranei.

Astazi, pe baza datelor experimentale si a cerintelor termodinamicii sistemelor

macromoleculare, este acceptat pentru structura supramoleculara a membranei celulare
modelul de mozaic fluid lipo-proteic, elaborat de Singer si Nicolson in 1972. Acest model
considera ca membrana celulara este formata dintr-un strat bilipidic in care sunt inserate
proteinele (Fig. 7.1).
Fig. Modelul de membrana de mozaic fluid lipo-proteic; 
L – strat bilipidic; P – proteine membranare

             

Aranjarea structurala a membranei celulare este determinata de interactiunile dintre

componentele membranare si mediul apos adiacent, ce pot fi de mai multe tipuri: hidrofobe,
hidrofile, punti de hidrogen, interactiuni electrostatice, in general interactiuni necovalente.
Dintre acestea, cele mai importante sunt interactiunile hidrofile si hidrofobe, care asigura
conditia realizarii unei energii libere minime pentru sistemul membrana-mediu apos.

            Conform acestor considerente termodinamice, rezulta ca reziduurile proteice nepolare

ale aminoacizilor hidrofobi impreuna cu lanturile de acizi grasi ale lipidelor se orienteaza spre
interiorul mozaicului fluid, pe cand cele polare impreuna cu reziduurile polare ale zaharidelor se
indreapta spre mediul ionic apos intra- si/sau extracelular.

In general, proteinele, in functie de caracterul lor hidrofob sau hidrofil, se pot lega de matricea
stratului bilipidic in diferite pozitii. Dupa modul de legare proteinele se clasifica in:

     proteine intrinseci  sau  integrale  ( in proportie de 70%) - care traverseaza  o data sau de

mai multe ori membrana pe toata grosimea ei.

      Partile intramembranare sunt structuri hidrofobe, in dublu helix, legate intre ele in
mediul apos  prin zone hidrofile neelicoidale.

Proteinele intrinseci sunt implicate in procesele de transport.

     proteine extrinseci sau periferice (in proprtie de 30%) - care se gasesc pe suprafata

membranei sau pot patrunde in ea pe o anumita grosime.

Proteinele extrinseci pot interactiona cu suprafata bistratului lipidic prin legaturi

electrostatice. In general,  la ele predomina caracterul hidrofil, motiv pentru care sunt expuse
atat spre mediul extracelular, cat si spre cel intracelular, dar pot fi legate si prin interactiuni
hidrofobe, fara a patrunde prea mult in stratul bilipidic. De asemenea, acestea pot interactiona
cu alte proteine membranare, formand complexe proteice. Proteinele extrinseci au un rol
important in transmiterea informatiilor spre interiorul celulei.

Date experimentale au aratat ca interactiunile dintre lipide si proteine nu sunt foarte

puternice, cu toate ca ele au un rol important intr-o serie de functii membranare. Deci, lipidele
si proteinele se pot misca relativ independent in planul membranar.
 Aceasta afirmatie este sustinuta de cel putin doua argumente. Pe de o parte, faptul ca
cele mai multe dintre lipide se gasesc sub forma de bistrat, si numai cele de la extremitati, asa
numitele lipide de granita, interactioneaza puternic cu proteinele membranare. Pe de alta parte,
la temperatura la care se desfasoara procesele vitale, membrana celulara este fluida, prin
urmare macromoleculele dispun de mai multe grade de libertate.

Lipidele pot avea miscari de translatie in stratul in care se afla, miscari de rotatie in
jurul propriei axe sau pot fi basculate dintr-un strat lipidic in celalalt.

Proteinele pot efectua miscari de translatie laterala prin bistrat si de rotatie in jurul unei axe
perpendiculare pe bistratul lipidic. Spre deosebire de lipide, care se pot misca liber in bistrat,
miscarea proteinelor este influentata de interactiunile cu alte proteine. Aceste interactiuni sunt
importante in stabilirea proprietatilor si functiilor membranelor. Astfel, pot determina legarea
specifica a unei proteine extrinseci de partea hidrofila a unei proteine intrinseci sau asocierea
mai multor proteine intrinseci pentru a forma un complex proteic specific (agregat specific) in
interiorul membranei, ca in cazul pompelor ionice.

Experimental s-a constatat ca cele doua fete ale membranelor celulare difera in
compozitie, structura si functie, aceasta asimetrie se datoreaza in special proteinelor. De
exemplu, prin microscopie electronica s-a observat dispunerea carbohidratilor din compozitia
glicoproteinelor numai pe fata externa a membranei. Absenta lor pe fata interna demonstreaza
ca tranzitiile rotationale din exterior spre interior sunt nefavorabile din punct de vedere
energetic.

Interfata lichid-lichid
Interfata lichid-lichid

Tensiunea interfaciala este o forma generalizata a notiunii de

tensiune superficiala, folosita pentru alte tipuri de interfete (lichid-
lichid, lichid-solid).

In cazul contactului dintre doua lichide nemiscibile (apa-ulei, apa-

glicerina, apa-mercur, etc.) apare o tensiune interfaciala mai mica
decat tensiunea superficiala a fiecarui lichid in parte.

In Tabelul 5.2. sunt prezentate valori ale tensiunii interfaciale in cazul unor interfete
lichid-apa. Din tabel se poate constata ca tensiunile interfaciale  scad cu cresterea temperaturii.

               Tabel 5.2. Tensiunea interfaciala (in) interfata lichid-apa

t in
Lichid
(0C) (mN/m)
Sulfura de carbon 20 48,0
20 45,1
Tetraclorura de carbon
25 43,7
Benzen 20 35,0
 25 34,6
Nitrobenzen 20 26,0
Amilina 20 5,85

In functie de tensiunea superficiala a lichidelor si tensiunea

interfaciala pot aparea doua cazuri distincte:

-        una din faze se separa de cealalta sub forma de picaturi (exemple:

picaturi de glicerina in apa, grasimi topite pe apa fierbinte etc), si

-        una din faze se intinde pe suprafata apei formand, o pelicula

monomoleculara, in care gruparile hidrofile interactioneaza cu apa,
iar cele hidrofobe sunt indreptate spre exterior. De exemplu pot
exista straturi monoproteice la suprafata celulei sau la contactul
dintre plasma si peretii vaselor.

Structura apei
Structura apei

           

1. Structura atomica si electronica a moleculei de apa

            Molecula de apa este formata din doi atomi de hidrogen legati

covalent de un atom de oxigen. Deoarece atomii constituienti prezinta
fiecare cate trei izotopi ai hidrogenului (  ,  -deuteriu,  -tritiu) si
oxigenului (  , , ), teoretic ar putea exista 18 specii moleculare
de apa. Insa, in natura specia cea mai raspandita este apa obisnuita
(H2O) formata din izotopii     si     , celelalte specii moleculare fiind
in proportii foarte mici, de exemplu apa grea (D 2O) reprezinta doar
0,0166%.

            Atomii constituenti ai moleculei de apa se gasesc in acelasi

plan, legaturile covalente O – H au o dimensiune de cca. 0,99 Å, iar
unghiul dintre ele este de aproximativ 1050 (Fig.).
Fig.  Schema unei molecule de apa.

            Din cauza caracterului mult mai electronegativ al oxigenului

comparativ cu al hidrogenului, densitatea de sarcina negativa este
maxima in vecinatatea oxigenului, astfel incat pozitia centrului de
greutate al sarcinii negative nu coincide cu cea a sarcinii pozitive. Deci,
apa este o molecula polara, avand un moment de dipol
permanent:              

                          
                                                                                 (4.1)             

unde q - sarcina dipolului, l - distanta dintre centrele de greutate a

sarcinilor dipolului, iar valoarea  momentului dipolar este p = 1,858 D
(1Debye = 3,33·10-30 cm).

            Deoarece moleculele de apa mai pot poseda momente de

cuadrupol, octopol etc, au tendinta de a interactiona electrostatic intre
ele, cu ionii din mediile intra- si extracelulare, precum si cu gruparile
hidrofile ale macromoleculelor. Fiind polare, moleculele de apa se
orienteaza in campuri electrice si magnetice.

            Din punct de vedere electronic, molecula de apa  are 10

electroni a caror distributie spatiala este urmatoarea: 2 electroni se
gasesc in permanenta in vecinatatea oxigenului pe orbitalul 1s, iar
ceilalti 8 electroni de valenta graviteaza pe 4 orbitali bilobati care au
axele de simetrie de-a lungul directiilor ce unesc varfurile unui
tetraedru cu centrul acestuia (Fig. 4.2.).

Fig. 4.2. Structura tetraedrica a moleculei de apa.

2. Asociatii moleculare

Molecula de apa poate forma legaturi coordinative cu alte

molecule de apa, legaturi cunoscute sub numele de punti de hidrogen
(legaturi de hidrogen).
 Nucleele celor doi atomi de hidrogen de pe orbitalii bilobati 1si 2
(Fig.4.2.), fiind slab ecranati de catre norul electronic, genereaza un
camp electric puternic, determinand fiecare cate o interactiune
electrostatica asupra unui atom de oxigen, ce apartine altei molecule de
apa. Deci, se formeaza doua punti de hidrogen cu doua molecule de
apa. De asemenea, electronii ce se misca pe orbitalii 3 si 4 pot  trece
partial pe orbitalii atomilor de hidrogen, care apartin altor doua
molecule de apa vecine, realizandu-se inca doua legaturi de hidrogen.

In consecinta, o molecula de apa poate realiza patru punti de

hidrogen (Fig. 4.3.). Lungimea unei legaturi de hidrogen este de 1,77
Å.

Fig. 4.3. Asociatii moleculare.

Spatial, cele patru molecule de apa asociate prin punti de

hidrogen sunt dispuse in varfurile unui tetraedru, iar molecula
tetracoordinativa se afla in centrul tetraedrului.

In stare solida, puntile de hidrogen sunt permanente, in schimb in

stare lichida ele se formeaza sau se rup neincetat datorita agitatiei
termice. Asocierea moleculara, determina aparitia unor microdomenii
ordonate de molecule de apa, dar cu o existenta foarte scurta,
deoarece timpul de viata al unei punti de hidrogen in stare lichida este
de 10-9 secunde.

Legile lui Fick (legile difuziei)

Legile lui Fick (legile difuziei)

Din punct de vedere cantitativ, fenomenul de difuzie este descris

de cele doua legi ale lui Fick. Prima se refera la viteza de transport, iar
cea de a doua la viteza de variatie a concentratiei.
            Prima lege a lui Fick: cantitatea de substanta ce difuzeaza
normal   printr-o suprafata S in unitatea de timp este proportionala cu
gradientul de densitate, adica:

                          
                                                                      (6.6)           
unde D – coeficient de difuzie, se masoara in SI in m 2/s;  - densitatea
moleculelor difuzate.
sau

                          
                                                          (6.7)
CM – concentratia molata
 iar enuntul legii: fluxul molar printr-o suprafata S este proportional cu
gradientul de concentratie.

Fig.6.8. Variatia concentratiei intr-un sistem dispers (CM1  CM2 )

           
Semnul “-“ arata ca fluxul are loc in sens invers gradientului de
concentratie (Fig.6.8.).
Coeficientul de difuzie (D) variaza direct proportional cu
temperatura (T), invers proportional cu volumul particulelor ce
difuzeaza, depinzand si de forma lor. Domeniul de valori pe care le
poate lua coeficientul de difuzie este foarte mare, astfel: pentru gaze
D 10-5 m2/s, solutii reale D  10-9 m2/s, solutii coloidale liofobe D  10-
10
 m2/s, solutii macromoleculare D  10-11 m2/s.
In cazul particulelor coloidale de forma sferica, coeficientul de
difuzie este dat de relatia lui Einstein:
                                                                                            
(6.8)           
unde:  k - constanta lui Boltzmann,  - coeficientul de vascozitate
dinamica, r – raza particulei.
            Se constata ca D este invers proportional cu rezistenta la
inaitare R, data de ecuatia lui Stokes:
                        R =
6rv                                                                   (6.9)                      
unde:  v – viteza particulei.
            In Tabelul 6.3. sunt prezentate valori ale coeficientului de
difuzie pentru diferite molecule proteice de interes biologic.
Tabelul 6.3. Coeficienti de difuzie pentru unele molecule proteice

D D
Proteina 10- Proteina 10-
11
(m2/s) 11
(m2/s)
Mioglobina (bou)
Serrumglobina
11,3 4,0
Hemoglobina (cal) (om)
6,3 11,2
Hemoglobina (om) Lisosima (om)
6,9 3,5
Serrumalbumina Ureaza (om)
(cal) 6,1 9,0
Pepsina (porc)
Serrumalbumina 5,9 7,5
Insulina (bou)
(om)

Legea a doua a lui Fick: viteza de variatie a concentratiei in orice

punct al sistemului de dispersie este proportionala cu variatia spatiala a
gradientului de concentratie, adica:

                          
                                           (6.10)        

Aceasta lege nu va fi tratata in acest capitol.

Coeficienti de vascozitate
Coeficienti de vascozitate
 Curgerea unui fluid real are loc in straturi foarte subtiri,
moleculele din acelasi strat avand aceeasi viteza, in timp ce cele din
straturile adiacente, viteze diferite. Intre moleculele straturilor vecine,
dar si intre moleculele aceluiasi strat, se exercita forte de interactiune
de tip van der Waals, care se opun deplasarii relative a moleculelor,
determinand aparitia unei frecari interne, numita vascozitate.

Fortele de frecare interna, numite forte de vascozitate (Fv),

rezulta ca urmare a transportului de impuls de catre moleculele
lichidului de la un strat la altul.

Fortele de vascozitate sunt orientate tangential la suprafata

straturilor si in sens opus vitezei stratului respectiv (Fig.6.1).

Fig. 6.1. Forta de vascozitate.

Forta de vascozitate pentru o curgere laminara, cand straturile de

lichid raman paralele (vezi paragraful 6.1.3.), este data de legea lui
Newton:

                                                                                         (
6.1)               

unde:  - coeficientul de vascozitate dinamica, S - aria comuna a celor

doua straturi si dv/dx - gradientul de viteza, perpendicular pe directia
de curgere.

            Semnificatia fizica a coeficientului de vascozitate dinamica:

forta de frecare dintre doua straturi cu sectiunea egala cu unitatea
pentru un gradient de viteza egal cu unitatea.

            Unitatea de masura in SI pentru  se poate deduce din legea

lui Newton si este: []SI = NSm-2 =Poiseuille, iar ca unitate tolerata in
CGS se utilizeaza []CGS =dynscm-2= 1P (poise).

            Inversul coeficientului de vascozitate dinamica se

numeste fluiditate dinamica ( = 1/). Deoarece densitatea () a
lichidului joaca un rol important in curgerea lichidului, se introduce o
noua marime numita coeficient de vascozitate cinematica (), definit:

                         = /                                                                      
              (6.2)   

a carui unitati de masura sunt []SI = m2s-1 =1dakts (decakilostokes),

respecriv []CGS = cm2s-1 = 1 St (Stokes).

            In general, vascozitatea unui sistem de dispersie depinde de

concentratie, din acest motiv se utilizeaza si notiunea de coeficient de
vascozitate relativa (r):

                        r = /0                                                                    
             (6.3)

ca fiind raportul dintre coeficientul de vascozitate dinamica al solutiei

() si cel al solventului pur (0).

            Lichidele pentru care este valabila legea lui Newton se

numesc lichide newtoniene. Pentru aceste lichide, coeficientul de
vascozitate dinamica depinde de natura lichidului si de temperatura,
scazand rapid cu cresterea temperaturii. In cazul cand temperatura
ramane constanta,  pentru un lichid dat este considerat constant si nu
depinde de gradientul de viteza. Din clasa lichidelor newtoniene fac
parte un numar mare de lichide, in special lichide pure, unele solutii
coloidale de concentratii mici si majoritatea lichidelor biologice (lichidul
cefalorahidian, plasma sangvina, urina).

            Lichidele care nu se supun legii lui Newton se numesc lichide

nenewtoniene, pentru care coeficientul de vascozitate dinamica depinde
de gradientul de viteza si nu mai este constant la o temperatura data.
Din aceasta categorie fac parte solutii macromoleculare, coloidale,
suspensii (sangele).

            Coeficientul de vascozitate dinamica pentru lichidele

nenewtoniene, in speta sisteme coloidale macromoleculare, depinde de
forma si concentratia particulelor disipate, conform legii lui Einstein:

                         = d (1 +
kV)                                                                      (6.4)

unde d – coeficient de vascozitate dinamica a mediul de dispersie; V –

volumul fazei dispersate din unitatea de volum a solutiei; k – constanta
care depinde de marimea si natura particulelor dispersate.
            In Tabelul 6.1. sunt prezentate valorile coeficientul de
vascozitate dinamica pentru unele lichide biologice, la cateva
temperaturi.

Tabel 6.1. Valorile coeficientului de vascozitate dinamica

t 
Lichid
(0C) 10-3 (N s m-2)
20 1,005
Apa
37 0,691

Lichid cefalorahidian 20 1,014

Ser sangvin 20 1.21-2,14

20 4,003-5,00
Sange
37 2,721-2,795

Urina 20 1,00-1,14

Structura moleculara
Structura moleculara

            Prin asocierea atomilor se formeaza grupari stabile numite

molecule, care pastreaza proprietatile si compozitia procentuala a
substantei. Dimensiunea moleculelor este de ordinul 10-10 m in cazul
moleculelor mici, care sunt constituite dintr-un numar restrans de
atomi, si 10-7 - 10-6 m in cazul  macromoleculelor care pot cuprinde
peste 104 atomi. Organismele vii contin molecule mari (de exemplu,
macromolecula de ADN are 108 – 109 atomi).

            Structura si stabilitatea moleculelor sunt determinate de

interactiunile fizice ce se manifesta intre particulele constituiente ale
atomilor, precum si intre atomii moleculei. Efectul imediat al
interactiunilor dintre atomi sau grupuri de atomi este formarea
legaturilor chimice si dispunerea spatiala a acestora.

            In general, fortele interatomice (intramoleculare) sunt de

natura electrica, deoarece atomii sunt formati din nuclee pozitive si
electroni negativi, ceea ce determina aparitia interactiunilor repulsive,
respectiv atractive. Expresia acestor forte electrostatice este data de
legea lui Coulomb:
                                                                                      (
2.1)                  

unde q1, q2 sunt sarcinile electrice, r distanta dintre particule, iar  este

permitivitatea mediului.

           

1. Stabilitatea moleculelor

            Se considera un ansamblu de doi atomi aflati la distanta r unul

de altul, cand fortele dintre acestia pot fi predominant de atractie sau
de repulsie, sau in ansamblul lor sa se compenseze reciproc. In
figura  este reprezentata variatia cu distanta a energiei potentiale
datorata fortelor intramoleculare.

            Energia potentiala datorata fortelor de atractie este negativa,

iar cea datorata fortelor de respingere este pozitiva. Energia potentiala
totala este rezultanta celor doua energii (linia punctata).

            Cand distanta dintre cei doi atomi este mare, practic fortele
interatomice sunt nule, iar energia ansamblului este data de suma
energiei fiecarui atom. Cu scaderea distantei incep sa se manifeste
fortele de atractie si de respingere, si cum variatia acestora este
diferita, la o anumita distanta, r0, cele doua devin egale in modul.
Aceasta configuratie corespunde energiei potentiale minime a
ansamblului de atomi, respectiv starii stabile in care cei doi atomi
formeaza o molecula.

Fig. Energia potentiala datorata fortelor intramoleculare.

            Cand distanta dintre cei doi atomi este mare, practic fortele
interatomice sunt nule, iar energia ansamblului este data de suma
energiei fiecarui atom. Cu scaderea distantei incep sa se manifeste
fortele de atractie si de respingere, si cum variatia acestora este
diferita, la o anumita distanta, r0, cele doua devin egale in modul.
Aceasta configuratie corespunde energiei potentiale minime a
ansamblului de atomi, respectiv starii stabile in care cei doi atomi
formeaza o molecula.

            Daca molecula primeste o energie mai mare decat energia

potentiala minima Wmin, egala cu energia gropii de potential, ea se
desface in atomii constituenti care se deplaseaza separat cu viteze
determinate de surplusul de energie. Energia minima necesara
desfacerii moleculei se numeste energie de legatura Wleg, deci:

            Wleg = -
Wmin                                                               (2.2)                            
   

            In concluzie, stabilitatea moleculei se datoreaza fortelor

interatomice (intramoleculare) si corespunde energiei potentiale
minime.

            2. Dipoli electrici

            O proprietate importanta a moleculelor este distributia spatiala

a sarcinilor electrice, care explica unele interactiuni moleculare si
comportarea moleculelor in campurile de forte externe.

            Moleculele, care din punct de vedere electric sunt neutre, pot

avea o structura spatiala simetrica sau una asimetrica, in care centrul
de greutate al sarcinilor pozitive (nucleele) nu coincide cu centrul de
greutate al sarcinilor negative (electronii), ele fiind despartite spatial
(Fig.2.2.). O astfel de molecula se comporta la interactiunea cu un
camp exterior ca un dipol electric permanent, fiind caracterizat de un
moment dipolar permanent ():

                         = q d                                                            (2.3)

unde q este sarcina iar d distanta dintre centrele de greutate ale

sarcinilor electrice. Exemple de molecule ce se comporta ca un dipol
permanent sunt apa, amoniacul gazos, cetonele, esterii, aminele
primare, urea etc.
Fig.2.2. Dipoli electrici: (a) permanent, (b) indus, (c) instantaneu.

            Unele molecule cu o structura simetrica pot deveni dipoli in

prezenta unui camp electric exterior, care separa centrele sarcinilor,
inducand un moment dipolar:

                         =   E                                                          (2.4)

unde  reprezinta polarizabilitatea moleculei – capacitatea de formare a

norului electronic, iar E este intensitatea campului electric extern. Acest
tip de molecula este un dipol indus.

Exita unele molecule unde repartitia asimetrica a sarcinilor

electrice rezulta datorita miscarii norului electronic, obtinandu-se un
dipol instantaneu, a carui orientare variaza in timp, avand un moment
dipolar doar intr-un interval de timp foarte scurt.

Majoritatea moleculelor de natura biologica sunt molecule de tip

dipol.

Transformari de faza
Transformari de faza

Aprecierea asupra starii de agregare a materiei se face in conditii

normale de temperatura si presiune (T= 293 K, p = 1 atm), insa o
substanta poate exista in toate cele trei stari de agregare, in functie de
conditiile de temperatura si presiune la care este supusa.Trecerea dintr-
o stare de agregare in alta se numeste transformare de faza.

In figura 3.1. este prezentata diagrama de stare si procesele care

apar cand au loc transformarile de faza.
            Punctul triplu (PT) – reprezinta punctul in care coexista toate
cele trei stari de agregare, in echilibru dinamic  fiind caracterizat de o
anumita temperatura si presiune, specifice substantei respective.

            Punctul critic (PC) – este punctul peste a carui temperatura

gazul nu mai poate fi lichefiat, indiferent cat de mult ar creste
presiunea.

            Un sistem material poate fi constituit din mai multe

componente, fie in aceeasi stare de agregare, fie in stari diferite. Daca
mediul este continuu, fara zone separate, sistemul este monofazic.
Cand in sistem exista zone de discontinuetate, sistemul este polifazic,
iar suprafata de separatie dintre doua zone se numeste interfata.

Fig. 3.1. Diagrama de stare; PT - punct triplu, PC - punct critic, (a) topire si solidificare; (b) vaporizare si condensare;
(c) sublimare si desublimare.

Potentialul membranar de
repaus
Potentialul membranar de repaus

           

1. Echilibrul de membrana

Cercetarile efectuate in cadrul unei categorii mari de celule au

pus in evidenta o distributie inegala a ionilor de o parte si alta a
membranei celulare. Aceasta genereaza o asimetrie electrica, in sensul
ca membrana este polarizata pozitiv in exterior si negativ in interior,
ceea ce determina existenta unei diferente de potential electric intre
cele doua fete ale membranei.
 In stare stationara se atinge echilibrul de membrana, cand se
stabileste o relatie bine determinata intre toti parametrii biosistemului:
potential chimic, potential electric, presiune etc.

Echilibrul de membrana este determinat de o serie de factori

dependenti de caracteristicile membranei si de particularitatile mediilor
de dispersie despartite de membrana celulara.

Astfel, mediile intra- si extracelular contin diferite tipuri de

particule: ioni atomici, ioni moleculari, molecule mici difuzibile prin
membrana. Insa, mediul intracelular cuprinde si anioni proteici
nedifuzibili prin membrana, ceea ce determina o diferenta de potential
intre cele doua fete ale membranei, data de relatia lui Nernst, deci
apare o asimetrie a ionilor difuzibili.

De asemenea, si transportul activ, impunand un raport bine

stabilit al concentratiilor, duce la aparitia unei diferente de potential
intre cele doua fete ale membranei.

Membranele au permeabilitati diferite pentru speciile ionice.

Astfel, ionul ce difuzeaza mai usor prin membrana, impune un gradient
de potential electric, care va accelera difuzia ionului de semn contrar,
asa incat la echilibru nu se egalizeaza concentratiile si nu se anuleaza
diferenta de potential.

Transportul pasiv prin difuzie si osmoza tind sa antreneze

sistemul spre echilibru termodinamic, insa transportul activ, prin
procese cuplate, indeparteaza sistemul de echilibrul termodinamic,
plasandu-l intr-o stare stationara.

In concluzie, prin actiunea factorilor amintiti mai sus se atinge

echilibrul de membrana, care corespunde unei stari stationare si
impune in cele doua compartimente intracelular si extraxcelular:

-        egalizarea potentialului elctrochimic, deci anularea transportului net

de solvit prin membrana;

-        neutralitatea electrica a solutiilor, si

-        izotonicitatea sistemelor disperse, deci anularea fluxului osmotic.

2. Determinarea potentialului membranar de repaus

Diferenta de potential ce se creeaza la nivelul membranei

celulare, in stare stationara, datorata concentratiilor diferite de sarcini
electrice pe fetele membranei, se numeste potential de repaus (VR). El
reprezinta suma potentialelor de echilibru ale principalelor specii ionice
aflate in mediul intra- si extracelular, si este o masura a starii de
polarizare a membranei.

Prin definitie, diferenta de potential transmembranar este data de

expresia:

            VR = Vi  -
Ve                                                    (8.1)                           

unde: Vi  - potentialul pe fata interna a membranei (potential

intracelular)

          Ve – potential pe fata externa a membranei (potential

extracelular)

Deoarece Vi   0 si Ve  0    VR  0, deci potentialul de repaus este

negativ, avand o plaja de valori cuprinse intre -100 mV si -40 mV.

            Teoretic, potentialul  membranar de repaus se poate calcula cu

relatia Goldman – Hodgkin - Kats , obtinuta din conditia de anulare a
transportului net pentru toate speciile ionice:

                                           (8.2
)                         

unde:   - concentratiile cationilor,respectiv anionilor

             - permeabilitatea membranei pentru cationul j, respectiv

pentru anionul j

            e, i – fata externa, respectiv interna a membranei.

Relatia este scrisa pentru ioni monovalenti.

            Daca se tine cont ca principalii ioni ce intervin in echilibrul

membranar sunt Na+, K+,Cl-, relatia Goldman – Hodgkin – Kats devine:
                                 (8.3)

                       

Observatie: Prin conventie, potentialul lichidului interstitial este

considerat nul, fiind luat ca referinta. Deci, potentialul fetei interne a
membranei este egal cu diferenta de potential transmembranar, astfel
ca sintagma “potential membranar” este corecta si reprezinta potent-
ialul fetei interne (citoplasmatice) a membranei.

Potentialul membranar de repaus este legat in mod evident de metabolismul celular,

deoarece lipsa oxigenului, scaderea temperaturii si aplicarea de inhibitori metabolici generali
determina reducerea valorii VRpana la disparitia totala. Metabolismul energetic mentine
compozitii ionice diferite intre mediul interstitial si citoplasmatic, potentialul de repaus fiind
tocmai expresia electrica a acestei distributii ionice diferite.

Concentratia ionilor Na+ si K+ este mentinuta de pompa Na+/K+, care compenseaza

fluxurile pasive ale ionilor respectivi. Pentru ionii Cl - nu exista un pompaj activ, ei se vor
distribui in cele doua compartimente in mod pasiv, respectand echilibrul electrochimic.

Daca se introduc in relatia (9.3) valorile masurate ale concentratiilor si permeabilitatilor

ionilor Na+, K+, Cl- se obtin valorile potentialului de repaus pentru diferite celule si diverse
specii.

Tabelul contine pentru doua tipuri de celule valori ale concentratiilor ionilor K +, Na+ si
-
Cl  in cele doua medii citoplasmatic si interstitial, potentialele de echilibru electrochimic ale celor
trei ioni VK, VNa, VCl  calculate cu relatia lui Nernst si potentialul membranar de repaus calculat
cu relatia Goldman-Hodgkin-Kats.

Din tabel se poate constata ca potentialele de echilibru electrochimic V K si VCl sunt de

acelasi semn cu potentialul de repaus V R, avand valori apropiate de acesta. Aceasta inseamna
ca permeabilitatea membranei celulare pentru ionul K + este foarte mare, iar pentru ionul Cl- are
o distributie pasiva, adica fluxul ionilor de clor datorat gradientului de potential este compensat
de cel datorat gradientului de concentratie. In schinb, VNa este foarte diferit de VR, avand valori
pozitive, ceea ce indica o permeabilitate a membranei extrem de redusa pentru Na +.

Tabel Concentratii ionice, potentiale de echilibru electrochimic si   potential de repaus

Concentratia

VK, VNa, VCl VR

in mediului
Tip de celula Tip de ion intracelular extracelular
[mV] [mV]

[mM] [nM]
Axon gigant de
K+ 400 20 -75 -61
calmar
 Na+ 50 440 +55

Cl- 52 560 -61

Fibra musculara K+ 115 2,5 -98

de broasca Na+ 15 110 +52

-96

Cl- 3 98 -89

            Experimental, potentialul membranar de repaus poate fi

masurat cu ajutorul unor microelectrozi ce se introduc in celula. Un
microelectrod este format dintr-o pipeta cu varf efilat, cu diametru de
0,5 m, umpluta cu solutie saturata de KCl si avand in interior un
electrod de argint. Strapungerea membranei de catre microelectrod nu
produce o lezare considerabila. Scurtcircuitarea intre citoplasma si
lichidul interstitial nu are loc, deoarece membrane se strange in jurul
varfului pipetei datorita tensiunii interficiale.

            Montajul pentru masurarea potentialului de repaus trebuie sa

contina un milivoltmetru cu impedanta de intrare mare. Potentialul
masurat este negativ, valoarea lui depinzand de tipul celulei,
compozitia mediului extracelular si de starea functionala a celulei. Din
cauza valorilor foarte mici ale biocurentilor si potentialelor, sistemul de
masurare presupune utilizarea de amplificatoare sau comparatoare,
precum si a unor metode electronice diverse (Fig. 8.1).

Fig.  Principiul de masurare a potentialului membranar;

       1,2 – microelectrozi, SC – sistem comparator.

In Tabelul 8.2. sunt  prezentate valori ale potentialului

membranar de repaus in functie de tipul celulei si de conditiile de
masurare.        
Tabelul 8.2. Valori ale VR pentru diferite tipuri de celule

Specia Conditiile de VR
Tipul celulei
animala [mV]
 masurare
-        axon mielinizat -solutie Ringer -67,6

Broasca -        ventricul -in vivo -62

-        fibra musculara -solutie Ringer -92,2

-    neuron spinal -in vivo -70
Pisica -        celula piramidala corticala -in vivo -55
-    fibra musculara -in vivo -99,8
Sobolan
-    fibra Purkinje -in vivo -90
Caine
-        fibra musculara     neteda
-solutie fiziologica -51,5
Porc
-        axon gigant -apa de mare -45
Sepie
-        axon gigant -in vivo -60,2
Calmar
            Se constata ca valorile potentialului membranar de repaus
VR calculate cu relatia Goldman-Hodgkin-Kats sunt in buna concordanta
cu datele experimentale. Diferentele ceapar sunt datorate existentei in
concentratii mici a unor alti ioni, cum ar fi Mg 2+, Ca2+ etc, cu rol
important in realizarea functiei anumitor celule si tesuturi.

Legaturi intramoleculare si
intermoleculare
Legaturi intramoleculare si intermoleculare

            Studiile privind structura materiei au condus la concluzia ca, in

conditii normale, sub forma de atomi liberi stabili exista numai gazele
rare si metalele in stare de vapori. Atomii celorlalte elemente se
combina intre ei, dar mai ales cu atomii altor elemente. Prin asocierea
atomilor se degaja energie, obtinandu-se molecule sau grupari
moleculare de energie mai mica,dar mai stabile decat daca ar ramane
in stare libera.

            Modul cum se formeaza o molecula din atomi individuali se

reflecta in legatura chimica intramoleculara. Exista trei tipuri de
legaturi: ionica, covalenta, metalica.
 Moleculele, la randul lor, pot sa interactioneze intre ele, formand
legaturi intermoleculare si rezultand macromolecule. Aceste legaturi
sunt: legatura van der Waals si legatura (puntea) de hidrogen.

Din punct de vedere energetic, legaturile intramoleculare

sunt  mai puternice, astfel legatura ionica si cea covalenta au energia
de legatura de ordinul 10 – 102 kcal/mol. In schimb, legaturile
intermoleculare sunt  mai slabe, dar au rol esential in mentinerea
structurii materiei vii si a dinamicii ei.

Deci, la baza oricarei legaturi stau interactiunile fizice, exprimate

prin diferite tipuri de forte, lucru valabil si pentru legaturile ce formeaza
moleculele biologice.

1. Legatura  van der Waals

Majoritatea substantelor organice si unele combinatii anorganice

ale nemetalelor formeaza asociatii moleculare datorita existentei unor
interactiuni fizice slabe intre molecule sau grupari moleculare, care
determina deformarea orbitalilor atomici sau moleculari. Fortele van der
Waals apar datorita acestor deformari si se manifesta fie intre
molecule, fie intre parti ale unor molecule mari. In general, sunt forte
de natura electrica mai slabe, intensitatea energetica este mai mica
decat in cazul legaturilor ionice si covalente, fiind de ordinul 1-2
kcal/mol.Forte van der Waals sunt proportionale cu 1/ r4.

2. Legatura de hidrogen

            Legatura de hidrogen sau puntea de hidrogen este de natura

electrostatica, fiind o forma speciala a interactiunii dipol-dipol, dar mai
puternica decat legatura van der Waals, avand o energie de legatura
cuprinsa intre 4-7 kcal/mol.

            Acest tip de legatura se formeaza intre atomul H legat covalent

de un atom puternic electronegativ ca O sau N si un al doilea atom tot
cu electronegativitate ridicata. Este specifica apei, careia nu ii confera o
structura rigida, ci mai degraba o structura in echilibru dinamic in care
aceste punti de hidrogen se rup si se formeaza permanent. Astfel se pot
explica agregatele moleculare si proprietatile speciale ale apei.

            Puntile de hidrogen au un rol important in stabilirea structurilor

spatiale ale biopolimerilor si in formarea dublei elice intre doua lanturi
complementare de ADN.

3. Interactiunea hidrofoba
            Dupa interactiunea cu molecula de apa, unele substante
imersate se incadreaza in doua tipuri sau grupari moleculare:

     hidrofile - care interactioneaza cu apa. La dizolvarea lor se degaja o

cantitate mare de energie (G  0). Din categoria acestor substante
fac parte electrolitii si diferite grupari polare ale unor molecule, chiar
daca gruparea este legata de un rest molecular cu caracter apolar.

     hidrofobe - care nu interactioneaza cu apa. Energia eliberata la

dizolvare nu este suficienta pentru desfacerea structurii
supramoleculare a apei. Astfel de substante sunt: hidrocarburile
saturate, catenele hidrocarburice din acizii grasi etc.

Caracterul hidrofob al unor substante este evaluat prin variatia

energiei libere Gibbs, in cazul dizolvarii lor intr-un solvent apolar,
respectiv polar, care este pozitiva (G  0). Daca moleculele au o parte
hidrofoba si una hidrofila, cand sunt introduse in apa,  isi orienteaza
partile hidrofile spre apa iar cele hidrofobe se grupeaza.

In concluzie, interactiunea hidrofoba reprezinta tendinta

moleculelor sau a agregatelor moleculare apolare de a se grupa atunci
cand sunt imersate in apa. Acest fapt se constata des in cazul
macromoleculelor biologice. Astfel, interactiunea hidrofoba contribuie la
formarea structurii spatiale a proteinelor, la stabilirea dublei elice a
ADN-ului si chiar la structura supramoleculara a materiei vii. 

Referitor la structura organismelor vii se pot face urmatoarele

observatii:

     materia organica din biosisteme este alcatuita, in principal, dintr-o

varietate foarte mare de biopolimeri, care au la baza structurala un
numar destul de restrans de monomeri.

     componentii macromoleculari au proprietati si functii specifice,

determinate de compozitia lor chimica, dar si de structura lor
spatiala.

     interactiunile moleculare din organismele vii au un grad ridicat de

specificitate, determinat de configuratia spatiala.

     componentii macromoleculari alcatuiesc complexe supramoleculare

din care se asambleaza organitele celulare, celulele, organele,
tesuturile etc pana la intregul organism.
     toate procesele si interactiunile ce au loc la diferite nivele de
organizare ale sistemelor vii se supun legilor fizicii si chimiei.

Apa in sistemele biologice

Apa in sistemele biologice

1. Continutul si repartitia apei in organismele vii

Apa este solventul universal si se gaseste in toate organismele vii, in procente diferite.
Continutul de apa din biosisteme  este variabil, incepand cu 50% in cazul bacteriilor sporulate si
ajungand pana la 97% in cazul celenteratelor, si are tendinta de scadere pe parcursul vietii.

In general, in cazul mamiferelor si, in particular, al omului, continutul de apa se

situeaza intre 60 si 70%. Astfel, pentru organismul uman apa reprezinta 65-70% si in jur de
60% pentru cel animal. In Tabelul 4.1. este prezentat continutul de apa pentru diferite animale.

                      Tabel 4.1. Continutul de apa pentru diferite animale

Organism Continut de apa

animal [%]
taurine 60,4
suine 58,0
ovine 60,0
cabaline 60,0
pasari 56,0

In organismele vii apa se gaseste in diferite structuri, de la cele

mai simple la cele mai complexe. Se face o clasificare a apei din
organismele superioare dupa mai multe criterii.

10  Dupa locul unde se sfla in raport cu celulele, apa poate fi:

       intracelulara (70%)

       extracelulara (30%): - interstitiala sau extravasculara (23%)

       - circulanta sau vasculara (7%)

20  In functie de distributia in tesuturi apa este:

       tisulara
       extratisulara sau cavitara, ca de exemplu in cazul umorilor apoase
si sticloase, lichidului cefalorahidian si al sangelui.

30  Din punct de vedere al interactiei cu macromoleculele biologice

avem:

       apa libera

       apa legata sau structurata - se fixeaza in cea mai mare parte prin

hidratare pe gruparile hidrofile (polare) ale proteinelor, acizilor
nucleici, glucidelor si lipidelor.

40 Dupa provenienta in organism apa poate fi:

 exogena - introdusa din exterior,si

 endogena - rezultata din procesele metabolice prin oxidare
aeroba.

In mediul intracelular au loc reactiile caracteristice materiei vii, din acest motiv este
necesar sa se cunoasca starea apei intracelulare (citoplasmatice), care reprezinta 55% din
totalul apei din organism. Cercetarile experimentale au condus la concluzia ca o fractiune (5-
10%) din apa citoplasmatica prezinta proprietati total diferite de apa lichida, avand un grad
superior de ordonare. Aceasta fractiune este apa legata (apa structurata).

In raport cu proprietatea specifica pe care o prezinta, apa

citoplasmatica poate fi:

    apa fixata - rezista la deshidratare;

    apa nesolvatata – nu are proprietatile unui solvent;

    apa necongelata – nu ingheata chiar la temperaturi mai scazute de –

200C;

    apa netransferabila osmotic – nu este transferata prin membrana

celulara in cadrul schimburilor osmotice dintre celule si mediu.

Restul de apa citoplasmatica (pana la 55%) este partial legata sau libera.

Apa legata joaca un rol important in desfasurarea proceselor biologice.

2. Distributia apei in tesuturi

In general, continutul de apa dintr-un tesut depinde de raportul

dintre cantitatea de colesterol, care este hidrofil, si cantitatea de acizi
 nucleici care sunt hidrofobi, raport cunoscut sub numele de coeficient
lipocitic.

Se constata ca un organ sau tesut are un continut de apa mai

ridicat cu cat este sediul unor procese metabolice mai intense. De
exemplu, tesuturile embrionare contin apa in proportie de 97%, la fel
ca si celenteratele.

Tabel 4.2. Continutul de apa din diferite tesuturi umane.

     Apa       Apa
Tesut Tesut
[% din masa] [% din masa]
Par 4 Muschi 76
Dentina 9 Inima 77
Schelet 30 Creier 77
Tesut adipos 30 Rinichi 78
Cartilaj 50 Plamani 81
Tesut nervos Tesut nervos
70 85
(substanta alba) (substanta cenusie)
Ficat 75 Plasma sangvina 93
Pancreas 75 Tesut embrionar 97

Procesele anabolice scad cu varsta, ceea ce determina si o

scadere a cantitatii de apa cu varsta. Astfel, daca la copii nou nascuti
continutul de apa este de 76%, in cazul femeilor peste 60 de ani
procentul de apa este doar de 46%.

Cantitatea de apa este variabila in functie de tipul de tesut,

pentru organismul uman continutul de apa variind intre 4% si 97%.

 In Tabelul 4.2. sunt prezentate valori ale procentelor de apa din
diferite tesuturi.

Se constata din tabel ca si in cazul aceluiasi tesut pot exista

diferente mari ale cantitatii de apa, cum este cazul tesutului nervos.

           

3. Importanta apei in sistemele biologice

            Apa, datorita continutului ridicat in organismele vii si a

proprietatilor sale structurale si fizico-chimice, poate fi considerata
“matricea vietii”, ea intervenind in toate procesele vitale.
            Apa este solventul universal al materiei vii atat la nivel
interstitial cat si intracelular.

            In interiorul celulelor apa are rol de mediu de dispersie,

intervenind intr-o serie de reactii biochimice, cum ar fi hidroliza, si se
formeaza ca produs final al oxidarilor biologice.

            Apa este mediul de transport al substantelor (molecule, ioni,

macromolecule, etc.) de la un organ la altul, prin intermediul fluidelor
circulante extracelulare si de eliminare a produsilor de dezasimilatie in
afara organismului, in procesele de mictiune si transpiratie.

            Apa are rol de protectie mecanica a sistemelui nervos central

sau a embrionului.

            De asemenea constituie mediu de suspensie al unor celule

libere, ca de exemplu elementele figurate ale sangelui,
spermatozoizii,etc.

            Datorita proprietatilor sale: caldura specifica ridicata,  caldura

latenta de vaporizare mare si a conductivitatii termice ridicate, apa are
si un rol de protectie a organismului fata de variatiile termice ale
mediului, contribuind astfel la procesele de termoreglare ale
homeotermelor.

            In concluzie, apa fiind o substanta cu structura complexa si cu

proprietati deosebite, joaca un rol important in desfasurarea proceselor
vitale, fiind indispensabila vietii.

Proprietatile apei
Proprietatile apei
Structura moleculara, determinata de existenta puntilor de
hidrogen si de caracterul dipolar, explica proprietatile specifice ale apei.
Prezenta anomaliilor deosebesc apa de celelalte lichide.
1. Proprietatile fizice ale apei
Proprietatile fizice ale apei, care prezinta insemnatate deosebita
pentru functionalitatea si reglarea unor procese din sistemele vii, sunt:
a) Densitatea Apa, spre deosebire de alte lichide, prin solidificare isi
mareste volumul, determinand micsorarea densitatii. Densitatea
variaza neliniar cu temperatura.
 Anomalia dilatarii apei consta in faptul ca in domeniul 0 0C si 40C
volumul se mareste prin racire,deci densitatea scade. Astfel, la 0 0C
densitatea are valoarea de 999,87 kg/m3, iar la 40C are valoarea
maxima de 103 kg/m3. Dupa cum s-a aratat mai sus, aceasta crestere a
densitatii se datoreaza patrunderii monomerilor liberi in spatiile
intermoleculare ale retelei hexagonale. Comportament al apei in functie
de temperatura explica existenta vietii acvatice in anotimpul rece,
straturile de apa de sub crusta de gheata formata la suprafata au
temperaturi mai ridicate decat cea de inghet.

b) Caldura specifica - reprezinta cantitatea de caldura necesara

unitatii de masa pentru a-si ridica temperatura cu un grad. Caldura
specifica a pei are valoarea de 4180 J/kg·K si este mai mare decat a
altor lichide si a majoritatii solidelor. Ea variaza cu temperatura, avand
un minim la 350C.

Valoarea mare a caldurii specifice permite apei sa anihileze

variatiile mari de temperatura. Astfel, cantitatea mare de apa din
tesuturi va impiedica supraincalzirea sau racirea acestora inainte ca
sistemele de termoreglaj sa intre in functiune.

Sangele, avand in compozitie apa, transporta cantitati importante

de caldura din locul de producere in tot organismul, uniformizand
temperatura acestuia. La suprafata corpului sangele elimina prin
iradiere surplusul de caldura.

c)   Caldura latenta de vaporizare - reprezinta cantitatea de caldura

necesara unitatii de masa ca sa treaca din stare lichida in stare de
vapori. Pentru apa aceasta constanta este de 2,3 ·106 J/kg, valoare
foarte mare in raport cu alte lichide. Aceasta permite ca la temperaturi
ridicate, surplusul de caldura din organismele vii sa fie eliminat prin
evaporare pulmonara (0,73 ·10 6 J/zi) sau prin evaporare cutanata (1,73
·106 J/zi).

d)   Conductivitatea termica- este fluxul termic ce se propaga prin

unitatea de suprafata intre doua puncte aflate la distanta de 1 cm si
cand intre ele exista o diferenta de temperatura de un grad.

La 200C conductivitatea termica a apei are valoarea de 0,59

J/scmK, mai mare decat majoritatii lichidelor. Aceasta valoare ridicata
permite mentinerea constanta a temperaturii corpului (homeostazia
termica), atunci cand caldura nu poate fi evacuata prin circulatia
fluidelor biologice.
e)  Temperaturi nete la transformari de faza:topire la 00C si fiebere
la 1000C, valori ridicate comparativ cu cele ale compusilor similari cu
doi atomi de hidrogen, de exemplu H2S.

f)  Coeficientul de tensiune superficiala are valoarea de 0,0725 N/m

la interfata apa-aer. Aceasta valoare mare este o consecinta a exitentei
puntilor de hidrogen. Moleculele de la interfata apa-substanta nepolara
nu pot realiza numarul complet de legaturi de hidrogen, astfel incat
energia lor potentiala va fi mai mare decat a moleculelor din straturile
interne.

g)  Coeficientul de vascozitate dinamica are valoarea de 1,0050

·10-3 Ns/m2 la 200C. Variaza anormal cu presiunea, intai scade si apoi
creste liniar cu cresterea presiunii.

h)  Constanta dielectrica relativa este aproximativ 80, valoare mare

care arata capacitatea apei de a ioniza substantele ce sunt dizolvate in
ea.

i)   Proprietati optice. Apa este transparenta, lasand sa treaca lumina

vizibila, ceea ce permite dezvoltarea vietii in mediul apos. Apa absoarbe
total radiatiile infrarosii si partial pe cele ultraviolete.

Notiuni de hemodinamica
Notiuni de hemodinamica

            Hemodinamica este un capitol al biofizicii, care se ocupa de

fenomenele fizice legate de circulatia sangelui.

            Sistemul cardiovascular este alcatuit din inima, cu rol de

pompa aspiro-respingatoare, si o retea continua de vase inchise cu
sectiuni diferite (artere,vene si capilare) prin care circula sangele.

            Circulatia sangvina, in afara parametrilor ce caracterizeaza

curgerea oricarui lichid (vascozitate, gradient de presiune, diametrului
conductei), are si particularitati datorita proprietatilor specifice ale
sangelui si ale peretilor vaselor sangvine:

-        sangele este un lichid nenewtonian;

-        peretii vaselor sangvine sunt elastici;

-        circulatia sangelui nu este continua, ci pulsatorie.

 Vascozitatea relativ mare a sangelui, neomgenitatea lui,
expulzarea ciclica sub presiune mare, precum si forma diferita si
variabila a vaselor sangvine determina o curgere care nu este strict
laminara, profilul vitezei nefiind parabolic. Curgerea turbulenta propriu-
zisa se observa, in mod normal, doar in partea initiala a aortei si a
arterei pulmonare. In celelalte vase mari apare o microturbulenta, adica
un regim intermediar intre curgerea laminara si cea turbulenta. Acest
tip de curgere favorizeaza schimburile intre sange si peretii vasului,
precum si omogenizarea substantelor dizolvate.

Pentru ca hematiile sa poata sa treaca prin capilare, acestea se

orienteaza perpendicular pe axul tubului. In cazul cand diametrul
capilarului este mai mic decat cel al hematiilor, acestea se deformeaza
elastic, pentru a fi posibila curgerea sangelui.

Viteza de curgere a sangelui in diferite zone ale aparatului

circulator depinde de sectiunea si rezistenta la curgere a vaselor
sangvine. Aria totala a sectiunii transversale a capilarelor este de 700-
800 ori mai mare decat a aortei, deci viteza medie in capilare va fi
de 103 mai mica decat in aorta unde valoarea mediei este de 0,5 m/s,
iar la nivelul capilarelor de 0,5 mm/s. (vezi Fig.6.6)

Fig.6.6. Variatia vitezei medii a sangelui in vasele sangvine.

Presiunea sangelui sufera variatii mari in aparatul circulator. Este

maxima la nivelul orificiilor ventriculare ale marilor artere (aorta): 120-
130 mm Hg, scade la nivelul capilarelor: 10-30 mm Hg, si ajunge la
valoarea minima de 2-5 mm Hg la nivelul marilor vene.

Presiunea arteriala este caracterizata de doua valori: maxima,

care corespunde presiunii ventriculare in timpul sistolei (p s), si minima,
care este presiunea diastolica (pd). Tabelul 6.2. sunt prezentate presiuni
arteriale pentru organismele vii.
                       Tabelul 6.2. Valori ale presiunii arteriale
ps pd
Organism (mm Hg) (mm Hg)
om 120-140 75-90

cal 180 110

caine 150 100

Curgerea turbulenta este consumatoare de energie si s-a constat ca la

mamifere exista o adaptare a arborelui cardiovascular, pentru evitarea
acestui tip de curgere.

            Tinand cont de valoarea critica a numarului Reynolds, pentru o

curgere laminara trebuie indeplinita conditia:

                           1000                                                   (6
.6)              si de relatia pentru debitul sangvin:

                                                      (6.7)  

Combinand relatiile (6.6) si (6.7) rezulta ca valoarea minima a razei

vasului sangvin trebuie sa satisfaca urmatoarea inegalitate:

                                                                                      (
6.8)                       

Stiind ca  = 1,1 g/cm3  si  = 0,03 Poise, avem:

                        r  0,013Q                                                                 
  (6.9)                           In figura 6.7. sunt prezentate valorile
experimentale ale ale razelor aortei umane si ale unor specii de
mamifere.
     Fig. 6.7. Valori ale razei aortei pentru diferite mamifere.

            Se stie ca turbulenta poate sa apara la nivelul aortei unde

viteza sangelui este cea mai mare. In aorta umana debitul sangvin este
Q = 100 cm3/s, introducand aceasta valoare in relatia (6.9) se obtine
r  1,3 cm. Experimental, pentru raza aortei s-agasit valoarea  rexp =1,5
cm.

            Se poate constata ca relatia (6.9) este satisfacuta si pentru alte

mamifere, ceea ce arata ca natura vie poate sa evite aparitia curgerii
turbulente, care este consumatoare de energie metabolica.

Cristale lichide
Cristale lichide

Cristalele lichide sunt o clasa speciala de substante care din punct

de vedere al mobilitatii se comporta ca lichidele, insa au proprietati
asemanatoare cristalelor, de exemplu, optic, ele sunt birefringente.
Starea de cristal lichid poate fi obtinuta prin topirea, prin racirea
materialului topit sau prin actiunea unui solvent (in cazul substantelor
liotrope).

In cazul substantelor de interes biologic, cristalele lichide sunt

substante organice la care tranzitia solid – lichid se face prin
intermediul unor stari stabile in care substanta este anizotropa, dar
fluida. Aceste faze intermediare se numesc mezofaze, faze
mezomorfe sau fluide condensate cu anizotropie spontana.

Orientarea spatiala a moleculelor sau a agregatelor moleculare este

o caracteristica impotanta care confera substantei proprietati de cristal
lichid. Pentru a se forma faze mezomorfe stabile, moleculele trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:
-        sa fie alungite si sa aiba parti asezate in acelasi plan (exemplu ciclul
benzoic);

-        axa lunga a moleculei sa contina legaturi duble sau triple care sa-I
ofere rigiditate;

-        trunchiul rigid al moleculei sa contina dipoli electrici permanenti,

puternici, dar si grupari care se pot polariza usor;

-        la extremitatile moleculei trebuie sa existe grupari dipolare slabe.

In cazul materiei vii se cunosc trei tipuri de structuri moleculare

care pot indeplini aceste cerinte, si anume:

     molecule organice mici, de exemplu esterii colesterorului

(observatie: colesterolul insasi nu este cristal lichid);

     agregate moleculare elicoidale lungi, sub forma de baghete (exemple

ADN-ul si anumite virusuri);

     structuri asociate care sunt amestecuri de amfoliti cu solventi polari,

cum ar fi apa, obtinandu-se la o anumita concentratie o orientare a
gruparilor  hidrofile si hidrofobe (exemplu membrana celulara).

Cristalele lichide, in functie de conditiile de formare a fazei

mezomorfe, se pot clasifica in:

a)      termotrope - care se obtin intr-un anumit domeniu de temperatura

(Fig. 3.2). Dupa orientarea spatiala a moleculelor, acestea se impart
in:

-        nemantice - in care toate moleculele se aranjeaza cu axa lunga

dupa o directie preferentiala. Aceste cristale au o transparenta de
100%, insa nu au activitate optica.

-        colesterice - sunt formate din straturi in care moleculele sunt

orientate cu axa lunga paralel.Straturile sunt rotite continuu spre
stanga sau spre dreapta cu un anumit unghi, ce difera de la un strat
la altul, obtinandu-se astfel o structura de tip elicoidal. Aceste
cristale sunt optic active.

-        smectice - care au o structura stratificata, grosimea unui strat fiind

egala cu axa lunga a moleculelor (exemplu mielina).
Fig. 3.2. Cristale lichide termotrope. (a) nemantice, (b) colesterice, (c)
smectice.

b)     liotrope - se obtin intr-un anumit domeniu de concentratie.

            Lichidele biologice, fiind formate dintr-o parte hidrofila si din

doua parti hidrofobe, au un caracter amfoter. Astfel, intr-un anumit
domeniu de concentratie al mediului apos, care este puternic polar, ele
formeaza structuri micelare sferice, cilindrice, prismatice sau structuri
lamelare (fig. 3.3.).

Fig. 3.3. Cristale lichide liotrope.

            Micelele sunt complexe moleculare, rezultate in urma

interactiunilor de tip van der Waals ale unor compusi moleculari, care
pot fi constituiti din molecule mici sau macromolecule. Stabilitatea
acestor agregate moleculare este asigurata de legaturile hidrofile si
interactiunile hidrofobe.

            Acest tip de structura moleculara se regaseste in membranele

celulare, care  au caracteristicile unor cristale lichide.

Fenomene capilare
 Fenomene capilare

1. Interfata solid – lichid

Fenomenele superficiale au loc si la contactul dintre solid si lichid.

In acest caz trebuie sa se tina cont atat de fortele de coeziune F C dintre
moleculele lichidului, cat si de fortele de adeziune F A dintre moleculele
solidului si ale lichidului. Aceste forte au un rol important in forma
suprafetelor libere a lichidelor in regiunea de contact cu solidul.

Suprafata libera a lichidului dintr-un vas cu sectiune mare poate fi

plana, cand rezultanta   a fortelor de coeziune si adeziune este
indreptata in lungul peretelui vasului, sau sub forma de menisc.
Meniscul este concav cand   este orientata spre exteriorul vasului, in
acest caz lichidul uda solidul. Daca   este indreptata spre interior,
meniscul este convex si lichidul nu uda solidul. Rezultanta este
perpendiculara pe tangenta dusa la suprafata libera in unghiul de
racord . Suprafata de la mijlocul vasului este orizontala, deoarece in
aceasta zona actioneaza numai fortele de coeziune.

Un solid in raport cu lichidele (Fig.5.3) poate fi:

Fig.5.3. Forma suprafetelor libere a lichidelor la contactul cu diferite solide: a) menisc concav

(solid liofil); b) suprafata orizontala (solid indiferent); c) menisc convex (solid liofob).

a)  solid liofil (hidrofil in cazul apei) cand     si 0    /2,

menisc concav, fiind udat de lichid;

b)  solid indiferent cu  = /2, suprafata libera a lichidului fiind

orizontala;

c)  solid liofob (hidrofob) cand     ,     /2, menisc convex,

lichidul nu uda solidul.

2. Capilaritatea
 Consideratiile prevazute in paragraful anterior se regasesc si in cazul tuburilor cu
diametre mici (10-6  d10-3), numite tuburi capilare. Cu ajutorul lor se pune in
evidenta  fenomenul cunoscut sub numele decapilaritate, care consta in urcarea sau
coborarea lichidului in tub in raport cu nivelul lichidului din vas.

In cazul suprafetelor curbe din tuburile capilare, fortele de tensiune superficiala, care
actioneaza tangent in fiecare punct al meniscului, au o componenta indreptata in lungul tubului.
Rezultanta acestor componente se numeste forta Laplace si este orientata spre exteriorul
lichidului pentru meniscul concav, respectiv spre interior in cazul meniscului convex (Fig.5.4.).
Forta Laplace va determina aparitia unei presiuni suplimentare capilare, p s, de forma:

            ps = 2 / r                                                                                (5.4)             

unde r este raza capilarului.

            Deci, sub actiunea fortelor de tensiune superficiala la nivelul meniscului are loc un salt
de presiune p, expresia pentru meniscul ideal fiind:

            p = pext - pint = 2 / r                                                             (5.5)               

Fig. 5.4. Forta Laplace; a) menisc concav si b) menisc convex.

            Datorita acestui salt presiunea de-a lungul capilarului variaza astfel: sub meniscul
concav este p0 - 2/r, deci mai mica decat presiunea atmosferica (p0), si creste spre baza
tubului capilar ajungand la nivelul lichidului din vas egala cu p 0. Deci, in tot capilarul presiunea
este mai mica decat cea atmosferica, si lichidul urca in tub. In cazul lichidului care nu uda
peretii capilarului, fenomenele se petrec invers, are loc o depresiune capilara, respectiv o
scadere a presiunii in tubul capilar de la valoarea p0 + 2/r la nivelul meniscului convex pana la
p0, la baza tubului capilar.

            In cazul lichidelor reale, in expresia presiunii suplimentare trebuie sa se tina cont si
de contributia unghiului de racord dintre suprafata libera si peretii tubului.

            Ascensiunea pentru tuburile capilare liofile si depresiunea capilara pentru tuburile

capilare liofobe este data de legea lui Jurin:

                                                                                                    (5.6)
 unde  - coeficientul de tensiune superficiala,  - densitatea lichidului, g – acceleratia
gravitationala, r – raza capilarului si -unghiul de racord.

            Capilaritatea este un fenomen foarte des intalnit in lumea vie, dar este produs si pe
cale artificiala. Astfel, sta la baza ascensiunii sevei in tulpinile si frunzele plantelor, contribuie la
circulatia sangvina in capilarele organismelor vii, la mentinerea umiditatii solului. Utilizarea
hartiei de filtru, a buretelui si vopsirea fibrelor se bazeaza tot pe fenomene capilare.

           

5.3. Adsorbtia

            La nivelul interfetelor dintre doua faze pot aparea modificari de concentratie ale
substantelor aflate in contact. Astfel, substantele liofobe se aglomereaza la suprafata lichidului,
concentratia superficiala fiind mult mai mare decat cea din volumul de lichid, determinand
scaderea tensiunii superficiale. Deci, apare o repartitie inegala a substantelor intre fazele
sistemului heterogen.

            Adsorbtia este fenomenul de acumulare si fixare a moleculelor unei substante pe

suprafata unui suport lichid sau solid. Faza care retine moleculele se numeste adsorbant, iar
substanta care se fixeaza se numesteadsorbit.

Observatie: Adsorbtia este un fenomen de suprafata, spre deoserbire de absorbtie care este

un fenomen de volum.

Fenomenul de adsorbtia se poate clasifica dupa mai multe criterii.

1.     Din punct de vedere al interfetelor exista:

-        adsorbtie gaz-lichid;

-        adsorbtie gaz-solid;0

-        adsorbtie lichid-lichid;

-        adsorbtie lichid-solid.

Pentru biologie, importanta deosebita prezinta ultimele doua interfete.

2.  In functie de tipul de interactiune de la suprafata de separare:    

-        adsorbtie fizica – permite formarea pe suprafata adsorbantului a unui strat, de regula

monoatomic, sub actiunea fortelor van der Waals.

-        adsorbtie chimica (chemisorbtie) – adsorbantul formeaza un complex molecular nou cu

adsorbitul prin diferite tipuri de legaturi chimice.                                                           

3. In functie de marimea fortelor dintre moleculelor adsorbantului, F 0 , si a    fortelor dintre

moleculele de adsorbant si adsorbit, F,:
-        adsorbtie pozitiva  - cand F0  F, atunci moleculele adsorbitului sunt “ impinse” spre patura
superficiala, unde creste concentratia lor. Acest tip de adsorbtie se intalneste la substantele
tensioactive.

-        adsorbtie negativa  - cand F0  F, atunci moleculele adsorbitului se acumuleaza in volumul

lichidului, si de fapt, practic este absorbtie. Se intalneste la solutiile de electrolit.

Adsorbtia este un proces in mare masura reversibil, fenomenul invers se

numeste desorbtie. Cele doua procese au un anumit grad de selectivitate si, din acest motiv, au
o larga aplicabilitate in cromatografie, pentru separarea prin elutie a componentelor unui
amestec fixat pe un suport.

TEME:

1.     Ce reprezinta interfata. Exemple.

2.     Cum se defineste coeficientul de tensiune superficiala.

3.     Fenomenul de capilaritate.

4.     Ce este adsorbtia.

Reologia
Reologia

            Reologia studiaza curgerea lichidelor reale (0), unde au loc

pierderi datorita frecarilor dintre straturile de lichid.

            In cazul lichidelor newtoniene curgerea nu influenteaza

coeficientul de vascozitate dinamica, deoarece la o temperatura data
acesta are o valoare constanta. In schimb, coeficientul de vascozitate al
lichidelor nenewtoniene este dependent de conditiile de curgere.

            Exista doua regimuri de curgere pentru un lichid vascos:

laminar si turbulent.

Fig. 6.4. Profilul vitezelor; a) curgere laminara si b) curgere turbulenta.

            In curgerea laminara straturile de lichid se deplaseaza paralel
unele fata de altele, incat liniile de curent nu se intersecteaza. Viteza de
curgere nu are componenta radiala. Curgerea laminara poate fi
stationara sau nestationara. In regim laminar, profilul vitezelor in
sectiune transversala este parabolic, avand valoare maxima de-a lungul
axului tubului (Fig.6.4.a).

            Curgerea turbulenta   se caracterizeaza prin traiectorii

dezordonate ale particulelor de lichid, astfel incat straturile se amesteca
intre ele. Acest regim de curgere apare daca viteza lichidului creste
depasind o valoare critica (vc), si/sau sectiunea tubului se mareste. In
acest caz, exista componente radiale ale vitezei de curgere. Curgerea
turbulenta este numai nestationara. Daca in timpul curgerii apar miscari
de rotatie (vartejuri, turbioane) curgerea turbulenta devine curgere
turbionara. In regim turbulent, profilul vitezei nu mai este parabolic
(Fig.6.4.b). Curgerea turbulenta este consumatoare de energie.

Caracterul laminar sau turbulent al curgerii unui fluid printr-un

tub cu peretii rigizi se poate stabili cu ajutorul numarului lui
Reynolds (Re):

                                                                                        (
6.5)

unde v - viteza de curgere, r – raza tubului,  - densitatea fluidului

si  - coeficientul vascozitate dinamica a fluidului.

            S-a vazut ca pentru conditii date (lichid si tub) exista o viteza

de curgere critica (vc), peste care curgerea devine turbulenta, viteza
care este corespunzatoare unui numar Reynolds critic, a carui valoare
este    = 1000. In functie de aceasta valoare exista regimurile de
curgere:

a)     Re    -curgere laminara;

b)       = 1000  Re  2000  -curgere nestabila;

c)     Re  2000 curgere turbulenta.

Propagarea excitatiei.
Mecanisme
Propagarea excitatiei. Mecanisme
Starea de excitatie a unei celule se exprima din punct de vedere
electric prin potentialul local si potentialul de actiune. Propagarea
excitatiei in cazul celulei axonale se face sub forma de unda de-a lungul
membranei. In functie de tipul stimulului ce produce excitatia si de
natura fibrei nervoase exista mai multe mecanisme de propagare a
excitatiei.
1. Propagarea pasiva
Potentialul local este raspunsul membranei la actiunea stimulilor
subliminari (vezi 8.2.2.1.). Nu se constituie intr-un influx nervos si se
propaga decremental de-a lungul membranei axonale, datorita
proprietatilor electrice (conductibilitate) ale acesteia.
In figura 8.4. este prezentata schema electrica echivalenta care
pune in evidenta proprietatile de cablu ale membranei axonale. Se
realizeaza prin legarea circuitelor echivalente ale fiecarei portiuni de
membrana, conectate intre ele prin intermediul rezistentei
citoplasmatice, notata cu Ri. Rezistenta lichidului interstitial poate fi
neglijata, datorita volumului mare de electrolit. S-au neglijat sursele de
t.e.m., iar rezistentele canalelor ionice au fost inlocuite prin rezistenta
lor echivalenta Rm:

                                                          (8.4)    
                   
Astfel, s-a obtinut o structura de cablu cu elemente distribuite.

Fig. 8.4. Caracteristicile de cablu ale membranei axonale;

Ri  - rezistenta citoplasmei; Rm,C – rezistenta,
respectiv   capacitatea membranei
            Semnalul (depolarizarea) rezultat la aplicarea unui stimul se
propaga de-a lungul cablului, amplitudinea lui scazand exponential cu
distanta, din cauza pierderilor energetice pe rezistenta circuitului
(Fig.8.5.).

Fig. 8.5. Descresterea exponentiala a depolarizarii

in propagarea electrotonica
            Distanta la care amplitudinea scade la 1/e (37%) din valoarea
initiala se numesteconstanta de lungime (), fiind data de relatia:

                                                                                
(8.5)
             Se poate demonstra ca   (d)1/2, unde d este diametrul
axonal. Din relatia (8.5) se constata ca atenuarea semnalului este cu
atat mai pronuntata, cu cat rezistenta membranei este mai mica, iar
cea a citoplasmei mai mare. Rezistenta citoplasmei depinde de
concentratia purtatorilor de sarcina, care-i determina rezistivitatea si de
sectiunea neuronului.
            Capacitatea membranei cauzeaza un raspuns gradual al celulei
la excitatie intr-un anumit timp. Constanta de timp () este data de
expresia:
                         =
RmC                                                                      (8.6)                     
  
si joaca un rol esential in transmiterea informatiei prin sinapse.
            In concluzie, proprietatile de cablu ale membranelor neuronale
constituie baza biofizica a proceselor integrative de sumare spatiala si
temporala a semnalelor electrice, fiind importanta pentru prelucrarea
informatiei de catre sistemul nervos central.
           
 2. Propagarea regenerativa
Potentialul de actiune este raspunsul membranei celulare la
actiunea unor stimuli supraliminari, fiind purtatorul unei informatii ce
trebuie transmisa. Propagarea excitatiei din locul unde s-a produs se
face in lungul fibrei nervoase sub forma de influx (impuls) nervos,
realizandu-se in doua moduri, in functie de tipul fibrei nervoase:
nemielinizata sau mielinizata.
In stare de repaus, ca la toate celulele, membrana axonala a
fibrei nervoase este polarizata negativ pe fata interna, spre axoplasma,
si pozitiv pe fata externa, spre lichidul interstitial.
La fibrele nervoase nemielinizate, in locul unde se produce un
potential de actiune, se modifica polaritatea membranei, astfel fata
exterioara devine negativa, iar cea interioara pozitiva. Aceasta
depolarizare determina aparitia unei diferente de potential intre zona
activa si zonele invecinate inactive si, ca urmare, generarea unor
curenti locali, numiti curenti Hermann (Fig.8.6).

         Fig.8.6.Propagarea recurenta a excitatiei 

                       intr-o fibra nervoasa nemielinizata.
Curentii locali Hermann “scurtcircuiteaza” atat axoplasma cat si
lichidul interstitial, sensul lor fiind spre regiunile mai electronegative.
Ca urmare, zonele adiacente se depolarizeaza, deci curentii locali
actioneaza ca stimul de declansare a excitatiei in aceste zone. Asadar,
in fibrele nervoase nemielinizate impulsul nervos se propaga din
aproape in aproape, adica recurent.
La vertebrate, axonii neuronilor sunt inveliti intr-o teaca
izolatoare de mielina de grosime de cca. 2 m, diametrul fibrei
nervoase fiind de ordinul 10 m. Din loc in loc, la distante de 1-3 mm,
mielina este intrerupta de noduri Ranvier de dimensiuni de aproximativ
1 m, unde membrana axonala vine in contact cu lichidul interstitial
(Fig. 8.7.). Datorita compozitiei sale lipidice, teaca de mielina
actioneaza ca un izolator electric, curentii ionici locali se propaga prin
salt de la un nod Ranvier activ la altul inactiv, determinand
depolarizarea lui. Ei se numesc curenti Stämpfli  si se propaga cu viteze
mult mai mari decat decat curentii Hermann.
Fig.8.7. Propagarea saltatorie a excitatiei intr-o fibra    nervoasa
mielinizata
Deci, in cazul fibrelor nervoase mielinizate, propagarea influxului
nervos se face saltatoriu.
Indiferent de tipul de fibra nervoasa propagarea excitatiei este
bidirectionala, atat ortodromic (de la dendrite catre butonii sinaptici),
cat si antidromic. In cazul unui nerv, unidirectionalitatea fiziologica de
propagare este asigurata de structura specifica a sinapselor, care
asigura contactele dintre neuroni.
Propagarea influxului nervos este regenerativa, in fiecare portiune
a membranei axonale forma si amplitudinea potentialului de actiune
raman aceleasi, pierderile energetice pe rezistente fiind compensate pe
cale metabolica.
Viteza de propagare a influxului nervos depinde de:
-        caracteristicile structurale ale fibrei nervoase, fiind proportionala cu
diametrul la fibrele mielinizate si cu radacina patrata a diametrului in
cazul celor nemielinizate;
-        temperatura: se tripleaza pentru o crestere a temperaturii cu 10 0C
in domeniul fiziologic;
-        starea metabolica a fibrelor nervoase.
In tabelul  sunt sunt prezentate valorile experimentale ale vitezei
de propagare a influxului nervos pentru diferite tipuri de fibre nervoase,
la temperatura de 20 0C, in functie de diametrul fibrei nervoase (d).
Tabel  Viteza de propagare a influxului nervos prin fibre nervoase

Specia Tip de fibra d v

animala nervoasa [m] [m/s]
mielinizata 13-17 78-102
pisica
nemielinizata 0,5 0,53
mielinizata 4-8 24-48
iepure
nemielinizta 0,5-1 0,53-2
meduza nemielinizata 6-12 0,50
 sepie nemielinizata 1500 20
Se constata ca in fibrele mielinizate viteza de propagare a
influxului nervos poate atinge valoride peste 100 m/s, pe cand in cele
nemielinizate, specifice nevertebratelor, este de 1-2 m/s.
Adaptarea la conditiile de supravietuire la unele animale
inferioare s-a realizat prin marirea diametrului fibrei nervoase, crescand
astfel viteza de propagare a excitatiei.
In cazul vertebratelor, prin  evolutie, solutia a fost dezvoltarea
fibrelor mielinizate, care asigura prin propagarea saltatorie a influxului
nervos, rapiditatea transmiterii informatiilor din mediul exterior si a
comenzilor de la centrii nervosi spre periferie.
3. Parametrii sistemelor excitabile
Declansarea potentialului de actiune are loc numai atunci cand
este indeplinita relatia de dependenta hiperbolica intre intensitatea (I)
si durata (t) a stimulului laminar. Relatia este data de legea empirica
Weiss-Lapicque:

                                                                      (8.7
)                                   
unde a si b sunt constante ce depind de pragul de excitabilitate al
sistemului.
Reprezentarea grafica a legii Weiss-Lapicque este ilustrata in
figura 8.8.
            Pentru   avem:
                        I = b =
R                                                            (8.8)
Constanta b este un parametru caracteristic al sistemului excitabil si
poarta numele dereobaza (R).

Fig. 8.8. Intensitatea I in functie de durata t a stimulului laminar.

            Reobaza reprezinta intensitatea minima a unui stimul cu durata
infinita, care provoaca un raspuns din partea sistemului excitabil.
            Se defineste timpul util (tu) – ca fiind durata minima de actiune
a unui stimul corespunzator unei intensitati laminare egale cu reobaza.
Deoarece, timpul util nu poate fi masurat cu precizie, ca parametru de
referinta pentru timp se utilizeaza cronaxia (C). Ea reprezinta durata
minima a unui stimul cu intensitatea egala cu dublul reobazei (I = 2R),
care provoaca excitarea sistemului.
            In concluzie, reobaza si cronaxia, parametrii masurabili
experimental, caracterizeaza excitabilitatea sistemului.

TEME:

1.     Excitarea membranei celulare. Clasificarea stimulilor.

2.     Sa se defineasca potentialul local (electrotonic) al membranei

celulare.

3.     Descrieti fazele potentialului de actiune.

4.     Descrieti mecanismele de propagare a influxului nervos

Difuzia prin membrane

Difuzia prin membrane

            Membrana reprezinta o pelicula de grosime foarte mica, care

desparte medii de dispersie cu caracteristici fizico-chimice diferite. Ea
actioneaza ca o bariera fizica intre doua fluide, dar permite un anumit
grad de comunicare intre acestea.
            O membrana este caracterizata prin grosimea, , si
premeabilitatea, P, care se defineste ca:

                          
                                                                                 (6.11)
unde Dm este coeficientul de difuzie al membranei. Permeabilitatea  in
SI se masoara m/s.
            Sensul fizic al permeabilitatii este:  viteza de patrundere a
diferitelor substante prin membrana in conditii de concentratii date,
fiind determinata de structura membranei, iar pentru aceeasi
membrana de tipul particulei difuzante. Deci, permeabilitatea  trebuie
determinata pentru fiecare sistem difuzant in parte.
            Din punct de vedere al permeabilitatii, membranele pot fi
clasificate in urmatoarele categorii:

     membrana impermeabila – nu permite traversarea ei nici de

solvent si nici de solvit;

     membrana permebila – este permeabila atat pentru solvent cat

si pentru solvit;

     membrana selectiv permeabila – este permeabila numai pentru

anumiti solventi si solviti. La randul ei se clasifica in:

-        membrana semipermeabila – permeabila numai pentru solventi;

-        membrana ireciproc permeabila – are permeabilitate diferita pentru

cele doua sensuri ale aceluiasi solvit.

In organismele vii se gasesc membrane permeabile si selectiv permeabile. Membranele

biologice sunt caracterizate prin permeabilitati foarte mari pentru apa, deorece componentele
membranei se afla in stare hidratata. De asemenea au permeabilitati ridicate pentru anumite
molecule polare (glucoza, uree) si pentru unii ioni (K +, Na+. Cl- etc). Pentru alte substante sunt
impermeabile, ceea ce determina acumularea unor anumite molecule pe cele doua fete ale
membranei si, implicit, aparitia unor fenomene si procese la nivelul lor.

Importanta tensiunii
superficiale pentru sistemele
biologice
Importanta tensiunii superficiale pentru
sistemele  biologice

In general, coeficientul de tensiune superficiala al lichidelor

biologice este mai mic decat al apei, ceea ce demonstreaza ca
moleculele de interes biologic sunt substante tensioactive.

            In organismele animale axista doua categorii de agenti

tensioactivi:

     molecule care actioneaza in mod secundar ca substante tensioactive,

cum sunt majoritatea catabolitilor ajunsi in stadiul de acizi organici,
 care sunt tensioactivi. Exemplu lipidele si glucidele metabolizate la
stadiul de cataboliti acizi.

     substante ce au ca rol principal scaderea tensiunii superficiale. Din

aceasta categorie fac parte acizii biliari: glicocolic si taurocolic, care
formeaza saruri solubile in apa cu metalele alcaline. Sarurile acizilor
biliari sunt agenti tensioactivi foarte puternici, ele ataca bolul
alimentar din duoden prin scaderea tensiunii superficiale a grasimilor
alimentare, ducand la emulsionarea lor si usurand astfel actiunea
lipazei pancreatice.

Substantele tensioactive in organism produc scaderea tensiunii

superficiale si prin aceasta conditioneaza procesele de permeabilitate
ale membranelor biologice, astfel favorizeaza permeabilitatea si
resorbtia intestinala.

Agentii tensioactivi sunt utilizati ca adjuvanti in industria

farmaceutica, mizandu-se tocmai pe cresterea permeabilitatii
membranare. Anestezicele, deoarece micsoreaza coeficientul de
tensiunea superficiala a sangelui, sunt substante tensioactive.

Tensiunea superficiala conditioneaza forma celulelor circulante

(celule libere), care in general este sferica, suprafetele membranelor
celulare avand arie minima. Astfel, daca celula nu
prezinta endoschelet  membrana ia forma sferica, ceea ce corespunde
unei energii potentiale superficiale minime. Desigur, celula poate avea
si o alta forma, insa mentinerea ei se face cu cheltuiala suplimentara de
energie metabolica.

Proprietatile amiboidale ale unor celule implica modificari locale

ale tensiunii superficiale, modificari realizate prin activarea unor enzime
proteolitice.

Unele insecte (Hydrometa, Halobater etc) folosesc pentru

locomotie proprietatile elestice ale stratului superficial de apa. Aceste
insecte prezinta adaptari specifice, de exemplu sunt foarte usoare si
extremitatile membrelor sunt unse cu grasimi hidrofobe, care impiedica
udarea lor. Gasteropodul Aeolis secreta un mucus pe care
pluteste,  mucus ce are densitate mai mica decat apa, dar tensiune
superficiala mai mare decat a apei.

Parametri si functii de stare

Parametri si functii de stare
 Starea unui sistem termodinamic este definita de totalitatea
marimilor fizice, chimice, biologice etc., care il caracterizeaza. Unele din
aceste marimi pot fi masurate direct si se numesc parametri de stare,
de exemplu temperatura (T), volumul (V), presiunea (p). Parametrii de
stare isi modifica valoarea atunci cand conditiile exterioare se modifica.
Relatiile care se stabilesc intre parametrii de stare ai unui sistem
se numesc ecuatii de stare.
In functie de varatia spatiala sau temporala a parametrilor de
stare un sistem termodinamic se poate afla in:

       stare de echilibru - parametrii lui de stare raman constanti in

spatiu si  timp;

       stare stationara - diferiti parametri ating valori constante, dar care

totusi sunt diferite de acelea din alte zone ale sistemului;

       stare de neechilibru stationar - parametrii variaza de la un

punct la altul, dar raman constanti in timp;

       stare de neechilibru nestationar - parametrii variaza atat in

spatiu cat si in timp.

            Echilibrul termodinamic poate fi atins numai in sistemele

inchise. In sistemele deschise, specifice sistemelor biologice, procesele
energetice nu ating starea de echilibru, ci numai o stare stationara
(echilibru dinamic) de mentinere a organizarii proceselor energetice,
care asigura dezvoltarea prin schimb de substanta si energie.

            Alte marimi care definesc starea energetica si sensul de

evolutie al unui sistem termodinamic sunt  functiile de stare, marimi
ce nu pot fi masurate direct, ele fiind exprimate in functie de parametrii
de stare. Termodinamica utilizeaza urmatoarele functii de stare: U-
energia interna, H-entalpia, S-entropia, F-energia libera Helmholtz,
marimi asupra carora se va reveni in paragrafele urmatoare.

Procese termodinamice
Procese termodinamice

Procesul termodinamic este orice modificare care se produce in

sistem ca urmare a variatiei in timp a cel putin unuia din parametrii de
stare. Procesul termodinamic este echivalent cu o transformare de
stare.
 Clasificarea proceselor termodinamice se poate face dupa mai
multe criterii:

a)     dupa marimea variatiei parametrilor de stare:

- procese elementare – cu o variatie foarte mica a parametrilor de

stare;

- procese finite – cel putin unul dintre parametrii de stare sufera o

variatie relativ mare;

b)     dupa natura starilor intermediare:

- procese cvasistatice – au loc cu  viteza foarte mica astfel, incat orice

stare intermediara se poate considera o stare de echilibru;

- procese necvasistatice – decurg cu viteza mare, iar starile

intermediare sunt diferite de starile de echilibru.

c)     dupa sensul procesului:

- procese reversibile - daca se schimba sensul de variatie al

parametrilor de stare, sistemul trece prin aceleasi stari intermediare ca
in procesul direct;

- procese ireversibile - procesele a caror revenire in starea initiala se

face  obligatoriu prin cu totul alte stari intermediare ca in procesul
direct.

d)   dupa parametrul de stare care ramane constant:

- proces izoterm  - cu T = const., ecuatia procesului fiind: pV = const.;

- proces izocor  - cu V = const., ecuatia procesului fiind: p/T = const.;

- proces izobar  - cu p = const., ecuatia procesului fiind: V/T = const.;

- proces adiabatic - nu exista schimb de caldura cu mediul inconjurator

(Q=0), ecuatia procesului fiind: pV = const. ( - coeficient adiabatic);

-proces politrop - energia schimbata este constanta.

e)  dupa distinctia intre starile finale si initiale:

- procese inchise (ciclice) -  starea finala si cea initiala coincid;

- procese deschise - starea finala si cea initiala nu coincid.

             Tipuri de procese termodinamice reprezentate in coordonate

Clapeyron (p,V) sunt schitate in figura 1.1.

Fig.1.1. Procese termodinamice: (a) reversibil; (b) ireversibil; (c)

izoterm;

(d) izobar; (e) izocor; (e) ciclic.

            Procesele din sistemele biologice, care sunt sisteme deschise,

se pot desfasura numai daca exista schimburi permanente (alimentatie,
respiratie, informatie etc) cu mediul exterior.

Osmoza
Osmoza

Osmoza repezinta transportul de solvent printr-o membrna semipermeabila, care

desparte doua compartimente continand aceasi solutie, dar de concentratii diferite. Sensul
fluxului osmotic este de la concentratie mica a solvitului spre concentratie mare a solvitului.

Acest proces decurge spontan, deci pasiv, si daca nu este oprit

duce la egalizarea concentratiei solvitului in cele doua compartimente.

1. Presiunea osmotica

Fenomenul de osmoza poate fi pus in evidenta realizand un experiment in care se

utilizeaza un vas mare (1) ce contine un solvent pur (apa) si un dispozitiv numit osmometru
(2), format dintr-un tub, care in partea inferioara este prevazut cu o membrana
semipermeabila (vezica de porc). In tub se gaseste o solutie cu acelasi solvent (solutie de
zaharoza).
 Transportul solvitului fiind imposibil, apre un flux de solvent
dinspre vasul mare spre osmometru, ceea ce determina crestera
volumului de solutie si implicit nivelul lichidului din tub (Fig.6.9).
Deoarece membrana este impermeabila pentru solvit, acesta nu poate
patrunde in vasul mare, ceea ce cauzeaza neegalizarea concentratiilor.
Insa, se obtine o diluare a solutiei din tub prin patrunderea solventului
pur.

Fig.6.9. Fenomenul de osmoza.

Echilibrul se stabileste numai atunci cand presiunea hidrostatica

exercitata de lichidul ce a urcat in tub egaleaza presiunea exercitata de
solutie, numita presiune osmotica ()

             =gh                                                                        
          (6.12)        

unde  - densitatea solutiei si g – acceleratia gravitationala.

            In cazul in care o membrana semipermeabila separa doua

solutii de concentratii diferite si, din exterior, asupra solutiei mai
concentrate se exercita o presiune foarte mare, se constata ca
solventul difuzeaza, in mod fortat, de la solutia mai concentrata spre
cea mai diluata, fenomen cunoscut sub numele de osmoza inversa.

            Acest fenomen are importante aplicatii, de exemplu, este

utilizat in instalatiile pentru desalinizarea apei.

            Se intalneste la animalele acvatice si la unele pasari, care isi

asigura apa potabila din apa de mare, care fiind foarte sarata are si o
presiune osmotica mare.

            Van’t Hoff a facut o analogie intre presiunea exercitata de o

solutie diluata de neelectrolit si presiunea exercitata de un gaz,
enuntand legea:

            Presunea osmotica, , exercitata de o solutie diluata de

neelectrolit este numeric egala cu presiunea pe care ar exercita-o
solvitul,  daca la temperatura data s-ar afla in stare gazoasa si ar ocupa
singur un volum egal cu al solutiei:

                          
                                                             (6.13)

relatie care exprima legea lui van’t Hoff.

unde: V – volumul solutiei; m s- masa solvitului;  - masa molara a

solvitului; R – constanta universala a gazelor; T – temperatura absoluta
a solutiei.

Daca se tine cont ca m s/ =  reprezinta numarul de moli de solvit,

iar /V = CM concentratia molara a solutiei, relatia (6.13) devine:

                         =
CMRT                                                                    (6.14)

relatie ce reprezinta o alta forma a legii lui van’t Hoff.

            Se constata ca pentru solutii diluate de neelectrolit presiunea

osmotica depinde numai de concentratia solutiei si de temperatura.

Legea lui van’t Hoff nu este valabila pentru solutii concentrate

aflate la temperaturi mai mari de 40 0C, pentru solutii de
electrolit  si  macromoleculare.

2. Osmoza in biosisteme

            Osmoza este implicata in multe fenomene fiziologice ce au loc

la diferite nivele de organizare a materiei vii. Intervine in procesele de
transport al apei si al substantelor nutritive in organism, in mentinerea
volumului si arhitecturii celulare, a metabolismului celular.

La plante, de exemplu, apa incarcata cu substantele nutritive dizolvate din sol patrunde
prin osmoza in radacinile plantelor, iar in asociere cu fenomenul de capilaritate asigura
ascensiunea sevei in plante.

In tesuturi osmoza are efecte mecanice, determinand o stare de

tensiune mecanica, numita turgor. Astfel, la plantele cu membrana
celulozica, prin patrunderea apei prin osmoza in celule, tesuturile
vegetale devin mai consistente si au o rezistenta mecanica ridicata.

TEME:
 1. Ce reprezinta vascozitatea.
2. Indicati deosebirile dintre curgerea laminara si turbulenta.
3. Difuzia – prima lege a lui Fick.
4. Ce este fenomenul de osmoza si unde apare in biosisteme.

DETERMINAREA
COEFICIENTULUI DE TENSIUNE
SUPERFICIALA
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALA

A.    Consideratii teroretice
Consideram o masa de lichid; moleculele componente se atrag cu forte numite forte de coeziune (de tip Van
der Waals) a caror valoare scade o data cu cresterea distantei dintre molecule.  Distanta de la care fortele de coeziune
devine neglijabila definesc sfera de actiune moleculara. Fortele de atractie se manifesta intre moleculele de natura
diferita (solid-lichid, lichid-gaz) se numesc forte de adeziune si determina impreuna cu fortele de coeziune fenomene
superficiale. Moleculele aflate in interiorul lichidului vor fi supuse unor forte egale, uniform distribuite, a caror
rezultanta este nula. Moleculele aflate in stratul periferic de separare lichid-gaz vor fi supuse la forte de atractie diferite,
deci rezultanta lor diferita de zero, va fi indreptata spre interiorul lichidului si perpendicular pe suprafata libera.
Moleculele aflate sub suprafata aparenta a lichidului, pana la adancime egala cu raza sferei cu actiune moleculara
alcatuiesc stratul superficial sau periferic.
Acest strat exercita asupra restului de lichid o apasare ca si cum ar fi o membrana elastica in extensie, care
tinda sa revina, la forma initiala de suprafata minima. Forta care are tendinta sa micsoreze cat mai mult aria acestei
suptafete periferice, se numeste forta de tensiune superficiala.
Raportul dintre forta de tensiune superficiala si lungimea stratului periferic pe care actioneaza, depinde de
natura lichidului si temperatura.Acest raport se noteaza si se numeste coeficient de tensiune superficiala.

Aceasta se defineste ca fiind energia potentiala in unitatea de suprafata libera a lichidului, sau este numeric
egal cu lucrul mecanic necesar pentru a mari suprafata membranei periferice cu unitatea:

 S.I. =
I.Metoda ascensiunii capilare
A.    Consideratii teoretice
Fenomenele capilare constau in variatia inaltimii lichidului in tuburile capilare (r<2,5 mm) fata de nivelul
lichidului din vas in functie de raportul ce exista intre functia de coeziune si cea de adeziune.
Daca forta de adeziune Fa > Fo (fig.) (forta de coeziune), lichidul uda peretii tubului, iar forma meniscului este
concava. Daca Fa < Fo (fig.), lichidul nu uda peretii vasului, iar forma stratului periferic este convexa.
Folosind legea lui Jurin, ajungem la formula:

I.B.Metodica experimentala
Modul de lucru
1.Se verifica starea de curatenie a capilarelor.
 2.Pentru a se asigura un  unghi de racordare nul, se introduce capilarul in in lichid la o adancime mai mare si
apoi se ridica cu 2-3 cm. Lichidul din capilar va cobora la nivelul corespunzator h.
3.Se citeste nivelul lichidului din capilar, folosind un catetometru, format dintr-o luneta ce gliseaza pe un
suport prevazut cu un subler.
h=h2 - h1
Raza capilarului se determina din relatia:

 unde   pentru apa este cunoscut:  N/m

Coeficientul de tensiune superficiala se determina din relatia:
Lichidul h1 mm h2 h r
 h
mm mm mm (N/m) (kg/m3) mm
Eroarea se calculeaza:

  dar 
deci:

II.Metoda picaturilor
II.A. Consideratii teoretice
Un lichid care este lasat sa curga printr-un tub cu orificiul stramt, nu curge continuu ci intermitent, prin
picaturi. Fiecare picatura se desprinde atunci cand greutatea ei devine egala cu forta de tensiune superficiala.

Astfel:  mg=2

V1  unde V1 este volumul unei picaturi

Rezulta: 

Daca avem n picaturi, V1= , si relatia devine: 

Consideram un lichid cu coeficientul de tensiune superficiala cunoscut  , aflat intr-un volum egal de lichid
cu cel studiat:

Prin raportul relatiilor si rezulta:   de unde:  formula cu care putem obtine   

cunoscand   si  .
II.B. Metodica experimetala
Descrierea aparaturii
 Folosim stalagmometrul Traube (fig.7), care este o pipeta indoita in partea inferioara, prevazuta cu un orificiu
ingust, terminat cu o suprafata plana, partea cu lichidul sa nu urce de-a lungul peretelui. Volumul V este este delimitat de
doua repere M, N.

Fig.7.Stalagnometrul  Trauble
Modul de lucru:
1.     Se aspira apa distilata in stalagmometru deasupra reperului M.
2.     Se numara numarul de picaturi n0 cuprinse intre cele doua repere.
3.     Se procedeaza analog cu lichidul de studiat.

Cunoscund densitatea solutiilor, cu relatia  se determina 

Datele se trec in tabelul de mai jos.

Cu valorile medii obtinute in cele doua metode, se traseaza graficul  =f(0%) si se determina concentratia
necunoscuta.

Eroarea se calculeaza cu formula:    dar   deoarece

eroarea nu poate intrece o picatura.
Solutia n0 n

kg/m3) (N/m)
(kg/m3) %

(N/m)

Determinarea caldurilor
specifice
Determinarea caldurilor specifice
I. Notiuni teoretice
 Cand unui sistem termodinamic i se transmite o cantitate de caldura sau cand aceasta cedeaza o cantitate de caldura,

temperatura lui poate sa se modifice, fie sa creasca, fie sa scada. Legatura dintre caldura schimbata de sistem cu

mediul si variatiile sale de temperatura este data de coeficientii calorici:

-        capacitatea  calorica C=   CSI=J/K - caracteristica termica

a corpului

-        caldura specifica c=   cSI=J/kg.K) - caracteristica de

material.

In general, caldura specifica de pinde de temperatura, dar daca

lucram pe intervale de temperatura nu prea mari, putem considera
caldura specifica constanta.

Caldura transferata unui sistem sau cedata de aceasta depinde de

conditiile in care are loc schimbul de caldura, izobar sau izocor, astfel
incat si caldurile specifice vor avea valori diferite. Diferente mari se
obtin pentru gaze. La lichide si solide, se poate considera ca valorile
caldurilor specifice sunt egale. Astfel, putem scrie expresia caldurii sub
formele:

Q=m.c.T respectiv Q=C.T

Daca doua sau mai multe corpuri sunt aduse in contact termic si
izolate termic de mediul exterior, dupa un interval de timp
temperaturile lor devin egale, realizandu-se echilibrul termic. Corpurile
schimba caldura doar intre ele, fara ca aceasta sa se piarda partial
inspre mediul extern corpurilor. Conform legilor de conservare a
energiei putem scrie urmatoarea relatie numite ecuatia calorimetrica:

Qabs + Qced = 0

Tinand cont de conventia de semne vom avea: Qabs = /Qced/

Pe aceasta relatie se bazeaza metoda calorimetrica de determinare a coeficientilor calorici. Daca se determina

caldurile specifice atunci metoda poarta numele de metoda amestecurilor. Tot calorimeric se pot determina si

caldurile latente ale diferitelor transformari de stare.

1.     Principiul metodei
Pentru realizarea conditiilor transferului de caldura in sisteme izolate fata de mediu se se foloseste colorimetrul

(fig.16). Aceasta consta din doua vase concentrice izolate termic unul de altul printr-un strat de aer (rau conducator

de caldura), si care formeaza invelisul adiabatic, respectiv realizeaza izolarea termica a incintei interioare.

Calorimetrul este prevazut cu un capac prin care sunt practicate doua orificii, folosite pentru montarea unui

termometru necesar la masurarea temperaturii, si a unui agitator, folosit, pentru amestecarea continutului astfel incat

temperatura sistemului sa fie aceeasi in orice punct.

Intreg ansamblul are o anume capacitate calorica, ce este o caracteristica a sa si care se determina experimental. De

regula se cauta ca aceasta sa fie suficient de mica pentru ca sa nu influenteze puternic corpurile din interiorul

calorimetrului.

Determinarea capcitatii calorice a ansamblului

Calorimetrul este in contact termic cu mediul din interiorul sau, astfel incat temperatura va fi aceeasi cu a mediului

intern. Se foloseste ca mediu intern un lichid, de regula apa, cu masa cunoscuta, m 1, si temperatura cunoscuta, t1. Se

aduce in contact in interiorul calorimetrului o alta cantitate de apa, m2, la o temperatura t2, diferita de cea din

interior. Dupa un interval de timp se realizeaza echilibrul termic, sistemul ajungand la aceeasi temperatura, te.

Ecuatia calorimetrica va fi:

(m1.ca).(te-t1)=m2ca.(t2-te) 

iar expresia capacitatii calorice va fi:

C=m2.ca(t2-te)/(te-t1)-m1ca. Unde: ca=4181 J/kg/K - caldura specifica a apei.

Determinarea caldurii specifice a unui corp solid

Se trateaza asemanator cu cazul anterior, corpul solid cu masa ms si temperatura ts, se aduce in contact cu mediul

intern al calorimetrului, ansamblul avand caracteristicile de la punctul precedent. Ecuatia calorimetrica este:

(m1ca+C).(te-t1)=mscs(ts-tc)

iar expresia caldurii specifice a corpului devine:

            cs=(m1ca+C).(te-t1)/ms(ts-te) in care se cunoaste caldura specifica a apei, capacitatea calorica a calorimetrului

precum si masele si temperaturile necesare.

Determinarea caldurii specifice a lichidelor. Dependenta de concentratie

In calorimetru se introduce lichidul necunoscut de masa m3, si temperatura t3, iar cantitatea de apa ma la temperatura

t1 se va introduce ulterior. Metoda practic este aceeasi ca si la cele anterioare, si consta in aducerea in contact a celor

doua lichide, apa respectiv lichidul necunoscut. Vom avea ecuatiile calorimetrice:

-lichid in calorimetreu (m3c3+C)(te-t3)=maca(t1-te) cu

c3=(1/m3).(maca(t1-te)/(te-t3)-C)

-apa in colorimetru (maca+C)(te-t1)=m3c3(t3-te) cu

   c3=(maca+C)(te-t1)/m3(t3-te)

Determinarea concentratiilor cu ajutorul calorimetriei se face stiind ca pentru a incalzi o solutie intre temperaturile

t1 si t2 trebuie sa-i furnizam acesteia o cantitate de caldura egala cu suma cantitatilor de caldura necesare pentru a

incalzi componentele solutiei intre aceleasi temperaturi. Consideram: t = t2-t1, m - masa solutiei, r - concentratia

solutiei si deci masa solvitului, iar masa solventului (1-r).m, c 1 si c2 - caldurile specifice ale solventului, respectiv

solvitului in stare pura, cs - caldura specifica a solutiei. Putem scrie:

mcst=r.m.c2t+(1-r)m.c1t   de unde se obtine:

r=(cs-c1)/(c2-c1)

Astfel se determina caldurile specifice pentru solventul pur, solvit si solutie folosind metoda descrisa pentru lichide.

Daca solventul este tot apa atunci, se determina doar caldurile specifice ale solvitului pur si solutiei.

O alta posibilitate de determinare a concentratiei unei solutii este: se determina caldurile specifice ale solutiilor de

concentratii cunoscute si a acelora de concentratii necunoscute. si a celora de concentratii necunoscute. Astfel se

obtine o curba de variatie a caldurii specifice cu concentratia, respectiv o curba de etalonare din care se poate

determina fie diferite concentratii necunoacute, fie calduri specifice alte concentratii cunoscute.

Metoda de lucru
a.Determinarea capacitatii calorice a calorimetrului

-Se cantaresc doua cantitati de apa m1 si m2.

-Se introduce m2 in calorimetru, se monteaza capacul si se asteapta pana cand indicatia de temperaura a

termometrului este stabilita. Se citeste t1.

-Separat se incalzeste cantitatea de apa m2, pana la temperatura t2, de regula pana la temperatura de fierbere.

Folosirea acestei temperaturi este utila deoarece ea este constanta atata vreme cat apa fierbe si masuratoarea este

mai exacta.

-Se introduce cantitatea de apa incalzita in calorimetru, se monteaza capacul si cu ajutorul agitatorului se amesteca

bine; se asteapta pana la echilibru si se citeste temperatura de echilibru - valoare aproximativ constanta.

-Se calculeaza C.

-Datele experimentale se trec in tabel:

m1 (kg) m2 (kg) t1(0C) t2(0C) t4(0C) C(J/grd)

b.Determinarea caldurii specifice la diferite solutii

-Se cantaresc masele de apa mase egale de solutii de diferite concentratii;

-Apa se introduce in calorimetru si se asteapta pana la stabilirea echilibrului cu aceasta notandu-se apoi temperatura

cu t1;

-Se incalzeste solutia de concentratie r1 la temperatura t2;

-Se introduce solutia in calorimetru, se monteaza capacul acestuia, se agita continutul lui si se citeste temperatura de

echilibru;

-Se calculeaza caldura specifica;

-Se repeta operatiile cu toate solutiile de concentratii cunoscute;

-Se reprezinta grafic caldurile specifice in functie de concentratii, obtinandu-se curba de etalonare;

-Se determina asemanator caldura specifica a unei solutii de concentratie cunoscuta si din curba de etalonare se

citeste valoarea concentratiei;

Datele se trec in tabel:

ma (kg) ms (kg) r% t1(0C) t2(0C) t3(0C) C5(J/grd)

 Surse de erori de masura:

-        izolarea inperfecta a calorimetrului;

-        amestecare imperfecta;

-        citirea temperaturii din colorimetru cu rezolutie prea mica a termometrului;

-        modificarea temperaturii (scaderea) corpului incalzit pana la introducerea in lichidul din calorimetru.

Determinarea unor marimi

mpleculare din masuratori ai
parametrilor de propagare a
ultrasunetelor in lichide
Determinarea unor marimi mpleculare din masuratori ai parametrilor de propagare a ultrasunetelor in lichide

 
            Faza lichida ocupa o pozitie intermediara intre faza gazoasa si
faza cristalina, fiind o stare de agregare de tranzitie, cuprinsa – din
punct de vedere sructural – intre dezordinea completa in distributia
particulelor caracteristica gazelor si ordonarea lor riguroasa, intalnita in
cristale. Pentru starea lichida nu exista un model care sa poata sta la
baza construirii unei teorii moleculare riguroase, astfel incat diferitele
directii de investigare experimentala sunt egal de importante,
permitand confirmarea unui anumit model structural particular.
Mijloacele clasice de cercetare a structurii moleculare a lichidelor s-au
completat cu tehnici noi, intre care un loc important il ocupa studiile de
propagare a campului ultrasonic in mediul lichid.

Viteza ultrasunetului in lichide

            Propagarea ultrasunetelor intr-un mediu oarecare este
determinata de particularitatile fizico-chimice ale mediului respectiv si
ca urmare, masuratorile acustice pot aduce o constricutie substantiala
la studiul proprietatilor substantei, supuse acestor radiatii.
Interactiunea dintre campul ultrasonic si mediul de propagare duce la
modularea fasciculului ultrasonic conform proprietatilor mediului,
traduse prin marimi caracteristice campului, ca viteza de propagare sau
coeficientul de absorbtie. Din studiul variatiei acestora in diferite
conditii fizice se pot trage concluzii cu privire la natura fortelor
intermoleculare, a structurii mediului etc.

            Marimea vitezei de propagare a undelor ultrasonice si

caracterul dependentei acesteia de diferiti parametri fizici ca
temperatura, presiunea sau concentratia, sunt determinate de structura
moleculara a mediului. Deocamdata nu exista o teorie riguroasa care sa
permita obtinerea unei astfel de legaturi, datele experimentale fiind
utilizate pentru verificarea concluziilor obtinute din studiul proprietatilor
modelelor structurale alese. Acest fapt explica si utilizarea larga a
relatiilor empirice si semiempirice care incearca stabilirea unor legaturi
formale intre diferite marimi caracteristice mediului si viteza
ultrasunetului.

            Considerand propagarea undelor ultrasonore intr-un mediu

elastic ca un proces adiabatic  se gaseste relatia de definire a vitezei
ultrasunetului:

                                                                                        

(p = presiunea externa;  = densitate; S = entropie).

            Tinand seama de definitia compresibilitatii adiabatice ca:

                                                                                    

(V=volum) se poate stabili legatura intre viteza ultrasunetului si

compresibilitatea adiabatica.

                                                                                                                    

               Deoarece compresibilitatea izoterma si cea adiabatica sunt

legate prin relatia:

                                                                                               
 (Cp, Cv = calduri specifice la presiune, respectiv volum constant),

rezulta:

                                                                                

si

                                                                                          

            Cunoscand valoarea compresibilitatii, se pot calcula:

                                                     

( = coeficient de dilatare; T = temperatura absoluta).

            Masuratorile de viteza a ultrasunetului permit, in consecinta,

determinarea prin metode acustice a unor masirmi ca , iz sau Cv, de
mare importanta in fizica moleculara si greu accesibile experimental si
comparea lor cu valorile obtinute prin calcule teoretice termodinamice.

            In afara de acestea, se pot stabili relatii empirice intre viteza

ultrasunetului si alti parametri macroscopici sau de structura ai
lichidului, ca: vascozitatea, tensiunea superficiala, energia interna,
dimensiuni moleculare, liber parcurs etc.

            Studiul propagarii ultrasunetelor intr-un mediu lichid a condus

la stabilirea unor reguli empirice calitative, utile in aplicatiile practice,
care evidentiaza dependenta vitezei ultrasunetelor de detaliile structurii
moleculare a lichidelor ca: intensitatea interactiunilor moleculare, masa
moleculelor, numerele de coordinatie etc. Schimbarea structurii chimice
a lichidului influenteaza asupra vitezei prin intermediul compresibilitatii,
care depinde direct de fortele intermoleculare si distantele dintre
particule. Astfel, anumite particularitati de structura care modifica
interactiunile din lichid, ca de exemplu desfacerea legaturilor de
hidrogen sau hidratarea ionilor – micsoreaza compresibilitatea, marind
in mod corespunzator viteza. In acelasi sens, influenteaza asupra
acestor marimi inlocuirea unor legaturi intermoleculare prin legaturi
intramoleculare, ca in cazul polimerizarii. Dimpotriva, introducerea in
molecula a atomilor grei duce, in general, la cresterea vitezei
ultrasunetului, datorita cresterii densitatii (numai daca simultan nu
cresc si fortele de interactiune). Deoarece in aceste reguli se pun in
evidenta trasaturile caracteristice de structura si interactiune
moleculara, ele sunt foarte folositoare in discutarea calitativa a datelor
experimentale despre viteza de propagare a undelor ultrasonice.

            Din cele aratate pana acum rezulta ca viteza ultrasunetului

intr-un lichid scade cu cresterea temperaturii. Rezultatele
experimentale arata ca viteza sunetului scade aproximativ liniar, pana
aproape de temperatura critica, in toate lichidele cu exceptia apei, a
amestecurilor si solutiilor apoase.

            Intre lichidele pure apa ocupa un loc deosebit, prin anomaliile

pe care le prezinta unele din proprietatile sale fizice. Aceasta
comportare speciala este determinata de particularitatile de structura
care rezulta din constructia aparte a moleculei H2O. Esential este faptul
ca molecula de apa prezinta proprietati polare foarte accentuate care
permit formarea de legaturi directionale – legaturile de hidrogen.

            Ca urmare, apa se prezinta ca un amestec de molecule aflate in

doua stari, cu diferite valori ale numarului de coordinatie. Prima stare –
numita specia moleculara afanata sau „cluster” (ciorchine), cu o
structura asemanatoare ghetii, se caracterizeaza printr-un volum molar
mare si un potential termodinamic mic, molecula de apa fiind intr-o
coordonare tetraedrica. Starea a doua – specia densa, este
caracterizata de un volum molar mic si un potential termodinamic
mare, moleculele de apa apartinand unei structuri strans impachetate
(specia densa poate fi proivita si ca fiind formata din molecule de apa
independente – monomeri – fara legaturi de hidrogen). Trecerea dintr-o
structura in alta cere invingerea unei bariere de potential, insotita de
ruperea unui numar de legaturi de hidrogen.

            La dizolvarea diferitelor substante in apa se modifica echilibrul

existent initial, substanta solvita influentand, in general, structura
solventului. In jurul unei particule dizolvate, moleculele de apa se
restructureaza si ia nastere o configuratie spatiala specifica, mai
evidenta in apropierea particulei respective si care, pe masura
indepartarii de ea, revine treptat la structura apei libere. Noua structura
difera de structura preexistenta – dubla a apei, cu care se gaseste in
echilibru termodinamic. In cazul solutiilor apoase de electroliti, campul
electrostatic puternic al ionilor produce o orientare a dipolilor apei,
formand sferele de hidratare in jurul fiecarui ion, prin stabilirea
legaturilor puternice de interactiune ion-dipol.

            In apa, dependenta vitezei ultrasunetului de temperatura este

parabolica si poate fi bine aproximata prin relatia empirica a lui Willard:

                                                                                 

Unde v reprezinta viteza ultrasunetului la temperatura t, iar v m =

1555,5 m/s este valoarea maxima a vitezei in apa la presiunea
normala, atinsa la temperatura tm=74°C. La temperaturi mai mari de
74°C coeficientul de temperatura al vitezei ultrasunetului in apa devine
negativ, ca si in cazul celorlalte lichide.

            In solutiile apoase de electroliti in general viteza ultrasunetului

este mai mare decat in apa si creste odata cu cresterea concentratiei la
toate temperaturile, pentru concentratii mari alura curbelor fiind liniara.

Compresibilitatea apei si a solutiilor apoase

               Studiind
compresibilitatea apei s-a pus in evidenta un minim la
temperatura de 64°C explicat prin schimbarile de structura ce au loc in
acest lichid complex. Din punct de vedere structural, cresterea
temperaturii deplaseaza echilibrul existent in apa in directia structurii
compacte, fapt evidentiat prin scaderea initiala a compresibilitatii pana
la un minim, urmat de cresterea ei in continuare.

            In solutiile apoase de electroliti, comportarea compresibilitatii

este determinata de variatia acestei marimi in apa in functie de
temperatura. Astfel, la variatii de temperatura se evidentiaza minimum
compresibilitatii, care se deplaseaza spre temperaturi mai mici la
cresterea concentratiei, ca urmare a proceselor complexe care au loc in
aceste solutii.

            La temperatura constanta, in toate solutiile electrolitice

compresibilitatea adiabatica este mai mica decat in apa si scade cu
concentratia, urmand aproximativ relatia:

                                                                                      

o = compresibilitatea adiabatica a apei;

C = concentratia molara a solutiei;

A, B = constante caracteristice electrolitului.

            In solutiile electrolitice, sub influenta campului electrostatic al
fiecarui ion, in mediul inconjurator este indus un moment electric, astfel
incazt ia nastere o forta ponderomotoare sub actiunea careia solventul
se deformeaza comprimandu-se.

            Scaderea compresibilitatii solutiilor electrolitice se explica prin

formarea de domenii puternic comprimate, aflate sub presiune atat de
mare, incat compresibilitatea lor e aproape nula. Pe aceasta
reprezentare a domeniilor practic incompresibile existente in jurul
fiecarui ion se bazeaza o serie de metode acustice de studiu a hidratarii
solutiilor. Conform acestui model numarul de hidratare, adica numarul
de molecule de apa legate de o molecula de electrolit, este dat de
relatia:

                                                                                  

(M, ,  = masa moleculara a substantei solvite, densitatea si

compresibilitatea adiabatica a solutiei);

Mo, ro, b0 = aceleasi marimi pentru solventul pur; C =

concentratia exprimata in grame sare/cm3 solutie).

Viteza moleculara a sunetului: asocierea relativa

            Plecand direct de la datele experimentale, Rao gaseste ca

raportul dintre coeficientul de temperatura al vitezei ultrasunetului si

acelasi coeficient al volumul molar are o valoare constanta pentru toate

lichidele normale:

                                                                                                              

               Ca
urmare, produsul dintre volumul molar si radacina cubica a
vitezei, marime numita viteza moleculara a sunetului, este
independenta de temperatura pentru aceste lichide, fiind in functie
numai de compozitia lor chimica.
                                                                                                              

               Expresia
a primit denumirea de regula lui Rao si justetea ei a
fost confirmata pe un foarte vast material experimental.

            In lichidele asociate valoarea vitezei moleculare a sunetului

variaza cu temperatura, deci aceste lichide nu se conformeaza regulei
lui Rao. In cazul lichidelor, amestecurilor si solutiilor care se abat de la
regula empirica a lui Rao, marimea abaterilor ar putea fi o masura a
asocierilor moleculare existente in lichid. Astfel, s-a propus ca masura a
asocierii relative raportul:

                                                                                    

care permite analizarea variatiilor marimii Rrel la schimbarea

temperaturii, fata de situatia existenta la o temperatura de referinta
(de ex.: 0°C). In urma unui astfel de calcul s-a gasit ca asocierea apei
la 100°C este mai mica cu 7,2% in comparatie cu asocierea la 0°C.
Cercetarea aceluiasi fenomen prin studiul spectrelor de difuzie
combinata indica o modificare a asocierii cu 13,2%. Se presupune ca
aceasta diferenta se datoreaza faptului ca prin metodele acustice se
pun in evidenta agregate cu o durata de existenta mai mare de 10 -
6
 sec, pe cand prin metode spectroscopice se determina agregate cu un
timp de existenta de 10-14 sec. Cercetarea simultana spectroscopica si
acustica va permite punerea in evidenta a repartitiei agregatelor
moleculare dupa durata de existenta.

            In amestecuri si solutii se poate studia modificarea asocierii

relative fata de un component sau fata de solventul pur, punandu-se in
evidenta formarea unor complecsi moleculari sau efectul solvatarii
ionilor de electrolit.

Dispozitivul experimental

            Viteza de propagare a ultrasunetului poate fi determinata

experimental printr-o serie de metode, cele mai frecvent utilizate fiind
metodele optice si metodele interferometrice.
Instalatia optica de directie a luminii pe un fascicol ultrasonic
perpendicular
            Propagarea unei unde ultrasonice intr-un mediu lichid
determina o variatie periodica a densitatii si indicelui de refractie a
lichidului de-a lungul directiei de propagare, ceea ce constituie, pentru
un fascicul luminos perpendicular, o retea de difractie cu constanta
egala cu lungimea de unda a ultrasunetului.

            Aparatura necesara masurarii vitezei ultrasunetului prin

aceasta metoda cuprinde doua parti principale: instalatia optica si
generatorul de ultrasunete. Schema de principiu a unei astfel de
instalatii e data de figura 1.

Fig.1. Instalatia optica si generatorul de ultrasunete

               O
sursa S de lumina monocromatica cu lungimea de unda ,
lumineaza fanta Foprin intermediul unui condensator K. Lentila L 1 trimite
pe cuva cu lichid un fascicul paralel, perpendicular pe fasciculul
ultrasonor emis de cuartul Q. Lentila L 2 permite  obtinerea imaginii
fantei Fo pe ecranul E in absenta campului ultrasonic; la excitarea
cuartului Q, pe ecranul E, de o parte si de alta a imaginii centrale a
fantei Fo apar imaginile de difractie corespunzatoare.

            Conform legii de difractie:

                                             

 = lungimea de unda a ultrasunetului;

k = unghiul de difractie al spectrului de ordin k.

            Pentru unghiuri foarte mici se poate considera:

                                             
F – este distanta focala a lentilei L 2; dk – distanta maximului de ordin k
fata de linia centrala.

            Masurand dk si F si tinand seama ca: v = , viteza sunetului este

data de relatia:

                                                                                   

frecventa ultrasunetului

           Deoarece produsul F = K este o constanta a instalatiei

experimentale utilizate, viteza se poate calcula din relatia simplificata
in urma etalonarii instalatiei:

                                                            

unde d = distanta dintre doua maxime succesive de difractie.

Procedeul experimental

       Se prepara substantele de lucru.

       Se verifica punerea la punct a instalatiei optice.

       Se masoara frecventa campului ultrasonic.

       Se introduce filmul in aparatul de fotografiat.

       Se umple cuva cu una din substantele de lucru si se verifica din

nou punerea la punct a instalatiei optice in absenta si in prezenta
campului ultrasonor.

       Se fotografiaza spectrul de difractie pentru fiecare substanta la

diferite temperaturi, in intervalul 15°-45°C.

       La schimbarea substantelor de lucru se pala cuva si se verifica

starea foitei de celofan (necesara pentru transmisia fascicolului
ultrasonic din baia de ulei la substanta de lucru).

           Se developeaza, se fixeaza si se spala filmul conform indicatiilor

anexate.
           Dupa uscarea filmului se trece la citirea distantelor intre
maximele de difractie, la un spectrofotometru Zeiss, pentru fiecare
fotografie, citirile efectuandu-se in ambele sensuri ale deplasarii
masutei.

           Cu media valorilor „d” obtinute pentru fiecare temperatura se

calculeaza valoarea vitezei de propagare a ultrasunetului cu ajutorul
relatiei.

           Se reprezinta grafic, pentru fiecare substanta, variatia vitezei in

functie de temperatura.

           Se calculeaza grafic coeficientul de temperatura al vitezei.

           Se explica alura curbelor experimentale obtinute in functie de

proprietatile structurale ale lichidelor studiate.

           Densitatea lichidelor se masoara prin metoda picnometrica.

           Se calculeaza compresibilitatea adiabatica a lichidelor studiate,

folosind relatia si se reprezinta grafic curbele  =  (t).

           Se calculeaza viteza moleculara a sunetului cu ajutorul relatiei

si se reprezinta grafic valorile obtinute in functie de temperatura.

           Se calculeaza asociatia relativa.

           Se da o interpretare a rezultatelor obtinute.

Detalii experimentale

              Distanta focala a lunetei: F = 171,77 cm.

           Lungimea de unda a luminii:  = 589,3 nm.

           Se lucreaza cu filme ORWO, avand sensibilitatea de 15 sau de

20 DIN.

           Solutiile pentru developarea filmelor:

Revelator (Kodak KD 76):

       Metol                    2 g

       Sulfit de Na          100 g
        Hidrochinona        5 g

       Borax                    8 g

       Acid boric 8 g

       Apa pana la 1000 cm3.

Timp de developare: 14 minute.

Timp de fixare: 10 minute

           Fixator:

       Apa distilata                     750 ml

       Tiosulfat de Na     200 g

       Metabisulfit de K 20 g

       Apa pana la                       1000 cm3.

           Filmul se spala in apa de la robinet, timp de 10 minute.

           Se lucreaza cu urmatoarele substante: apa distilata, alcool

etilic, solutiile apoase de LiJ si KBr (concentratii diferite), amestec
alcool etilic-apa.

           Timpul de expunere pentru fotografiere este intre 7-12 sec

pentru film 20 DIN si 12-15 sec pentru film de 15 DIN.

Observatii:

1.     Pornirea generatorului: se face legatura la retea; se deschide

butonul „Retea” al generatorului; se asteapta cateva minute pentru
incalzire; se cupleaza circuitul cuartului piezoelectric; (butonul
Start).

2.     Este necesara a deosebita grija la manevrarea cuvei, pentru ca, sub

nici un motiv, sa nu ajunga lichid de studiat in baia de ulei in care e
cufndat cuartul; daca totusi aceasta s-a intamplat, cuartul trebuie
decuplat imediat si trebuie anuntat personalul din laborator, care va
lua masurile necesare. Altfel, este pericol de scurtcircuitare, de
strapungere si spargere a cuartului.

Interferometrul ultrasonic
  

            In principiu, interferometrul ultrasonic cuprinde doua suprafete

plane paralele si reflectante, dintre care una este si emitatorul de unde
ultrasonore; intre ele se gaseste cloana de lichid ce se examineaza si in
interiorul careia se stabileste un sistem de unde stationare.

Fig.2. Schema interferometrului.

           

Instalatia experimentala cuprinde doua parti: generatorul de

inalta frecventa G si vasul interferometrului (cuva) C cu ansamblul
mecanic (fig.2.).

            Fata interioara a emitatorului piezoelectric E constituie una din

suprafetele reflectante, iar a doua este constituita dintr-un reflector
solid R. Prin deplasarea acestuia in raport cu emitatorul ultrasonic cu
ajutorul unui surub micrometric M se variaza distanta dintre cele doua
suprafete reflectante, deci si inaltimea coloanei de lichid, care poate fi
masurata cu precizie.

            Functionarea interferometrului se bazeaza pe reactia pe care

coloana de lichid, in care au fost stabilite unde stationare, o exercita
asupra placii emitatoare, favoprizand sau impiedicand vibratia acesteia.
Pe reflector se produc reflexii multiple si, pentru anumite pozitii ale
acestuia, adica pentru anumite inaltimi ale coloanei de lichid, toate
undele reflectate ajung in faza pe suprafasa cristalului. Intr-un
asemenea caz, reactia coloanei de lichid asupra emitatorului atinge un
maxim si, in consecinta, amplitudinea cu care vibreaza placa emitatoare
trece printr-un minim; ca urmare curentul din circuitul de alimentare a
emitatorului atinge un maxim. Deci, in aceasta situatie in coloana de
lichid se stabilesc unde stationare avand modul la suprafata cristalului
emitator, astfel ca:
(l = inaltimea coloanei de lichid sau distanta dintre suprafetele
reflectoare;  = lungimea de unda a ultrasunetului; n = numar intreg.

            Variatia curentului in circuitul electric al emitatorului se pune in

evidenta cu un aparat indicator corespunzator (miliampermetru,
galvanometru). Curentul devine minim in cazul cand suprafata
emitatorului este un ventru (antinod) si in acest caz:

            Deplasand reflectorul cu ajutorul surubului micrometric se

poate masura cu precizie distanta intre doua maxime succesive ale

curentului, egala cu  si, cunoscand frecventa   a oscilatorului se

poate calcula viteza ultrasunetului in lichidul considerat. Pentru marirea
preciziei determinarilor se masoara deplasarea L corespunzatoare unui
numar n suficient de mare de maxime ale curentului. Viteza
ultrasunetului este data de relatia:

                                          

Procedeul experimental

            Se prepara substantele de lucru.

            Se introduc, pe rand, substantele de lucru in cuva

interferometrului si se masoara de cateva ori distanta L si numarul n de
maxime ale curentului, pentru fiecare lichid.

            Cu ajutorul relatiei se calculeaza valoarea vitezei de propagare

a ultrasunetului.

            Se explica alura curbelor experimentale obtinute, in functie de

proprietatile structurale ale lichidelor studiate.

            Densitatea lichidelor se masoara picnometric.

            Se calculeaza compresibilitatea adiabatica a lichidelor studiate

si se reprezinta grafic rezultatele obtinute in functie de concentratia
componentilor.
            Se determina valorile numerelor de hidratare ale moleculelor
sarurilor dizolvate.

Combaterea unor boli ce se

transmit prin semintele
plantelor, folosind energia
campului electromagnetic
Combaterea unor boli ce se transmit prin semintele plantelor,
folosind energia campului electromagnetic

            Metodele folosite panǎ astǎzi pentru combaterea, spre

exemplu, a antracnozei, sunt metode chimice care prezintǎ
dezavantajul unei eficacitǎti partiale; preparatele folosite sunt fitotoxice
si greu de aplicat, constituind in acelas timp si surse de poluare a
solului (dupǎ cum aratǎ E. Rǎdulescu).

            Se considerǎ cǎ procedeul de combatere a

microorganismelor ce se transmit prin semintele plantelor cu ajutorul
campului electromagnetic, se bucurǎ de o largǎ perspectivǎ pentru
generalizarea in productia agricolǎ si industria alimentarǎ. Antracnoza,
dupǎ cum se stie, este o boalǎ produsǎ de o ciupercǎ fitopatogenǎ, care
se extinde foarte repede si asupra altor generatii ale culturii. In cazul
insǎmantǎrii semintelor infectate, antracnoza cauzeazǎ mari pierderi de
recoltǎ si inseminate degradǎri ale calitǎtii semintelor (tabel nr. 1).

            Tabel nr. 1

Evolutia antracnozei pe ani si categorii de imboln ǎvire

Evolutia infectiei pe ani si categorii de Frecventa bolii Germinatia Greutatea absol

imbolnǎvire a semintelor % % %
Provenienta 1969: 5,5 29,4 90,6
94,5 90,5 100,0
-        bolnavǎ

-        aparent sǎnǎtoasǎ
Provenienta 1970: 19,3 29,5 90,3
80,7 65,5 100,0
-        bolnavǎ

-        aparent sǎnǎtoasǎ
Provenienta 1971: 41,7 24,5 89,0
58,3 57,5 100,0
-        bolnavǎ

-        aparent sǎnǎtoasǎ

Procedeu si instalatii pentru combaterea unor boli ce se

transmit prin semintele plantelor

            Procedeul pentru combaterea antracnozei, prevede expunerea

semintelor in trei etape succesive intr-un camp electromagnetic
alternativ, de frecventǎ industrialǎ, cu intensitate cuprinsǎ intre 4-20
kV/cm. Expunerea dureazǎ 10 secunde in fiecare etapǎ, etapele fiind
separate intre ele prin intervale de repaus de 15-60 secunde.

            Conform schemei principale, tratarea semintelor se realizeazǎ

intre armǎturile condensatorului 2, acoperite cu un strat izolant 5,
rabatabile in jurul axei 3. Alimentarea condensatorului se face prin
orificiul 4 al buncǎrului 1, cu posibilitǎti de reglare a debitului sarjei de
seminte. Terminarea incǎrcǎturii sarjei este sesizatǎ de cǎtre
microintrerupǎtorul 7, care comandǎ, prin intermediul unui bloc 8,
aplicarea tensiunii la bornele condensatorului si pornirea unui releu
temporizat 9, care va comanda programul ciclului de tratare iar in final,
deconectarea circuitului de alimentare, rabatarea armǎturii inferioare a
condensatorului 6, in vederea descǎrcǎrii sarjei in al doilea buncǎr 10.
Transformatorul de tensiune 11, este alimentat de la blocul de reglaj al
tensiunii 12; instalatia fiind prevǎzutǎ si cu un bloc de protectie 13,
pentru asigurarea functionǎrii in regim de securitate tehnicǎ (fig. 27).
  

Rezultatele experimentale privind influenta campului

electromagnetic in combaterea unor boli si cresterea productiei
plantelor

            Experientele realizate la Statiunea de Cercetǎri Agricole Turda,

s-au folosit seminte de fasole din soiul F 416, intens infestate cu
agentul Colletotrichum lindemuthianum.

            Evolutia ciupercilor patogene de pe seminte, s-au urmǎrit in

camere speciale, la temperaturi optime. Germinatia s-a efectuat in vase
de germinatie, iar masa plantelor a fost determinatǎ la 10 zile de la
punerea semintelor la germinat.

            Productia s-a urmǎrit in parcele experimentale de 5 m 2, in trei

repetitii, productia biologicǎ s-a stabilit la cate 100 plante pentru fiecare
variantǎ.
            Efectul de combatere cu ajutorul campului electromagnetic, a
microflorei parazite si saprofite existente pe suprafata semintelor de
fasole este prezentatǎ in tabelul nr. 2.

Tabel nr. 2

Efectul de combatere a microflorei parazite si saprofite

prin camp electromagnetic

Nr. Varianta E Prezenta ciupercilor pe seminte in procesul germinatiei

crt. kV/cm
Colle- Fusa- Alter- Penici- Aspergi- Mucor
mudedo
totri- rium Naria Llium Lius

chum sp. Sp. Sp. Sp.

atra-

menta-

rium
1 F. 416 0 xxx x xx xxx xxx xxx
netratat
2 F. 416 4 x u 0 u u 0
tratat I
3 F. 416 8 x u u 0 0 0
tratat II
4 F. 416 12 x u 0 0 0 0
tratat III
5 F. 416 16 x u 0 0 0 0
tratat IV
Semnificatia: 0 – lipsǎ; u – urme; x – prezentǎ sporadicǎ; xx – prezentǎ mijlocie;
xxx – prezentǎ maximǎ

            Influenta campului electromagnetic asupra proceselor biologice

si productiei in cazul tratǎrii semintelor din soiul F 416 dupǎ cum se si
observǎ in tabelul ce urmeazǎ, se manifestǎ prin cresterea energiei
germinative, la semintele infectate si tratate, de peste 10 ori, a masei
embrionilor de 3,6 – 4,7 ori si a masei radiculare intre 2,1 – 2,5 ori fatǎ
de probele netratate (tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3

Influenta campului electromagnetic asupra proceselor biologice

si a productiei

Nr. crt. Varianta E Energia Masa la 10 zile de Productia de

(felul semintelor) kV/cm germina-tivǎ % germinatie
 cu umiditate

14,5 %
Radicele Embri- Semnifi-
%
% oni % catie
1 F. 416
0 8,1 100,0 100,0 100,0
netratat
2 F. 416
4 90,0 390,0 214,0 131,5
tratat I
3 F. 416
8 92,0 419,3 211,4 147,9
tratat II
4 F. 416
12 81,0 361,4 220,1 179,4
tratat III
5 F. 416
16 90,0 472,3 242,6 163,0
tratat IV

            In toate cazurile de tratare a semintelor bolnave, s-au obtinut

sporuri de productie, cuprinsǎ intre 130 – 179,4 %.

            Aceastǎ metodǎ originalǎ, brevetatǎ in Romania, de tratare in

campul electromagnetic a unor boli ale semintelor, prezintǎ o eficacitate
insemnatǎ in distrugerea ciupercilor parazite si saprofite; eficientǎ
economicǎ ridicatǎ. De asemenea, se inlǎturǎ dezavantajul actiunii
fitotoxice a fungicidelor, poluarea chimicǎ a semintelor si solului prin
metodele clasice de tratare si imprimǎ in aceleasi timp semintelor un
ritm mai accelerat de crestere, atat a masei vegetative a plantelor, cat
si a productiei de boabe pe unitatea de suprafatǎ.

Instalatie de laborator pentru tratarea electromagnetic ǎ a

mediilor lichide si a semintelor

            Instalatia de laborator

            Din prezentǎrile anterioare s-a ajuns la concluzia cǎ tratarea in

campul electromagnetic este o functie de doi parametrii si anume:
intensitatea campului electric (E) cu un domeniu de variatie intre 2-30
kV/cm si timpul de mentinere (T) in camp a masei de seminte intre 10-
60 secunde.

            Schema bloc a unei astfel de instalatii, cu largi posibilitǎti de

reglare a parametriilor tratǎrii electromagnetice a mediilor biologice,
este prezentatǎ in fig. 28.
            Tratarea semintelor, ingrǎsǎmintelor, apei si a solutiilor apoase
s-a realizat intr-o instalatie de laborator, a cǎrei shemǎ electricǎ este
prezentatǎ in fig. 29.

            Dupǎ cum se observǎ, schema oferǎ posibilitatea unui reglaj fin

al tensiunii de alimentare la bornele condensatorului C, ce formeazǎ
celula de tratare, prin intermediul a douǎ autotransformatoare de tip
ATR 8. Transformatorul T, ridicǎtor de tensiune, 100/35.000 V,
rezistenta R, 1000 Ω, releu de current RC, sunt elemente ale schemei
ce se comandǎ de la distantǎ prin butoanele BP si BO. In schemǎ sunt
conectate aparate de mǎsurǎ pentru stabilirea principalilor parametrii
electrici ai tratǎrii.
            Condensatorul in care se realizeazǎ tratarea, are armǎturi
circulare asezate intr-un plan orizontal, acoperite de un strat dielectric
subtire. Armǎturile pot fi rabatabile pentru a usura incǎrcarea si
descǎrcarea semintelor sau a altor materiale ce se trateazǎ, cu
posibilitǎti de a regla distantele intre ele, functie de intensitatea
campului electric necesar.  Pentru a asigura o tratare in flux continuu a
semintelor, condensatorul poate fi cuplat la o bandǎ transportoare, in
care armǎtura inferioarǎ sǎ fie chiar banda (izolatǎ la suprafatǎ), iar cea
superioarǎ va fi amplasatǎ deasupra benzii la o anumitǎ distantǎ “d”.
Cunoscand timpul de mentinere sub influenta campului electromagnetic
a mediului ce se trateazǎ, lungimea armǎturii superioare a
consensatorului, se poate determina usor viteza de deplasare a benzii
transportoare.

            Tipuri de condensatoare sau celule de tratare 

            In experimentǎri, s-au folosit diferite tipuri de condensatoare,

sau asa zise celule de tratare, urmǎrindu-se stabilirea formei si a
materialelor mai potrivite. Pentru tratarea apei si a solutiilor apoase, s-
au folosit celule de tratare de tipul PETRY (figura 30), confectionate din
sticlǎ. Pentru eliminarea posibilitǎtii migrǎrii ionilor din peretele sticlei,
s-au recurs la celulele confectionate din masǎ plasticǎ, polietilenǎ,
teflon.

            Experientele au arǎtat faptul cǎ parametrii mediilor tratate in

celulele de tipul celor prezentate in figura 30a, nu respectǎ o legitate in
schimbarea lor, functie de intensitatea campului si de timpul de actiune
al acestuia. In cazul tratǎrii in celule de tipul celor din figura 30b care
oferǎ posibilitatea unei deplasǎri naturale sau fortate de aer deasupra
suprafetei lichidului, parametrii, etc., ai apei sau altor solutii apoase,
sunt fuctii asemǎnǎtoare functiilor de tipul ionizare.
            Tratarea semintelor s-a fǎcut numai in celule ecranate, de tipul
deschis, cu circulatie naturalǎ si fortatǎ de aer. In procesul simulǎrii
tratǎrii semintelor, distanta dintre armǎturile izolate ale celulei de
tratare “d” afost datǎ de grosimea stratului de seminte (fig. 31); celula
a fost plasatǎ intr-un suport special cu posibilitǎti de alimentare in
inaltǎ tensiune a bornelor sale.

DETERMINAREA
DIMENSIUNILOR CORPURILOR
DETERMINAREA DIMENSIUNILOR CORPURILOR
 A.    Consideratii teoretice
Pentru a putea determina cat mai precis dimensiunile unor corpuri, vom utiliza instrumente de masura
adecvate, ca de exemplu: sublerul si surubul micrometric.
Sublerul este alcatuit dintr-o rigla metalica fixa, divizata in milimetrii in lungul careia se misca un vernier
liniar. Vernierul liniar este o scara mobila pe care sunt gradate m diviziuni si care aluneca in lungul riglei
principale. Cele m diviziuni ale scarii mobile coincid exact cu m-1 diviziuni de pe scara fixa a riglei principale. Daca x
este lungimea unei diviziuni de pe vernier, iar y este lungimea unei diviziuni de pe scara fixa, putem scrie:

mx=(m-1)y  de unde se obtine  x=

Presupunem ca avem de masurat un obiect de lungime L. Suprapunem extremitatea lui cu extremitatea riglei
fixe, iar diviziunea 0 de pe vernier se deplaseaza intre diviziunile k si k+1 ale riglei. Putem scrie:
L=ky + K

Figura 2 . Rigla metalica fixa si vernierul liniar

Fie o diviziune n de pe vernier care coincide cu o diviziune k+n de pe rigla.
Vom avea: nx + k = ny;    k = ny – nx

Inlocuind in relatiile anterioare vom obtine:  L = Ky +    sau

L = y (k+ )   unde k este numarul de diviziuni intregi de pe scara fixa pana la zeroul de pe vernier, n este
numarul de diviziuni de pe vernier de la zero la prima coincidenta cu o diviziune de pe scala fixa, iar m este numarul
total de diviziuni de pe vernier.

Fig3. Imaginea unui subler

La sublerele cu 1/10 mm, y=1mm si m=10, relatia devine:

                                    L=(k+ )mm
iar la sublerele cu precizia de 2/100 mm, y=1 mm si m=50 se obtine:

                                  L=(k+
 Surubul micrometric, se foloseste pentru determinarea diametrelor si grosimilor mici, cu precizia de 1/100;
1/500 si 1/1000 mm.
Surubul micrometric este alcatuit dintr-un surub care se misca intr-un ghivent fix G pe care se afla o gradatie
in mm. Pe corpul ghiventului este fixat un tambur gradat in 100 sau 50 de parti egale (T). Cand sublerul este invartit
prin intermediul tamburului pana la capat, diviziunea zero de pe scara milimetrica coincide cu diviziunea zero de pe
tambur. Cand tamburul este divizat in 100 parti, pasul lui este de 1 mm, adica o rotire completa a tamburului
corespunde unei deplasari pe scara ghiventului de 1 mm. Cand tamburul este divizat in 50 de parti, pasul lui este de 0,5
mm, adica o rotire completa corespunde unei deplasari pe scara ghiventului de 0,5 mm. In acest caz, pe scara liniara
sunt marcate si jumatatile de milimetru.

Fig.4 Imaginea surubului micrometric                   Fig.5 Exemplu de citire a surubului

                                                                                      micrometric (L=7,75 mm)
In exemplul de citire ilustrat de figura, surubul micrometric are 50 de diviziuni pe tambur, iar valoarea
indicata este de 7,75 mm.
B.Metodica experimentala
a.Masuratori cu sublerul
Se fixeaza corpul de masurat intre cele doua locuri si se apropie cursorul pana la stingerea corpului fara a se
strange foarte tare. Se citesc diviziunile intregi cuprinse intre 0 de pe rigla fixa si 0 al vernierului, acestea reprezentand
pe k; se citeste pe vernier a catea diviziune coincide exact cu una de pe rigla fixa, aceasta corespunzand lui n. Se fac
apoi calculele conform formulelor anterioare, in functie de felul sublerului utilizat.
In laborator se vor determina dimensiunile pentru 10 obiecte.
b.Masuratori cu surubul micrometric
Obiectul de masurat se plaseaza intre surubul S si vernierul opus. Invartindu-se
tamburul T pana cand surubul atinge corpul. Strangerea se face cu ajutorul dispozitivului D.
Se citesc pe scara liniara milimetrii, iar pe tambur sutimile de milimetru. Se fac mai multe
masuratori, dintre care cinci se fac cu aceleasi obiecte ca si in cazul masuratorilor cu sublerul.
Rezultatele se trec in urmatorul tabel, comparandu-se datele pentru masuratorile comune si
apreciindu-se eroarea.

Nr.crt K n m (div) y L Ls Lm
(div) (div) (10-3m) (103m) (10-3m) (10-3m)

Determinarea indicelui de
refractie al lichidelor
Determinarea indicelui de refractie al lichidelor
A.Consideratii teoretice
La incidenta pe suprafata de separatie a doua medii transparente, o parte din raza de lumina se reflecta, iar
cealalta se transmite cu schimbarea de directiei si vitezei, in mediul al doilea (prin refractie).
Legile fenomenului de refractie sunt:
 a.raza refractanta se gaseste in pl;anul de incidenta, determinat de raza incidenta si de normala la suprafata de
separatie in punctul de incidenta;
b.raportul sinusurilor unghiurilor de incidenta si refractie are o valoare constanta pentru doua medii date

.
In cazul cand raza de lumina trece dintr-un mediu optic mai dens in unul mai putin dens (din punct de vedere
optic), un unghi de incidenta, numit unghi limita, mai mic de 900 ii corespunde un unghi de refractie i1=900.
Unghiul limita se determina din relatia:

    sau sin
Cand unghiul de incidenta este mai mare decat unghiul limita , raza incidenta se reflecta in intregime in
mediul sau, fenomenul purtand denumirea de reflexie totala.
Din relatiile de mai sus se vede ca unghiul limita depinde numai de n 1 si n2. Rezulta deci ca, daca se cunoaste

unghiul de reflexie n2 al unuia din cele doua medii si se masoara unghiul limita , pe baza relatiei      sau

sin  se poate determina indicele de refractie n1 al celuilalt mediu: n1 = n2 . sin.
B.Metodica experimentala
Dispozitivul experimental
Pentru masurarea indicelui de refractie se folosesc aparate numite refractometre (fig.11).

Fig.11.Refractometrul Abbe
In lucrare se va folosi un refractometru tip Abbé, care permite masurarea indicelui de refractie cuprins intre
valorile 1,3 si 1,7 pentru substante lichide.
Partea principala a acestui refractometru este ansamblu a doua prisme P1 si P2 din sticla de flint cu indicele de
refractie de 1,7.
Picatura de lichid, al carei indice de refractie il masuram, se aseaza intre aceste prisme. Deoarece suprafata
diagonala a prismei P1 este mata, in punctul A de pe suprafata diagonala transparenta a prismei P2 vin raze din diferite
directii. Lichidul dintre prisme fiind mai putin dens decat prisma P 2, rezulta ca unghiul de refractie pentru razele care trec
prin prisma P2 este egal sau mai mic decat unghiul limita. Acelasi lucru se poate spune si de spre razele care trec prin
P2 prin punctele B, C, D. Razele paralele de diferite  directii sunt concentrate de obiectivul lunetei L in planul sau focal.
Luneta L se poate roti in jurul unei axe orizontale perpendiculara pe planul desenului.
 Aparatul este astfel construit, incat daca axa optica a lunetei este adusa in pozitia paralela cu razele care au
unghiul limita, atunci o jumatate din campul vizual este luminat, iar cealalta jumatate este intunecata, linia de separare a
celor doua jumatati trecand prin punctul de intersectie al firelor reticulare. (fig.12)

Fig 12. Campul vizual al celor doua lunete ale refractometrului Abbe
Unghiul de rotire al lunetei este proportional cu indicele de refractie al lichidului de studiat; astfel ca un
tambur, cu axa comuna cu axa sistemului de prisme, se poate citi direct indicele de refractie absolut al lichidului.
Deoarece se lucreaza cu lumina alba, linia de separare a celor doua campuri vizuale, datorita dispersiei prin prismele
P1 si P2, este colorata. Pentru a compensa dispersia, in fat[a obiectivului lunetei sunt asezate doua sisteme de prisme A 1 si
A2. Unul dintre aceste sisteme se poate roti in jurul axei optice a lunetei pana cand linia de separare devine clara.
b.Modul de lucru
1.       Se aseaza refractometru pentru a avea conditii optime de lumina.
2.       Cu ajutorul unei pipete se pune o picatura de apa intre prismele P1 si P2.
3.       Se compenseaza dispersia.
4.       Linia de separare se aduce la intersectia firelor reticulare.
5.       Se citeste indicele de refractie pe tamburul gradat.
6.       Dupa citire se deschide blocul de prisme si fetele prismelor se sterg cu o carpa moale si curata.
7.       Se repeta operatiile pentru solutiile de alcool in apa, de diferite concentratii.
Prelucrarea rezultatelor experimentale; se trec datele intr-un tabel de date.
Se reprezinta grafic indicele de refractie in functie de concentratie, n=f(c%).
Cunoscand indicele de refractie pentru solutii de aceeasi natura, dar de concentratii
diferite, din graficul trasat se determina concentratiile necunoscute.
Solutia Nr.crt. n

Studiu prin RMN in impulsuri

asupra timpilor de relaxare si
de corelatie ai apei
Studiu prin RMN in impulsuri asupra timpilor de relaxare si de corelatie ai apei
 1.Consideratii teoretice

Spectroscopia  de rezonanta magnetica nucleara studiaza ranzitiile dintre nivelele de

energie ale momentelor magnetice asociate spinilor nucleari, in camp magnetic. Intrucat
comportamentul spinului nuclear este puternic influentat de vecinatatea nucleului si de
dinamica unor procese la care acesta ia parte, tehnica RMN poate fi utilizata pentru a oferi
informatii asupra structurii moleculare, sau a vitezei de desfasurare a unor procese
moleculare – intre care viteza de reorientare rotationala a apei.

Se indica pentru inceput, caracteristicile generale ale tranzitiilor RMN, specificand

informatiile de ordin structural si cinetic care se coreleaza cu ele.

Caracteristici generale ale tranzitiilor RMN

Este cunoscut ca spectroscopia RMN inregistreaza energia radianta absorbita de

proba plasata intr-un camp magnetic constant, in functie de frecventa radiatiei incidenta pe
proba. Liniile de absorbtie RMN sunt caracterizate de urmatorii patru parametrii:

a)           Timpul de relaxare spin-retea (sau „longitudinal”) T1, este o masura a timpului in

care nucleele (mai precis componenta magnetizarii paralela cu campul magnetic
aplicat) revin, in urma aplicarii unei perturbatii, la starea initiala de echilibru.

b)          Timpul de relaxare spin-spin (sau „transversal”), T2, masoara interactiunile ce au loc

intre spinii nucleari invecinati si care conduc la defazarea (randomizarea)
componentilor magnetizarii in planul perpendicular pe directia campului magnetic
aplicat.

c)           Deplasarea chimica se refera la pozitia diferita in spectru a unei linii de rezonanta,

datorita campurilor magnetice locale diferite, cauzate de mediul electronic specific
fiecarui nucleu (rezultatul naturii sale chimice si a vecinatatii diferite).

d)          Despicarea spectrala spin-spin este cauzata de interactiunea momentelor magnetice

nucleare apartinand nucleelor vecine dintr-o molecula.

Odata cu dezvoltarea spectroscopiei RMN in impulsuri, a devenit posibila masurarea

directa si cu exactitate a timpilor de relaxare T1 si T2 (aceasta din urma se putea determina
relativ usor si prin RMN clasic). Dintre acestia, valorile T1 pot fi interpretate teoretic cu
mai mare usurinta.

Relatia dintre relaxarea magnetica si timpul de corelatie

al fluctuatiilor

Ambele tipuri de relaxare sunt produse de fluctuatiile valorilor locale ale

campurilor magnetice si electrice, care la randul lor sunt datorate miscarii termice haotice,
prezenta in oprice stare a materiei. Aceste fluctuatii sunt caracterizate sub aspectul
persistentei (periodicitatii) lor de un timp dse corelatie, c.
 Teoria relaxarii demonstreaza ca interactiunile contribuind la
T1 trebuie sa fluctueze puternic la frecventa de rezonanta w o, in timp ce
acelea care contribuie la T2 sunt forte fluctuante care moduleaza
nivelele de energie ale spinilor la frecvente apropiate de 0, fara a cauza
tranzitii intre ele (si deci nici schimb de energie cu reteaua).

            Valoarea T2  T1, intrucat T2 cuprinde efectul tuturor

perturbatiilor asociate cu T1, plus cel datorat interactiunilor dintre spinii
nucleari. Inversul timpului de relaxare T 2, 1/T2, determina largimea
benzii de absorbtie a spectrelor RMN inregistrate in conditii obisnuite
(nesaturate).

Relaxarea apei
            Relaxarea apei (in agitatie termica haotica) se datoreaza
interactiunii dipolare, dependenta de orientare, dintre spinii protonilor
sai, si se bucura de un tratament teoretic special. Acesta tine cont de
faptul ca cei doi spini sunt cuplati si se comporta ca o singura particula
cu spinul 1 in loc de ½ (spinul protonului). Relatia care exprima
dependenta vitezei de relaxare longitudinala a apei (1/T 1) de timpul de
corelatie este:

            

in care gN este factorul g nuclear, bN este magnetonul Bohr nuclear,   -

este constanta lui Planck / 2, o este frecventa de rezonanta a apei,
iar r este distanta dintre protonii moleculei de apa. Se poate scrie o
relatie asemanatoare si pentru 1/T2. Analizand forma acestor relatii se
deduc urmatoarele proprietati:

-        la   (conditie indeplinita la temperatura camerei), timpii de

relaxare longitudinal si transversal sunt egali (o proprietate
general valabila si pentru alte mecanisme de relaxare dominate
de miscarea browniana) si sunt dati de:

              la temperatura camerei in care

simbolurile au semnificatia cunoscuta.
 -        la  , crescand vascozitatea lichidului, timpul de relaxare

T2 variaza in continuare liniar cu  , dat T1 executa o intoarcere

(la  ), devenind la limita timpilor de corelatie lungi,
proportional cu  .

Fig.1.Timpii de relaxare a apei la 29 MHz (0=1,9 . 108 rad/s) in functie

de valoarea timpului de corelatie

In figura 1 se observa ca punctul corespunzand apei la

temperatura camerei este situat la stanga si departat fata de punctul
de intoarcere al curbei pentru T1. Aceasta explica de ce viteza de
relaxare T1 creste (timpul T1 scade) daca libertatea de rotatie a apei se
restrange prin participarea ei in complexele de hidratare ale unor ioni
(paramagnetici) sau in urma imobilizarii acestor complexe prin
asocierea lor cu macromoleculele.

            Timpul de corelatie se poate estima folosind urmatoarea relatie

derivata de Debye, combinata cu formula lui Einstein pentru coeficientul
de difuzie sferica (D’) al unei molecule sferice (de raza a) ce se roteste
intr-un mediu de vascozitate ():

                                                                                                 

               Mentionam
ca un tratament mai complet al relaxarii apei
include in ecuatie si un termen suplimentar, care descrie relaxarea
cauzata de difuzie moleculelor de apa vecine

                                                          
unde D = coeficientul de difuzie, N = concentratia spinilor si b =
diferenta minima de apropiere dintre spinii moleculelor invecinate
(1,74Å ).

Metoda experimentala
Principiul masurarii timpilor de relaxare prin tehnica RMN in impulsuri
               Spre
deosebire de spectroscopia RMN clasica (in „unda
continua”) tehnica in impulsuri face uz de impulsuri  scurte de
radiofrecventa, cu desfasurarea observatiilor dupa incetarea
impulsurilor.

            Procesul poate fi inteles in cadrul formal specific tratamentului

lui Bloch pentru procesele de relaxare, adica adoptand un punct de
vedere macroscopic, in care ne concentram asupra magnetizarii
globale, M, a unei probe continand  un numar mare de spini. In cadrul
acestei teorii, magnetizarea M (ca si momentele magnetice individuale
ale spinilor) se comporta ca un giroscop clasic; acesta se opune alinierii
slae cu campul magnetic Bo(aplicat dupa directia notata Z), executand o
miscare de precesie libera in jurul campului magnetic B o, cu viteza
unghiulara wo („Frecventa Larmor”). In absenta relaxarii precesia
Larmor ar continua la nesfarsit, insa, drept consecinta a proceselor de
relaxare, vectorul magnetizarii isi va atinge pozitia de echilibru,
devenind aliniat cu directia Z. Un camp de radiofrecventa B 1,
perpendicular pe Bo, ce oscileaza la frecventa Larmor, fiind sincronizat
cu frecventa de precesie a spinilor, produce asupra magnetizarii un
cuplu insemnat. Acesta, prin lucru mecanic efectuat asupra spinilor
aflati in precesie, este raspunzator de absorbtia de puetere, deci, de
fenomenul de rezonanta.

Fig.2. Sistemul de referinta rotitor

               Privit
in sistemul de referinta (fig.2), x’y’z’ care se roteste
(impreuna cu B1) in jurul axei z’ (II z) cu o viteza unghiulara egala cu
pulsatia campului de radiofrecventa, efectul lui B 1 este de a roti vectorul
magnetizarii in jurul directiei lui B1 (care defineste axa x’= printr-un
unghi () care depinde de intensitatea campului de radiofrecventa B 1 si
de timpul de aplicare. Daca campul de radiofrecventa este aplicat sub
forma unui impuls de intensitate B1 si de durata tp, acest unghi  este
dat de

                                               (rad)                                           

               Un
asa zis impuls de 90° aduce magnetizarea M in planul (x’,
y’) perpendicular pe directia campului magnetic aplicat, si anume,
aliniat cu axa y’. Precesia libera, in acest plan, a momentelor magnetice
individuale ce alcatuiesc magnetizarea M, dupa incetarea impulsului de
90°, este supusa proceselor de defazare (cauzate de relaxarea de tip
T2 si de efecte instrumentale), ceea ce face ca magnetizarea globala a
probei, M, aflata in precesie  in acest plan, sa decada la zero cu un timp
caracteristic T2* ( T2).

            Un impuls de 180° aduce pe M in orientarea aliniata cu axa – z.

Viata acestei stari, ca de altfel a oricarei alte orientari a vectorului M
diferita de orientarea de echilibru (adica cea paralela cu axa +z), este
limitata de procesele de relaxare de tip T1 care fac momentele
magnetice sa paraseasca orientarea de neechilibru si sa revina la
orientarea de echilibru, cu o viteza dictata de T1.

            Timpii de relaxare amintiti mai sus se gasesc in relatia de

ordine: T2* T2 <T1.

            Aparatele de RMN in impulsuri inregistreaza semnalul indus

intr-o bobina receptoare, de catre orice moment magnetic aflat in
miscare de precesie in planul xy. Astfel, dupa un impuls de 90°, se
inregistreaza un semnal, numit inductia libera, a carui amplitudine
scade de la o valoare maxima (proportionala cu M) pana la 0, cu timpul
caracteristic T2*. Avand posibilitatea de a inregistra amplitudinea
semnalului de inductia libera si folosind un program de impulsuri
adecvat se pot determina timpii de relaxare T1si T2 ai probei.

               Pentru determinarea lui T2 sunt adecvate urmatoarele secvente

de impulsuri:

-        Secventa denumita „180° -  - 90°”: Primul impuls inverseaza M

in –M, unde este lasat sa decada cu timpul carcateristic T 1. Pentru
a masura valoarea magnetizarii (de pe directia Z) atinsa dupa
 scurgerea unui timp , se aplica impulsul de 90°, care aduce
aceasta magnetizare in planul x’y’ si o masoara prin valoarea
initiala a amplitudinii semnalului inductiei libere. Timpul T 1 se
determina din curba exponentiala reprezentata de rezultatul
aplicarii repetate a procedurii, cu timpi diferiti.

-        Secventa 90°-  - 90°, aplicabila daca T1>>T2: Intrucat, in aceste

conditii, inductia libera dupa primul impuls decade la zero datorita
defazarii spinilor, inainte de magnetizarea M z sa fi ajuns la
valoarea de echilibru, prin al doilea impuls se masoara aceasta
valoare, stinsa de magnetizarea Mz dupa timpul arbitrar  (ca mai
sus).

Unele programe de impulsuri se termina prin secventa 90° -  - 180°

-  - 90° (care insumeaza o rotatie totala de 360°), ce are rolul de a
restabili mai rapid starea initiala de echilibru a sistemului, in cazul
timpilor de relaxare lungi comparativ cu T 2 (ideal pentru T1=T2 >>T2).
Runda urmatoare de impulsuri poate incepe dupa o asteptare de 4 .

Masuratori experimentale

               In
aceasta lucrare se determina timpul de corelatie c al apei,
din valoarea timpului de relaxare T1 masurat experimental pe baza
ecuatiei si se compara cu valoarea sa teoretica calculata pe baza
ecuatiei.

            Pentru masurarea timpului de relaxare T1 se foloseste

spectrometrul RMN in impulsuri de productie romaneasca AREMI 78
echipat cu unitatea de prelucrare numerica a datelor. Pentru efectuarea
masuratorilor se va apela la manualul de folosire a aparatului.

            Proba consta din 1 cm3 apa distilata, in interiorul unei

microeprubete. Se determina timpul de relaxare T 1 al probei prin
metoda revenirii magnetizarii, folosind programul de impulsuri 180 -  -
90, cu timpul de asteptare, , in multiplii de aproximativ 1 secunda.

            Se determina c din ecuatie utilizand pentru parametrii ce

intervin urmatoarele valori numerice:
                                             

               Pentru
comparatie se calculeaza c pe baza ecuatiei, utilizand
urmatoarele valori numerice pentru parametrii ce intervin (valabile
pentru temperatura mediului ambiant 20°C):

                                             

               Se
compara cele doua valoriale timpului de corelatie c, indicand
originea probabila a eventualelor diferente.

            In „Consideratii teoretice” au fost strecurate indicii despre cel

putin doi dintre numerosii factori care pot influenta viteza de relaxare a
apei. Sa se identifice acesti factori si sa se imagineze experiente simple
prin care sa se evidentieze efectul lor.

Observatii privind utilizarea masuratorilor relaxarii apei in

cercetare

            Substantele paramagnetice (ce poseda un electron

neimperecheat, ionii unor metale, radicalii liberi) daca sunt prezente in
solutie, reprezinta o sursa puternica de relaxare. Viteza de relaxare a
apei creste in continuare atunci cand specia paramagnetica (de
exemplu ionul Mn2+) se leaga la o molecula mai mare (de exemplu, o
macromolecula proteica) ce se introduce in solutie. In acest caz,
sistemul contine apa libera, neinfluentata de ionii paramagnetici de
Mn2+, alaturi de apa legata la Mn2+ este legat de catre proteina. La
realizarea asocieraa Mn2+ - proteina, se modifica constanta de timp care
descrie rotatia complexului paramagnetic (alaturi  de gradul de
expunere al Mn-ului fata de solvent, care depinde de geometria exacta
a locului de legare al Mn-ului la suprafata macromoleculei proteice).
Aceste efecte, pe care noi le masuram prin modificarea timpului de
relaxare T1 al apei, reflecta numarul de ioni de Mn legati de proteina, si
deci, ca in orice tehnica spectroscopica, ele pot fi exploatate pentru a
determina constanta de legare a Mn 2+ la proteina, un parametru
fundamental care caracterizeaza orice complex chimic.

               Pe
de alta parte, observam ca ecuatia stabileste o relatie intre
timpul de relaxare (T1) al unui proton al apei, distanta r pana la un
moment magnetic perturbator vecin (in cazul acesta, celalalt proton) si
timpul de corelatie c caracteristic reorientarii rotationale a vectorului r,
permitand astfel determinarea unuia dintre acesti trei parametri, daca
ceilalti doi se cunosc. De aceea, masuratorile de timpi de relaxare (pe
alte sisteme decat apa), pot fi folosite ca mijloc de calcul al unor
distante intermoleculare.

In sfarsit in conditii experimentale diferite, timpii de relaxare pot

fi utilizati pentru a caracteriza complexele moleculare dintr-o solutie
sub aspectul timpului lor mediu de viata.

Polarimetrie
Polarimetrie

Notiuni introductive

Conform teoriei lui Maxwell, lumina este o unda electromegnetica transversala in care oscilatiile celor doua

campuri electrice E si magnetic H au loc in toate directiile, perpendicular pe directia de propagare c (viteza luminii)

(fig.19).
Planul format de directia de oscilatie si directia de propagare se numeste plan de oscilatie. Prin reflexie, refractie si

dubla refractie sau birefringenta se poate obtine o radiatie luminoasa in care oscilatia campului electric sa aiba loc

intr-o singura directie, deci planul de oscilatie sa ramana constant. O asemenea radiatie luminoasa se numeste

lumina liniar polarizata (fig.20).

Aparatele care folosesc lumina polarizata se bazeaza, in majoritate, pe fenomenul de birefringenta. Acest fenomen

este prezent in unele substante a caror structura este asimetrica, la care proprietatile fizice variaza cu directia in care

se exercita actiunea din exterior; asa sunt de exemplu, substantele cristalizate in alt sistem decat cel cubic, cum este

de exemplu Spatul de Islanda (CaCO3 cristalizat in romboedri hexagonali).

O raza de lumina care trece printr-un cristal birefringent intr-o alta directie decat directia axei optice a cristalului, se

desfac in doua raze polarizate, de aceeasi intensitate, in care planele de polarizare sunt perpendiculare. (fig.21)

Una din raze, numita raza ordinara 0, urmeaza legile obisnuite ale refractiei; pentru cealalta, numita raza

extraordinara E, indicele de refractie variaza in functie de unghiul de incidenta. Pentru a putea folosi lumina

polarizata este necesar ca una din raze sa fie indepartata. Obisnuit se indeparteaza raza ordinara, aceasta realizandu-

se cu ajutorul unei prisme numite Nicol. Nicolul (fig.22) consta din doua prisme din spat de Islanda, avand ca baza
un triunghi dreptunghic cu unghiurile ascutite de 680 si 220. Ele sunt lipite cu balsam de Canada al carui indice de

refractie este (n=1,5550) situat intre indicele de refractie pentru raza ordinara si extraordinara. Din aceasta cauza

raza ordinara se reflecta total, iar raza extraordinara, total polarizata, traverseaza prisma fara deviatie.

Principiul metodei

Unele substante au insusirea de a roti planul luminii polarizante cand sunt strabatute de aceasta. Asemenea

substante se numesc optic active. Cele care rotesc planul luminii polarizante spre  dreapra se numesc dextrogire si

se noteaza cu +, iar cele care il rotesc spre stanga se numesc levogire si se noteaza cu -. Substantele optic active sunt

de obicei organice si se caracterizeaza prin faptul ca au cel putin un atom de carbon asimetric in molecula.

Valoarea unghiului de rotatie  a planului de polarizare depinde de o serie de factori: natura substantei cercetate,

temperatura si lungimea de unda a luminii folosite. Unghiul de rotatie creste pe masura ce lungimea de unda se

micsoreaza. Din aceasta cauza, in polarimetrie se foloseste lumina monocromatica, obisnuit, linia galbena a

sodiului.

La substantele solide si lichide pure, unghiul de rotatie depinde de grosimea stratului optic activ, iar in cazul

solutiilor depinde si de grosimea substantei optic active precum si de natura solventului.

Pentru compararea puterii de rotatie a diferitelor lichide pure, s-a introdus notiunea de putere rotatorie

specifica, 20D, care reprezinta unghiul cu care este rotit planul luminii polarizate cand aceasta trece printr-o

coloana de lichid cu lungimea de 10 cm (1 dm).

Se noteaza cu c concentratia exprimata in procente, cu l grosimea stratului de lichid (in dm) si cu  unghiul de

rotatie (in grade), se poate scrie:

20D=

in care 20D reprezinta puterea rotatorie specifica pentru linia D a sodiului si temperatura de 200C.

Proportionalitatea dintre unghiul  de rotatie si concentratia solutiei are loc unmai pentru solutii diluate.

Descrierea aparaturii

Aparatul folosit pentru masurarea unghiului de rotatie se numeste polarimetru. Partile principale ale unui

polarimetru cu penumbra (Laurent) sunt prezentate schemetic in fig.23

Fascicolul luminos monocromatic emis de o lampa de sodiu S, trece printr-un filtru F, este polarizat de nicolul

polarizator N1, cade pe o lama Laurent - lama semiuda, din cuart - L si de aici patrunde in tubul T cu solutia de

cercetat. Dupa ce strabate tubul, fascicolul cade pe nicolul analizator N2 si de aici ajunge in luneta (L). Prin

miscarea ocularului imaginea campului vizual se pune la punct, astfel liniile de separatie a celor trei parti sa se vada

clar. Nicolul analizator N2 este solidar legat de un dublu vernier, care se poate misca de-a lungul unui disc gradat

care permite citirea unghiului cu o precizie de 0,050. Intre pozitia lui N2, pentru care regiunea din mijloc este

luminata, si marginile intunecate (fig.24a) si invers (fig.24b), exista o pozitie intermediara (fig.24c) pentru care cele

trei regiuni ale campului sunt egal luminate, dar slab. Aceasta este pozitia de zero, fata de care se fac toate citirile

ulterioare.

Tehnica de lucru

Se umple tubul polarimetrului cu apa distilata, avand grija sa nu ramana bule de aer in interoior, se sterge si se

introduce in polarimetru. Se pune la punct imaginea campului vizual. Pentru cele trei regiuni uniform iluminate,

zero al vernierului trebuie sa coincida cu zero al discului gradat. In caz contrar se citeste diviziunea 0 de pe

disc,  in dreptul caruia se afla zero de pe vernier, si aceasta reprezinta punctul zero al aparatului.

Determinarea puterii rotatorii specifice a zaharului

Se introduce in locul apei distilate solutia de zahar optic activa, de concentratie cunoscuta. Se roteste incet

analizatorul pana cand regiunile campului vizual au iluminare egala (penumbra) si se face citirea  (pentru control

toate citirile se vor face pe ambele verniere). Se calculeaza unghiul de rotatie al solutiei din diferenta: 020 =1 - 0.

apoi dupa formula 20D= , se determina puterea rotatorie specifica.

Pentru fiecare solutie de o anumita concentratie se fac mai multe citiri. La schimbarea solutiei, tubul se spala bine si

se sterge sau se clateste cu o lolutie care urmeaza sa se analizeze.

Rezultatele se trec in tabel:

Solutie Nr. 0 1 D20 l D20 D20

deter
(grade) (grade) (grade) (dm) Mediu
-

mina

ri

Determinarea concentratiei unei solutii de zahar

Se umple tubul polarimetric cu o solutie de concentratie necunoscuta si se determina unghiul 1 la fel ca mai sus. Se

calculeaza diferenta:

D20=1 - 0

Cunoscand pe D20 din determinarea precedenta, se afla concentratia conform relatiei:

c=

Cand se cunoaste natura solutiei a carei concentratie vrem sa o aflam, nu este necesara determinarea lui D20.

Tabel pentru rezultate

Solutie Nr. 0 1 D20 l D20 D20

deter
(grade) (grade) (grade) (dm) Mediu
-

mina
 ri

In laboratorul clinic cea mai curenta determinare polarimetrica este dozarea glucozei din serul sanguin, lichid

cefalorahidian, urina, etc.

In conditii normale, cantitatea de glucoza in urina colectata in 24 de ore este de 100-200 mg. Valori crescute apar in

glicozuria alimentara, diabetul zaharat, maladii hepatice etc.

Determinarea coeficientului de
vascozitate al lichidelor
Determinarea coeficientului de vascozitate al lichidelor
A.Consideratii teoretice
Avand un fluid in miscare, straturile acestuia se vor misca fiecare cu o anumita viteza, determinand aparitia
unor forte de frecare interne F. Legea frecarii interne a fost stabilita de Newton;

            dF=-  si arata ca forta de frecare dintre cele doua straturi fluide in curgere este proportionala
cu aria suprafetei straturilor respective si cu gradientul vitezei pe directia normala vitezei.

Marimea   reprezinta coeficientul de vascozitate dinamica. In S.I. unitatea de vascozitate este:

Vascozitatea cinematica   se obtine impartind vascozitatea dinamica cu densitatea:

.
I.Metoda lui Poiseuille sau metoda curgerii unui fluid printr-un tub capilar; aceasta metoda este folosita in
cazul curgerii reale a fluidelor prin tuburi cu raze mici.

Relatia in acest caz devine: dF= - 

Vom obtine pentru vascozitatea dinamica   valoarea:

   unde  este diferenta de presiune, care se manifesta pe suprafata bazelor tubului de

lungime l. Cu ajutorul ultimei relatii se pot obtine experimental coeficientii de vascozitate dinamica si cinematica.

Se vor folosi doua lichide de densitati   si   caracterizate de   si   si se va masura timpul de curgere
t0 si t prin acelasi capilar pentru doua volume egale de lichid.
Prin impartire vom obtine:
  dar   rezulta deci   iar pentru vascozitatea

cinematica: 
I.B.Metodica experimentala
Dispozitivul experimental (fig 8.) este format dintr-o biureta, avand diametrul tubului de 1,5 mm. In interiorul
biuretei este montat un dispozitiv pentru incalzirea lichidului, un termometru si un agitator. Corpul biuretei este izolat de
exterior printr-un invelis adiabatic.
Modul de lucru
       Se pune 200 ml de ulei in biureta.
       Se determina timpul de scurgere a uleiului la temperatura camerei
       Se determina timpul de scurgere pentru sase temperaturi diferite. Stiind ca pentru apa distilata aflata

la 18-200C timpul de scurgere este de t0=52 s, se poate calcula  .

Fig.8. Dispozitiv experimental – Biureta

Datele se trec in tabelul urmator:
Nr.crt. t0 t T
(s) (s) (0C) (0E) (s)
(0E) %

Erorile se calculeaza dupa formula: 

II.Metoda lui Stokes
 Avand o sfera de raza r si densitate  care se deplaseaza cu o viteza constanta v intr-un lichid de
densitate  , putem scrie:

Fr = 6
Asupra bilei vor actiona: greutatea proprie G, forta arhimedica FA si forta de rezistenta Fr. Daca viteza de deplasare a
bilei este constanta,  rezultanta fortelor ce actioneaza asupra sferi este nula:

  relatie ce permite calcularea vascozitatii dinamice a lichidului considerat, cunoscand raza si

densitatea bilelor, precum si densitatea fluidului.
II.B. Metodica experimentala
Se studiaza un cilindru din sticla care contine lichidul de studiat si pe care se traseaza doua repere, astfel ca
pana la primul reper, sa putem afirma ca viteza bilei se stabilizeaza. %n acest mod intre repere bila se deplaseaza cu o
viteza constanta.
Mod de lucru

1.     Se folosesc bile de diferite densitati ( ), care se lasa sa cada in cilindru, masurandu-se timpul de cadere
intre cele doua repere.
2.     Se determina viteza de cadere, masurandu-se distanta dintre repere, se cronometreaza timpul si se obtine
viteza cu formula:

 v=
3.     Se repeta de 5-6 ori experienta.
Nr. r t v
crt kg/m3 (m) (s) (m/s) m m s
kg/m3 %

Erorile se calculeaza folosind formula:

Studiul efectului termoelectric

Studiul efectului termoelectric
A.Consideratii teoretice
Efectul termoelectric, a fost descoperit in anul 1823 de Seebeck, si consta in aparitia unei tensiuni
electromotoare intr-un sistem format din doua metale diferite, puse in contact, cand contactele au temperaturi diferite.
Considerand astfel un ansamblu inchis, din doua asemenea materiale, se constata ca atat timp cat cat
temperaturile de la cele contacte sunt egale (TA = TB) circuitul nu este traversat  la nici un curent, fapt pus in evidentade
acul magnetic NS care ramane nemiscat. (Fig. 13).
 Fig. 13. Dispozitiv termoelectric
Daca temperaturile celor doua contacte sunt diferite (TA  TB) in sistem ia nastere o tensiune
termoelectromotoare, respectiv un curent termoelectric, care genereaza magnetic ce determina devierea acului magnetic
NS.
Efectul termoelectric se explica prin aparitia unei diferente de potential de contact, datorita tendintei de egalare
a potentialelor chimice 1 si2 a celor doua metale.
Valoarea tensiunii electromotoare E este:

E = (TA - TB), iar  este dat de expresia: =

K-constanta lui Boltzmann;
e-sarcina electronului;
T-temperatura;
n1, n2,-concentratiile electronilor liberi in cele doua metale.
Efectul Seebeck sta la baza constructiei termocuplurilor dispozitive formate dintr-un ansamblu de doi
conductori montati ca si in figura 14.Valoarea tensiunii termoelectromotoare si a curentului respectiv depinde de natura
materialelor care formeaza termocuplul si de diferenta de temperatura dintre cele doua contacte.
 Metodica experimetala
Dispozitivul experimental
Instalatia, schitata in fig.15, consta din doua suduri una (A) introdusa intr-un vas cu apa, alta (B) mentinuta in
amestec gheata cu apa (TB=00C). Temperatura apei TA se masoara cu un termometru. Apa poate fi incalzita cu ajutorul
unui resou. In timpul incalzirii apei, diferenta dintre temperaturile celor 2 suduri variaza, astfel ca in circuit apare o
tensiune electromotoare variabila deci si un curent electric variabil.

                 Mod de lucru:
In prima parte a lucrarii se etaloneaza termocuplul adica se reprezinta graficul de variatie a tensiunii (I) in
functie de diferenta de temperatura a celor doua suduri (TA - TB). Pentru aceasta se efectueaza urmatoarele:
1.     Se pune gheata in vasul Dewar si se introduce in vas sudura B.
2.     Sudura A se introduce in vasul cu apa rece de pe resou.
3.     Se citeste temperatura initiala a apei si tensiunea corespunzatoare.
4.     Se conecteaza resoul la retea: se noteaza temperaturile apei, din 5 0 in 50 pana la fierbere si tensiunile
corespunzatoare acestor temperaturi.
Tabel de date:
TA  (0C) 15 20 25 30
UA
Prelucrarea datelor experimentale.
Determinarea marimilor fizice si trasarea graficelor.
1.     Se reprezinta grafic variatia (U=U(TA); TB=0
 2.     Se calculeaza  din grafic.

tg=

Determinarea raportului
caldurilor molare
Determinarea raportului caldurilor molare
Se numeste caldura molara cantitatea de caldura absorbita de un mol de substanta pentru a-si mari temperatura
cu un grad.
Daca absorbtia caldurii are loc la volum constant, vorbim de caldura molara la volum constant:

Cv=  iar daca absorbtia de caldura are loc la presiune constanta, vorbim de caldura molara la

presiune constanta: Cp=
Plecand de la principiul I al termodinamicii:
dQ=dU + dL sau
dQ=dH - V dp
vom obtine:

CV=  iar Cp=   unde H este entalpia.

Relatia Roberyt Mayer face legatura intre Cp, Cv si R.
Cp-Cv=R
Scriind ecuatia unei transformari adiabatice:
PV=constant sau PV-1=constant

intervine exponentul adiabatic: =   dar Cp=  iar Cv=-

deci =   unde i reprezinta numarul de grade de libertate (i) ale gazului respectiv.
            Cunoasterea exponentului adiabatic are importanta in studiul curgerii gazelor prin tuburi cu viteze sonice,
atingerii vitezelor supersonice, calculul  vitezei de propagare a sunetului prin gaze etc.
            Lucrarea de fata isi propune determinarea exponentului adiabatic folosind metoda Clement-Desormes.
            Intr-un vas cu volum V0 ce comunica prin robinete cu exteriorul si cu o pompa, ce comprima cu ajutorul acesteia
din urma aer. Presiunea din vas se masoara cu un amemometru atasat acestuia.
            Se presupune ca la stabilirea echilibrului termic cu exteriorul, dupa comprimare, presiunea aerului din balon este:
                        p1 = p0 + h1   unde p0 - presiunea atmosferica, h1- diferenta de nivelele lichidului din ramurile
manometrului, iar presiunile se masoara in cm coloana lichid.
            In aceasta stare in balon vom avea m grame de gaz care ocupa intregul volum V0 al vasului. Fie V volumul
ocupat la aceasta presiune de cantitatea m0 de gaz care ar umple balonul la presiunea p0. Aceasta stare a mesei m0 de gaz
este notata cu I pe diagrama din fig..   Printr-o transformare adiabatica, realizata prin deschiderea urmata de reanchiderea
rapida a robinetului de comunicare cu exteriorul, se trece in starea II, in care raman in balon m0 grame de gaz la presiune
p0. In timpul destinderii adiabatice gazul se raceste, temperatura lui devenind mai mica decat cea a mediului. Dupa
reanchiderea robinetului gazul se incalzeste absorbind caldura din mediul inconjurator. Ca urmare presiunea din vas
creste. La stabilirea echilibrului termic cu mediul, starea III, presiunea din balon devine p2 = p0 + h2, unde h2 reprezinta
noua diferenta de nivel a lichidului manometric.
            Transformarea din starea I in starea II fiind adiabatica, se poate scrie:
                                    (p0 + h1) v = p0v0
            Intrucat in starile I si III temperatura este aceeasi, aceste stari se afla pe o izoterma si deci:
                                    (p0 + h1) v = (p0 + h2) v0
            Ridicand relatia la puterea  si impartind cu (p0 + h1) v = p0v0

se obtine: (1+

                    Intrucat atat   cat si   1 putem dezvolta ambii membrii in serie.
                    Limitandu-ne la aproximatia de ordinul intai avem:

                    1+(
de unde:

            
B.Metodica experimentala

a.Dispozitivul experimental
Dispozitivul, schitat in figura 10, se compune dintr-un balon B la care este atasat un manometru cu apa M.
Balonul comunica prin robinetul R1 cu exteriorul, iar prin robinetul R2 cu pompa P.
 b.Modul de lucru
1.     Se inchide robinetul R1, se deschide R2 si se pompeaza aer in balonul B pana cand diferenta de nivel din
manometru devine 10-20 cm. Se inchide R2, se asteapta stabilirea echilibrului termic cu mediul. Cand
gazul ajunge la temperatura mediului, diferenta de nivel din manometru se stabileste la valoarea h1. Se
citeste aceasta valoare si se noteaza in tabel.
2.     Se deschide rapid R1, pana cand presiunea gazului devine egala cu cea exterioara, p0, apoi se inchide la loc.
Se asteapta incalzirea gazului pana la temperatura mediului. La stabilirea echilibrului termic se citeste
denivelarea h2 din manometru si se trece in tabel.
3.     Se repeta operatiile descrise anterior de cel putin cinci ori.
III.Prelucrarea datelor experimentale
a.Determinarea marimilor fizice

1.Cu ajutorul relatiei   se calculeaza exponentul adiabatic pentru fiecare experienta efectuata.
2.Se calculeaza valoarea medie m, facand media aritmetica a valorilor particulare obtinute.
b.Calculul erorilor

Aplicand regulile calculului erorilor si luand   se obtine relatia de calcul a erorii relative:

  h=0,2 cm
Inmultind valoarea determinata intr-o experienta, cu eroarea relativa coreespunzatoare, se obtine eroarea
absoluta .
In final se calculeaza valoarea absoluta medie m. Rezultatele se trec in tabelul
urmator:
Nr. h1 h2 h 
crt. (cm) (cm) (cm)

(%)
Determinarea concentratiei unei
solutii colorate cu ajutorul
colorimetrului Duboscq
Determinarea concentratiei unei solutii colorate cu ajutorul colorimetrului Duboscq

Principiul metodei

Colorimetria se ocupa cu compararea si egalarea intensitatii luminoase a doua fascicole de lumina dupa trecerea

prin doua solutii colorate, de aceeasi natura, dar de concentratii diferite.

Se lasa sa treaca doua fascicule de lumina de aceeasi

intensitate  initiala I0 prin doua solutii de aceeasi natura, de concentratii
diferite, c1 si c2.

Variind lungimile x1 si x2 parcurse de lumina in cele doua solutii se

realizeaza egalarea intensitatilor luminoase la iesire, deci, se obtine
aceeasi extinctie in ambele cazuri.

Legea lui Lambert-Beer, se scrie pentru cele doua solutii:

E1=.c1xx

E2=.c2x2

si cum E1 = E2 rezulta: c1x1 = c2x2 si c2=

Daca concentratia c1 este cunoscuta si concentratia

c2 necunoscuta, masurand lungimile x1 si x2 se poate calcula
concentratia c2. Deoarece se vor determina concentratiile unei serii
etalon, in general notam cu c 0 concentratia cunoscuta si respectiv cu
x0 grosimea stratului acestuia, iar cu c n concentratiile necunoscute si cu
xn grosimile corespunzatoare de solutie. Astfel, relatia devine:

cn=

Descrierea aparatului
 Colorimetrul Duboscq se compune din urmatoarele parti
principale: un suport metalic vbertical, un ocular O c, la partea
superioara a suportului prin care se observa un camp circular impartit
in doua; doua baghete cilindrice P1 si P2 din sticla de lungimi egale si cu
fetele terminale plan-paralele; doua cuve cilindrice din sticla cu fundul
plan-paralel C1 si C2, asezate pe cate un suport circular; doua rozete
laterale prin manevrarea carora se deplaseaza pe vertical suporturile
circulare cu cuve; doua rigle divizate in milimetri, legate solidat de
suporturile circulare, fiecare cu cate un vernier; un sistem de iluminare,
instalat in talpa suportului; un set de filtre, montate in ocular.

Tehnica de lucru
1.Punerea la punct a aparatului

Se spala bine cele doua vase de sticla, se sterg si se aseaza pe

suporti separati in aparat. Se ridica suportii, cu ajutorul rozelor, pana
ce partile inferioare ale vaselor ating cilindri de sticla. In aceasta pozitie
trebuie sa fie indicata diviziunea zero pe cele doua rigle. In caz contrar,
se va nota grosimea respectiva, care se va considera drept pozitie de
zero. Pentru pozitia zero se verifica apoi si egalitatea iluminarii celor
doua campuri vizuale. Daca nu sunt egal luminate, se modifica pozitia
becului pana este indeplinita aceasta conditie.

2.Determinarea concentratiei necunoscute

Se introduce in una din cuve solutia de concentratie cunoscuta, iar in cealalta solutia necunoscuta (vasele nu se vor

umple de tot pentru ca, la scufundarea baghetelor, solutia sa nu depaseasca marginile vasului).

Se aseaza paharele pe suport; se alege filtrul potrivit si prin

reglarea ocularului se obtine o imagine clara a celor doua campuri. Se
aduce zero al vernierului corespunzator solutiei etalon in dreptul unei
diviziuni a riglei gradate (de ex. 5), valoarea care exprima grosimea
stratului de solutie prin care trece lumina x0. Se manevreaza apoi
rozeta corespunzatoare solutiei neciunoacute pana pana cand cele doua
jumatati de camp apar egal iluminate, deci extinctiile date de cele doua
solutii sunt egale. Se citeste diviziunea de pe rigla xn.

Concentratia necunocuta se determina pe baza relatiei c n= ,

tinand cont de pozitia zero stabilita initial.
 Avand in vedere ca metoda de apreciere a iluminarilor este
subiectiva, posibilitatea de eroare este mai mare, si de aceea se impun
mai multe determinari pentru fiecare solutie. De exemplu, zero al
vernierului, corespunzator solutiei etalon, se fixeaza pe diviziunile 5,
10, 15, 20 etc., si se citesc pozitiile corespunzatoare pentru solutia de
concentratie necunoscuta. Pentru fiecare pereche de valori se
calculeaza un cn, iar la urma valoarea medie.

Tabel pentru rezultate:

Nr. solutiei C0 (%) x0 (mm) xn(mm) Cn (%) Cn medie (%)

Absorbtia luminii
Absorbtia luminii

Notiuni teoretice

Cand un fascicol de lumina cu o anumita lungime de4 unda si intensitate I 0 cade pe o suprafata (de ex. o cuva cu

pereti plani paraleli), au loc trei fenomene: o parte din fascicul de intensitate I T strabate substanta, o parte din

intensitatea IA este absorbita, iar o alta parte, de intensitate IR, este reflectata. Astfel:

I0 = IT + IA + IR

Deoarece aceste intensitati depind de intensitatea incidenta I0, se poate scrie:

I=

rapoartele reprezentand, respectiv, coeficientii de transparenta T, de absrobtie A si de refxie R.

Scaderea intensitatii dI pe o distanta dx (grosimea unei suprafete elementare, din grosimea x) fig.25, este  intr-un

punct bine determinat al suprafetei elementare, proportionala cu intensitatea I in punctul respectiv:

; inde k reprezinta o constanta de absorbtie. Relatia este cunoscuta sub numele de legea lui Lambert.

Prin integrare: 

ln   de unde rezulta: IT = I0e-kx

Daca se trece la logaritmi zecimali:

log

IT =  unde k'| se numeste coeficient de extinctie decadic. Acesta este o marime caracteristica pentru

fiecare substanta si depinde de lungimea de unda a radiatiei, temperatura si presiune.

Marimea:

E=-log  se numeste extinctie sau densitate optica a substantei.

Transmisia T, sau transparenta substantei, este data de relatia:

T=

Daca stratul absorbant este o solutie de concentratie c, coeficientul k| este proportional cu concentratia:

k| = .c

unde  este coeficientul molar decadic de extinctie (daca concentratia se exprima in mol/l, iar x in cm), caracteristic

fiecarei solutii, iar relatia fig. se numeste legea lui Beer.

Astfel, din relatia: E=-log  si k| = .c rezulta Legea lui Lambert - Beer. 
 E=cx.

Relatia E=cx este valabila in conditiile: lumina monocromatica, mediu optic omogen, iar intre substanta dizolvanta

si solvent sa nu se manifeste interactiuni.

Deoarece absorbtia luminii depinde de temperatura solutiei, trebuie sa se lucreze intr-un regim termic constant.

Pentru a ingusta domeniul lungimilor de unda in care se lucreaza (in general se lucreaza cu lumina policromatica),

intre sursa si solutie se interpune un filtru un filtru optic de culoare complementara cu cea a solutiei.

Se numesc culori complementare, doua culori care amestecate aditiv in proportii corespunzatoare dau lumina alba.

Restrangerea domeniului lungimilor de unda in care se lucreaza eliminam majoritatea aberatiilor cromatice ce apar

la trecerea luminii prin sistemele optice (lentile, prisme, etc.).

Alegerea filtrului se face in asa fel incat  absorbtia sa fie maxima. De exemplu, daca lucram cu o solutie albasrtra,

se va alege un filtru galben, deoarece solutia va absorbi cel mai puternic radiatiile galbene (complementare) si

foarte putin pe cele albastre.

Legea lui Lambert - Beer se aplica la determinarea concentratiei unei solutii, comparand solutia data cu una de

concentratie cunoscuta, comparatie care se poate efectua fie vizual, fie fotometric.

Electroforeza pe hartie
Electroforeza pe hartie

Migrarea electrolotilor in camp electric

1.Notiuni teoretice

Electroforeza reprezinta migrarea unor particule purtatoare de sarcini electrice sub influenta campului electric

exterior. Ea este utila pentru separarea unor specii de molecule din amestecuri  complexe fiind curent aplicata in

cazurile solutiilor de proteine si aminoacizi. Cu ajutorul electroforezei se poate determina compozitia calitativa si

cantitativa a unor lichide si extracte biologice.

Daca o solutie data se introduce intr-un camp electric si daca in aceasta solutie exista paricule incarcate cu sarcini

electrice, acestea vor fi antrenate de campul electric, producandu-se deplasarea lor prin solutie. Viteza cu care se

face deplasarea depinde ca marime atat de caracteristicile particulare ale ionului precum si de cele ale mediului prin

care are loc deplasarea. De asemenea, conteaza, si caracteristicile campului electric. Sensul de deplasare va fi dat de
semnul sarcinii electrice: ionii pozitivi spre catod (borna negativa), iar cei negativi spre anod (borna pozitiva)

(Fig.17):

Ca urmare a deplasarii in sens opus are loc o separare a particulelor cu sarcini diferite. Daca particulele au si mase

diferite, poate sa apara o separare a lor si daca au sarcini electrice de acelasi semn, vitezele de deplasare fiind

diferite.

Dependenta vitezei de deplasare atat de solvent cat si de solvit se inglobeaza in mobilitatea electrolitica: . Ea se

defineste ca viteza cu care se deplaseaza tipul de molecula studiata daca intensitatea campului electric este unitara:

E=1V/m; =v/E, cu unitatea de masura SI=m2/Vs

In caz ideal definit ca:  solutie diluata de molecule sferice de dimensiuni mult mai  mari decat dimensiunile

moleculelor de solvent, se gaseste experesia:

=q/(6r) unde q-sarcina particulei; -vascozitatea solutiei in care are loc migrarea; r-raza particulei ce se

deplaseaza.

Separarea electroforetica a particulelor dintr-un amestec, depinde de trei grupe mari de factori:

1.       Factori ce caracterizeaza particula ce migreaza: marimea si semnul sarcinii electrice, masa si forma

particulei, existenta si marimea momentului de dipol;

2.       Factori ce caracterizeaza mediul: pH, compozitia si taria ionica, vascozitatea, temperatura, proprietatile

dielectrice, interactiunile ce se pot stabili intre solvent si suportul acestuia;

3.       Factori ce depind de caracteristicile campului electric: intensitatea si distributia liniilor de camp.

EXEMPLU: Pentru molecule proteice sarcina electrica neta depinde de compozitia in aminoacizi a acesteia, de pH-

ul mediului si de compozitia si taria lui ionica. Astfel, la un un pH izoelectric (pHi) al moleculei, molecule proteice

se incarca pozitiv si migreaza spre catod, iar la un pH mai mic decat pHi se incarca negativ si migreaza spre anod.

La un pH=pHi, moleculele sunt neutre si au mobilitate nula. Intre ionii din solutie apar forte de interactiune, putand

aparea fenomenul de ecranare electrostatica, ceea ce poate produce si modificarea sarcinii moleculei proteice.
1.Principiul metodei

Se studiaza electroforeza pe hartie de filtru ca suport pentru deplasarea ionilor. Substantele supuse electroforezei

sunt CuSO4 si KMnO4 in solutii apoase sau slab saline. Consideram ca hartia de filtru, avand dimensiuni bine

stabilite si imbibata cu  solvent se supune unei diferente de potential U, cu ajutorul unei surse de tensiune. In

absenta solventului, hartia de filtru are o rezistenta foarte mare, practic actioneaza ca un izolator, neavand purtatori

liberi de sarcina electrica. Imbibata cu solvent, apar ioni pozitivi si negativi liberi in urma fenomenului de disociatie

electrolitica, ex.:

NaCl  Na+ + Cl-

Se mentioneaza, ca si in apa apar ioni pozitivi si negativi, intr-o pondere mica. Un ampermetru legat in circuit va

indica trecerea unui curent electric..

Solutiile mentionate anterior sunt la randul lor  solutii de electroliti de anumite concentratii, contin ioni pozitivi

Cu2+ si K+ si negativi SO42- si MnO4-. Dintre acestia ionii cupri,  sulfat si permanganat au o cloratie specifica, in

ordine verde-albastru, galben, violet, ceea ce ii face mai usor de urmarit vizual.

Pentru concentratii de electroliti mici se poate neglija efectul interactiunilor de respingere electrostatica. Solventul

de pe hartia de filtru este de asemenea cu concentratia de clorura de sodiu  foarte mica, astfel incat ionii disociati sa

nu influenteze puternic ionii solutiei studiate. (Fig. 18, a,b).

Se aplica pe hartia de filtru, solutia de studiat si se determina distanta pe care o parcurg diferiti ioni in intervale de

timp date, urmarind deplasarea coloratiei corespunzatoare.

Deplasarile, x, celor doua tipuri de ioni sunt diferite in acelasi interval de timp, ceea ce denota ca au mobilitati

diferite. 'Petele de culoare' sunt formate dintr-un numar mare de ioni de acelasi tip. Experimantal se poate determina

doar viteza medie cu care se deplaseaza ansamblul de ioni si nu viteza unui singur ion, aceasta coincizand cu viteza

unui ion daca concentratia electronului este suficient de mica.

Mobilitatea fiecaruia tip de ion se estimeaza in felul urmator:

vI = xI/t = i.E   cu E=U/L  i = (xi.L)/(U.t)

unde indicele I reprezinta unul din ionii studiati: cupru, sulfat, permanganat.

Metoda de lucru

Se foloseste cuva.

a.      Se pregateste cuva de separare punand in compartimentele A si B volume egale de solutie apoasa, cca. 50

ml.

b.     Se pregatesc cateva benzi din hartie de filtru, de lungime L0=10 cm si latime l=1,5 cm;

c.      Se aseaza maximum 4 benzi pe portiunea de lungime L=6 cm, cu capetele introduse in compartimentele A

si B.

d.     Se asteapta cateva minute pana cand benzile de hartie de filtru se umecteaza prin capilarite;

e.      Se realizeaza montajul electric, folosind sursa de tensiune continua. Aceasta are inglobat un volumetru ce

va indica tensiunea furnizata si un ampermetru ce va indica intensitatea curentului ce trece prin sursa.

Tensiunea U, ce se aplica la exteremitatile hartiei de filtru de pe suportul cuvei se masoara cu un alt

voltmetru legat in paralel cu suportul pentru hartie al cuvei;

f.      Cu o seringa gradata in cm3 se aplica intr-un punct al fiecarei dintre benzile de hartie o cantitate mica de

solutie de studiat, marcandu-se locul de aplicare. Pe cele 4 benzi se aplica solutii de electroliti de

concentratii diferite.

g.     Se mercheaza intervalele de timp egale de cca. 3-5 minute, pozitiile petelor de culoare de pe fiecare banda.

h.     Dupa un interval de timp de cca. 30-45 minute se inrerupe circuitul electric si apoi se scot benzile de hartie

si se usuca.

i.       Masuratorile se repeta folosind concentratii de solvent diferite.

Notarea si prelucrarea datelor

 Pe fiecare banda de hartie se noteaza polaritatea tensiunii aplicate si sensul de deplasare al ionilor. De asemenea se

fac notatiile minime necesare pentru a nu se incurca benzile. Se masoara distantele x, pe care le parcurg ionii. Se

calculeaza mobilitatile diferitilor ioni: se calculeaza vitezele medii pentru diferite intervale de timp, si pentru

calculul mobilitatii se va lua valoarea medie a vitezelor calculate la diferite intervale de timp si valoarea intensitatii

campului electric.

vj = xj/t  v=(v1+v2+v3+ +vn)/n (pentru n intervale de timp).

E=U/L cu L=6 cm

v/E

Se reprezinta grafic variatia mobilitatilor diferitilor ioni cu concentratia de electroliti de studiat, respectiv cu

concentratia de sare a solventului.

Datele se trec in tabelul urmator:

Csolv Cso U( E(V/ T( X1(m VI(m vm(m (mm2/

ent lvit V) mm) s) m) m/s) m/s) Vs)

Studiul prin spectroscopie in

infrarosu al legaturilor de
hidrogen in solutie
Studiul prin spectroscopie in infrarosu al legaturilor de hidrogen in solutie

1.Consideratii teoretice

Proprietatile legaturii de hidrogen

Legaturile de hidrogen se formeaza prin atractie electrostatica intre o legatura X – H destul de
puternic polarizata (atomul X – donorul, electronegativ) si perechea de electroni neparticipanti ai
unui atom Y (acceptorul), de asemenea electronegativ (in general atomii electronegativi sunt cei
care au un numar mare de electroni in invelisul lor exterior):

                                             

               Legatura de hidrogen are doua caracteristici geometrice

importante:
 a)     Cei trei atomi implicati in legatura (X, H si Y) se dispun coliniar,
orientare in care taria legaturii este maxima. Se spune ca
legatura de hidrogen este directiva. Studiul unui numar mare de
substante biologice, in care aceste legaturi au o importanta
deosebita, arareori a semnalat devieri mai mari de 20° de la
geometria liniara a legaturii de hidrogen.

b)     Lungimea legaturii de hidrogen este, de asemenea, riguros

respectata.

Cei mai obisnuiti donori de legaturi de hidrogen sunt atomii de O si N.

Cei mai buni acceptori sunt tot atomii de O si N.

            Energia legaturii de hidrogen este cu ceva mai mare decat

energia termica medie (RT/1  1,3 kJ/mol):

            N – H . 0                  10 kJ/mol

            O – H . 0                  25 kJ/mol

In consecinta, legaturile de H se pot desface si reforma rapid sub

influenta agitatiei termice. Pentru comparatie, energia legaturii
covalente este cuprinsa intre 100-400 kJ/mol.

Apa este cel mai bun donor si acceptor de legaturi de H,

moleculele de apa putand interactiona atat cu substantele dizolvate in
ea cat si intre ele, formand „structuri” proprii. Posibilitatea formarii de
legaturi de H cu apa se traduce printr-o solubilitate relativ buna a
substantei respective in apa. Fiecare molecula de apa poate dona doua
legaturi de H si accepta alte doua, intrucat atomul de oxigen poseda doi
orbitali sp3 cu cate o pereche de electroni neparticipanti. Toate aceste
legaturi sunt satisfacute in cazul structurii ghetii (fig.1.).
 Fig.1. Structura ghetii

Caracterul restrictiv al legaturii de hidrogen din punct de vedere

geometric ii confera acestuia un rol important in organizarea materiei
vii, intervenind in procesele biofizice de recunoastere moleculara.

Evidentierea formarii legaturilor de hidrogen in solutie,

prin spectroscopie IR calitativa

Formarea legaturilor de H poate fi pusa in evidenta prin spectrofotometrie in infrarosu,

observand modificarile pe care le sufera benzile de absorbtie coespunzatoare grupelor chimice
implicate in legatura.
La formarea unei legaturi de H intr-o molecula donoare si una acceptoare, datorita
interactiunii favorabile dintre atomii de hidrogen si atomul acceptor, slabeste forta cu care atomul de H
este atras catre restul moleculei donorului, ceea ce conduce la o scadere a frecventei vibratiilor ce se
desfasoara in lungul acestei legaturi chimice (vibratii de valenta, de tip „stretching”) si deci la o
deplasare („shift”)  a benzii de absorbtie IH corespunzatoare catre energii si numere de unda mai mici.
In acelasi timp creste frecventa vibratiilor de deformare care se executa transversal pe directia
legaturii chimice (intrucat creste forta cu care atomul de H este readus in pozitia de echilibru), ceea ce
conduce la o deplasare a benzii de absorbtie corespunzatoare spre energii si numere de unda mai mari.
In prezenta lucrare se vor studia efectele formarii legaturilor de H la dimerizarea alcoolului
etilic prin cresterea concentratiei acestuia in tetraclorura de carbon.
In solutii foarte diluate de alcool etilic (C 2H5-O-H) in tetraclorura de carbon (CCl 4) (vezi fig. 2,
curbele 1 si 2), moleculele de alcool sunt dispersate astfel ca spectrele inregistrate corespund
absorbtiei din partea monomerilor de alcool etilic. Banda de absorbtie din jur de 3850 cm-1 se atribuie
vibratiei de valenta  O-H a alcoolului. La cresterea concentratiei, creste si intensitatea acestei benzi.
 Fig.2.Alcool etilic in CCl4
La cresterea concentratiei de alcool peste o anumita limita, alcoolul poate forma dimeri, prin
stabilirea unei legaturi de hidrogen intre gruparea OH a unei molecule si oxigenul celei de a
doua. Experimentatorul poate controla proportia dedimeri din solutie, crescand concentratia totala de
alcool. (Acest lucru se poate deduce din eecuatia (2), observand ca, in domeniul concentratiilor mici,
daca se substituie  concentratia de monomeri (M), prin concentratia totala de alcool, (Total),
concentratia de dimeri formati (D), devine proportionala cu patratul concentratiei totale de alcool: (D)
= K (Total)2.
Figura 2 prezinta spectrele de transmisie IR al unor solutii de concentratii crescatoare de
alcool etilic in CCl4. In spectrul IR, formarea dimerilor se traduce prin aparitia unei a doua benzi de
absorbtie deplasata spre numere de unda mai mici (3675 cm -1). Se remarca ca la cresterea
concentratiei de alcool etilic creste amplitudinea ambelor benzi de absorbtie, dar cea asociata cu
legatura de N creste mai rapid, in detrimentul benzii asociate cu absorbtia monomerilor.

Spectroscopie cantitativa: caracterizarea echilibrului de asociere a alcoolului etilic in

tetraclorura de carbon

Legea fundamentala  a spectroscopiei cantitative este legea lui Beer, care leaga absorbanta
(extinctia) intr-o anumita banda de absorbtie (E) de concentratia speciei chimice care absoarbe in acea
banda.

                                                           

In care I este intensitatea luminoasa transmisa de proba, I o este intensitatea luminoasa

transmisa de solvent in absenta moleculelor dizolvate (linia de baza),  este coeficientul de extinctie,
iar d este lungimea drumului optic (grosimea cuvei).
In aceasta lucrare, legea lui Beer va fi utilizata pentru a extrage date cantitative pentru
caracterizarea reactiei de dimerizare a alcoolului etilic in CCl 4. In solutie exista un echilibru dinamic
intre numarul monomerilor si al dimerilor, guvernat de legea echilibrelor chimice, conform careia
produsul concentratiilor substantelor obtinute intr-o reactie chimica de echilibru (in cazul de fata o
singura substanta, dimerul) este proportional cu produsul concentratiilor reactantilor:
[D] = K [M]2  

in care [D]  este concentratia la echilibru de dimeri, iar [M], de monomeri. Ecuatia (2) defineste
constanta de asociere K, care are dimensiunile inversului concentratiei.
Valoarea constantei de asociere reflecta capacitatea de asociere a moleculelor dizolvate.
Inversul acestei constante, K-1 (constanta de disociere) reprezint o concentratie si anume concentratie
totala de molecule ce trebuie dizolvate pentru ca 50% sa ramana in stare monomerica si 50% sa
dimerizeze.
Semnificatia biofizica a observatiilor

Este cunoscut ca daca entalpia libera a unei stari A a unui sistem este mai mare cu Go fata de
entalpia libera a starii B, luata ca referinta, atunci la echilibru la temperatura T vor fi de n B/nA ori mai
multe molecule in starea B decat in starea A, conform ecuatiei:

                                                         

Numeric, inseamna ca daca entalpia libera a doua stari difera prin DG o=6 kJ/mol, atunci la
temperatura mediului ambiant vor fi aproximativ de 10 ori mai multe molecule in starea cu energia mai
scazuta (nB/nA= exp (6/2,6)= 10), pentru fiecare 6 kJ/mol in plus obtinandu-se o alta putere a lui 10.
Folosind ecuatia se poate estima care este probabilitatea desfacerii unei legaturi intr-un sistem
aflat la temperatura T.
In cazul legaturilor de hidrogen (10-25 kJ/mol) la temperatura mediului ambiant, aceasta
probabilitate este finita.
Energia de 10 kJ/mol este insa suficienta pentru a cere ca o legatura de H dintr-un sistem sa
fie satisfacuta, fie chiar si cu moleculele solventului (apei).
Aceasta inseamna proprietate a legaturii de H, si anume faptul ca desi labila, ea trebuie sa fie
satisfacuta, impreuna cu proprietatea amintita de directivitate a legaturii, sunt importante in procesul
de „recunoastere” din biofizica moleculara.
Prin „recunoastere moleculara” se intelege asocierea specifica a doua molecule (de exemplu,
recunoasterea reactantilor de catre enzima, sau complementaritatea celor doua lanturi ale dublului
helix al acizilor nucleici).
Presupunand ca recunoasterea a doua molecule implica si o legatura de H (adica cele doua
molecule poseda grupari donoare si acceptoare dispuse in orientarea optima pentru formarea unei
legaturi de H), atunci un partener fals (neadecvat din punct de vedere chimic sau geometric) care nu
poate forma aceasta legatura de H si impiedica totopdata formarea acestei legaturi cu solventul, ar
ridica energia sistemului la valoarea energiei unei legaturi de H. Astfel, partenerul fals este respins pe
motive de ordin energetic.
Metoda experimentala
1.Evidentierea formarii legaturilor de hidrogen la dimerizarea alcoolului etrilic in
tetraclorura de carbon
Se asambleaza cuva de masura cu ferestre tip KRS5, avand lungimea drumului optic 1-1,5 cm,
iar in cuva de referinta se monteaza fereastra de compensatie. Se inregistreaza o familie de spectre de
transmisie pentru o serie de solutii de alcool etilic in tetraclorura de carbon, avand concentratiile
cuprinse in domeniul 0-40 mM.
Sa se schiteze formula chimica a dimerului de alcool etilic, respectand dispunerea geometrica
corecta a atomilor, ceruta de proprietatea de directivitate a legaturii si sa se indice directia dupa care se
executa vibratia de valenta O-H.
Sa se explice de ce are loc deplasarea benzii de absorbtie spre numere de unda mai mici la
cresterea concentratiei de alcool.
 2.Determinarea coeficientului de extinctie pentru banda de absorbtie a monomerilor de
alcool etilic
Constanta de proportionalitate dintre valoarea absorbantei corespunzatoare monomerilor si
concentratia acestora este d.
Sa se calculeze pentru fiecare spectru valoarea absorbantei corespunzatoare
benzii monomerilor, completand coloanele 1-4 din tabelul de mai jos, si apoi sa se
reprezinte grafic absorbanta E in functie de concentratia totala de alcool din proba.
1 2 3 4 5 6 7

d
  I (
[Total [M]
unit. atri unit.a m
a] adimens. mm
b. trib. m
)-
1

Intensita Intens Absorban Conc

Conc. tea it. ta probei . de
totala transmis trans. in banda mon
alcool a de de monomer ome
solvent proba ilor ri
           
Se determina valoarea produsului d din panta primei portiuni a graficului (regiune in
care este valabila aproximatia [M]  [Total]).

3.Determinarea constantei de echilibru pentru dimerizarea alcoolului etilic

Pentru determinarea constantei de asociere K (ecuatia 2), apelam la o metoda grafica.  Pentru
aceasta este necesar sa se cunoasca valorile atat a concentratiilor de monomer [M], cat si a
concentratiilor de dimer [D]  din fiecare proba. Se observa ca concentratia de dimeri se poate calcula
din diferenta dintre concentratia totala, cunoscuta, de alcool etilic din proba, si concentratia de
monomeri, prin relatia:

                                    

       Concentratia de monomeri se calculeaza din valorile experimentale ale absorbantei probelor in

banda monomerilor si valoarea produsului d determinate anterior, prin relatia:

                                                                           

Un mod convenabil de a reprezenta datele este cel bazat pe urmatoarea relatie:

                                   

care reprezinta o dreapta ce trece prin punctul ordonata la origine 0,5 si a carei panta este
K, constanta de asociere cautata. Notam ca relatia este valabila numai in regiunea in care exista
monomeri si dimeri, fara agregate de ordin superior.
  Sa se determine valoarea constantei de asociere K si a constantei de disociere K -1, explicand
sensul fizic al rezultatului astfel obtinut.
Studiul sistemului dispers
lichid-lichid
Studiul sistemului dispers lichid-lichid

Introducere
            Sistemul eterogen format din doua faze nemiscibile, dintre care
una este dispersata sub formna de particule in cealalta, formeaza o
emulsie. Marimea particulelor dispersate este cuprinsa intre 0,1 si
50 .

            Faza dispersata se numeste faza interna sau dispersa, iar faza

in care sunt dispersate particulele se numeste faza externa sau
continua.

            In general, una din fazele emulsiei este apa, iar cealalta un
lichid insolubil in apa, numit faza ulei; in realitate aceasta denumire se
atribuie fazei insolubile in apa indiferent de constitutia sa chimica,
oricarei substante hidrofobe ca: acizi grasi, uleiuri, grasimi, parafine
etc.

            Din doua lichide, ulei (U) si apa (A) se pot forma doua tipuri de
emulsii primare si anume: emulsii de ulei in apa (directa), U/A si
emulsii de apa in uleu (inversa), A/U. Pe langa acestea se mai pot
forma prin dispersarea unei emulsii primare in ulei sau in apa emulsii
secundare, de tipul UA/U sau AU/A si in mod corespunzator, mai pot sa
existe si emulsii complexe, tertiare, obtinute prin dispersarea emulsiilor
secundare in apa, respectiv in ulei, de tipul (UA/U) A sau (AU/A)U (fig.
1).
 Figura 1

            Tipul emulsiei formate depinde de natura componentilor, a

emulgatorului, de proportia componentilor, de modul de emulsionare
etc.

Proprietatile emulsiilor
a)     Stabilitatea

Proprietatea fundamentala a emulsiilor, esentiala din punct de vedere aplicativ, este gradul
de stabilitate.

Pentru procesul emulsionarii, natura interferentelor dintre cele

doua lichide in contact  prezinta o importanta deosebita. Moleculele
celor doua lichide in contact se orienteaza unele catre celelalte. Aceasta
orientare corespunde realizarii unei stari caracterizata prin valoarea
minima a energiei libere interfaciale.

Pe de alta parte, prin procesul emulsionarii se mareste in mod

apreciabil suprafata de separare, S, intre cele doua lichide, rezultand o
crestere corespunzatoare a energiei libere interfaciale:

unde  – reprezinta tensiunea interfaciala. Starea creata este

termodinamic instabila. Evolutia sistemului spre schilibru necesita
scaderea energiei libere, ceea ce realizeaza in timp prin scaderea
suprafetei de separare a celor doua faze ca urmare a coalescentei
particulelor, proces care poate conduce in final la separarea lichidelor.
Pentru asigurarea stabilitatii emulsiilor energia libera interfaciala
trebuie mentinuta la o valoare scazuta in conditiile unei suprafete de
separatie mult marite, prin micsorarea tensiunii interfaciale cu ajutorul
substantelor tensioactive (emulgatori). Emulgatorii se adsorb la
interfata orientandu-se cu partea polara spre faza apoasa si cu partea
nepolara spre faza-ulei. Ia nastere astfel o pelicula protectoare in jurul
particulelor, ceea ce impiedica coalescenta ce s-ar produce in urma
ciocnirilor.

b)    Gradul de dispersie

Proprietatile unei emulsii depind in afara de natura fazelor componente

si de gradul de dispersie, , definit prin:
in care  reprezinta diametrul particulei.

            Cu cat numarul particulelor mici este mai mare si cu cat

distributia de dimensiuni a particulelor are un caracter mai monodispers
daca celelalte conditii raman constante, cu atat stabilitatea emulsiei isi
pierde caracterul monodispers, si poate apare o crestere a ponderii
particulelor mai mari, cu consecinte nefavorabile asupra stabilitatii
emulsiei.

            Starea dispersa a unui sistem heterogen poate fi redata prin

numarul total (N), suprafata totala (S) sau volumul total (V) al
particulelor care au diametrele mai mici decat o valoare data d. Curba
obtinuta in urma unei astfel de reprezentari se numeste curba integrala
de distributie.

            Gradul de uniformitate a dimensiunilor acestor particule poate

fi observat mai bine intr-o curba de distributie diferentiala care se

obtine daca reprezentam:  ,   sau   in functie de „d”.

            Se considera in general ca, marimea care defineste cel mai

bine o emulsie este suprafata ei specifica, adica suprafata totala a
particulelor pe unitatea de volum de faza dispersata. Pentru particule
sferice ea poate fi calculata pe baza relatiei:

in care d – reprezinta diametrul mediu al particulelor. Aceasta marime

constituie o masura directa a lucrului efectuat pentru crearea emulsiei.

c)     Concentratia

Concentratia fazei disperse sau fractia de volum a fazei interne

reprezinta raportul procentual al volumului tuturor particulelor fata de
volumul total al emulsiei. Din acest punct de vedere exista emulsii
diluate (4-5%) si emulsii concentrate, (pana la 74%), acestea din urma
realizandu-se numai in conditiile prezentei emulgatorului care confera
stabilitatea sistemului.
 d)    Vascozitate

Vascozitatea emulsiilor este unul din factorii care conditioneaza

stabilitatea emulsiei. Comparativ cu notiunea de vascozitate definita la
solutii, vascozitatea unei emulsii este un fenomen mult mai complex.
Majoritatea emulsiilor, excetie facand numai emulsiile diluate, nu se
comporta ca lichidele newtoniene de forfecare. Peste o anumita
concentratie a fazei disperse, emulsiile se comporta ca fluidele
pseudoplastice.

            Vascozitatea unei emulsii este dependenta de o serie de factori

ca: fractia de volum, vascozitatea, marimea, distributia de dimensiuni
si natura chimica a particulelor fazei interne, compozitia chimica,
polaritatea  fazei externe, precum si de natura chimica, concentratia,
solubilitatea, pH-ul emulgatorului, temperatura si altele.

e)     Proprietati optice si electrice

Incercarile teoretice de a gasi dependenta dintre puterea de dispersie

optica a unei emulsii si dimensiunea particulelor, indicii de refractie ai
fazei interne respectiv ai fazei externe si lungimea de unda a luminii
utilizata, nu au condus la stabilirea unei teorii satisfacatoare.

            Emulsiile sunt opace in general. Opacitatea si culoarea emulsiei

sunt dependente de factori ca: indicii de refractie si puterile dispersante
ale fazelor componente, concentratia si dimensiunile particulelor fazei
interne, culoarea fazelor componente.

            Conductibilitatea electrica a unei emulsii este determinata in

general de tipul emulsiei. Cele de tip U/A au o conductibilitate mare. In
cazul lor, conductibilitatea emulsiei (K) poate fi legata de
conductibilitatile specifice ale fazei externe (K 1) si ale celei interne (K2),
prin relatia:

                                                        

unde  reprezinta concentratia de volum a fazei interne.

f)      Forme de instabilitate

O emulsie stabila ar trebui sa-si mentina nemodificata starea initiala cu

privire la numarul de particule, distributia lor de dimensiuni,
concentratia etc. Acest lucru nu este posibil in practica, deoarece dupa
un interval de timp oarecare apar fenomenele de nestabilitate. Emulsiile
pot manifesta instabilitatea in trei moduri: prin ecranare, inversare si
prin rupere (dezemulsionare).

            Ecranarea reprezinta separarea in doua emulsii dintre care una

este mult mai bogata decat cealalta in particule dispersate. Fenomenul
este reversibil si emulsia originala poate fi restabilita prin agitare.

            Inversarea fazelor este acea forma de nestabilitate in care se

schimba tipul de emulsie, din tipul U/A in A/U sau invers.
Dezemulsionarea sau ruperea emulsiei reprezinta fenomenul de
separare completa a acesteia in cele doua faze constituente. Procesul
se produce in doua etape: 1) flocularea, 2) coalescenta. Flocularea este
stadiul in care particulele fazei disperse formeaza agregate in care
acestea isi mai pastreaza identitatea, flocularea fiind in general un
proces reversibil. Coalescenta reprezinta stadiul urmator in care
agregatele se aduna si se contopesc in masa pana la separarea
completa a fazelor. Acest proces este ireversibil.

Emulsionarea ultrasonica
            Printre numeroasele tehnici de emulsionare se inscrie si
metoda ultrasonica, utilizata in diferite procese industriale pentru
realizarea unor emulsii de calitate superioara.

            Mecanismul de emulsionare al ultrasunetelor se explica prin

intermediul fenomenului de cavitatie. Prin propagarea undei in sistemul
supus emulsionarii, se produce amestecarea celor doua componente in
urma agitatiei mecanice, iar daca intensitatea ultrasunetului este
suficient de mare iau nastere golurile de cavitatie microscopice. Acestea
se produc prin ruperi locale ale lichidului in fazele de destindere ale
undei, de preferinta in zonele de mica rezistenta cum sunt regiunile de
interfata.

            Inchiderea golului cavitational prin implozie este insotita de o

unda de soc, cu puternice efecte locale mecanice si termice. Sub
actiunea acestora, interfata se deformeaza iar lichidul este antrenat in
sensul micsorarii razei golului de cavitatie, traversand limita de
separare a celor doua lichide sub forma unor prelungiri care se rup sub
actiunea fortelor de tensiune interfaciala, rezultand particulele
dispersate.

            Dupa unii autori, pe suprafata lichidului care constituie faza

interna, la suprafata de separare, se formeaza unde capilare de
suprafata care, in cazul unei amplitudini suficient de mari provoaca
dispersarea lichidului si formarea emulsiei. Aceste unde iau nastere de
preferinta in vecinatatea golului de cavitatie in faza de comprimare.
 a)     Parametri procesului de emulsionare

Intensitatea ultrasunetelor

Pentru inceperea emulsionarii, intensitatea ultrasunetelor trebuie

sa depaseasca o anumita valoare de prag; pentru aceiasi componenti
initiali, pragul de intensitate difera in functie de tipul emulsiei, fiind
considerabil mai mare (de aproximativ 1,5 W/cm 2) pentru emulsia
inversa a/U decat pentru cea directa U/A (de aprox. 0,5W/cm 2). Daca
intensitatea ultrasunetelor este mai mare decat cea de a doua valoare
de prag, in sistem iau nastere ambele tipuri de emulsii.

Formarea emulsiei directe incepe imediat in timp ce emulsia

inversa apare numai dupa ce emulsia U/A atinge o anumita
concentratie. Cresterea timpului de iradiere conduce la obtinerea unei
concentratii limita a emulsiei, corespunzator instalarii echilibrului dintre
cele doua efecte opuse care au loc in camp ultrasonic: emulsionarea si
aglomerarea.

Geometria campului

Geometria campului ultrasonic nu influenteaza tipul emulsiei

formale, deosebire aparand numai relativ la concentratia limita: in
camp de unde progresive aceasta atinge valori mai mari (de
aproximativ 30%) decat in regim de unde stationare (aproximativ
10%). Tipul campului utilizat determina valoarea maxima a frecventei
la care se mai pot obtine emulsii, in camp de unde progresive, aceasta
limita fiind mai mare decat in regim de unde stationare. Emulsionarea
decurge mai eficace in regim de unde progresive, in timp ce
aglomerarea este favorizata de prezenta campului de unde stationare.

Frecventa ultrasunetului

Influenta factorului frecventa nu este complet elucidata. Dupa

unii autori, variatia frecventei afecteaza mai mult cantitatea decat
calitatea emulsiei formate. Se pare ca frecventele mari (sute de KHz)
favorizeaza dezemulsionarea pe cand frecventele mici (zeci de KHz)
sunt avantajoase pentru emulsionare. Dupa altii, frecventa
ultrasunetelor are influenta atat asupra posibilitatii de producere a
emulsiei, cat si asupra timpului emulsiei formate

Natura componentilor initiali

Natura componentilor initiali are o influenta hotaratoare asupra emulsionarii.

Astfel, proprietatile fizico-chimice ale componentilor determina in mare parte valoarea de
prag a intensitatii necesara formarii fazei disperse, viteza procesului precum si parametrii
calitativi si cantitativi ai emulsiei obtinute. Dintre proprietatile lichidelor, se pare ca
vascozitatea are importanta cea mai mare; la frecvente mari, uleiurile de vascozitate mica
pot da emulsii si in absenta emulgatorului, pe cand cele vascoase, nu. Are importanta si
raportul vascozitatilor celor doi componenti in sesnsul ca o vascozitate mare a unuia din ei
se dovedeste a fi nefavorabila emulsionarii.

Temperatura

S-a constatat ca pentru fiecare pereche de lichide exista un domeniu optim de

temperatura cu privire la eficienta procesului. In absenta termostatarii se produce o
incalzire puternica in special la substantele vascoase, la intensitati si frecvente mari, din
cauza absorbtiei. Emulsiile U/A prezinta o stabilitate mai mare cu privire la temperatura,
decat cele inverse, (A/U).

Pe de alta parte, datorita coeficientilor de absorbtie diferiti a celor doua faze

lichide, acestea se incalzesc diferit in urma ultrasonarii si cand diferenta de temperatura
atinge o anumita valoare, emulsionarea inceteaza reincepand numai dupa ce diferenta de
temperatura a scazut.

Faza gazoasa

Efectul fazei gazoase asupra procesului emulsionarii depinde de presiunea statica

si de natura gazului cu care sunt saturate lichidele. Astfel, in ceea ce priveste presiunea
statica, exista o valoare optima, in jur de 2 atmosfere relativ la formarea emulsiei. Prezenta
gazului in concentratie mare defavorizeaza emulsionarea.

Emulgatori

Introducerea unor substante superficial active si a stabilizatorilor potriviti in cazul

emulsionarii ultrasonice are, in general, acelasi rezultat calitativ ca si in cazul utilizarii lor
in cadrul metodelor obisnuite de obtinere a emulsiilor.

Utilizarea substantelor superficial active si a stabilizatorilor are ca urmare scaderea

pragului de intensitate necesar pentru inceperea emulsionarii, iar pentru o intensitate data
conduce la obtinerea unor emulsii de concentratie mai mare. Pe de alta parte insa,
utilizarea lor necesita cunoasterea comportarii lor in camp ultrasonic de mare intensitate,
deoarece sub actiunea acestuia pot apare modificari nedorite cu privire la unele din
proprietatile lor fizico-chimice.

b)     Distributia de dimensiuni a fazei disperse si dependenta acesteia de factori

experimentali.

Distributia de dimensiuni a particulelor a fost cercetata in legatura cu influenta

exercitata de factori ca: intensitatea ultrasunetelor, durata iradierii, frecventa campului
aplicat, tipul emulsiei formate, vascozitatea lichidelor de emulsionat, emulgatorul etc.
 Emulsia formata prin dispersarea ultrasonica este omogena, cu un grad mare de
dispersie, majoritatea particulelor avand dimensiuni de 0,5 m, dimensiunile particulelor
in momentul formarii lor nu depind de intensitate.

Cu cresterea timpului de ultrasonare are loc o modificare a distributiei de

dimensiuni in sensul accentuarii caracterului polidispers; fenomenul poate fi legat de
inceperea coalescentei. Cresterea in timp a diametrului mediu al particulelor este cu atat
mai pronuntata cu cat intensitatea ultrasunetelor utilizate este mai mare.

Gradul de dispersie al emulsiei in momentul formarii sale este dependent de

frecventa, cresterea acesteia ducand la marirea gradului de dispersie.

Emulsiile de tip U/A preparate ultrasonic au in general particule mai mici decat
cele de tip A/U.

La emulsiile de tip U/A, prezenta emulgatorului si cresterea concentratiei sale au

ca urmare o micsorare a particulelor fazei disperse.

Procedeu experimental

Lichidele de emulsionat se introduc intr-un vas de sticla cu baza plana.  Probele de

iradiat vor contine 100 cm3de apa si 1 cm3 de ulei. Utilizand acelasi vas de ultrasonare se
pot prepara mai multe emulsii in urmatoarele conditii:

a)           se mentin constanti parametri campului ultrasonic (Generatorul piezoelectric (de ex.
1 minut, 3 minute si 5 minute),

b)          se mentine constant timpul de ultrasonare (de ex. 2 minute) si se variaza intensitatea
ultrasunetelor prin iradiere pe diferite trepte (I, II, III) ale generatorului piezoelectric.

c)           se realizeaza o proba prin ultrasonarea la frecventa de 20 KHz cu ajutorul

generatorului magnetostrictiv NSU-164 cu acelasi timp de ultrasonare ca la punctul
b).

Pentru emulsiile obtinute se va determina distributia de dimensiuni a particulelor

printr-o metoda microscopica. In acest scop, din probele obtinute se extrage cu ajutorul
unei pipete cate o picatura de emulsie care se asaza pe o placa de sticla si se acopera cu o
lamela subtire de sticla. Preparatul astfel obtinut se examineaza la un microscop prevazut
cu un micrometru ocular. In cazul utilizarii obiectivului 40 x 0,65 o diviziune a
micrometrului ocular corespunde unei distante de 2,34 m. Examinand emulsia la
microscop, se iau in considerare mai multe campuri in care se noteaza numarul de
particule, pe categorii de dimensiuni avand diametrul cuprins intre anumite limite, de
exemplu: n1 – particule cu diametrul cuprins intre 0 si 0,5 div.,  n2 – intre 0,5 div. si 1
div.,  n3 – intre 1 div si 2 div. si asa mai departe. Se vor considera in acest sens un numar
de aproximativ 400 de particule. Facand totalul particulelor (n1+ n2 + n3 + ) se trece la
exprimarea in procente a valorilor precedente n1%, n2% etc. Apoi se calculeaza numarul
de particule Ni (di) avand diametrul mai mic decat o anumita valoare data, d i, pe baza

relatiei  %

            Reprezentand grafic acest procent de particule, N(d), in functie de diametrul d, se

obtine curba de distributie integrala.

Fig.2. Curba de distributie integrala

Calculand din curba integrala diferenta ordonatelor   

corespunzatoare diferitelor intervale:   se poate construi graficul

dependentei 

Fig.3. Distributia diferentiala de dimensiuni a particulelor emulsiei

Histograma astfel obtinuta reprezinta distributia diferentiala de dimensiuni a

particulelor emulsiei. Ea reda procentul de particule Ni care au diametrul cuprins intr-un
anumit interval de dimensiuni di = 1 m.
DETERMINAREA MASEI
CORPURILOR
DETERMINAREA MASEI CORPURILOR
A.Consideratii teoretice
In general, in laborator, masele mici se determina cu balanta, operatiunea numindu-se cantarire.
Prin cantarire se compara greutatea corpului cu greutatea maselor marcate, prin echilibrare pe talerele
balantei.
Prin masa se intelege marimea fizica care masoara inertia unui corp, altfel spus, masa reprezinta cantitatea de
materie continuta de un corp.
Greutatea “G” a unui corp este forta cu care un corp este atras, in vid spre Pamant, dupa directia acceleratiei
gravitationale “g”. Din legea a II-a a dinamicii:F=m*a  se obtine pentru greutate: G=m*g.
Unitatea de masa in S.I. este mSI = kg.
 In laborator se folosesc gramul si submultipli ai gramului. Pentru cantariri de precizie se foloseste balanta analitica
care poate evalua mase pana la valoarea de 10-1mg
Pentru a fi utilizata o balanta analitica, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a)     sa fie stabila, adica sa se gaseasca in echilibru stabil;
b)     sa fie exacta, adica sa nu devieze din pozitia de echilibru cand nu este solicitata;
c)     sa fie sensibila, deci sa devieze cat mai mult pentru mese cat mai mici.
Din cauza sensibilitatii ei mari, balanta analitica trebuie asezata pe o consola rigida, ferita de trepidatii si la
temperatura cat mai constanta. Protectia fata de curentii de aer sa se realizeze prin cutii cu pereti de sticla.
B.Metodica experimentala
1.Descrierea balantei analitice
Constructia si utilizarea balantei se bazeaza pe principiul parghiilor. Va fi descrisa
balanta poloneza tip WA-11.
 Fig.6  Balanta analitica tip WA-11

Partea principala a balantei este o parghie metalica (L) (fig.), cu bratele egale, care prin intermediul unui cutit
se sprijina pe suportul (2). La capatele parghiei, prin intermediul altor doua cutite, sunt suspendati cilindrii de
amortizare (3) pe care se suspenda cele doua plante (4). Balanta de blocheaza si deblocheaza cu ajutorul manetei (5).
Legat rigid de parghie este acul indicator (6) pe care este fixata scara gradata a carei imagine se proiecteaza pe geamul
mat (7) in momentul cand balanta este deblocata. Scara este gradata intre –10 si +10 mg. Cea mai mica diviziune care
poate fi citita pe ea are valoarea de 0,2 mg. Claritatea scarii gradate se realizeaza prin intermediul surubului (11). Firul
reticular de pe geamul mat – vizibil la deblocarea balantei – se manevreaza prin intermediul surubului (10).
Orizontalitatea balantei se controleaza pe nivela de bula (8) si se realizeaza prin manevrarea surubului (9).
Balanta este echipata cu un transformator (220 V/6V), care alimenteaza becul fixat in spatele balantei.
Echilibrarea masei corpului de cantarit se face cu masele marcate aflate in cutie (valori intre 200 – 0,010g),
care se manipuleaza cu ajutorul uneui pensete, iar valorile sub 10 mg se citesc pe scara gradata.
2.Modul de lucru
Inainte de cantarirea propriu-zisa sunt neceare cateva operatii: conectarea la retea, verificarea orizontalitatii
balantei, fixarea punctului zero sau a pozitiei de echilibru si valorificarea sensibilitatii balantei.
Balanta se conecteaza la retea prin intermediul transformatorului. Se verifica nivela cu bula. Prin manevrarea
suruburilor de sustinere se aduce balanta in pozitia orizontala.
Se deblocheaza balanta si se fixeaza claritatea scarii gradate. Firul reticular de pe geamul mat se fixeaza prin
surubul (10) pe diviziunea zero a scalei. Daca zero al scalei cade in afara domeniului pe care se poate plasa firul, se
blocheaza balanta, se ridica capacul de sticla (12), si se actioneaza usor unul din suruburile (13) in directia in care vrem
sa incarcam sau sa descarcam bratul respectiv al balantei.
Pozitia firului pe diviziunea zero a scalei corespunde punctului zero al balantei si fata de aceasta pozitie se
fac toate cantaririle.
Se verifica apoi sensibilitatea balantei: se adauga pe unul din talere masa marcata de 10 mg si se verifica daca
aceasta produce o deplasare a scarii gradate corespunzatoare cu diviziunea de 10 mg. Daca firul reticular nu cade pe
diviziunea + sau – 10 mg, se regleaza sensibilitatea prin operarea piulitei (14) (insurubarea in jos face sa creasca
valoarea pe scala, deplasarea in sus o face sa scada).
Cantarirea se poate face prin mai multe metode.
a.Metoda simplei cantariri. Corpul de cantarit se aseaza pe talerul din stanga. Se inchide usita. Pe talarul din
dreapta se pun mase marcate, succesiv, incepand cu cele mai mari. Incarcarea si descarcarea balantei se face numai cu
balanta blocata. Dupa asezarea maselor marcate, deblocarea se face numai atat cat sa se poata vedea sensul de deviere
(pentru deblocare si blocare se foloseste mana stanga). Daca masa este prea mare, se pune masa mai mica urmatoare si
se procedeaza astfel cu masele marcate din cutie. Valorile sub 10 mg se citesc pe scara gradata. Valorile cu (+) se
aduna la masele marcate puse pe taler, valorile cu (-) se scad.
La cantarirea masei se noteaza temperatura de lucru si umiditatea relativa a aerului, citita la un higrometru.
b.Metoda tarei (Borda). Se aseaza corpul de cantarit pe talerul din dreapta si se face tara acestuia echilibrand
balanta cu alice si foite de hartie. Se indeparteaza corpul si in locul lui se pun mase marcate pana la stabilirea din nou a
echilibrului. Suma maselor marcate reprezinta masa corpului.
Se vor efecftua zece determinari.
Nr.crt. m (g) G (N) m (g) G (n) %

unde   se calculeaza cu formula:

           = , g=10-2

DETERMINAREA DENSITATII
SOLIDELOR SI LICHIDELOR
DETERMINAREA DENSITATII SOLIDELOR SI LICHIDELOR
A.Consideratii teoretice
Densitatea este o proprietate  fizica caracteristica fiecarei substante, indiferent de starea de agregare in care se
gaseste.

Densitatea absoluta   a unei substante se defineste ca fiind raportul dintre masa si volumul sau:   .

In sistem international densitatea se masoara in kg/m3:   =

Densitatea relativa se defineste ca raportul dintre densitatea absoluta a substantei si densitatea absoluta a altui
corp, luat ca referinta:

              

iar daca v=v| se obtin pentru densitatea relativa  .

I.Determinarea densitatii lichidelor
I.1.Consideratii teoretice

              unde ma- este masa aceluiasi volum de apa distilata, iar a(t) este densitatea apei
distilate la diferite temperaturi.
 Pentru a avea acelasi volum de lichid necunoscut si apa distilata, se foloseste picnometrul care este un vas de
sticla bine determinat, prevazut cu un gat larg astupat fie cu un dop slefuit strabatut de un capilar, fie cu un dop
prelungit terminat cu o palnie mica. Unele picrometre sunt prevazute cu termometre.
Dezavantajul picnometrelor este ca, din cauza dilataroii sticlei, volumul lor depinde de temperatura. La
determinari de precizie, eroarea aceasta se poate inlatura daca inainte de cantarire, picnometrele cu lichid se lasa sa stea
10-20| la temperatura camerei, dupa care se aduce nivelul lichidului in dreptul reperului de pe dop.
I.B.Metodica experimentala
Cantarim pignometrul gol, curat si uscat, dupa regulile cantaririi de precizie. Fie masa lui m0. Umplem
picnometrul cu apa distilata, avand cgija sa nu ramana bule de aer in interior, se pune dopul si se absoarbe cu pipeta sau
cu hartie de filturi lichidul pana ajunge in dreptul reperului. Se determina masa totala mt. Masa apei ma este data de
diferenta: ma=mt-m0.
Se varsa apa din picnometru si se limpezeste cu putin lichid de studiat. Se umple cu lichidul de studiat si
procedand ca si mai sus se determina masa totala mT. Masa lichidului este data de diferenta: m=mT-m0
Se scoate valoarea densitatii pentru apa la temperatura de lucru din tabelul 1 si se calculeaza densitatea
relativa conform relatiei, scrisa sub forma:

si densitatea absoluta conform relatiei scrisa sub forma:

                        
Se fac mai ulte determinari si rezultatele se trec in urmatorul tabel:
Lichid Nr. m0 mt ma mT m a dr  (kg/m3)
determi-
nari (g) (g) (g) g) (g) (kg/m3)

Erorile se calculeaza cu formula: 

Calculul erorii pentru densitatea absoluta: 

II.Determinarea densitatii lichidelor cu balanta Mohr-Westphall
II.A.Consideratii teoretice
Aceasta metoda se bazeaza pe principiul lui Arhimede, care se enunta astfel: un corp scufundat intr-un fluid,
este impins de jos in sus, cu o forta egala cu greutatea volumului de fluid dezlocuit de acel corp.
            F=Vg unde:
F-este forta lui Arhimede,  - este densitatea lichidului iar g- este acceleratia gravitationala.
Daca volumul de lichid ramane constant forta lui Arhimede variaza numai in functie de densitatea lichidului.
Balanta Mohr permite o determinare rapida a densitatii prin masurarea acestei forte.
II.B.Metoda experimentala
Balanta Mohr este o balanta cu brate neegale. Bratul balantei este divizat echidistant in zece parti. Pe un carlig
C fixat la capatul bratului - in dreptul diviziunii 10 – se atarna plutitorul. Bratul scurt este prevazut cu o contragreutate
prin intermediul careia se stabileste echilibrul balantei, astfel ca varful terminal al bratului sa vina in dreptul varfului ca
reper.
 Greutatile au forma de calaret: doua greutati mari S egale fiecare cu greutatea volumului de apa distilata la 4 0C
dezlocuita de plutitor; ceilalti calareti au greutatile egale, respectiv v cu S/100, s/1000.
Modul de lucru
Se scufunda plutitorul atarnat de carlig in apa distilata. Se face echilibrul balantei adaugand in C calaretul
mare. Se scoate plutitorul din apa distilata, se sterge si se introduce in lichidul a carui densitate vrem sa o aflam. Se
restabileste echilibrul cu ajutorul calaretilor, astfel:
a.Daca densitatea lichidului este mai mare decat densitatea apei, se lasa calaretul mare atarnat in C si folosim
al doilea calaret mare. Acesta se afla la cea mai mare diviziune pentru care forta nu a fost inca invinsa. Se procedeaza la
fel si cu ceilalti calareti, in ordinea marimilor descrescatoare si se obtine direct densitatea la temperatura de lucru, d t,
citind in mod succesiv pozitiile calaretilor in ordine descrescatoare.
De exemplu: unul din calaretii mari este atarnat in C, celalalt calares mare S pe diviziunea 8, calaretul S/10 pe
diviziunea 6, calaretul S/100 pe 4 si S/1000 pe 2. Densitatea relativa se citeste dt=1,8642.
b.Daca densitatea lichidului este mai mica decat a apei, se inlatura calaretul mare atarnat in C si se restabileste
echilibrul in modul de mai sus. Astfel, se citeste valoarea: dt=0,8642.
Pentru a afla densitatea relativa a lichidului fata de apa la 40C, d, inmultim densitatea relativa obtinuta dt, cu
densitatea apei la temperatura de lucru da pe care o gasim in tabel:

                                                
Se fac mai multe determinari pentru fiecare lichid si rezultatele se trec in tabelul de mai
jos:

Lichid Nr. determinari t a m r mediu

kg/m3 kg/m3 kg kg/m3
Erorile se determina ca si in cazul precedent.
IV.Determinarea densitatii corpurilor solide
Modul de lucru
Se introduce in apa un cilindru gradat, pana la o anumita diviziune, apoi in cilindru se introduce corpul la
studiat. Nivelul apei a crescut cu valoarea Vf-Vi. Aceasta valoare reprezinta volumul corpului de studiat.
Densitatea se obtine folosind relatia:

                        
In cazul unor corpuri cu dimensiuni mai mari si forme geometrice regulate, volumul se calculeaza prin
masurarea dimensiunilor si aplicand formulele de calcul al volumelor.
Se vor compara rezultatele obtinute prin cele doua metode; folosind aceleasi corpuri.
Nr. crt m v(cm3)   mediu %
kg/m 3

                                                            

DETERMINAREA DENSITATII
LICHIDELOR SI SOLIDELOR CU
AJUTORUL PICNOMETRULUI SI
A BALANTEI DIGITALE
DETERMINAREA DENSITATII LICHIDELOR SI SOLIDELOR CU AJUTORUL
PICNOMETRULUI SI A BALANTEI  DIGITALE

            a) La lichide: Deoarece se lucreaza cu unul si acelasi picnometru, volumul apei si

a lichidului studiat sunt aceleasi, urmand doar sa masuram masele cu ajutorul unei balante
electronice. Vom introduce notatiile:

            m0 = masa picnometrului;

            ma = masa picnometrului umplut cu apa distilata;

            ml = masa picnometrului umplut cu lichidul studiat;

            m = masa lichidului studiat;

            v =  volumul picnometrului, egal cu al apei sau al lichidului studiat;

            da = densitatea apei la temperatura de lucru ( se ia din tabele );

            d = densitatea lichidului studiat.

deci     m = m1 – m0

                     v = (ma – m0 )/ da

            d = m/v =( ml – m0 )/ (ma – m0 )∙ da

b)     La solide:

            Volumul unui corp solid se poate afla indirect prin masurarea masei de apa
dislocuite de catre acel corp. Astfel vom introduce si notatiile:

            ms = masa corpului studiat;

            mas = masa picnometrului care contine corpul studiat si in rest este umplut cu apa
distilata;

            vs = volumul corpului studiat ( egal cu volumul apei dislocuite de catre corpul
studiat, la introducerea in picnometru );

            ds = densitatea corpului studiat.

deci     vs = (ma + ms – mas )/ da

            ds = ms/vs = ms / (ma + ms – mas )∙ da 

            Dispozitive:   Picnometrele sunt vase de sticla de diferite capacitati prevazute cu

dopuri strabatute de o capilara fina. Cele mai pretentioase sunt prevazute cu termometre
iar capilarele sunt marcate cu un reper (R). Unele picnometre pentru corpuri solide nu au
dop iar pe gatul lor este trasat reperul R

Fig. 3.1. Tipuri de  picnometre.
 
(fig. 3.1.). Alte instrumente necesare sunt balanta digitala si termometrul digital.

                                                                                                                                

                        

     

                                      

                                      

 
Fig.3.2. Balanta digitala
 

                                 

 Mod de lucru

            Dupa ce se spala bine picnometrul si se usuca, se cantareste cu precizie masa sa

impreuna cu dopul (m0). Se umple apoi cu apa distilata astfel incat la punerea dopului apa
sa refuleze prin capilara acestuia iar in interior sa nu ramana bule de aer. Se sterge
exteriorul picnometrului si dopul astfel incat capilara acestuia sa ramana plina cu lichid.
Cantarind acum picnometrul cu apa obtinem valoarea ma. Se procedeaza identic si pentru
aflarea celorlalte valori necesar calculului (masa picnometrului cu lichidul de studiat-de
exemplu solutie hidro-alcoolica- si masa picnometrului care contine corpul solid -de
exemplu cateva bile de plumb).

Pentru obtinerea unor rezultate precise se va avea in vedere totdeauna grija ca:

            - lichidul din interior sa nu contina bule de aer;

            - corpul solid sa-l cantarim numai cand este perfect uscat;

            - sa luam in lucru o cantitate cat mai mare de substanta solida;

            Densitatea apei (da) necesara calculelor se afla din tabele, corespunzator

temperaturii de lucru ( temperatura se va masura cu termometrul digital).

Calculele si prezentarea rezultatelor

Dupa aflarea tuturor maselor prin cantarire, facem inlocuirile in formulele

respective si calculam densitatile substantelor studiate (plumb, aliaje).

Rezultatele le vom trece intr-un tabel:

Nr.      Substanta    m0       ma        ml        ms        mas          dl                        ds

                                g           g          g          g          g         103 kg/m3          103 kg/m3

 1.           lichid                                             -           -                                             -

 2.           solid        -            -                                                       -

CONDUCTOMETRIE
CONDUCTOMETRIE

            Determinarea concentratiei electrolitilor din plasma sanguina este foarte utila in

practica clinica deoarece ofera indicatii asupra metabolismului hidromineral, asupra
repartitiei apei in organism intre cele trei compartimente: intracelular, interstitial si
vascular. In diferite tulburari ale echilibrului hidromineral  aceasta repartitie poate suferi
modificari importante. Determinarea concentratiei electrolitice a plasmei se poate face prin
mai multe metode: conductivitate electrica, crioscopie sau prin dozarea separate a ionilor.
Prin masurarea conductibilitatii sau a rezistivitatii se poate face o dozare destul de precisa
si rapida a electrolitilor din plasma, substantele neionizabile cum sunt urea sau glucoza
nefiind implicate in aceste determinari.

             Notiuni teoretice de baza:

            Se numeste  conductivitate electrica  G ( conductanta ), valoarea inversa a

rezistentei, a mediului respectiv: G =  , unde  R este rezistenta electrica

si                                                                                                                                                
                                                                                                                                                  
                                                                                                                                                  
                                                                                                                                                  
                                                                                                                                                  
                                                                                                            se masoara in ohmi  (
). Pentru conductorii de ordinul II conductibilitatea este o proprietate caracteristica si
depinde de concentratia ionilor in solutie (deci de gradul de disociere electrolitica), de
numarul de purtatori de sarcina si de viteza cu care acestia transporta curentul in solutie.

            Rezistenta electrica este data de relatia:     R =  ,  in care l este lungimea

conductorului, s sectiunea,   rezistenta specifica sau  rezistivitatea ( masurata in  .cm  ).
Ea depinde de mediului respectiv. Rezistenta specifica,   , este rezistenta unui cub din
acel mediu care are lungimea si sectiunea egala cu unitatea.   Conductanta mediului  G se
masoara  in   -1,  numita si Siemens ( S  ) . Valoarea inversa a rezistentei specifice se
numeste conductivitate electrica  specifica  :

                         =   =    (   -1

cm-1  ) sau  (  S/cm )

Conductivitatea electrica specifica depinde de natura substantei, de temperatura si  de

concentratia solutiei. Pentru a determina conductivitatea electrica specifica a unui
electrolit este nevoie de o celula de conductibilitate.  Aceasta e alcatuita din doi electrozi
de platina cu suprafata de cca 1 cm2 si distantati la 1 cm, astfel incat volumul de lichid sa
ramana acelasi pentru toate solutiile de masurat. Celula  de conductibilitate se
caracterizeaza prin constanta celulei, care este data de raportul dintre distanta dintre
electrozi si suprafata lor,

                                         k =   ( cm-1 )

Deoarece raportul l/S apare si in legea lui Ohm, constanta celulei se poate determina prin
masuratori  de  rezistenta sau de conductanta a unor solutii etalon de electrolit cu
conductivitate  cunoscuta,

                                                 γ =  G. k   ( S.cm-1 )

De obicei valoarea lui γ este data in prospectul aparatului . Spre exemplu, conductivitatea
solutiilor de KCl la 250 C este data in tabelul de mai jos.

Concentratia   molara 0,1 0,02 0,01

Conductivitatea   / -1
cm-1/ 0,01289 0,002768 0,001412

           

In practica se utilizeaza  conductivitatea  echivalenta sau cea molara adica conductivitatea

raportata la numarul de echivalenti-gram sau de molecule-gram de electrolit intr-un cm3 de
solutie. Acestea sunt simbolizate prin  Гe si Гm  si pot fi  calculate cu relatia :
                                                Гe , m  =    =  .V  

unde    c e,m  = concentratia echivalenta sau cea molara, iar V este volumul in cm3. Spre
exemplu, fie o solutie molara a unei substante care disociaza in n ioni. Fiecare mol din
aceasta solutie contine 6,02. 1023 molecule si poseda o sarcina electrica egala
cu  n. 6,02. 1023 .1,6. 10-19 coulombi sau n Faraday. Prin definitie o concentratie de 1
Echivalent  reprezinta  concentratia ionilor pozitivi sau negativi care au o sarcina electrica
de 1 Faraday. In exemplul de mai sus concentratia echivalenta a solutiei este
de n Echivalent / litru. Experimental s-a putut demonstra ca conductivitatea echivalenta
scade daca concentratia creste si se pot observa doua tipuri de comportamente care
caracterizeaza electrolitii tari, respectiv cei slabi. La dilutii mari  ( 1/ c   10 4) ea ramane
aproximativ constanta si se numeste conductivitate echivalenta la dilutie infinita .
Extrapoland la origine, la dilutie infinita - unde comportamentul tinde sa fie ideal - se
obtine conductivitatea echivalenta limita Г0.

Fig.1.  Dependenta conductivitatii electrice de concentratie pentru electroliti tari respectiv slabi.

           

            Masurarea conductivitatii (rezistivitatii) are mare importanta in determinarea

concentratiei ionilor din plasma sanguina. Valoarea normala a rezistivitatii  plasmei
sanguine la temperatura corpului este de 69-79 ohm.cm. O crestere a rezistivitatii a
plasmei sanguine, indica o scadere a concentratiei  electrolitilor  din  plasma. Concentratia
totala  a electrolitilor din plasma sanguina se poate determina cu ajutorul  relatiei:

                        c  =   [ mEq / litru]

unde   este rezistivitatea electrica, iar P proteinemia in g/l, care este data in functie
de  densitatea plasmei in tabelul de mai jos.
                                                
Tabelul 5

Densitatea   g/cm3 Proteinemia  g/l Densitatea  g/ cm3 Proteinemia   g/l

1,016 30,9 1.026 65,2
1,017 34,3 1,027 68,8
1,018 37,7 1,028 72,0
1,019 41,2 1,029 75,5
1,020 44,6 1,030 78,9
1.021 48,0 1,031 82,3
1,022 51,4 1,032 85,7

1,023 54.9 1,033 89,2

1,024 58,9 1,034 92,6
1,025 61,7 1,035 96,3

Valoarea  normala a concentratiei totale a electrolitilor in plasma este de 310 mEq/l.

Masuratorile conductometrice efectuate in legatura cu proprietatile electrice ale celulelor
sanguine indica o valoare a capacitatii electrice de 1 μF/ cm2 si o conductanta de 48
mS/cm, iar conductivitatea citoplasmei este de 4 mS/cm .

1. Utilizarea multimetrului electrochimic - pH, mV, temperatura si conductivitate

intr-un singur instrument - CONSORT C 830.

La acest instrument pot fi conectate simultan un electrod de pH, un electrod redox, o

celula de conductivitate si un senzor de temperatura. Parametrii tehnici:

Domeniu de masura: 0–14 pH, ± 1000 mV, 0–100sC, 0–100 mS/cm.

Rezolutie : 0.01 pH, 1 mV,  1sC, 0.1 μS/cm

Precizie - pH/mV – 0.5% din valoarea masurata.

              - conductivitate- 2% pe toata scala.

Compensarea temperaturii- automat sau manual in intervalul 0-100 sC.

Calibrare –automata pH 2 puncte si conductivitate 1 punct

Recunoastere tampon – pH, 9 valori preprogramate.

Accesorii- celula de conductivitate SK10B

-        electrod de pH SP10B
 -        senzor de temperatura ST10N

-        stativ flexibil cu brat.

-        Solutii tampon si pentru calibrare.

Pe cutia aparatului exista 5 taste. Cu tasta Mode  se poate selecta modul de lucru
(masurarea conductivitatii, pH, temperatura) procedura de etalonare  si revenire la modul
initial. Butonul CAL incepe sau continua etalonarea sau alegerea unei functii , sagetile
↑↓  se folosesc pentru alegerea manuala a unei valori sau a unei functii, iar tasta
ON/OFF  pentru conectarea sau deconectarea aparatului . Pe ecran pot aparea cateva
mesaje sau coduri de eroare: / or /  = depasirea   scalei , / cc / = constanta celulei in afara
domeniului de masura, / CAL/ = greseala de etalonare, / MEM/ = eroare de memorare.  Nu
se  va  introduce celula de conductivitate si electrodul de pH in acelasi timp in solutie.

   

                         Fig.2. Conductometrul CONSORT 830.

 1.a. Modul de lucru pentru masurarea conductivitatii :

● Se  selectioneaza gama de conductibilitate  apasand pe butonul Mode.

● Dupa ce s-a spalat electrodul  cu apa distilata, pe urma cu solutia etalon de 0,01 M  KCl
( 1413  S/ cm ), se cufunda apoi electrodul in aceasta solutie.Temperatura solutiei nu are
importanta, dar totusi ea trebuie sa fie cuprinsa  intre  0 si  30 grade Celsius. Daca
temperatura este diferita, se compenseaza manual  la valoarea indicata . Apasati apoi tasta
Cal.

● Aparatul va arata  temperatura de referinta  / r.20/ sau / r.25 /.Alegeti valoarea dorita si

apasati tasta  Cal.

 ● Aparatul va indica constanta celulei  de ex. / 1.045 / si se etaloneaza automat cand

afisajul este stabil ( adica  tasta Cal inceteaza clipirea ).
● Dupa ce se clateste electrodul cu apa distilata, apoi cu solutia  de masurat,  se introduce
in solutia de masurat si  se citeste valoarea pe ecran.

● Dupa utilizare, spalati electrodul si introduceti-l in apa distilata ( adaugati putin

detergent pentru a conserva mai bine suprafata electrozilor de platina).

1.b. Modul de lucru pentru masurarea pH.

● Se va selecta gama de pH cu ajutorul tastei Mode. Afisajul va indica imediat valoarea

masurata la etalonarea precedenta. Pentru o noua etalonare, se apasa tasta CAL.

● Se clateste electrodul cu apa distilata si se introduce intr-unul din tampoane.

● Afisajul va indica unul dintre cele 9 tampoane din memorie, spre exemplu 4.01, in timp
ce indicatorul pH de pe ecran clipeste. Se alege cu ajutorul sagetilor tamponul
corespunzator si se apasa tasta Cal. Aparatul va arata tamponul  masurat si se  va calibra
automat atunci cand afisajul este stabil(indicatia Cal de pe ecran nu mai clipeste).

● Se va clati electrodul cu apa distilata si se introduce in cel de-al doilea tampon.

● Afisajul va indica un nou tampon din memorie (de exemplu 9.18) in timp ce indicatorul
pH de pe ecran clipeste. Se alege tamponul corespunzator si se apasa tasta Cal, etalonarea
se face automat.

 ● Se clateste electrodul cu apa distilata si se introduce in solutia de masurat, apoi se

citeste direct valoarea de pe ecran.

● Dupa folosire clatiti totdeauna electrozii cu apa distilata si pastrati in solutie de KCl cu
concentratie 34 M.

1.c. Modul de lucru pentru masurarea mV.

● Selectionati gama mV cu tasta Mode.

● Dupa clatirea cu apa distilata se introduce electrodul  in solutia de masurat si se citeste

valoarea pe ecran.

● Dupa folosire se clateste cu apa distilata si se pastreaza in solutie KCl   34 M.

Pentru toate modurile de lucru se poate folosi concomitent senzorul de temperatura.

Aplicatie: 1) Se pregateste o solutie de KCl  1 n si o solutie de CH3COOH 1 n, in apa

distilata. Apoi se vor prepara dilutiile 0,1; 0,01; 0,001 si 0,0001 normal si se  va determina
conductivitatea si pH-ul lor.  Datele se vor trece in urmatorul tabel. Se va reprezenta grafic
conductivitatea in functie de concentratie pentru fiecare solutie.
 Solutie Concentratia          G          Г      
      [ n ] [  -1 = Siemens]    [ mS/ cm]         pH

2) Se va calcula concentratia totala de electroliti din plasma cunoscand valoarea normala a

rezistivitatii electrice a plasmei, conform formulei de mai sus. Proteinemia se determina
din tabelul 5 in functie de densitatea plasmei.

CLASIFICAREA RADIATIILOR,
SURSE DE RADIATII
CLASIFICAREA RADIATIILOR, SURSE DE RADIATII

            Definitie: Numim radiatie fenomenul fizic de transmitere la distanta a energiei fara a fi

nevoie de un mediu purtator. Studiul complet al unui fenomen radiativ presupune
investigareamecanismelor si a  legilor care guverneaza: a) producerea lor; b)propagarea (care,
conform definitiei, poate avea loc in vid) si c)absorbtia energiei pe care o transporta.

                        Clasificarea radiatiilor

            Dupa natura lor, radiatiile pot fi corpusculare si electromagnetice.

            Radiatiile corpusculare sunt compuse din particule de substanta avand o anumita

energie cinetica. Ele pot fi subdivizate in functie de sarcina si masa particulelor
transportoare ale energiei, conform schemei de mai jos:
            Radiatiile electromagnetice sunt emise si absorbite in natura sub forma de
cuante (fotoni). Fotonii sunt particule fara masa de repaus, ce transporta, fiecare, o cantitate
–
de energie ce poate fi calculata cu expresia E = h, unde h = constanta lui Planck (6,625.10
34
 Js), iar = frecventa radiatiilor. Masa lor de miscare, m, se leaga de energie prin formula lui
2
Einstein: E = mc , c fiind viteza luminii in vid. Curent, energia lor se exprima in electron-
Volti: 1eV = 1,6.10–19 J .

            Spectrul radiatiilor electromagnetice este extrem de extins. In functie de lungimile lor

de unda in vid (=c/), acesta se poate reprezenta ca in figura de mai jos:
            In functie de energia transportata, radiatiile se clasifica in radiatii
neionizante si radiatii ionizante. Distinctia dintre aceste este conventionala, si este legata de
efectele asupra materiei. Daca se iau   in considerare energiile de ionizare ale principalilor atomi
ce compun materia vie (H, C, N si O), pot fi considerate ionizante radiatiile ce transporta
energie mai mare de 13,6 eV pe particula, ceea ce corespunde, in cazul radiatiilor
electromagnetice, la o lungime de unda < 100 nm. Pe de alta parte, anumite
macromolecule biologice pot fi ionizate la energii ce depasesc 5 eV, lungimea de unda
corespunzatoare fiind < 200 nm.

            Pentru simplificare, cand este vorba de radiatiile electromagnetice, se

considera ionizante radiatiile din domeniileX si , si neionizante cele din domeniile radio,
microunde, IR, VIS si UV.

            Radiatiile corpusculare au importanta biologica numai prin efectele lor ionizante.

            Surse de radiatii. Acestea pot fi naturale si artificiale.

            Sursele naturale au fost singurele la care a fost expusa biosfera (si populatia umana)
pana in epoca moderna. Acestea sunt la randul lor cosmice si telurice. Principala sursa cosmica
de radiatii este soarele. Acesta emite tot spectrul de radiatii electromagnetice si toate radiatiile
corpusculare.

            Dintre cele electromagnetice, numai o mica parte ajung la suprafata solului, fiind

absorbite de cromosfera solara si atmosfera terestra. Astfel, vaporii de apa si bioxidul de
carbon atmosferice absorb in IR, iar stratul de ozon absoabe UV. Proportia, in procente, a
fotonilor neionizanti care ajung la nivelul marii este de 2% UV, 45%  VIS si 53% IR. Fotonii
ionizanti sunt absorbiti in proportie covarsitoare de moleculele straturilor atmosferei inalte, pe
care le ionizeaza dand nastere ionosferei.

            Radiatiile corpusculare emise de soare, care formeaza vantul solar, sunt, de asemenea

impiedicate sa atiga straturile inferioare ale atmosferei. Cele incarcate electric, datorita inclinarii
axei Pamatului, intra oblic in campul magnetic al acestuia si, fiind supuse fortei Lorentz, se
misca pe traiectorii elicoidale ce le directioneaza spre poli. Aici efectele lor ionizante asupra
atmosferei inalte se manifesta prin aparitia aurorelor polare. Neutronii nu ajung pana la
Pamant, timpul lor mediu de viata in stare libera, de aproximativ 1000 s, fiind mult mai scurt
decat durata calatoriei lor de la Soare si planeta noastra. Ei se vor transforma, fiecare, intr-un
proton si un electron, care vor creste numarul particulelor ionizante, incarcate electric.

            Alte surse cosmice de radiatii ionizante sunt furnizate de activitatea stelara. Cele mai
importante sunt razele cosmice, formate din nuclee atomice (mai ales protoni) de mare energie
care, prin coliziune cu nucleele gazului atmosferic produc jerbe de particule secundare
ionizante. Acestea din urma sunt atenuate odata cu strabaterea atmosferei subjacente. Din
acest motiv, efectele cresc cu altitudinea, dublandu-se cu fiecare crestere cu 1500 m a
acesteia.

            Sursele telurice, sunt reprezentate de izotopii radioactivi din atmosfera si scoarta.

Intensitatea radiatiilor emise de acestea depind de localizarea geografica. Zonele aflate in
vecinatatea unor zacaminte de uraniu, de exemplu, vor fi afectate de nivele de radiatie mai
mari.

            Sursele artificiale sunt construite prin activitate umana. Expunerea la radiatiile emise

de acestea poate fi generala (nedescriminatorie), profesionala, medicalu (exploratorie si
terapeutica), sau accidentala.

            Expunerea generala include toate persoanele aflate in vecinatatea unei surse de radiatii

neionizante (lampi, emitatore radio, cuptoare, etc.) sau ionizante (generatoare de raze X, sau
centrale nucleare).

            Expunerea profesionala afecteaza personalul care, prin natura meseriei, manipuleaza

dispozitive sau materiale emitatoare de radiatii (operatorii statiilor de radio, medicii radiologi,
sau profesionistii industriei de extractie, prelucrare si utilizare a materialelor radioactive).

            Expunerea exploratorie (diagnostica) si terapeutica este consecinta activitatii medicale

si are importanta in cazul utilizararii radiatiilor X si . Radiografiile si radioscopiile de orice tip
reprezinta expuneri semnificative la radiatii ionizante. Expuneri importante se produc in
Röentgenterapia sau cobaltoterapia afectiunilor tumorale.

            Expunerea accidentala are loc in cazul exploatarii defectuoase a surselor artificiale de

radiatii. Ea afecteaza, in primul rand, personalul din vecinatate si apoi restul populatiei.
SPECTROFOTOMETRIE
ABSORBTIA SI EMISIA
RADIATIILOR DE CATRE
MOLECULE
SPECTROFOTOMETRIE ABSORBTIA  SI  EMISIA  RADIATIILOR DE 
 CATRE  MOLECULE

            1. Energia moleculelor si posibilitatile de modificare a ei

            prin absorbtia radiatiilor electromagnetice

            Spre deosebire de atomi, la care mecanismul curent de absorbtie si de emisie a

radiatiilor este cel de tranzitie a electronilor intre diferitele nivele energetice, moleculele isi pot
schimba energia si datorita: miscarii de vibratie a atomilor la capetele legaturilor prin care sunt
fixati, sau prinvariatia energiei cinetice de rotatie a moleculei.

              Tranzitile electronice, in cazul moleculeleor si macromoleculelor, se fac intre nivele

energetice ale orbitalilor moleculari de legatura si antilegatura. Diferentele energetice (Ete)
dintre acesti orbitali corespund unor lungimi de unda plasate in domeniile ultraviolet (UV) si
vizibil (VIS). Fiecare tip de legatura are tranzitii electronice in domenii spectrale care permit
identificarea ei.

             Vibratia se poate face in doua feluri: in lungul legaturilor (cand are loc intinderea si
comprimarea lor) sau perpendicular pe legaturi (cand se produc modificari ale unghiurilor dintre
acestea). Ca si energia electronilor, energia cinetica a fiecarui mod de vibratie este cuantificata,
cu ajutorul unui numar cuantic, v = 0,1,2,3. Diferenta energetica (Ev) dintre doua nivele de
vibratie este constanta, iar cuantele absorbite in acest caz se afla in domeniile de infrarosu (IR)
- apropiat sau mijlociu.

            Intrucat nu exista atom legat care sa nu vibreze, energia moleculei pe nivelul de

vibratie cel mai scazut, cu v = 0, este totdeauna superioara unui nivel energetic electronic -
Fig.1.

           
                     Rotatia  moleculelor poate produce acumulare de energie cinetica, de
asemenea cunatificata. Numarul cuantic de rotatie, r = 0,1,2,3 cuantifica momentul cinetic de
rotatie si energia corespunzatoare. Intrucat exista molecule care nu se rotesc, primul nivel de
rotatie (r = 0) se suprapune peste primul nivel de vibratie - Fig.1. Diferentele energetice
datorita rotatiei (Er) sunt si mai reduse, cuantele corespunzatoare fiind in IR indepartat.

           

Influenta agitatiei termice.

            Intrucat energia cinetica de agitatie termica, pe mol, este de ordinul RT (constanta

gazelor x temperatura absoluta) adica 2,5 Kcal/mol, o proportie mare dintre molecule se vor
afla pe unul din nivelele energetice de rotatie, iar o fractiune redusa pe unul din nivele de
vibratie. Rezulta ca, in echilibru termodinamic, populatia de molecule se va afla distribuita pe o
multitudine de nivele energetice foarte apropiate intre ele.

            2. Absorbtia energiei de catre molecule, spectre moleculare

            Moleculele si macromoleculele pot absorbi radiatii electromagnetice, cuante de

energie h. Energia primita modifica prin unul sau mai multe din mecanismele de mai sus
energia moleculei absorbante. Pentru o cuanta din domeniul UV-VIS va fi adevarata egalitate:

                        hEte + Ev + Er
           

Intrucat nivelele intre care se face tranzitia, pot avea stari de vibratie si/sau de rotatie diferite,
rezulta ca, pentru o tranzitie intre aceleasi nivele electronice, cuantele absorbite pot avea
energii diferite. (Fig.1). Spectroscopic fenomenul se traduce prin aparitia unui numar
corespunzator de linii, apropiate intre ele, grupate in bande sau benzi spectrale.

            Liniile care compun benzile de absorbtie moleculara pot fi distinse numai in cazul
moleculelor izolate, aflate in stare gazoasa. Pentru moleculele dizolvate, cum sunt
macromoleculele biologice, interactiunea cu solventul face ca liniile din bezi sa nu mai pot fi
distinse.

            3.  Emisia radiatiilor de catre macromolecule, luminescenta

             Posibilitatea de aducere a macromoleculelor in stare excitata

            Pentru a emite radiatii, un atom sau molecula trebuie sa se gaseasca pe un nivel

energetic superior (intr-o stare excitata), radiatia fiind emisa la trecerea pe un nivel energetic
inferior.

            Energia necesara excitarii poate fi termica (substante aduse la

incandescenta), electrica (descarcari in gaze),chimica sau radianta (excitarea radiativa).
Excitarea radiativa, prin absorbtie de cuante, este modul curent de a aduce moleculele in
solutie intr-o stare in care sunt capabile sa emita radiatii.

             Dezexcitarea moleculelor

            In afara de desexcitarea prin emisie de radiatii (tranzitie radiativa) o molecula poate
trece pe un nivel energetic inferior prin tranzitii neradiative. Tranzitiile neradiative se explica
prin convertirea energiei in alte forme, cum sunt energia chimica, electrica sau mecanica de
agitatie termica. In acelasi lant de procese ce insoteste revenirea unei molecule la starea de
energie joasa se intalnesc ambele tipuri de desexcitari. (Fig.2.)
                           Luminescenta  este fenomenul de emisie a unor radiatii de lungime de unda
mai mare (frecventa si energie mai reduse), in comparatie cu cele ale radiatiilor pe care
substanta le-a absorbit. Ea reprezinta modalitatea curenta de emisie a radiatiilor de catre
moleculele aflate in solutie, la temperaturi obisnuite.

            Faptul poate fi usor explicat daca tinem cont ca intre excitarea radiativa (in care
molecula absoarbe cuanta cu energia habs) si desexcitarea radiativa (in care emite
cuanta hemis) au loc una sau mai multe desexcitari neradiative, in care molecula comunica
sistemului (de obicei solventului) o cantitate de energie termica, En. Legea conservarii energiei
se va scrie:

                        habs =  hemis + En

            Este evident ca energiile cuantelor emise sunt mai reduse decat cele ale celor
absorbite.

            Dupa natura starii intermediare de pe care se face dezexcitarea radiativa, luminescenta

poate sa se produca in doua moduri: fluorescenta si fosforescenta. (Fig.2.)

            Fluorescenta apare atunci cand, dupa dezexcitarea neradiativa, electronul isi

pastreaza spinul de sens opus perechii sale, ramasa pe nivelul energetic inferior (stare singlet).
Timpul de viata, , al electronului in aceasta stare este extrem de scurt,   = 10–9 10–3 s. Dupa
acest interval de timp, toti electronii au revenit pe nivelele inferioare. Practic, fenomenul
dureaza numai cat timp dureaza excitarea radiativa.

            Excitarea este realizata cu radiatii care corespund unei benzi de absorbtie intensa a
substantei.  Indiferent de lungimea de unda aleasa pentru excitare, datorita multitudinii
nivelelor de vibro-rotatie ale populatiei de molecule, lumina emisa se distribuie intr-o banda.

            Fluorescenta este produsa de majoritatea macromoleculelor aflate in solutie. In cazul

proteinelor, responsabili de producerea fluorescentei sunt radicalii aromatici ai unor aminoacizi
(Phe, Tyr, Trp), iar in cazul acizilor nucleici toate bazele azotate.

            Fosforescenta se produce daca pe nivelul intermediar, de pe care revine, electronul

excitat se afla cu spinul in acelasi sens cu cel al electronului ramas pe nivelul inferior (stare
triplet). Timpul de viata al electronului in aceasta stare poate fi mult mai lung,  =  10–3 s ore.
Inseamna ca substantele fosforescente, continand o multitudine de electroni excitati, continua
sa emita lumina inca mult timp dupa ce a incetat iluminarea care a produs excitarea.

            Intrucat fosforescenta poate avea loc numai in stare solida, ea nu si-a gasit aplicatii in
studiul biomacromoleculelor.

            4. Studiul macromoleculelor prin spectroscopie de absorbtie

             Masurarea absorbtiei radiatiilor de catre o substanta

            Absorbtia se exprima cantitativ cu ajutorul extinctiei (E) numita si absorbanta (A). Ea

exprima gradul de atenuare a unui fascicol de luminos dupa strabaterea unui strat de substanta
ce contine molecule absorbante.
La trecerea unui fascicol luminos de o anumita lungime de unda  λ, printr-un strat de substanta
cu grosimea dx, el va fi absorbit  conform legii :

                        -dI= K  I  dx,   dI= I – I0,

Unde I este intensitatea fascicolului dupa ce a strabatut stratul absorbant, dI este variatia
elementara a intensitatii, K este constanta de absorbtie a mediului pentru lumina cu lungimea
de unda λ.

I =I0 e –k x
 

Fig.3.   Scaderea intensitatii
fascicolului luminos la
trecerea printr-un strat de
substanta cu grosimea x
 

            Extinctia, datorata unui component din solutie, creste linear cu concentratia lui
molara, C, si cu grosimea stratului de solutie strabatut, x :

                        E =  C x        (legea Lambert si Beer)

             se numeste coeficient molar de extinctie si, pentru scopuri biologice, unitatea curenta

este de M–1.cm–1, exprimata uneori ca litri/mol.cm . Valoarea lui nu depinde decat de natura
absorbantului si de lungimea de unda la care a fost masurata.  Se poate demonstra ca :

            E = lg I0 / I = lg T, unde T este gradul de transmisie al luminii, adica 

T = I / I0 sau  T(%) = I /I0 . 100.

Spre exemplu, valoarea extinctiei unui fascicol luminos a carui intensitate scade de 10 ori fata
de cel incident pe suprafata, va fi  E=1.

            Se numeste curba caracteristica de absorbtie, sau spectrul de absorbtie al

substantei, graficul dependentei coeficientului molar  de extinctie de lungimea de
unda:   =  ().

            Informatiile oferite de curba caracteristica de absorbtie privesc: a) tipurile legaturilor si

energetica lor (prin lungimile de unda la care se plaseaza maximele de absorbtie) si
b) abundenta  gruparilor sau legaturilor absorbante (prin valorile coeficientilor de extinctie). Ea
este determinata de natura moleculei (compozitie, structura) si depinde de interactiunile (intra-
sau intermoleculare) pe care le are molecula sau parti ale ei.

Selectarea lungimilor de unda potrivite pentru determinarea concentratiilor prin masuratori de

extinctie se face utilizand monocromatoare. Lungimea de unda la care se fac determinarile se
alege astfel incat substanta de determinat sa prezinte absorbanta maxima iar ceilalti
componenti ai amestecului sa absoarba cat mai putin (sau deloc). Trebuie mentionat ca toate
corpurile apar colorate in culoarea complementara radiatiilor absorbite, deci pentru a obtine
extinctia maxima pentru o solutie de o anumita culoare, trebuie ales un filtru de culoare
complementara acesteia  (vezi diagrama de mai jos).

                    Fig.4.  Diagrama culorilor complementare

 Gruparile cromofore reprezinta grupari de atomi, legate prin interactiuni chimice sau

fizice, si care au benzi de absorbtie caracteristice.      

Absorbtia in ultraviolet si vizibil se datoreste gruparilor cromofore

reprezentate de legaturile covalente. Cromo-for inseamna “purtator
de culoare”. Culoarea observata la o solutie strabatuta de lumina alba,
se datoreste radiatiilor pe care moleculele ce o compun le lasa sa treaca
(nu le absoarbe).

Legatura simpla, C–C, absoarbe sub 160 nm, dar studiile la  < 180 nm sunt imposibile in
solutie apoasa, intrucat si legaturile covalente ale apei absorb puternic in acest domeniu.
Legaturile duble absorb intre 180 si 300 nm prin tranzitiile electronice intre orbitalii  si *.

            Dublele legaturi conjugate ale ciclurilor aromatice (aminoacizi ca Phe, Tyr, Trp), sau
ale heterociclurilor bazelor azotate (purinice si pirimidinice), au cate o banda de absorbtie
intensa intre 230 si 300 nm. Deplasarile lungimilor de unda ale maximelor, si variatiile
coeficientilor molari de extinctie ai radicalilor, servesc la studiul structurii si ainteractiunilor cu
agentii de mediu: forta ionica, pH-ul, temperatura.

            Legaturile pepetidice (avand craracter de dubla legatura) absorb intr-o banda cu

doua maxime: unul mai exprimat, la 200 nm, si altul mai redus, la 225 nm. Spectrele lanturilor
polipeptidice, daca acestea adopta o structura secundara definita, au particularitati
caracteristice ale spectrului de absorbtie (Fig.5).

Metaloproteinele, ca si compusii ce contin radicali aromatici policiclici si

sisteme de duble legaturi conjugateabsorb in domeniul vizibil.

           

Prima categorie include compusii metalelor tranzitionale, iar pentru a doua se pot cita flavo-
proteinele. Proteinele heminice (hemoglobina - Fig.6. - si citocromii) au spectre caracteristice
datorate, pe de o parte, nucleului conjugat tetrapirolic si, pe de alta parte, prezentei ionilor de
fier. Cuprul, determina spectrele ceruloplasminei plasmatice, citocrom-oxidazelor mitocondriale
sau al hemocianinei (transportorul de oxigen din sangele unor nevertebrate).

             Absorbtia in infrarosu, in conditii apropiate de cele biologice, are loc datorita

vibratiilor moleculare, fiindca, asa cum s-a vazut, in solutie starile rotationale pure nu pot
exista. Domeniul spectral in care se lucreaza este IR apropiat si mediu.

            In cazul vibratiilor longitudinale ale legaturilor marginale, de exemplu, se cunosc

lungimile de unda ale maximelor de absorbtie. Daca atomii acestora participa la punti de
hidrogen se produc deplasari caracteristice, in sensul cresterii lungimilor de unda. (Tabelul. 1)

Tabelul 1 : Pozitiile  maximelor de absorbtie pentru vibratiile longitudinale

ale unor legaturi

               LEGATURA                      Lungimea de
unda                                         Lungimea de unda

                                                            in lipsa legaturii de H                    in

prezenta legaturii de H

               —O–H                                2,75 m                                                           
 3,00 m

               —N–H                                2,95 m                                                           
 3,10 m

               —S–H                                 3,90 m                                                          
  4,00 m

               —C=O                                5,90 m                                                           
 6,05 m

            Solutiile apoase nu sunt propice studiilor in infrarosu datorita celor doua benzi de
absorbtie intensa ale apei  (in jurul a 3,1 m si 6,1 m). Legaturile de hidrogen, care de pot
studia usor in solventi neaposi, nu pot fi studiate in apa.

           
5. DESCRIEREA  SPECTROFOTOMETRULUI  UV-VIS

SP-8001 METERTECH

Parametrii tehnici

            Domeniul de masurare:          200-1100 nm

            Latime de banda:        2 nm

            Precizia lungimii de unda:      1 nm

            Monocromator:          split beam (raza divizata)

            Reproductibilitate:  0.2 nm

            Domeniul fotometric: - 0.300-3.000 Abs

            Precizia fotometrica:   0.005 %  la 1.000 Abs

            Stabilitate (drift):       < 0.0003 Abs / ora la 500

nm                                                                                                (dupa 1 ora de incalzire)

            Stabilitate baseline:   0.002 Abs (intre 210-1000 nm)

            Lumina imprastiata:   < 0.05%  la 340 nm si 220 nm

            Sursa de lumina:         lampa deuteriu (UV) si lampa halogen (VIS)

            Schimbare sursa de lumina: automat

            Detector:  doua fotodiode

            Viteza de inregistrare spectru: 100-5000 nm/min

            Drum optic: schimbabil intre 10-100 mm

            Afisaj: LCD cu iluminare din spate, contrast reglabil

            Iesiri semnal: port serial si paralel

            Alimentare / sigurante:          100/120/220/240 V ~ 50/60 Hz

                                                sigurante: T 2A 220/240 V, T 4A 100/120 V

            Ambient / umiditate:  temperatura camerei: 15-30°C, umiditate < 80%

            Dimensiuni:  506 mm x 430 mm x 220 mm. Masa: ~18 kg

Moduri de masurare: la lungime de unda fixa, inregistrare de spectru, masurare in timp la o

lungime de unda, masurare cantitativa, cinetica simpla.

ELEMENTE DE COMANDA

Comanda spectrofotometrului, introducerea parametrilor de masurare precum si vizualizarea

rezultatelor se face cu ajutorul butoanelor tastaturii protejate cu folie. Se pot observa
urmatoarele grupuri:

Taste functii: F1-F5, selectarea unei functii de pe afisaj

Taste numerice: cifre, punct zecimal, semnul minus
λ: introducerea lungimii de unda dorite
CLEAR: stergerea valorilor nedorite
ESC: intoarcere dintr-o fereastra in cea precedenta, sau intoarcere de la o
operatie la un nivel superior de meniu
ENTER: validarea datelor sau operatiilor introduse
READ: pornirea masuratorii conform parametrilor setati
AUTO ZERO: corectie blanc, seteaza valoarea fotometrica la 0 ABS (100%T)
Sageti: deplasarea cursorului prin lista parametrilor
CELL  ▲ deplasare schimbatorului de cuve inainte cu o pozitie
CELL  ▼ deplasare schimbatorului de cuve inapoi cu o pozitie
QUICK RUN: la apasarea tastei apare lista tuturor fisierelor salvate cu parametrii de
masurare, indiferent de modul           de lucru; alegand de aici, se
ajunge imediat in modul de lucru corespunzator
PORNIRE SI FUNCTIONARE: Ne asiguram ca in incinta de lucru nu este nici o cuva. Se inchide
capacul incintei, se porneste aparatul. Pe afisaj vor aparea urmatoarele mesaje:

12:00:00                       0.0nm    0.000A

          
           Metertech
           Metertech Inc. SP-8001
           UV/VIS SPECTROPHOTOMETER
           All rights reserved.
           Version 1.0

       Detect AccessorySingle-Cell
       Initial System..

Aparatul va executa un autotest, va aprinde lampile si va recunoaste accesoriile optionale, daca

ele exista, toate acestea in mod automat. Dupa initializare va fi afisata fereastra meniului
principal. De aici se poate alege din sapte (sase) optiuni.
12:00:00                    500.0nm    0.000A Alegerea se
face prin
tastarea
              System Main Menu
numarului

              1.Photometric
              2.Spectrum
              3.Timescan
              4.Kinetic
              5.Quantitative
              6.System Setup

       
              Select Number:1

Quick Sample
Run Control
corespunzator sau prin deplasarea benzii luminoase (hightlight) urmate de apasarea tastei
ENTER. Pe partea de jos a afisajului mai sunt doua optiuni, dintre care 'Sample Control' are
sens doar in cazul utilizarii unui suport multicell (multicuva), iar cu tasta F1 de sub 'Quick Run'
se poate intra in meniul de fisiere, ca si cu ajutorul tastei QUICK RUN.Parametrii de baza ai
spectrofotometrului se pot seta din submeniul 6, 'System Setup'. Optiunile din acest submeniu
se aleg prin tastarea numarului corespunzator urmata de apasarea tastei ENTER.

1. Setup clock: pentru setarea datei si orei.

2. Setup lamp: aici putem vedea nivelul de energie a lampilor, putem opri lampile
individual, totodata aici putem reseta la zero orele de functionare a lampilor, dupa
inlocuirea cu una noua.
3. Setup printer: pentru alegerea tipului potrivit de imprimanta.
4. Setup RS-232: pentru setarea portului serial.
5. Setup hardware:  se pot seta trei parametri de baza:

       lungimea de unda la care se comuta sursa de lumina la trecerea din VIS in UV.
In cazul in care lungimea de unda de masurare coincide cu cea de comutare a
sursei de lumina setata de producator (363 nm), se recomanda modificarea
acestei valori in intervalul 330 si 365 nm.

       Switch to..  comutare intre accesorii si single cell.

        Scan base line..  daca este setata pe ON, dupa pornire, aparatul masoara
automat un baseline.
6. Measure bandwidth:  Pentru masurarea latimii de banda se apasa tasta READ. Va fi
inregistrat spectrul lampii UV. Daca aparatul este bine calibrat, atunci va rezulta un
varf in jurul valorii de 656.1 nm, iar latimea de banda va fi sub 2 nm. Rezultatul
poate fi tiparit apasand tasta de sub 'Print Data'.
7. Measure baseline:  apasand ENTER, se va masura un baseline.
8. Search zero point:  masurare in pozitia de zero, pentru test hardware.

EFECTUAREA MASURATORILOR IN DIFERITE MODURI

a)  MASURARE LA LUNGIME DE UNDA FIXA

Este un mod de masurare simplu, la lungime de unda fixa. Se porneste din meniul principal,
alegand punctul 1. Apare fereastra Photometric Parameter setup.

Deplasandu-ne cu ajutorul sagetilor, putem selecta parametrii doriti pentru setare sau
editare. Avem posibilitatea de a incarca si seturi de parametri de la masuratori anterioare, prin
apasarea tastei functie F1, de sub afisaj. Cu tasta F2 se salveaza, cu  F3 se tiparesc parametrii.
Pot fi setati urmatorii parametri de masurare:

Input the Number of  λ: stabilirea numarului de lungimi de unda de masurare

(1-5); dupa apasarea tastei ENTER se dau valorile lor.
Measure Mode: alegerea modului de masurare: ABS-absorbanta, %T-transmitant
concentratie.
Cycle Number: specificarea numarului ciclurilor de masurare (1-999)

pe aceasi proba. Un ciclu inseamna cate o masurare la

fiecare lungime de unda din lista.

Cycle Interval (sec): timp de asteptare (1-999 sec) intre cicluri
Print Every Cycle: Daca se seteaza pe Yes, rezultatele se tiparesc dupa
12:00:00   PHOTOMETRIC   500.0nm   0.000A
fiecare ciclu.
              Parameter Setup
Dupa setarea
tuturor parametrilor, se
recomanda salvarea lor intr-
un fisier. Dupa
  1.Input the Number of  :1 apasarea tastei F2,
     1 :500.0 apare un careu cu litere.
Selectarea unei litere are loc
prin deplasarea cu ajutorul
sagetilor pe linia care o
  2.Measure mode :ABS contine, urmata de
     Have unit(Yes/No)? :Yes apasarea numarului
     Unit : corespunzatoare coloanei in
     Factor(default=1) :1.000 care se gaseste ea.
  3.Cycle number :1
Dupa completarea numelui
  4.Cycle interval(sec) :0 se apasa tasta ENTER, apoi
  5.Print every cycle :No cu ajutorul sagetilor ne
deplasam pe o linie goala si

  Number from 1 to 5
Load Save Print Sample Next
Param Param Data Control Screen
se apasa din nou ENTER; fisierul este salvat. Se pot salva cate 15 fisiere pentru fiecare mod de
masurare.

Atentie! Aparatul va suprascrie fara intrebare fisierele

cu acelasi nume!!
Dupa introducerea parametrilor se apasa tasta F5, apare un tabel gol, si fotometrul se
pozitioneaza pe prima lungime de unda din lista.

A se urmari intotdeauna mesajele din partea de jos a afisajului, operatiile acelea trebuie
efectuate.

Pentru a tine cont de valoarea blancului, se aseaza cuva goala sau umpluta cu solvent in
suportul de cuve si se apasa tasta AUTO ZERO.

12:00:00   PHOTOMETRIC   550.0nm   1.802A

 400.0 450.0 500.0 550.0

No ABS1 ABS2 ABS3 ABS4
1 0.855 1.223 1.501 1.802
2 0.855 1.224 1.502 1.803
3 0.854 1.223 1.502 1.801
4 0.855 1.224 1.503 1.803
5 0.854 1.223 1.501 1.802

  Press READ when ready

Print Prev
Data Screen

Masurarea porneste dupa apasarea tastei READ. La sfarsit se poate reporni masurarea sau pot
fi printate datele. Exista si un mod foarte simplu de masurare pentru cazul in care se lucreaza
la o singura lungime de unda. Din meniul principal se apasa tasta  λ. Cu tasta 'Mode' se alege
modul fotometric de masurare (absorbanta, transmitanta, concentratie).
12:00:00  LAMBDA         500.0nm    0.000A Se introduce
lungimea de unda
si se valideaza cu
ENTER, dupa care
      masurarea
porneste imediat si
se afiseaza
rezultatul. Se
      : 500.0 nm poate si salva prin
apasarea tastei
F2. O masuratoare
  Data: 0.000   A noua se
porni apasand din
poate

nou tastele λsi

  ENTER. Cu tasta
F1 (View Data) se
pot afisa
  rezultatele
     Press  & masuratorilor si se
keyin      wavelength pot si
tipari.Rezultatele
nu sunt salvate
definitiv; daca se
iese din acest mod
de masurare, ele
se pierd.      
View Save Mode Sample Toggle
Data Data A/C/%T Control Digits b) INREGISTRARE
DE SPECTRU

In modul de inregistrare de spectru avem posibilitatea de a masura fie pe un domeniu

restrans, fie pe tot domeniul spectrofotometrului, cu specificarea vitezei de scanare. Spectrul
rezultat poate fi prelucrat in diverse moduri, poate fi printat, salvat si deschis mai tarziu.
Spectrele pot fi si suprapuse in aceasi fereastra (overlay). Pentru pornirea acestui mod, din
meniul principal se alege punctul 2. Navigand cu tastele sageti, putem seta sau edita
parametrii.

12:00:00   SPECTRUM      500.0nm    0.000A Comenzile afisate in

partea inferioara a
ferestrei se pot
              Parameter Setup executa cu ajutorul
tastelor de sub
  1.Start wavelength(nm) :400.0 ele. Putem seta
  2.Stop wavelength(nm) :800.0 urmatorii parametri
de lucru:
  3.Measure mode :ABS
  4.Low value(ABS) :-0.30
Start Wavelength:       Lungimea de unda de start (200-1098 nm)
  5.High value(ABS)  :3.00
Stop Wavelength:       Lungimea de unda finala (202-1100 nm)
  6.Scan speed(nm/min) :1000
Measure Mode:          Modul de masurare fotometric (absorbanta, transmitanta)
  7.Overlay screen :Yes
Low Value:                            Limita de jos a scalei grafice pe timpul masurarii
(-0.3-2.99 A / 0-119.9 %T)
High Value:    Limita de sus a scalei grafice pe timpul masurarii
(-0.29-3.00 A / 0.1-120.0 %T)
Scan Speed (nm/min): Viteza de scanare a spectrului (100-5000 nm/min)
Overlay Screen:
  Number from 200 to 1098 Yes inseamna ca masuratorile succesive vor fi afisate
Load Save suprapuseSample
Print in fereastra.Next
Numai ultima masuratoare se poate
Param Param Data Control Screen
 analiza.

Dupa setarea tuturor parametrilor, este indicata salvarea lor intr-un fisier, similar celor descrise
la modul fix de masurare. Acestea pot fi rechemate oricand pentru pornirea unei
masuratori. Putem salva in total 15 fisiere de parametri. Dupa umplerea memoriei, randurile
vor fi suprascrise. Deasemenea, la o salvare aparatul nuva cere confirmarea suprascrierii
randului actual. Din acest motiv, se recomanda deplasarea cu ajutorul sagetilor pe unrand gol.
Dupa validarea parametrilor de masurare se apasa tasta F5 (Next Screen) si se va intra in
fereastra grafica de masurare.

12:00:00   SPECTRUM      800.0nm    0.132A

1.50
ABS

0.75

0.00
400 Nm 605 800
  Press READ when ready
Access Mani- Clear Prev
Data pulate Graph Screen

Pe partea de jos a ecranului apare mesajul 'Press READ when ready'. A se urmari intotdeauna
mesajele din partea de jos a afisajului, operatiile acelea trebuie efectuate.

Deoarece spectrofotometrul are un singur drum optic, un spectru masurat s-ar compune din
absorbantele ansamblului cuva + solvent + proba necunoscuta. Din aceasta cauza, pentru
luarea in consideratie a valorii de blanc, inainte de masurarea propriu zisa, vom introduce in
suport cuva sau cuva cu solventul pur si vom apasa tasta AUTO ZERO. Dupa care
aparatul va masura un baseline (blanc) pe domeniul de lungimi de unda definit prin parametri
de lucru; acesta va fi scazut din masuratorile de probe pornite cu tasta READ.

Se aseaza cuva cu proba in locasul din incinta de lucru, se inchide capacul incintei.  Se
apasa tasta READ, masuratoarea porneste si spectrul va fi trasat pe ecranul grafic. Pe partea de
sus a ecranului sunt afisate lungimea de unda si valoarea fotometrica, actuale. Masuratoarea
poate fi oricand oprita prin apasarea tastei ESC. La sfarsit, dacaeste nevoie, cu tasta READ
putem inregistra din nou spectrul. Pe partea de jos a ecranului se vad ferestrele operatiilor
posibile.

Ele pot fi executate cu ajutorul tastelor functii (F1-F5), aflate dedesubt.

Cu tasta 'Prev Screen' (F5) ne intoarcem in fereastra de parametri. Cu tasta 'Clear Graph' (F3)
putem sterge spectrul.Daca am activat overlay, vor fi sterse toate spectrele.

Cu tasta 'Acces Data' (F1) acceptam masuratoarea. In ferestrele de jos vor aparea noi mesaje:

F 3       'Print Data'  printarea rezultatului;

F 2       'Save Data'  salvarea spectrului sub numele dat de noi (5 fisiere);

F 1       'Load Data'  reincarcarea spectrelor salvate pentru analiza. Cu banda luminoasa ne

pozitionam pe randul dorit si cu ENTER il incarcam in fereastra grafica de mai inainte. Cu tasta
ESC putem urca cu un nivel mai sus, unde putem face analiza spectrului.

c)  ANALIZA DE SPECTRU

Putem intra in acest punct de meniu dupa inregistrarea unui spectru sau dupa
reapelarea unui spectru salvat in prealabil. Pentru acesta trebuie sa apasam tasta F2 de sub
fereastra 'Manipulate'.

Vom avea urmatoarele posibilitati:

- F1     Smooth Data:  netezirea automata a curbei

- F2     Zoom Data:     marirea/micsorarea curbei; la axa Y palpaie cursorul, acolo trebuie

introdusa noua valoare apoi se valideaza cu ENTER. Cursorul va sari la pozitia urmatoare; prin
repetarea operatiei precedente si terminand pe partea dreapta a axei X, curba va fi redesenata
conform coordonatelor. Apasand din nou tasta F2 se va repeta procesul, sau se poate reveni la
aspectul initial cu tasta F5.

- F3     Show Track:    apare o linie verticala, in randul de sus va fi afisata pozitia ei actuala si

valoarea fotometrica corespunzatoare. Poate fi deplasata cu tastele sageti, astfel putem cauta
orice varf sau vale. Daca intr-un loc apasam tasta 'Save Data', datele vor fi salvate. Cu 'View
Data' se pot vizualiza, cu 'Print Data' se pot printa datele varfurilor. Iesirea se face cu tasta
ESC.

- F4     Peak Walley:  dupa apasare, apare jos un meniu nou.

12:00:00   SPECTRUM      800.0nm    0.132A
1.50
ABS

0.75

0.00
400 Nm 605 800
  Press hot key to processing
View Search Search Less More
Data Peak Valley Point Point

 Alegand 'SearchPeak' se vaface o cautare de maxime.Daca se alege 'SearchValley' se vor cauta

minime ale spectrului.Folosind tastele 'Less Point', 'More Point' se vaexecuta o cautare pentru
mai putine, respectiv pentru mai multe puncte. Dupa cautare, datele pot fi afisate sub forma
tabelara daca se apasa tasta 'View Data', de aici pot fi si printate.

12:00:00   SPECTRUM      800.0nm    0.132A  Cu tasta F5 (Prev Screen)

ne intoarcem in fereastra
                Data File List precedenta, de analiza.Cu
 --------------------------------------     tasta ESC ne putem
deplasa inapoi prin
  Data01 413.2nm 0.344A structura meniului.
  Data02 498.8nm 1.415A
  Data03 587.1nm 0.352A d) MASURARE IN TIMP
  Data04 714.3nm 1.065A (TIME SCAN)
  Data05 787.5nm 0.534A
In acest mod de
masurare putem inregistra
variatia in timp a valorii
fotometrice alese, la o
lungime de unda. Se
utilizeaza pentru urmarirea
reactiilor, pentru
masuratori de
cinetica. Este posibila
intarzierea masuratorii
propriu-zise (Delay Time),

Prev Next Print Prev

Page Page Data Screen
astfel citirea porneste numai dupa expirarea timpului setat. Din meniul principal putem ajunge
in modul Time Scan alegand punctul trei. Apare fereastra “Parameter Setup”.

12:00:00   TIMESCAN      500.0nm    0.000A Dupa ce am setat

parametrii, putem porni
masuratoarea sau ii
              Parameter Setup putem salva intr-un
fisier. Tot de aici,
  1.Wavelength(nm) :500.0 parametrii pot fi si
  2.Scan time(sec)        :30 printati. Putem seta
  3.Delay time(sec) :0 urmatorii parametri:
  4.Measure mode :ABS
Wavelength:           
  5.Low  value(ABS) Lungimea de unda aleasa
:-0.30 (200-1100 nm)
Scan Time:           
  6.High value(ABS) Durata masuratorii (5-9999 :3.00 sec)
Delay Time:           screen Timpul de intarziere;
  7.Overlay :Yes dupa apasarea tastei READ,
masuratoarea propriu zisa va porni dupa acest timp (0-50
sec)
Measure Mode: Modul de masurare fotometric (ABS sau %T)
Low Value: Limita de jos al ecranului grafic pe timpul masuratorii
(-0.3-2.99 Abs / 0-119.9 %T)
High Limita de sus al ecranului grafic pe timpul masuratorii
Value:                                  
  Number from 200 to (-0.29-3.00 1100… Abs / 0.1-120.0 %T)
Overlay Screen: Yes inseamna ca masuratorile succesive vor fi afisate
Load Save Print Sample Next
suprapuse in fereastra. Numai ultima masuratoare se poate
Param Param Data Control Screen
analiza.

Dupa setarea parametrilor, daca este necesar, masuram valorea de blanc, apoi asezam

cuva cu proba in incinta de lucru si inchidem capacul.

Apasam tasta READ, dupa trecerea timpului setat ladelay time va porni masuratoarea si curba
va fi trasata pe ecranul grafic. In partea de sus al ecranului se poate vedea timpul scurs si
valoarea fotometrica actuala. Putem opri masuratoarea cu tasta ESC.

12:00:00   TIMESCAN      500.0nm    0.000A

101.0
%T

100.0

99.0
0 Sec 150 300
  Press READ when ready
 Access Mani- Clea Prev
r
Data pulat Grap Scree
e h n

La sfarsit putem repeta masuratoarea cu tasta READ.

Pe partea de jos a ecranului sunt afisate ferestrele comenzilor ce pot fi executate.

Acestea pot fi lansate cu tasta aflata dedesubtul lor (F1-F5). Analiza rezultatelor se face similar
celor descrise la analiza spectrelor.

e)  MODUL DE MASURARE CANTITATIVA

In acest mod de masurare avem posibilitatea determinarii concentratiei unei probe

necunoscute, pe baza unei curbe de calibrare inregistrate in prealabil de catre utilizator cu
ajutorul unor solutii standard, a caror concentratie se cunoaste. Se pot inregistra patru tipuri de
curba de calibrare. Din meniul principal putem ajunge in modul Quantitative alegand punctul
cinci. Apare fereastra “Parameter Setup”.

12:00:00   QUANTITATIVE 500.0nm    0.000A

              Parameter Setup

  1.Wavelength(nm) :500.0
  2.Standard number(Conc.) :3
     S 1:0.0             S
2 :0.0
     S 3:0.0
 
 
 
  3.Have Unit(Yes/No) :No
  
  4.Method       :1’ord.(Origin)
  5.Keyin ABS :No
  6.Print every cycle :No
 

  Number from 200 to 1100

Load Save Print Sample Next
Param Param Data Control Screen

Navigand cu tastele sageti, putem seta sau edita parametrii. Validarea lor se face prin apasarea
tastei ENTER. Putem incarca si seturi de parametri salvati anterior.

Lista parametrilor de setat este urmatoarea:

  Wavelength:  Lungimea de unda aleasa (200-1100 nm).

  Standard Number:    Numarul standardelor cu concentratia cunoscuta (1-10) .
  Have Unit(Yes/No): Se vrea asocierea valorilor cu o unitate de masura? Daca se alege Yes, apare un
tabel din care putem alege una dintre cele 12 u. m.
  Method: Tipul curbei de calibrare (avem patru optiuni):

1'ord.(Origin):            dreapta, care trece prin origine;

1'ord. (No Org): dreapta, care nu trece prin origine;

2'ord. (Origin):curba de gradul doi, care trece prin origine;

2'ord. (No Org):curba de gradul doi, care nu trece prin origine.

    Keyin ABS: 'No' inseamna ca solutiile standard trebuie masurate;
'Yes' - absorbanta solutiilor standard se introduce manual.
  Print Every Cycle: Sa se printeze dupa fiecare masurare sau nu.

Dupa validarea tuturor parametrilor, cu tasta F5 trecem in fereastra Quantitative

Standard Table. Apasam tasta READ, pe randul de sus apare concentratia introdusa mai
inainte, precum si un mesaj in partea de jos: 'Press READ for read stds'. Dupa apasarea tastei
apare un mesaj nou: 'Insert stds and press READ'. Acum putem introduce primul standard din
seria de dilutie. Se apasa READ, dupa care valoarea absorbantei masurate va fi inscrisa in
randul corespunzator.Celelalte solutii din seria de standarde se masoara la fel. Cu tasta F2
trecem in fereastra 'manipulate' unde 'View Curve' ne va afisa curba de calibrare, iar 'View
Equati' ecuatia pe baza careia aparatul va calcula concentratia probelor necunoscute, dupa ce
le-a masurat absorbanta. (Apasand 'Keyin Factor' putem edita parametrii K1 si K0 ai ecuatiei,
corectand astfel valoarea calculata). Daca nu dorim folosirea factorului, ne intoarcem cu 'Prev
Screen'.

Cu tasta 'Sample Measure' (F2) ajungem in fereastra de masurare propriu zisa.

                Measure Sample
 --------------------------------------    
Sample No. ABS
Conc.(  G/L)
1 0.521 5.2100
2 1.137 11.370
3 2.325 23.250

 
  Press READ when ready
Print Sample Prev
Data Control Screen

Acum putem aseza cuva cu proba de concentratie necunoscuta in incinta. Dupa

inchiderea capacului se apasa tasta READ; masuratoarea va fi executata. Pe randul de sus vor fi
inregistrate numarul de ordine al probei, absorbanta masurata precum si concentratia calculata
pe baza curbei de dinainte. Urmatoarele probe necunoscute vor fi masurate pe rand, la fel. La
sfarsit putem printa rezultatele.

Dupa validarea tuturor parametrilor, cu tasta F5 trecem in fereastra Quantitative Standard

Table.

12:00:00   QUANTITATIVE  500.0nm   0.000A Apasam tasta

READ, pe randul de sus,
                Standard Table
langa concentratia
 --------------------------------------     introdusa in
Sample No. Conc.(  G/L) prealabil, va palpai
ABS cursorul.
introdusa
Aici
cu
trebuie
tastele
1 1.0000 0.1 numerice valoarea
2 2.0000 0.2 absorbantei, apoi se
3 3.0000 valideaza cu  ENTER. La
sfarsit cu tasta Esc
validam curba de
calibrare. Apasam F2 si
intram in
fereastra 'Manipulate',
unde 'View Curve' ne
afiseaza curba de
calibrare, iar 'View
Equati' ne arata ecuatia pe
  baza careia aparatul va
  Number from –0.3 to 3.0 calcula concentratia
probelor necunoscute,
Access Mani-   Prev dupa ce le-a masurat
Repeat absorbanta. Apasand 'Keyi
Data pulate Screen n Factor' putem edita
parametrii K1 si K0 ai
ecuatiei. Daca nu dorim folosirea factorului, ne intoarcem cu 'Prev Screen'. Cu tasta 'Sample
Measure' (F2) ajungem in fereastra de masurare propriu zisa. Acum putem aseza cuva cu proba
de concentratie necunoscuta in incinta. Dupa inchiderea capacului se apasa tasta READ,
masuratoarea va fi executata. Pe randul de sus vor fi inregistrate numarul de ordine al probei,
absorbanta masurata precum si concentratia calculata pe baza curbei de dinainte.  Urmatoarele
probe necunoscute vor fi masurate pe rand, la fel. La sfarsit putem printa rezultatele.

f)  CINETICA

In acest mod de masurare inregistram variatia absorbantei in timp la o lungime de unda

fixa; pe baza curbei inregistrate se poate calcula activitatea. O aplicatie tipica este analiza
activitatii enzimatice.Alegand punctul patru din meniul principal System, ajungem in acest mod
de masurare. Apare fereastra “Parameter Setup”.
12:00:00   KINETIC       500.0nm    0.000A De aici putem introduce
sau edita parametrii de
masurare. Putem incarca
              Parameter Setup
si parametri salvati
anterior.Avem acces la
  1.Wavelength(nm) :500.0
  2.Sampling Number :5 urmatorii parametri:
  3.Lag Time(sec) :2
Wavelength:   
  4.Rate Time(sec) Lungimea de unda aleasa :12(200-1100 nm);
Sampling
  5.Delay Time(sec)Numarul probelor; valorile :0 care vor fi folosite la calculul activitatii (2-20);
number:                       
  6.Have unit(Yes/No)? :No
 
Lag Time: Un interval de timp in secunde, dupa pornirea masuratorii, pe durata caruia
  7.Factor(default=1) :1.0pentru calcul (2-9999);
nu dorim sa folosim datele
  8.Low
Rate Time: Value(ABS) Intervalul de timp dupa :-0.30
Lag Time, pe durata caruia dorim sa folosim
  9.High Value(ABS)datele pentru calcul (3-9999 :3.00sec);
 Measure Temperature :None
Delay Time:    Screen Timpul de intarziere a :Yes
 11.Overlay masuratorii dupa apasarea tastei READ (0-50 sec);
Have Unit(Yes/No):
 12.Print every cycle Setand Yes, vom putea:No alege dintre 12 unitati de masura;
Factor (default=1): Putem seta un factor de care sa se tina cont la convertirea variatiei de
  Number from 2 to absorbanta 99… in activitate (0-9999.9);
Load
Aktivitate = Factor * ΔABS/min (panta de variatie Next
Save Print Sample a absorbantei)
Param Param Data Control Screen
Low Value:     Limita de jos al ecranului grafic la masuratoare (-0.3-2.99 A);
High Value:    Limita de sus al ecranului grafic la masuratoare (- 0.29-3.00A). Aceasta
trebuie sa fie mai mare decat cea de jos cu min. 0.1.
Measure Temperature: Posibilitatea termostatarii: none, 25, 30, 37°C. Are sens doar in cazul
echiparii cu accesoriu de termostatare;
Overlay Screen: Yes inseamna ca masuratorile succesive vor fi afisate suprapuse in
fereastra. Numai ultima masuratoare se poate analiza (Manipulate);
Print Every Cycle: Sa se printeze dupa fiecare masurare sau nu.

Dupa setarea lor, parametrii pot fi salvati pentru utilizari ulterioare. Dupa validarea
parametrilor, intram in fereastra de masurare cu F5. Asezam proba in incinta de lucru, apoi
apasam tasta READ. Masuratoarea va porni, vor trece intervalele delay time si lag time, dupa
care curba va fi trasata pe ecran. Putem opri oricand masuratoarea cu tasta ESC.

Dupa terminarea masuratorii se va executa calcularea activitatii; rezultatul va fi afisat

in partea de jos a ecranului. Patratelele de pe curba arata punctele de calculatie. ΔT arata
parametrul rate time, ΔABS/ΔT rata de variatie aabsorbantei, iar ΔC/ΔT rata de variatie a
concentratiei in cazul utilizarii unui factor.

12:00:00   KINETIC         405.0nm  0.540A

1.00
ABS

0.35
-0.30
60 90 120 sec
T=60.0            Factor=3253.000
ABS/T=0.11308(  ABS/min)
C  /T=367.86414(  U/L/min)
  ABS    =0.00188T + 0.27194
  Press READ when ready…
Data Mani- Clear Print Prev
List pulate Graph Data Screen

De aici putem printa datele sau le putem afisa sub forma de tabel (cu tasta  Data List). Cu tasta
F2 (Manipulate) obtinem doua noi optiuni de analiza. In submeniul Show Track putem deplasa o
dreapta verticala cu ajutorul tastelor sageti, evaluand curba astfel. Linear Fit aseaza peste
curba o dreapta de regresie. Optiunea Original va reafisa curba initiala.

APLICATII :  1. Trasarea unei curbe de etalonare

            Dependenta coeficientului de extinctie de concentratia substantei dizolvate este un

indiciu asupra existentei unor interactiuni intre moleculele dizolvate, deci este o pretioasa sursa
de informatii. In cadrul acestei lucrari se va trasa, pentru o anumita substanta etalon, a carei
concentratie este cunoscuta, graficul dependentei extinctiei de concentratie, adica E = E (c).
Acest grafic va putea fi utilizat pentru : a) determinarea concentratiilor unor solutii
necunoscute (preparate pornind de la etalon) , b) stabilirea domeniului de concentratii pentru
care este valabila legea Lambet-Beer, c) evidentierea unor eventuale interactiuni
intre  moleculele de solvit (de exemplu, moleculele de albastru de metilen avand o
structura aromatica planara, tind sa se agrege in solutie apoasa, datorita fortelor hidrofobe).

            Plecand de la solutia etalon care are o concentratie cunoscuta, se prepara in eprubete

diferite dilutii, cu apa distilata: 5%, 10%, 30%, 40%, 50%, 70%.

Pentru cazul in care se lucreaza la o singura lungime de unda, din meniul principal al
spectrofotometrului se apasa tastaλ. Cu tasta 'Mode' se alege modul fotometric de masurare
(absorbanta). Valoarea lungimii de unda se alege corespunzator culorii solutiei, urmarind
diagrama culorilor complementare (daca etalonul este albastru de metilen se va selecta  λ =
480 nm ). Prima masuratoare se va efectua cu apa distilata: pentru a tine cont de valoarea
blancului, se aseaza cuva umpluta cu solvent (apa) in suportul de cuve si se apasa tasta AUTO
ZERO. Dupa ce se salveaza rezultatul, se inlocuieste cuva care contine blancul (apa distilata) cu
o cuva care contine pe rand, solutiile preparate din etalon, salvand de fiecare data rezultatul. In
final, toate valorile extinctiilor vor aparea in tabel, care poate fi printat ulterior.

Se va trasa graficul E =E(c), tinand cont ca pentru c = 0         E = 0 (graficul

incepe din origine), observand cresterea extinctiei odata cu concentratia solutiei. Apoi se va
determina spectrofotometric extinctia solutiei (solutiilor) necunoscute, iar pe baza graficului se
va stabili concentratia acesteia. De asemenea se va observa ca portiunea liniara a graficului
reprezinta domeniul de concentratii pentru care legea Lambert –Beer este strict valabila.

            2. Determinarea concentratiilor diferitelor forme ale hemoglobinei in solutii si

in sange

            Hemoglobina se poate afla in solutii sub trei forme diferite: oxihemoglobina,

deoxihemoglobina si methemoglobina ( fig.6) . Formele oxi si deoxi trec reversibil una in
cealalta in functie de presiunea partiala a oxigenului in solutie, au fierul heminic sub forma
Fe 2+ si sunt active din  punct de vedere fiziologic in procesul de transport al oxigenului. Forma
met apare sub actiunea unor oxidanti puternici , are fierul heminic sub forma Fe 3+ si  este
inactiva din punct de vedere fiziologic. Conform fig. 4. spectrele de absorbtie ale acestor forme
difera intre ele , iar coeficientii de extinctie molari au valori diferite in functie de lungimea de
unda. Punctele de intersectie a curbelor coeficientilor de extinctie se numesc puncte isosbestice,
adica au aceeasi absorbtivitate pentru lungimea de unda corespunzatoare lor. In cazul
hemoglobinei, un interes deosebit il reprezinta concentratia totala de hemoglobina in sange
(hemoglobinemia ) dar si proportia de methemoglobina din hemoglobina totala. Concentratia
hemoglobinei in sange (hemoglobinemia) se poate determina convertind toate formele de
hemoglobina la methemoglobina, cu ajutorul unei solutii ajutatoare de ferocianura de potasiu,
dupa care se efectueaza masurarea fotometrica a concentratiei la lungimea de unda 540 nm,
unde absorbtivitatea molara (coeficientul molar de extinctie) are valoarea maxima ε =
11. 103 M-1cm-1.

            Fie proba de sange care contine solutia de methemoglobina diluata de d  ori fat din
sangele proaspat recoltat. Extinctia probei in cuve de 1 cm grosime va fi:

540 .  540
EHb540  =  εmet   c , de unde rezulta concentratia c Hb = EHb540 / εmet , dar concentratia
reala in sange va fi de d ori mai mare, adica

540
                                    cHb = ( d / εmet ) . E Hb
540
.

            Proportia de methemoglobina se calculeaza dupa determinarea extinctiilor solutiei de

hemoglobina rezultata din hemoliza  la doua lungimi de unda diferite: prima este 525 nm unde
formele oxi si met au un punct isosbestic, iar a doua la 540 nm unde diferenta de absorbtivitate
ale celor doua forme este maxima (vezi fig.6.) . Deoarece se lucreaza cu solutii saturate cu aer,
in care se poate considera ca toata hemoglobina activa este sub forma oxi, cantitatea aflata sub
forma deoxi se neglijeaza. La 525 nm cele doua forme au aceeasi absorbtivitate, deci extinctia
se poate scrie sub forma:

                        E525 = ε525 .cHb,   iar la 540 nm ,  unde absorbtivitatile difera ,

                        E540 = εoxi 540. coxi + εmet 540. cmet.

Apoi se tine cont de faptul ca concentratia in forma oxi reprezinta de fapt diferenta 

                                    coxi = cHb – cmet .

Daca se calculeaza rapoartele coeficientilor de extinctie pentru cele doua forme de hemoglobina
la 540 si respectiv 525 nm se obtine:
                        εmet 540/  ε525 = 1.091,   respectiv  εoxi 540/ ε525 = 1.753.

            Tinand cont de aceste valori, dupa un sir de calcule simple,  relatia  pentru procentul de

methemoglobina din proba se poate scrie sub forma urmatoare:

                        MetHb % = (2.649-1,151. E540/ E525) :100                           (1)

Prepararea solutiilor, citirea extinctiilor si prezentarea rezultatelor.

            Se pregatesc doua eprubete curate si uscate. In prima se pipeteaza 5 ml de solutie

methemoglobinizanta (continand  fericianura de potasiu) iar in cealalta 5 ml de solutie
hemolizanta ( continand amoniac 0,1%) . In fiecare se adauga cate 0,02 ml de sange proaspat
recoltat, utilizand pipeta automata. Cele doua eprubete se agita si se lasa in repaus circa 5
minute.Dupa acest interval in prima eprubeta va aparea o coloratie bruna, caracteristica
methemoglobinei, iar in a doua coloratia va fi rosie-rubinie, caracteristica oxihemoglobinei.
Aceste probe se vor plasa in cuve standard de 1 cm. Pentru determinarea hemoglobinemiei se
va citi extinctia solutiei din prima eprubeta (care contine intreaga cantitate de hemoglobina
convertita la hemoglobina) la λ = 540 nm, fata de solutia methemoglobinizanta ca blanc.
Valoarea obtinuta se noteaza EHb540. Procentul de methemoglobina se determina folosind ca
blanc solutia hemolizanta si apoi citind extinctile solutiei din eprubeta a doua la 525 si respectiv
540 nm. Valorile se noteaza E525 respectiv E540.

                        Hemoglobinemia se va calcula conform formulei prezentata anterior tinandu-se

cont de factorul de dilutie d= 5/ 0,02 = 251 si de valoarea εmet 540 = 11.10-3 M-1cm-1. Astfel,

                        CHb = 22,8 EHb540  mM.                                                 (2)

            Masa moleculara a hemoglobinei este 16 000 Da, o solutie milimolara contine deci 1,6
g Hb/100ml, deci concentratia de hemoglobina se mai poate exprima si astfel:

                        CHb  = 36,8   EHb540  g/100ml sange.                           (3)

            Procentul de methemoglobina se va calcula cu ajutorul formulei (1) .

            Interpretarea rezultatelor se face tinand cont ca hemoglobinemia normala are

urmatoarele valori, raportat la varsta subiectilor umani:

                  Adulti          g/ 100 ml        Mm

Femei            

Barbati                12 - 16      7,5  - 10

      14 – 18      8,7 - 11,2

                  Copii Nou- nascuti       16 - 25     10 – 15,5

Sugari       10 - 15     6,2 – 9,3

 Prescolari       11 – 14     6,8 -  8,7

Scolari       12 -16     7,5 -  10

In mod normal mai putin 0,3 % din hemoglobina totala se afla sub forma de
methemoglobina, aceasta valoare creste semnificativ in cazul unor intoxicatii cu substante
oxidante cum ar fi nitriti, nitrati, chinone, nitribenzen, anilina, etc. Precizia metodei se
incadreaza in limitele de ± 1%, chiar daca precizia aparatului este mult mai buna. Valorile
necunoscute se pot determina si folosind modul de masurare cantitativa a spectrofotometrului,
dupa ce in prealabil a fost salvata in memorie curba de etalonare. Este interesant de verificat
daca rezultatele coincid.

UTILIZAREA DETECTORULUI
GEIGER-MÜLLER SAU A
DETECTORULUI CU
SCINTILATIE PENTRU
DETERMINAREA VARIATIEI CU
DISTANTA A FLUXULUI DE
RADIATII
UTILIZAREA DETECTORULUI GEIGER-MÜLLER SAU A DETECTORULUI CU SCINTILATIE
PENTRU DETERMINAREA VARIATIEI CU DISTANTA A FLUXULUI DE RADIATII

                        Emiterea spontana de radiatii alfa, beta si gamma de catre unele nuclee se

numeste radioactivitate naturala. Prin emiterea unei particule alfa are loc o transformare a
elementului dat intr-un alt element pentru ca  numarul de ordine al elementului scade cu 2

unitati, iar cel de masa cu 4 unitati. Exemplu:  . In general:   ZAX    

 
   24He    +  Z-2A-4 Y

In cazul emiterii de radiatii beta numarul de masa A ramane constant, iar numarul de ordine Z

creste cu o unitate. Exemplu: 

In general:              +    .
Particulele  beta emise, nu se gasesc in nucleu, ele apar in timpul  tranzitiei de la proton in
neutron si invers cand se emit si particule de masa si sarcina zero numite neutrino si

antineutrino. Exemplu:       +  +10 β + o  

.     

            La  emisia radiatiilor gamma, numarul atomic si cel de masa raman constante,

deoarece nucleul trece dintr-o stare excitata la una normala.

Daca la un moment dat t = 0, exista N 0 nuclee radioactive, dintr-un element oarecare, atunci
numarul de nuclee ramase nedezintegrate N, dupa timpul t (in sec ) va fi:             N = N0.e-
t
,  unde   este constanta de dezintegrare. Valoarea ei depinde numai de structura interna,
specifica fiecarui radionuclid, nu si de conditiile exterioare. Legea de mai sus ne indica faptul ca
numarul de nuclee ramase nedezintegrate scad exponential cu timpul.

Pentru a caracteriza stabilitatea nucleului se utilizeaza in loc de  , timpul de

injumatatire T1/2.  El reprezinta intervalul de timp in care se dezintegreaza jumatate din
numarul de nuclee initiale,  N 0/2 , deci relatia va fi:

                                                  = N0.e-  t      T1/2  =

Timpul de injumatatire este foarte diferit de la un nucleu la altul, fiind  cuprins intre 109 ani si
cateva s (microsecunde).emple de timpi de injumatatire

Fig. 11.1. Scaderea in timp a numarului de nuclee instabile  N0.

 
            Alta marime folosita in  practica este activitatea unei surse radioactive, notata cu   si
definita ca numarul de dezintegrari care au loc intr-o secunda, intr- o cantitate de substanta
radioactiva. Activitatea este deci  data de scaderea  in timp a numarului de nuclee  instabile N:

                                                  = -  =   N

            Activitatea se masoara in dezintegrari pe secunda . O dezintegrare pe secunda se

numeste becqerel ( Bq).  In practica e foloseste Curie,  1 Ci =  3,7 . 1010 dez/sec sau Bq.

             Pentru a pune in evidenta si pentru a masura radiatiile nucleare se folosesc detectoare

de radiatii Detectoarele de radiatii se bazeaza pe faptul ca radiatiile alfa, beta si gama produc
direct sau  indirect o cantitate de ioni prin mediile prin care trec. Nucleele care apar in urma
dezintegrarii alfa si beta sunt in general excitate si revin  instantaneu la starea fundamentala
prin emisia de fotoni gamma.  Exista insa si nuclee care raman  in stare excitata un timp mai
indelungat, stare metastabila. Aceste nuclee dau nastere la  o radioactivitate gamma veritabila,
caracterizata prin propria perioada. Un fascicul de radiatii emis de o sursa radioactiva, dupa ce
a strabatut un mediu oarecare poate fi caracterizat prin viteza de numarare produsa intr-un
detector  adecvat: 

                                                 V = 

Pentru cazul cand ne intereseaza mai mult efectele biologice produse de catre radiatiile, alfa,
beta sau gama se folosesc alte marimi ca: doza de ioni (masurata in Röentgen), doza de
energie absorbita ( masurata in Gray), sau doza biologica ( masurata in Sievert) etc.

La trecerea radiatiilor printr-un mediu oarecare ele sunt aborbite si intensitatea lor scade
exponential  cu distanta parcursa  in mediu  conform relatiei:
                                                I = Io.e -

unde I0  este intensitatea fluxului incident, I intensitatea  fluxului emergent,   coeficientul de

atenuare, iar  xdistanta parcursa prin mediul studiat.

 Put 11.Puterea penetranta a radiatiilor:

γ
 

Puterea p

                                        Hartie              Lemn                        Beton

            Coeficientul   se poate determina masurand vitezele de numarare ale

contorului,  V2 si  V1, corespunzatoare  grosimilor stratului  parcurs  x2 si x1,   folosind expresia:

                                      =k

Pentru a elimina valoarea constantei k, se fac masuratori relative pentru doua materiale,
cunoscand coeficientul de atenuare al unuia dintre ele. Pentru fier   = 0,455 cm-1, iar pentru
plumb   = 0,3 cm-1.

            Detectorii se clasifica dupa  principiul lor de functionare. Un dectector este format  din

doua parti: a) un mediu in care radiatia produce un efect specific

(scintilatii, ionizari, efect fotoelectric sau efect Compton) si b) un sistem de inregistrare a

efectului produs de radiatii.

            Detectorii cu scintilatii se bazeaza pe aparitia de scintilatii in cristalele anorganice sau

organice, atunci cind acestea sunt lovite de particulele respective. Fotonii scintilatilor sunt
inregistrati  cu ajutorul unui fotomultiplicator producandu-se un  impuls de tensiune.
Amplitudinea impulsului este proportionala cu numarul de scintilatii deci cu energia lor. Din
acest motiv detectorul cu scintilatii se foloseste atat la numararea particulelor emise cat si la
masurarea energiei lor. Detectorul Geiger- Muller este un detector cu ionizari in gaz. El este
constituit dintr-un tub metalic – catodul- si un fir central-anodul- ambele fiind introduse intr-un
cilindru de sticla, etans. Amestecul de gaze contine in general heliu sau argon plus vapori de
alcool etilic. Datorita simetriei cilindrice, intensitatea campului in jurul anodului va scadea  rapid
odata cu distanta fata de aceasta. Intre cei doi electrozi se aplica o diferenta de potential relativ
mare, pana la 2500 V. Radiatiile alfa si beta ionizeaza direct gazul din tub, pe cand radiatiile
gama ionizeaza gazul indirect prin electronii secundari.

Schema detectorului (contorului) Geiger-Muller:               ubul Geiger-Muller

 Aparat         de
masura
 

Sursa
 

            Utilizarea detectorului cu semiconductori „RADIATION ALERT”.

            Acest tip de detector portabil are tubul GM incasat in instrument. La intrarea unui flux
de particule ionizante in tub, acesta va declansa un impuls electronic care este semnalizat prin
aparitia unei lumini rosii si printr-un semnal sonor. Fondul cosmic existent permanet poate fi
inregistrat in fiecare minut si are valori intre 5 – 25  impulsuri pe minut, depinzand de locatie si
de altitudine. Se selecteaza nivelul de alerta la pozitia X1, iar daca numaratorul depaseste scala
aparatului se trece la nivelurile superioare X10, X100. Semnalul sonor poate fi auzit actionand
butonul ON/OFF/AUDIO. Se observa ca atat indicatorul vizual de pe ecran cat si cel audio
diminueaza progresiv pe masura ce se trece la nivele superioare de alerta. Pentru a determina
ce tip de radiatie (alfa, beta sau gamma) provine de la o anumita sursa, procedam astfel:

-        detectorul se pozitioneaza vertical cu partea din spate in apropierea sursei, iar daca se
inregistreaza un semnal, el poate proveni de la radiatia gamma sau beta de energie
mare (deoarece razele gamma de energie joasa si razele X cu energie de 10-40 keV nu
pot penetra peretele tubului GM, dar pot patrunde prin fereastra).
 -        Se plaseaza o folie de aluminiu intre instrument si
sursa, iar daca indicatia ecranului se modifica, este
vorba de radiatie beta. Majoritatea izotopilor contin
atat radiatie gamma cat si beta.

-        Daca in pozitia de mai sus nu se inregistreaza

semnal, se pozitioneaza instrumentul cu fereastra
spre sursa. Semnalul inregistrat poate proveni in
acest caz de la radiatie alfa, beta sau gamma de
energie joasa. Daca se plaseaza o foaie de hartie
intre fereastra si sursa, iar semnalul inceteaza, este
vorba despre radiatie alfa.

Intervalul de operare al instrumentului: 0-50 mR/h =

miliRőentgens per ora,  sau 0-500 μSv/h = microSieverts
per ora (gamma si X) si 0-50000 CPM = counts per minute (alfa si beta). Sensibilitatea
instrumentului avand ca referinta izotopul  60Co este de 25 impulsuri/sec/1mR/h. Daca se
utilizeaza pentru detectia 125 I, se recomanda 0.5 mCi sau mai mult. Nivelul minim detectie
este in acest caz aproximativ 0.02 μCi .

   

Fig.11.3. a) Panoul frontal al detectorului de radiatii. b) Pozitionarea sursei de radiatii

fata de detector.

Modul de lucru:

a) Indiferent ce tip de radiatie urmeaza a fi detectata, se va face o determinare initiala

a fondului cosmic, adica numarul de impulsuri/100 secunde inregistrate de instrument in lipsa
sursei studiate. La fiecare 100 secunde se noteaza valoarea (timp de cinci minute) si apoi se va
face media, care reprezinta de fapt fondul cosmic. Determinarea numarului de particule
radioactive care ajung la detector se face plasand sursa succesiv la diferite distante: 20 cm, 15
cm, 10 cm, 5 cm, 1 cm. Se inregistreaza de fiecare data numarul de impulsuri / 100 secunde,
repetandu-se masuratorile de cateva ori si apoi se face media pentru fiecare distanta aleasa.
Numarul de particule care provin exclusiv de la sursa se afla prin scaderea fondului cosmic din
valoarea medie a impusurilor pentru fiecare distanta. Se va reprezenta grafic numarul de
impulsuri provenite de la sursa, in functie de distanta, iar din grafic se va determina distanta de
injumatatire. Se completeaza tabelul urmator:

Distanta sursa –contor     Nr. impulsuri/100 sec Nr.imp./100sec provenite

cm Masurat                 Media de la sursa (media)

   Infinita (fond cosmic)              0

            1cm
            5 cm
10 cm..

b)  Se fixeaza distanta dintre sursa radioactiva si detector la una din valorile de mai sus.  Se
introduc pe rand, intre sursa si detector, placi de plumb de diferite grosimi si se inregistreaza
de fiecare data numarul de impulsuri. Se va reprezenta grafic numarul de impulsuri provenite
de la sursa in functie de grosimea stratului de material absorbant, iar din grafic se va determina
distanta de injumatatire. Apoi se va calcula coeficientul de atenuare  μconform relatiei   X1/2  =

 =  .

DETERMINAREA
COEFICIENTULUI DE TENSIUNE
SUPERFICIALA A LICHIDELOR
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE
SUPERFICIALA A LICHIDELOR

Notiuni teoretice

Stratul de la suprafata unui lichid care are grosimea razei sferei

de actiune moleculara, 5.10-9m, se numeste strat superficial. Toate
moleculele cuprinse in acest strat vor fi atrase spre interiorul lichidului
datorita faptului ca fortele de atractie (coeziune) exercitate de
moleculele din interior (din lichid) sunt mai mari decat cele exercitate
de moleculele de gaz in contact cu suprafata lichidului. Din cauza ca
moleculele acestui strat sunt atrase spre interior, stratul superficial va
exercita asupra lichidului o presiune. Moleculele din stratul superficial
au o energie potentiala mai mare decat cele din interior. Pe de alta
parte, se stie ca in general, sistemele se gasesc in echilibru cand
energia lor potentiala devine minima. De aici rezulta ca starea de
echilibru se realizeaza cand exista cele mai putine molecule la
suprafata, de unde rezulta tendinta de micsorare a suprafetei libere a
lichidului.

            Fortele tangentiale care iau nastere in stratul superficial si care

micsoreaza suprafata libera a lichidului poarta numele de tensiune
superficiala. Din cauza existentei tensiunii superficiale suprafata libera a
unui lichid intr-un vas este plana, iar picaturile de lichid in cadere
adopta forma sferica. Forta de tensiune superficiala este data de
relatia:

F =   , unde    este o constanta ce depinde de natura

lichidului si se numeste coeficientul de tensiune superficiala, iar l este
lungimea conturului pe suprafata lichidului. Se exprima cu ajutorul
relatiei  = F/1 si are unitatea de masura  N/m  in sistemul
international de unitati.

            Coeficientul de tensiune superficiala este deci egal cu forta ce

se exercita in planul suprafetei (sau tangent la aceasta pentru
suprafetele curbe), perpendicular pe unitatea de lungime. El scade cu
cresterea temperaturii  datorita cresterii energiei cinetice a moleculelor
lichidului.

            Pentru coeficientul de tensiune superficiala se poate utiliza si

definitia ce rezulta din amplificarea cu distanta (d), pe care se
deplaseaza forta, conform formulei:

                        σ  [N/m; J/m2 ]

Se observa ca valoarea coeficientului de tensiune superficiala

reprezinta, de fapt, energia libera a unitatii de suprafata a stratului
superficial.

            Intr-un sistem izolat care evolueaza izoterm se produc numai

acele procese ce duc la scaderea energiei libere a sistemului. In
consecinta, energia libera a stratului superficial poate scadea atat prin
reducerea suprafetei libere cat si prin diminuarea coeficientului  de
tensiune superficiala. Pentru o solutie, la echilibru, stratul ei superficial
va avea suprafata minima posibila, iar pe aceasta suprafata se vor fixa
acele molecule din solutie care reduc coeficientul de tensiune
superficiala, el luand valoarea minima posibila.

            Substantele organice continand in molecule atat grupuri polare,

hidrofile, cat si lanturi hidrocarbonate, hidrofobe, au tendinta de a se
acumula la suprafata solutiei, prin aceasta energie libera a sistemului
reducandu-se. Explicatia rezida in aceea ca lanturile hidrofobe vor fi
excluse din faza apoasa pe cand gruparile hidrofile vor ramane incluse
in stratul superficial al fazei apoase. Are loc, deci, un fenomen de
absorbtie, moleculele ramanand fixate la suprafata solutiei. Astfel,
continutul de molecule de acest tip este mai mare in stratul superficial
decat in straturile profunde ale solutiei. Scaderea energiei libere a
sistemului prin acest fenomen se traduce prin reducerea energiei libere
pe unitatea de suprafata a stratului superficial, adica a coeficientului de
tensiune superficiala. Astfel de substante, care se absorb in stratul
superficial al solutiilor si duc la scaderea coeficientului de tensiune
superficiala, se numesc tensioactive. Cantitatea de substanta
tensioactiva absorbita pe stratul superficial este o functie crescatoare
de concentratia solutiei. Marind progresiv concetratia solutiei,cantitatea
de substanta absorbita va creste la randul ei, determinand scaderea
progresiva a coeficientului de tensiune superficiala. Aceasta scadere
continua pana inca se mai pot absorbi noi molecule si inceteaza in
momentul in care suprafata este “saturata”, adica este in intregime
ocupata. Cresterea in continuare a concentratiei solutiei nu mai duce la
scaderea tensiunii superficiale, aceasta avand valoarea minima posibila
pentru solutia data, intrucat si cantitatea de substanta absorbita pe
unitatea de suprafata este maxima posibila.

            Substantele hidrofile, (electrolitii sau substantele puternic

polare) au molecule care interactioneaza cu apa mai puternic decat
moleculele de apa intre ele. Datorita acestui fapt, la dizolvarea unei
astfel de substante in apa starea de energie minima a sistemului se
realizeaza daca moleculele solvite sunt inconjurate din toate partile de
molecule de apa. Ca urmare, ele au tendinta de a se acumula in
interiorul solutiei apoase si nu se vor fixa pe stratul superficial.
Coeficientul de tensiune superficiala a unei astfel de solutii va fi egal
sau cu putin crescut in raport cu cel al apei pure.

            Substantele care la dizolvarea lor nu modifica sau cresc foarte

putin coeficientul de tensiune superficiala se numesc tensioinactive.

            Cresterea usoara a coeficientului de tensiune superficiala ce se

observa uneori la astfel de solutii se explica prin atractia mai mare la
care sunt supuse moleculele stratului superficial de apa prin prezenta in
interiorul solutiei a moleculelor puternic hidrofile. Si in acest caz energia
libera a sistemului este minima, cresterea discreta a energiei libere a
stratului superficial fiind insotita de o scadere foarte exprimata a
energiei libere a solutiei prin interactiunea dintre moleculele hidrofile si
apa.

            Pentru serul sanguin normal coeficientul de tensiune

superficiala este de 67 – 68.10 -3 N/m, iar pentru urina 70.10-3 N/m.
Aceste valori sunt numai cu putin mai mici decat coeficientul de
tensiune superficiala al apei la 20 ○C, care este 72.10-3 N/m. Ele se
reduc considerabil ori de cate ori se acumuleaza in sange si se elimina
prin urina substante tensioactive (de exemplu: saruri biliare – in caz de
icter mecanic).

Principiul masuratorii

          Un lichid lasat sa curga liber printr-un orificiu foarte stramt

aflat la capatul inferior al unui tub capilar asezat in pozitie verticala
curge sub forma de picaturi. Fiecare picatura se desprinde de capatul
tubului in momentul cand greutatea si G devine egala cu fortele de
tensiune superficiala F exercitate pe circumferinta care formeaza linia
de contact dintre marginea tubului si baza picaturii. Vom avea deci:  G
= F.

            Deoarece G = mg si F = 2 r  atunci:

m g = 2 r , unde m = masa picaturii, g = acceleratia

gravitationala.

          In momentul desprinderii, greutatea picaturii este proportionala

cu constanta de tensiune superficiala a lichidului (legea lui Tate). In
locul masei unei picaturi putem lua produsul dintre volumul ei (v) si
densitatea lichidului (d), deoarece m = v d.

vdg = 2 r                (1)

          Volumul unei picaturi e greu de masurat direct, insa il putem

determina indirect, masurand exact un volum V de lichid (volumul
stalagmometrului), determinand numarul de picaturi (n) pe care il da
acest volum la curgerea spontana prin orificiul capilar si facand
raportul:

                                        V 
Introducand aceasta valoare a lui v in (1) avem:

 2  r               (2)

Luand un al doilea lichid, de exemplu apa, vom avea o relatie

asemanatoare :

 da g = 2  r a                 (3)

Impartind relatia (2) cu (3) obtinem:

                     (4)

de unde coeficientul de tensiune superficiala a lichidului respectiv:

              (5)

Relatia (5) ne permite sa calculam coeficientul de tensiune superficiala

a unui lichid determinand numarul de picaturi dat de un volum anumit
de lichid si numarul de picaturi dat de acelasi volum de apa.

Aparatura :

Stalagmometrul Traube se compune dintr-un tub de sticla care prezinta

un rezervor prevazut cu doua repere circulare a si b. Tubul in portiunea
lui inferioara se continua cu un capilar c, care se termina cu o suprafata
largita si slefuita orizontal d. Deasupra si dedesubtul
reperelor a si b sunt gravate pe tub mai multe diviziuni care servesc la
determinarea fractiunilor de picatura.
 Se spala stalagmometrul cu alcool si se usuca la trompa de vid.
Se aspira in stalagmometru lichidul si se numara picaturile desprinse
intre aceleasi repere. Fie nnumarul lor si d densitatea lichidului la
temperatura de lucru. Se repeta operatia de mai multe ori si se face
media determinarilor.

Rezultatele se trec intr-un tabel de felul celui ilustrat mai jos.

            In functie de substanta tensioactiva utilizata se vor face determinari la mai multe
concentratii urmarindu-se scaderea tensiunii superficiale cu concentratia. Rezultatele se vor

reprezenta grafic.  = f(c).

Nr. d [g/cm3  ]
Concentratie Nr de Nr.mediu de [dyn/
solutie (x10 Kg/m )
3 3
picaturi  n picaturi cm]

(x10-3N/m3)
DETERMINAREA CALDURII
SPECIFICE A UNUI LICHID
DETERMINAREA CALDURII SPECIFICE A UNUI LICHID

Pentru a determina caldura specifica a unui lichid se foloseste un”purtator de

caldura”  numit termofor. Termoforul  este un balon de sticla prevazut cu un tub subtire, el
poate transporta aceeasi cantitate de caldura atat lichidului de referinta ( apa ) cat si lichidului
de cercetat, deci este valabila  ecuatia calorimetrica   Qtermofor  =
Qapa si                                                         Qtermofor= Qlichid.

Mod de lucru:

Se masoara  masa m vas  a vasului  interior al calorimetrului,ma-masa apei ce se introduce in

el  si temperatura ta a sistemului apa-calorimetru
.                                                                                                            

                                                                                 Termofo
r                                                                                                                      b                  
                                                        

                                                                 a

                                

                             

Se umple balonul pana la reperul a cu un lichid colorat  si se  incalzeste intr-un vas cu apa
calda pana lichidul din tub atinge nivelul b. In acest proces de incalzire termoforul primeste
cantitatea de caldura Q. Se scoate termoforul din baia calda si se introduce in apa din
calorimetru., urmarind coborarea nivelului de la b  la  a.   In acest  proces de racire termoforul
va ceda apei exact aceiasi cantitate de caldura pe care a primit-o. Dupa stabilirea echilibrului
termic se masoara temperatura finala tf. Se repeta aceleasi operatii cu lichidul de cercetat.
Dupa golirea apei din calorimetru se introduce o masa de lichid ml  si se masoara temperatura
lui t l . Masa lichidului se poate afla din produsul volumului de lichid si densitatea lui. Se
incalzeste din nou termoforul in baia calda pana ce lichidul din tub atinge nivelul b dupa care se
introduce  in calorimetrul cu lichid si se asteapta atingerea nivelului a, iar temperatura de
echilibru va fi  te . Cantitatea de caldura cedata lichidului in aceste conditii este egala cu cea
cedata apei. Cantitatea de caldura primita de apa si de vasul interior  al calorimetrului va fi :

                    Q =  m aca  ( t f  - t a ) +  m vas.cvas ( t f – t a  )

 Cantitatea de caldura  primita de lichidul de cercetat  si de vasul interior  al calorimetrului va

fi:

                    Q = m l cl ( t e – t l )  +  m vasc vas( t e – t l )

Dar m vascvas =  C  (capacitatea calorica a vasului ) care este deja cunoscuta.

               m a .c a  ( t f    - t a ) + C ( t f – t a ) =  m l .c l ( t e -  t l ) + C ( t e – t l )      rezulta

              c l = 

Se va determina caldura specifica a doua lichide diferite (alcool etilic si solutie de acid acetic).
Se stie ca apa are ca = 1 cal/gr.grd, iar in general caldurile specifice ale lichidelor
obisnuite  sunt mai mici decat a apei.

INTERACTIUNEA RADIATIILOR
IONIZANTE CU MATERIA VIE
INTERACTIUNEA RADIATIILOR IONIZANTE CU MATERIA VIE

            Studiul efectelor radiatiilor ionizante asupra materiei vii este mai complicat si
presupune parcurgerea mai multor etape:

            - Intelegerea mecanismelor de transfer a energiei lor catre mediu si a producerii

ionizarilor care reprezintainteractiunea lor primara cu substanta.

            - Descifrarea efectelor radiochimice produse de ionizari. Aceste efecte pot avea loc fie
datorita interactiunii directe cu macromoleculele  sistemului viu, fie ca o consecinta a
modificarilor induse de radiatii in solventului apos, cand vorbim de interactiuni indirecte.

            - Transformarile radiochimice sunt urmate, in final deefecte biologice.

            Interactiunea primara cu substanta a radiatiilor corpusculare incarcate

            Principalul mecanism de transfer a energiei lor catre mediul strabatut este acela de
ionizare a atomilor si moleculelor substantei. Responsabile de ionizari sunt interactiunile
electrostatice dintre particula si electronii atomilor.
            Pentru o particula, scaderea energiei ei si cresterea energiei mediului este caracterizata
prin transferul linear de energie, TLE. Acesta reperezinta energia pierduta de particula pe
fiecare unitate de lungime a traiectoriei sale.

            Daca o particula face Iionizari pe unitatea de lungime, si energia medie pierduta de la

initierea unei ionizari pana la producerea urmatoarei , avem:   TLE =  I.

Intrucat intre doua ionizari particula produce si un numar de excitari ale

atomilor,  este mai mare decat energia de ionizare. Astfel, pentru aer si apa valorile sunt
de 32 eV si 34 eV, respectiv.

            TLE creste cu patratul sarcinei particulei si concentratia electronilor din mediu dar nu

are o valoareconstanta de-a lungul traiectoriei. Ea scade cu cresterea patratului vitezei
particulei deoarece, la viteze mari ale acesteia, timpul cat are loc interactiunea cu electronii
este mai redus. Unitatea curent utilizata, la strabaterea mediilor apoase, este KeV/m.

            Daca particula strabate o substanta compusa dintr-un element pur, in vecinatata

fiecarui punct al traiectoriei este valabila expresia:

                        

            unde dE  este pierderea de energie pe distanta dx; k - o constanta ce depinde de

natura particulei, a mediului si unitatile de masura alese; z - numarul de sarcini elementare ale
particulei; v - viteza particulei in punctul dat; Z - numarul de ordine ai atomilor mediului; n
- numarul de atomi pe unitatea de volum a mediului (concentratia atomilor mediului).

            Intrucat Z n = ne , concentratia electronilor in mediu, formula se poate rescrie

                        

            Ultima expresie este utila pentru calcularea valorii TLE in medii ce contin amestecuri
moleculare si pentru care ne este usor accesibil calculului.

            Daca vom considera doua particule de aceeasi energie cinetica, una grea si alta usoara,
prima va avea o viteza mai mica decat a doua. Din acest motiv particulele grele au un TLE mai
mare decat cele usoare de aceeasi energie.

            Privind din punctul de vedere a lungimii parcursului, particulele grele, pierzand mai

multa energie pe unitatea de lungime, au parcursuri mai scurte, pe cand cele usoare strabat in
mediu distante mai mari. Daca o particula are energie E si, pentru intreg parcursul de
lungime d, are un TLE mediu, notat  , aceste marimi se leaga cu relatia simpla:

                        
             In plus, particulele cu masa mare (alfa si protoni), nu ricoseaza la ciocnirile cu
electronii, avand traiectorii rectilinii; pe cand cele usoare (electronii) dupa fiecare ciocnire cu un
electron din mediu isi schimba directia, prezentand traiectorii sub forma unor linii frante.

            Consecinte medicale

            Particulele alfa (cu sarcina mare, z = +2, si masa mare m = 4 u.a.m.) prezinta un

pericol redus in cazuliradierii externe, adancimea lor de patrundere nedepasind stratul cornos al
epidermei.  O astfel de particula cu energia de 5,3 MeV (Mega electron-Volti)  are un TLE tisular
mediu de 130 KeV/m si patrunde la o profunzime de maximum 40 m. Iradierea interna ce
poate avea loc datorita absorbtiei digestive sau respiratorii a unor radionuclizi alfa-emitatori
duce la iradieri importante ale celulelor vecine locului unde se fixeaza si se acumuleaza atomii
radioactivi.

            Protonii (z = +1 si m = 1 u.a.m.) se comporta aproximativ similar intrucat, conform

formulelor precedente, au TLE de 16 ori mai mic iar lungimea traiectoriei de 16 ori mai mare.

            Particulele beta (electroni cu z = –1 si m = 1/1850 u.a.m.), datorita masei foarte

mici au viteze extrem de mari, ceea ce conduce la valori de TLE foarte reduse, cu parcursuri in
tesuturi mult mai lungi. Ele pot produce consecinte atat datorita iradierii externe cat si celei
interne. La energii de zeci de MeV, particulele beta au parcursuri in tesuturi de 1 2 cm.

                        Interactiunea primara a neutronilor cu substanta

            Neavand sarcina electrica, neutronii nu interactioneaza electrostatic cu componentele

atomilor, fiind, prin sine, fara proprietati ionizante. Ei produc ionizari indirect, datorita
interactiunilor cu nucleele atomice. Aceste interactiuni sunt difuziunea si captura neutronica.
            Difuziunea neutronilor este consecinta fenomenului de ciocnire mecanica dintre
acestia  si nucleele atomilor, in urma caruia nucleele ciocnite (tintele) preiau parte din energia
cinetica a neutronilor (proiectilele). In urma unei succesiuni de ciocniri, neutronul isi pierde
progresiv energia cinetica. Cum in mediile biologice mai mult de jumatate de nuclee sunt de
hidrogen, iar legile ciocnirilor elastice arata ca energia preluata de tinta creste cu scaderea
masei acesteia, protonii de energie mare rezultati din cicniri vor fi principalii responsabili de
producerea ionizarilor. Intrucat probabilitatea ciocnirii nucleelor este destul de mica,
parcursurile neutromilor intre doua ciocniri sunt lungi, ceea ce explica marea lor putere de
penetrare. Pe de alta parte, masele proiectilului (neutron) si tintei (proton) sunt aporoape egale
iar neutronul ricoseaza dupa fiecare ciocnire, efectele ionizante fiind difuze. De exemplu, in apa,
un neutron cu energia de 2 MeV si-o reduce la 1 eV dupa 18 ciocniri, in medie.

            Captura neutronica este o reactie nucleara produsa de neutronii lenti, cu energii

inferioare a 1KeV. In urma capturii rezuta un nucleu izotopic de masa superioara cu 1 u.a.m.,
care este in stare excitata. Dezexcitarea lui se produce prin emisia unei radiatii . Schema
generala a transformarilor este:

                          (radioactiv)

                                                            foton 

                                              (stabil)

Fotonii , sunt in continuare responsabili de ionizari prin mecanisme ce vor fi sumarizate in

continuare.

Interactiunea fascicolelor de fotoni X si  cu substanta.

            Daca un fascicol de radiatie X sau , monocromatica (fotoni monoenergetici) strabate

normal un strat de substanta, la iesire el se va gasi atenuat. Notand  Io intensitatea radiatiei
incidente, I intensitatea celei emergente pe aceeasi directie, si cu x grosimea stratului se
demonstreaza teoretic si se constata experimental ca atenuarea fascicolului respecta legea:

                         ; e fiind baza logaritmilor, iar coeficientul de atenuare

lineara. Se mai constata ca depinde atat de energia fotonilor cat si de natura materialului
strabatut.

            Proprietatile atenuante ale unui material fata de o radiatie cu fotoni de energie data
se caracterizeaza pringrosimea de injumatatire (x1/2) care este grosimea stratului care reduce
o
intensitatea radiatiei emergente la I /2. Inlocuind in formula si logaritmand ambii membri ai
egalitatii se obtine:
                         ;

de unde rezulta relatia dintre grosimea de injumatatire si coeficientul de atenuare lineara:

                        

            Daca se vor face masuratori pe alte directii decat cea a fascicolului incident se vor gasi
intensitati de radiatii diferite de zero pentru fotoni de energii mai mici sau pentru electroni
accelerati. Aceasta arata ca interactiunile a radiatiilor X si  cu substanta sunt complexe, in
urma acestora rezultand radiatii difuzate: unele imprastiate iar altele secundare. Inseamna ca
reducerea intensitatii fascicolului (atenuarea lui) are loc atat prin absorbtia energiei lui de catre
substanta cat si prin difuzia energiei pe alte directii si sub alte forme decat cele ale fotonilor
fascicolului incident. Energia transportata de fascicolul incident (Winc) se va regasi integral,
distribuita intre cea a fascicolului emergent (Wemg), energia absorbita de substanta strabatuta
(Wabs, transferata mediului) si energia radiatiei difuzate (Wdif). Ultimele doua reduc
intensitatea (energia) fascicolului emergent si, cu cat reprezinta o fractiune mai mare din
aceasta, coeficientul de atenuare lineara () arevaloarea mai mare.

            Desi sunt mai multe tipuri de interactiuni care reduc intensitatea fascicolelor de fotoni X
si , de importanta practica sunt numai trei: efectul fotoelectric, efectul Compton si generarea
de perechi (efectul de materializare).

            Efectul fotoelectric se manifesta prin absorbtia integrala a energiei unui foton de

catre un electron al unui atom. Energia lui se distribuie integral intre energia necesara extractiei
din atom si energia cinetica a electronului expulzat (fotoelectronului). In acest caz, efectele
ionizante se datoresc fotoelectronilor, care se comporta similar radiatiei . Energia lor va fi
absorbita de mediul strabatut. Pe de alta parte, atomii excitati prin expulzarea unui electron din
paturile inferioare revin in stare fundamentala prin tranzitii ale celor din paturile superioare.
Astfel de tranzitii sunt responsabile de emisia unor radiatii secundare de fluorescenta (X in
cazul atomilor grei sau UV in cazul celor usori). Energia radiatiilor astfel difuzate este, in
general, neglijabila.
            Atenuarea prin efect fotoelectric a fascicolului se descrie cantitativ prin coeficientul de
atenuare linearaf , care creste cu probabilitate producerii efectului. Aceasta depinde pronuntat
de energia fotonilor incidenti si de natura atomilor tinta. Efectul fotoelectric este deosebit de
important in cazul fotonilor de energii reduse care strabat materiale ce contin elemente grele.

            Aplicatiile practice ale efectului fotoelectic se regasesc in alegerea si constructia

filtrelor pentru realizarea imaginilor radiografice. Intrucat nu sunt potrivite explorarii radiologice
de profunzime, radiatiile cu fotonii de energii mici (sub 50 KeV) sunt atenuate in fasciculele
policromatice emise de tuburile Röentgen cu filtre din cupru. Pe de alta parte, contrastul optim
al imaginilor radiografice se obtine in domeniul 60 120 KeV, unde efectul fotoelectric inca este
manifest.

            Efectul Compton apare la ciocnirea dintre un foton si un electron (considerat liber sau

slab legat). Rezulta unelectron de recul, care primeste o parte din energia fotonului incident si
un foton difuzat, cu energie (si frecventa) mai mici decat a celui incident. Acest efect este
semnificativ ca importanta cand energiile de legare a electronilor in atom pot fi considerate
neglijabile fata de energiile fotonilor incidenti. In urma ciocnirii, energia fotonului incident se
regaseste in energia transferata electronului de recul si energia fotonului difuzat .  Electronii de
recul au energii suficiente pentru a produce ionizari similare razelor beta, iar fotonii difuzati, in
functie de energia pe care o mai au, pot produce fie alte efecte Compton fie efecte fotoelectrice.

            Daca in cazul efectului fotoelectric aproape intreaga energie pierduta de fascicolul

incident este transferata substantei absorbante, in cazul efectului Compton o parte este emisa
de substanta traversata sub forma de radiatie imprastiata sub unghiuri mari fata de cea
incigenta. In mediul biologic, energia radiatiei difuzate (Wdif) este de 4 5 ori mai mare decat
energia transferata electronilior si absorbita (Wabs) in zona strabatuta de fascicol. Ca urmare,
efectele iradierii prin radiatia imprastiata se vor manifesta pana departe de zona tintita de
fascicolul incident.

            Atenuarea fascicolului incident se caracterizeaza cantitativ printr-un coeficient de

atenuare lineara pe care-l vom nota C. Acesta scade lent odata cu cresterea energiei fotonilor
dar creste exprimat odata cu numarul de electroni din unitatea de volum (densitatea
materialul). Astfel se explica proprietatile absorbante deosebite ale metalelor grele, cum este
plumbul.

            Geanerarea de perechi  are loc atunci cand un foton de energie inalta traverseaza

campul electrostatic al unui nucleu. Daca acest camp este destul de intens, energia fotonului
– 
se “materializeaza”, prin aparitia unui electron (e )si a unui pozitron (e+, antiparticula
electronului). Materializarea nu poate avea loc decat daca energia fotonului depaseste de doua
ori energia de repaus a unui electron (0,511 MeV). Pragul teoretic al energiei fotonului
esteh >  2. 0,511 = 1,022 MeV. In practica, atenuarea prin generare de perechi depaseste in
amploare celelalte fenomene la energii cu mult mai mari, neantalnite in practica medicala, (5
MeV pentru plumb si 25 MeV pentru apa si carbon).

            Diferenta dintre energia fotonului si cea necesara materializarii, este regasita ca

energie cinetica a electronului si pozitronului. Aceasta energie este absorbita de mediu (Wabs),
prin ionizari similare celor produse de radiatia 

            Spre deosebire de electron, viata pozitronului este scurta. Dupa incetinirea

responsabila de ionizari, la intalnirea unui electron, perechea pozitron - electron sufera  reactia
de anihilare, energia particulelor transformandu-se in doua cuante , fiecare cu h = 0,511
MeV. Aceste cuante sunt emise pe o directie oarecare, in sensuri opuse, si intra in componenta
energiei difuzate (Wdif). Fotonii de anihilare pot produce, in alte zone decat cea supusa
iradierii primare, efecte fotoelectrice sau, mai ales, Compton.

            Daca ne referim numai la pierderea de energie a fascicolului incident prin generarea de

perechi, aceasta se caracterizeaza prin coeficientul de atenuare lineara p. Pierdere se
datoreste  in special absorbtiei de catre mediu, energia fotonilor difuzati fiind o fractiune redusa
din cea a fotonilor ce a generat perechea.

            Coeficientul global de atenuare lineara va fi suma celor trei, corespunzatoare

fiercaruia dintre efecte:

                         = f + C + p

Contributia independenta la scaderea energiei radiatiei incidente depinde de energia fotonilor si

de mediul strabatut. In apa, fasciculele de fotonii cu diferite energii sunt atenuati dupa cum
urmeaza:

            h50 KeV  -------> predomina efectul fotoelectric

            50 KeV  h20 MeV -------> predomina efectul Compton

            h20 MeV -------> predomina generarea de perechi

            Indiferent de efectul considerat, radiatiile X si , prin natura lor au proprietati ionizante
directe slabe. Ionizarile importante sunt indirecte si se datoresc electronilor accelerati care
rezulta in urma fiecaruia din cele trei efecte discutate mai sus.

DETERMINAREA INDICELUI DE
REFRACTIE AL UNEI SOLUTII
CU AJUTORUL
REFRACTOMETRULUI ABBE
DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACTIE AL UNEI SOLUTII  CU
AJUTORUL REFRACTOMETRULUI ABBE

 Notiuni teoretice. Refractia luminii  reprezinta fenomenul de trecere a undei

luminoase dintr-un mediu optic cu indicele de refractie n1 intr-un alt mediu optic cu
indicele de refractie n2, cu schimbarea directiei de propagare. Reprezentand raza de
incidenta  (1), raza refractata (2) si notand:

- i: unghiul de incidenta, format de raza incidenta cu normala in punctul de

incidenta la suprafata de separare dintre cele doua medii
 - r: unghiul de refractie, format de raza refractata cu normala, putem afirma
ca  raza incidenta, raza refractata si normala la suprafata  sunt coplanare si are loc
relatia :

                          n1 sin i = n2 sin r

Fig. 7.1. Fenomenul de reflexie, refractie si reflexie totala a luminii.

Discutii:

1. daca n2>n1 atunci r < i; raza refractata se apropie de normala

2. daca n2<n1 atunci r>i; raza refractata se departeaza de normala

3. la suprafata de separare dintre doua medii transparente au loc simultan fenomene de

reflexie si de refractie a luminii.

4. atunci cand n2<n1 notam cu l unghiul limita = unghiul format de raza incidenta pentru
care unghiul de refractie este r = 90 s =>  n1sin l = n2

Daca lumina trece din mediul 1 in mediul 2 si  n1>n2 atunci exista

relatia

sin 1 = n2  / n1 , relatie ce poate servi la aflarea unuia din cei doi indici
de refractie daca se cunoaste celalalt si se masoara unghiul limita, 1. Pe
acest principiu este construit refractometrul Abbe cu ajutorul caruia se
poate citi direct indicele de refractie al unui lichid (dupa ce s-a adus in
dreptul unui reper fix zona de delimitare lumina – intuneric ce apare
atunci cand radiatiile se propaga in conditiile refractiei la unghiul
limita).
            Determinarile refractometrice ne dau informatii pretioase si in
legatura cu structura unor substante, cum ar fi de exemplu cele
organice. Refractia specifica si refractia moleculara a unei substante
sunt marimi fizice importante care pot caracteriza din punct de vedere
optic un lichid biologic. Ea se poate calcula cu ajutorul relatiei lui
Lorenz:

Rs=    si        rm = rs ∙M

in care n este indicele de refractie iar d este densitatea.

Produsul dintre refractia specifica si greutatea moleculara M a

unei substante se numeste refractie moleculara. Aceasta marime este si
ea o caracteristica moleculara a fiecarei substante, valoare ei depinzand
de starea de agregare a substantei respective. Refractia moleculara in
cazul substantelor organice este  egala cu suma refractiilor atomice si a
refractiilor legaturilor, precum si a grupelor continute de molecula.

            Refractometria ca metoda de lucru are urmatoarele avantaje:

se lucreaza cu o cantitate infima de substanta  (1-2 picaturi), este o
metoda rapida si foarte precisa (se poate citi indicele de refractie cu o
precizie de 4 zecimale). Cunoscandu-se indicele de refractie, se poate
determina concentratia solutiilor studiate( in cazul laboratorului clinic -
concentratia proteinelor in lichidele biologice).

Aparatura: Refractometrul de tip ABBE-Convex are urmatoarele parti

componente:

1.     Ocular, marire optica 30X.

2.     Dispozitiv de deschidere/inchidere a prismei.

3.     Oglinda reflectatoare.

4.     Intrare pentru masurarea temperaturii apei de racire (daca este

cazul).

5.     Intrare pentru luminarea prismei.

6.     Intrare pentru sistem de termostatare.

7.     Prisma superioara.
8.     Dispozitiv pentru controlul dispersiei.

9.     Dispozitiv de ajustare –masurare.

10.  Buton pentru compensarea culorii.

11.  Intrare pentru masurarea temperaturii probei cu termometrul

digital.

12.  Buton de calibrare.

13.  Reglajul luminozitatii scalei de masurare. 

 Fig. 7.2. Refractometrul ABBE, tip CONVEX.

Partea principala a refractometrului Abbe se compune din doua

prisme, una pentru masurare si cealalta pentru iluminare, care se pot
bloca cu ajutorul unui surub. Prin intermediul unui tambur  se poate
deplasa blocul prismelor astfel ca in campul vizual al lunetei sa ne
apara o imagine pe jumatate iluminata si a carei limita de separatie
intre zona iluminata si cea intunecata sa fie plasata exact la
incrucisarea celor doua fire reticulare.
 Fig. 7.3. Aspectele privind punerea la punct (a) si
citirea indicilor de refractie (b) pentru
refractometrul Abbe.
 

 Modul de lucru

Inainte de masuratoarea propriu zisa trebuie facute cateva teste

de calibrare. Se deschide intrarea prismei superioare (5) si se inchide
oglida reflectatoare (3). Se actioneaza tamburul de compensare a
culorii (10) pana cand culorile rosu si albastru dispar complet.

Metoda de calibrare utilizand apa distilata: Se deschide prisma

superioara, se pipeteaza 2-3 picaturi de apa si apoi se inchide. Daca
temperatura inregistrata este de 20sC, indicele de refractie ar trebui
sa  fie 1,3330. In caz contrar, se actioneaza tamburul (9) pana cand
scala indica valoarea mentionata. De asemenea se actioneaza butonul
de calibrare pana cand limita de separare lumina-umbra corespunde cu
intersectia firelor reticulare.

Calibrarea odata facuta, se poate proceda la masuratorile propriu zise,

determinand pentru diferite lichide biologice atat indicele de refractie
(cu precizie de patru zecimale) cat si concentratia procentuala. Daca
masuratoarea se face la temperaturi mai mari sau mai mici de
20sC  trebuie facuta o corectie a rezultatului. In tabelele urmatoare
sunt trecute corectiile care trebuie facute in functie de temperatura si
cateva  valori ale indicelui de refractie pentru unele substante de
referinta.
         

  

In figura alaturata sunt prezentate doua tipuri de refractometre

portabile care permit masuratori rapide si usoare, ideale pentru
determinarea concentratiei procentuale in scala Brix. Scala de masurare
Brix arata concentratia procentuala a unor substante solide dizolvate in
apa, fiind calibrata la cantitatea de zahar (trestie de zahar) in grame,
continuta in 100g de apa. Deci cand se masoara o solutie care contine
zahar, scala Brix indica exact concentratia reala.

Calcule si prezentarea rezultatelor

 

Odata citite valorile indicelui de refractie si ale concentratiei, cu ajutorul formulelor anterioare
se calculeaza refractia moleculara si refractia specifica pentru fiecare proba. In cazul solutiilor
proteice, concentratia se va determina din tabelele puse la dispozitie. Rezultatele se trec in
tabelul urmator:

Nr. sol. n Concentratia d (kg/m3) Refractia Refractia

proteine specifica rs moleculararm
serice

EFECTELE BIOLOGICE ALE

RADIATIILOR IONIZANTE
EFECTELE  BIOLOGICE  ALE  RADIATIILOR  IONIZANTE

            Aparitia efectelor biologice la organismele expuse radierii este rezultatul desfasurarii in

timp a trei faze:

            Faza reactiilor elementare, foarte scurta, de ordinul a 10 –15 secunde, care

corespunde la a) interactiunea primara care are ca rezultat excitarea si ionizarea moleculelor si
b) la reactiile radio-chimice prin care apar radicali liberi si rupturi moleculare. Ea nu este
influentata de temperatura.

            Faza reactiilor chimice, care dureaza de la cateva secunde la mai multe ore. In

timpul ei, radicalii liberi si moleculele excitate reactioneaza intre ele si cu alte molecule.Viteza
acestor reactii creste cu temperatura, din care cauza se mai numeste faza termosensibila.

            Faza modificarilor functiilor si structurilor celulare corespunde efectelor

manifeste ale bolii de iradiere.Acest stadiu biologic poate dura de la cateva ore la mai multi ani.
(Subiectii puternic iradiati in noaptea accidentului de la Cernobal au sucombat pana a doua zi la
amiaz, pe cand unele dintre victimele bombardamentului de la Hirosima au supravietuit cu
simptome manifeste 10 20 de ani.)

            Studiile experimentale asupra culturilor de celule iradiate cu doze creascatoare de

radiatii au condus la urmatoarele concluzii privind unele functii celulare:

            Functia celulara                    Doze mici                   Doze mari

            Cresterea                              accelerata                    diminuata

            Mitoza                                 incetinita                       oprita

            Moatea celulara                    tardiva                                    precoce
            Este necesara o precizare a sensului terminologiei utilizate pentru moarte
celulara. Moartea celulara precoceinseamna ca in urma iradierii mor chiar celulele
iradiate. Moartea celulara tardiva caracterizeaza populatia care este condamnata sa dispara la
tentativa de reproducere a descendentilor de generatia a II-a, a III-a, a IV-a . . .etc.. Ea
semnifica faptul cacelulele iradiate isi pierd capacitatea de reproducere indefinita.

            Primele constatari asupra radiosensibilitatii au fost facute de Bergonie-Tribondeau  in

1906. El a enuntat o “lege” care sumarizeaza caracteristicile celulelor susceptibile la efecte
letale:

            O populatie de celule este cu atat mai sensibila le radiatii cu cat 1) are viteza
proceselor metabolice mai mare; 2)este iradiata intr-o faza mai precoce a mitozei si 3) este mai
nediferentiata. Sunt “nediferentiate” celulele care au un viitor cariocinetic lung, deci morfologia
si functiile nu sunt definitiv fixate.

            Aceasta lege ofera un ghid simplu pentru masurile de radioprotectie medicala si pentru
intelegerea cazurilor in care se practica radioterapia. Radioprotectia impune sa nu fie expuse
radiatiilor tesuturile sanatoase sensibile: cele embrionare, cele hematopoetice, gonadele,
epiderma si mucoasa intestinala. Pe de alta parte, beneficiaza de radioterapie tumorile cu celule
de radiosensibilitate mare. Acestea sunt, in general, sarcoamele (in specialblastoamele) care
sunt tumori cu celule derivate din tesuturile mezenchimale (nediferentiate). Acestea satisfac in
foarte buna parte cerintele specificate de Bergonie-Tribondeau.