Capitolul 21

Interacţiunea fluid-fluid

21.1. Faze de interfaţă

Când două faze fluide sunt puse în contact, în absenţa unor reacţii chimice, sunt
posibile trei situaţii.
a. Între cele două faze se produce un transfer nelimitat de masă, până la obţinerea
unei singure faze. Este cazul fluidelor perfect miscibile. Exemple de fluide miscibile: gazele,
produsele petroliere, apa şi alcoolul etilic.
b. Între cele două faze se produce un transfer de masă limitat, până la atingerea
echilibrului de fază. Este cazul fluidelor parţial miscibile. Între cele două faze se păstrează o
suprafaţă aparentă de separaţie. Exemple de fluide parţial miscibile: ţiţei şi gaze, apă şi gaze.
c. Între cele două faze nu are loc transfer de masă, păstrându-se o suprafaţă aparentă
de separaţie. Este cazul fluidelor nemiscibile. Exemple de fluide nemiscibile: mercur şi aer,
ţiţei şi apă. În realitate, chiar şi între fluidele foarte diferite, considerate nemiscibile,
echilibrul de fază presupune un schimb de masă foarte limitat.
În zăcămintele de hidrocarburi există toate cele trei categorii de perechi de fluide: fie
ca fluide de zăcământ, fie ca sisteme formate din fluidele de zăcământ şi fluidele injectate.
Injecţia fluidelor se face, mai ales, pentru creşterea fracţiei de hidrocarburi extrase în cursul
exploatării zăcământului.
Miscibilitatea fluidelor de zăcământ cu diferite fluide de injecţie (gaze, gaze
lichefiate, dioxid de carbon, soluţii micelare) necesită o abordare largă şi nu va fi tratată aici.
Principiile generale ale dezlocuirii ţiţeiului şi a condensatului de către fluide de injecţie în
condiţii de miscibilitate sunt prezentate în [130].
Celelalte două categorii de fluide menţionate mai sus (parţial miscibile şi nemiscibile)
vor fi tratate împreună. În ambele cazuri, între ele apar suprafeţe aparente de separaţie. În
mod formal, tipurile de interfaţă fluid-fluid sunt: lichid-gaz şi lichid-lichid. O interfaţă lichid-
gaz particulară este cea dintre un lichid monocomponent şi vaporii proprii.
Suprafaţa aparentă de separaţie macroscopică dintre faze are un corespondent la scara
microscopică, anume o fază de interfaţă. Faza de interfaţă este alcătuită din molecule sau ioni
aparţinând ambelor faze volumice în contact.
 Grosimea fazei de interfaţă este variabilă, în funcţie de natura fazelor volumice şi de
concentrarea unor tipuri de molecule în regiunea interfeţei. La lichidele simple, faza de
interfaţă cuprinde circa două rânduri de molecule. La fluidele mai complexe, grosimea şi
consistenţa fazei de interfaţă sunt mai mari.
După Gibbs, care este un pionier în acest domeniu, faza de interfaţă este o suprafaţă
de diviziune geometrică, unică şi fictivă, numită suprafaţă de separaţie. Faza de interfaţă ca
suprafaţă de separaţie este un model idealizat, greu de comparat cu un sistem real (după
Guggenheim, este mai uşor să foloseşti teoria lui Gibbs decât să o înţelegi). Datorită
simplităţii, modelul de suprafaţă de diviziune a căpătat o largă răspândire, inclusiv în
ingineria de zăcământ. Un punct foarte slab al modelului este incapacitatea descrierii
adsorbţiei unor substanţe la nivelul fazei de interfaţă.
În cadrul studiului termodinamic al fazei de interfaţă ca fază de echilibru, ipoteza
fundamentală de lucru este următoarea: faza de interfaţă este o fază neautonomă, în sensul că
funcţiile termodinamice care caracterizează această fază nu depind numai de funcţiile
termodinamice proprii, ci şi de funcţiile termodinamice ale fazelor volumice din care se
formează.
Un interes special îl prezintă câmpul de forţe din faza de interfaţă. Între moleculele,
atomii şi/sau ionii substanţelor prezente în cele două faze volumice şi, evident, în faza de
interfaţă se manifestă o serie întreagă de forţe cu rază mică de acţiune, de ordinul a câteva
unităţi Ängstrom (de legătură chimică) sau cu rază mare de acţiune (electrostatice, de
inducţie, de dispersie şi de rezonanţă). Aceste forţe sunt fie de atracţie, fie de repulsie. Ele
variază invers proporţional cu puterea a doua, până la puterea a şaptea a razei.
Mai uşor de intuit este cazul unui lichid în echilibru cu vaporii săi: moleculele
stratului superficial sunt mai puţin atrase de moleculele din faza gazoasă decât de moleculele
din faza lichidă, astfel că distanţa dintre ele se micşorează. Ca urmare, energia potenţială a
moleculelor din stratul superficial este mai mare decât cea a moleculelor din interiorul
lichidului. O situaţie similară se regăseşte şi în cazul a două faze oarecare, în sensul că una
din faze exercită forţe de atracţie mai mari decât cealaltă fază pentru moleculele din stratul
periferic.

21.2. Tensiunea interfacială

Pentru început să considerăm exemplul de mai sus, acela al unui lichid
monocomponent în contact cu vaporii proprii, la echilibru. O creştere a ariei stratului
superficial presupune transferul de molecule (atomi, ioni) din interiorul lichidului într-o zonă
cu energie potenţială superioară. Acest transfer necesită un consum de energie. Prin definiţie,
suplimentul de energie necesar pentru a creşte aria suprafeţei cu o unitate este tensiunea
superficială. Aceasta se se notează cu σ şi măsoară în J/m2 sau, echivalent, în N/m.
P P

O altă modalitate de a privi mărirea ariei stratului superficial este următoarea:

apropierea excesivă a moleculelor duce la creşterea forţelor de repulsie, pe când depărtarea
lor, în anumite limite, duce la creşterea forţelor de atracţie. Astfel, pentru a separa moleculele
din stratul superficial pe un anumit contur trebuie aplicată o forţă exterioară care să învingă
aceste forţe de atracţie dintre molecule. Din acest motiv, creşterea ariei suprafeţei se poate
face prin exercitarea unei forţe în planul suprafeţei care va duce la depărtarea moleculelor şi
crearea spaţiului necesar migrării moleculelor din interior în stratul superficial. Această forţă,
uniform distribuită, raportată la perimetrul pe care ea se exercită are aceeaşi valoare cu
energia consumată raportată la aria creată. Este, deci, tensiunea superficială. În consecinţă, se
poate scrie:

dW
σ = (21.1)
dA
şi
dF
σ = , (21.2)
dL

unde W, F, A, L sunt, respectiv, energia (lucrul mecanic), forţa, aria şi perimetrul.

Dacă suprafaţa este curbă, forţa se exercită în planul tangent la suprafaţă în fiecare
punct de pe perimetrul pe care acţionează.
În legătură cu forma geometrică a suprafeţei de separaţie, din practica curentă se ştie
că uneori aceasta este plană, alteori este curbă. Forma sferică asigură raportul minim
arie/volum. Pe de altă parte, datorită forţei gravitaţionale, condiţia de energie potenţială
minimă se traduce printr-o poziţie cât mai coborâtă a centrului de greutate. Forma suprafeţei,
în absenţa altor forţe exterioare, va fi determinată de echilibrul dintre cele două tendinţe: arie
minimă şi cotă minimă a centrului de greutate. Pentru a înţelege mai bine, să imagi-năm
următorul experiment: într-un vas de dimensiuni mari aşezăm o picătură foarte mică de
mercur. Aceasta va fi aproape sferică. Datorită masei mici, energia potenţială este mică, mult
mai mică decât energia superficială. Dacă, în continuare, alimentăm această picătură
mărindu-i dimensiunile, vom constata abateri din ce în ce mai mari de la forma sferică.
Atunci când volumul de mercur va fi comparabil cu volumul vasului, acesta va forma o
suprafaţă plană, ca orice lichid aflat în spaţii largi, în cantităţi apreciabile.
Tensiunile superficiale ale unor lichide date, în condiţii date, reprezintă nişte
constante, fiind caracteristici moleculare, spre deosebi-re de tensiunile mecanice
care cresc proporţional cu deformarea (legea lui Hooke). În regim dinamic, apar
variaţii ale tensiunii superficiale, datorită histerezei de rearanjare a moleculelor din
interfaţă în poziţia de echilibru. Cu alte cuvinte, la modificarea ariei sau formei
interfeţei, are loc o rearanjare a moleculelor până la atingerea echilibrului de forţe în
regiunea de suprafaţă. În acest interval de timp, de ordinul milisecundelor,
tensiunea superficială scade cu o anumită valoare.
Consideraţiile de mai sus se pot generaliza în întregul lor şi pentru interfaţa dintre un
lichid şi un gaz oarecare sau pentru interfaţa dintre două lichide. În acest caz energia liberă de
suprafaţă se numeşte tensiune interfacială. Tensiunea superficială poate fi tratată ca un caz
particular al acesteia. Diferenţa este dată numai de natura şi nivelul forţelor intermoleculare
care generează un câmp de forţe specific fiecărei perechi de fluide.
În tabela 21.1 sunt date câteva valori pentru tensiunile superficiale ale unor
hidrocarburi şi tensiunile interfaciale dintre aceste hidrocarburi şi apă la presiunea
atmosferică şi temperatura de 23 0C. P P

Tabela 21.1. Tensiunile superficiale ale alcanilor şi tensiunile interfaciale între alcani şi apă.

Tensiunea superficială, Tensiunea interficială

Lichidul la 200C , P P în contact cu apa, la 200C,
P P

mJ/m2 (mN/m)
P P mJ/m2 (mN/m)
P P

n-pentan 16,1 -
Benzen 29 35
Ciclohexan 25,5 51
Heptan 20 50,7
n-Octan 21,8 51
n-Tetradecan 27,5 52
Ciclohexan 25 51
Octadecan 28 52
Parafină 25 ~50

Tensiunea interficială ţiţei - gaze, condensat - gaze şi apă - gaze în condiţii de

zăcământ este specifică fiecăreia dintre cele trei sisteme şi depinde de compoziţia
fazelor şi de temperatură. Dependenţa de presiune este mai mult implicită, în sensul
că presiunea influenţează procesul de schimb de masă între lichid şi gaze şi, în
consecinţă, compoziţia fazelor. În capitolele 7 şi 8 sunt prezentate tensiunile
interfaciale ţiţei - gaze şi condensat - gaze. O menţiune specială este aceea că în
apropierea punctului critic compoziţia fazelor devine foarte asemănătoare şi, în
consecinţă, tensiunea interfacială ajunge foarte scăzută, astfel că în punctul critic ea
se anulează.
În timpul exploatării zăcămintelor de ţiţei, tensiunea interfacială ţiţei-gaze
creşte, în general cu un ordin zecimal de mărime, faţă de valoarea ei la presiunea de
saturaţie, datorită creşterii contrastului de compoziţie a fazelor [113].
Date referitoare la tensiunea superficială a apei în condiţii de zăcământ sunt
puţine. La presiunea atmosferică aceasta variază de la 74,75 mN/m la 50C la 62,3 P P

mN/m la 800C. Tensiunea superficială a soluţiilor de NaCl la 200C variază între 72,53
P P P P

mN/m pentru apă distilată şi 81 mN/m la concentraţia de 90 g/l.

Tensiunea interfacială apă-ţiţei depinde de compoziţia chimică a ţiţeiului, de
prezenţa tensidelor, de raţia de gaze în soluţie, de pH-ul apei, de presiune şi de temperatură.
Valorile ei sunt de ordinul a 5 – 35 mN/m, în condiţii de zăcământ.
O influenţă majoră asupra tensiunii interfaciale apă-ţiţei o are prezenţa tensidelor
(agenţi activi de suprafaţă, substanţe tensioactive, surfactanţi). Aceste substanţe micşorează
tensiunea interfacială apă-ţiţei cu până la câteva ordine zecimale de mărime. Pentru a explica
acest lucru, trebuie amintit că substanţele tensioactive au o moleculă formată dintr-o parte
polară şi o alta de forma unei catene hidrocarbo-nice. Partea polară a moleculei este solubilă
în apă şi tinde să transfere molecula în această fază. Din contră, cealaltă parte este solubilă în
ţiţei şi tinde să transfere întreaga moleculă în ţiţei. În funcţie de echilibrul celor două
tendinţe, molecula se dizolvă într-una din cele două faze. Spre exemplu, un sulfonat (fig.
21.1) cu un lanţ care conţine mai puţin de 12 atomi de carbon, este solubil în apă, pe când un
sulfonat cu un lanţ care conţine mai mult de 14 atomi de carbon este solubil în ţiţei.
Datorită faptului că se află la limita de solubilitate, moleculele acestor substanţe se
concentrează la suprafaţa de separaţie mai precis în apropierea fazei de interfaţă sau chiar în
interiorul acestei faze, ceea ce duce la diminuarea gradientului de compoziţie şi, implicit, la
scăderea contrastului dintre forţele intermoleculare din fazele volumice.
 Fig. 21.1. Structura moleculelor de surfactanţi.

Solubilitatea tensidelor în apă şi ţiţei depinde de natura chimică a acestora

(compoziţia ţiţeiului, respectiv mineralizaţia apei). De asemenea, solubilitatea tensidelor
scade cu creşterea concentraţiei lor.
O comportare asemănătoare cu surfactanţii o au şi unii polimeri a căror moleculă
conţin o parte polară (fig. 21.1)
În figura 21.2. este ilustrată influenţa concentraţiei în tenside asupra tensiunii
interfaciale apă-ţiţei. Se observă că există o concen-traţie care determină o tensiune
interfacială minimă care corespunde unei concentraţii maxime a acestor substanţe în faza de
interfaţă.

Fig. 21.2. Influenţa concentraţiei în tenside

asupra tensiunii interfaciale apă-ţiţei [88].
 Determinarea tensiunii interfaciale se face printr-un număr mare de metode. O
descriere detaliată a acestor metode este făcută de Adamson [90]. Dintre acestea amintim:
metoda picăturii suspendate (stalagmometria), metoda ascensiunii capilare, metoda balanţei
Wilhelmy, metoda picăturii rotitoare.
Aplicaţia 1
Se dau valorile tensiunii superficiale a apei în funcţie de temperatură la presiunea de vapori în
tabelul de mai jos. Să se estimeze temperatura critică a apei şi entropia superficială.

T,0C
P P 0 50 100 150 200 250 300
σ, mN/m 77,0 69,1 60,2 49,7 48,5 26,6 14,6

Răspuns
Dacă se reprezintă grafic perechile de valori tensiune superficială – temperatură, la presiunea de
vapori (vezi figura) se constată că aceasta scade aproximativ liniar.
inând seama de faptul că la punctul critic tensiunea superficială se anulează, prin extrapolarea
dreptei din grafic se obţine valoarea de 370 0C. Faţă de valoarea reală care este de 374,12 0C, diferenţa nu
P P P P

este foarte mare.

Entropia superficială este definită prin relaţia: γ= ∂σ/∂T, ceea ce reprezintă panta dreptei din
figură. Calculând, rezultă γ =0,23 J/(m2·K). P P

Aplicaţia 2
Să se determine energiea care se eliberează prin contopirea moleculelor mici de apă cu
raza r1 = 2 μm într-o singură picătură cu raza de 200 μm la temperature de 200C.
B B P P

Răspuns
Energia eliberată se datorează scăderii ariei suprafeţei libere a apei: ΔW = ΔA σ , în care

ΔW este energia eliberată, ΔA variaţia suprafeţei libere iar σ tensiunea superficială a apei la
200C
P P (72,75 mN/m). Numărul de picături intrate în coalescenţă este:
3 3
n = V 2 V1 = r 2 r1 = 106 .
Scăderea ariei va fi: ΔA = n A1 − A2 ≈16 π ·10-6 m2. Rezultă: ΔW = 3,65·10-6 J.
B B B B P P P P P P
 În ipoteza lipsei schimbului de căldură cu exteriorul, creşterea de temperatură a apei va
fi de cca 400C.
P P

21.3. Diferenţa capilară de presiune

Consecinţa cea mai importantă a existenţei tensiunii interfaciale este diferenţa
capilară de presiune. În principiu, aceasta indică faptul că de o parte şi de alta a unei interfeţe
curbe presiunea este diferită. Interfeţele fiind curbe în spaţii înguste, denumite capilare,
acestei dife-renţe de presiune i se adaugă atributul de capilară. Pentru a demonstra că există o
diferenţă de presiune între două faze volumice separate de o interfaţă curbă, să considerăm un
element infinit mic din interfaţă, privită ca suprafaţă de diviziune (modelul lui Gibbs), de
dimensiuni ds1 şi ds2 (fig. 21.3). Razele principale de curbură sunt R1 şi R2, iar unghiurile la
B B B B B B B B

centru ale arcelor ds1 şi ds2 sunt dα1 şi, respectiv, dα2.
B B B B B B B B

Fig. 21.3. Elementele gometrice ale unei interfeţe curbe.

Curbura suprafeţei, c, se defineşte prin relaţia:

c = 1 R1 + 1 R 2 (21.3)

Proiecţia tensiunii interfaciale, ca forţă uniform distribuită pe contur, pe planul

tangent în centrul de curbură este nulă. Proiecţia pe normala la interfaţă, dFn, este B B

următoarea:

dFn = σ (2 ds 2 sin(dα1 2) + 2 ds 1 sin(dα 2 2) ) (21.4)

 Dacă se împarte această forţă la aria interfeţei (ds 1·ds 2), se aproximează sinα cu α şi
B B B B

se ţine seama că ds = R dα, se obţine diferenţa de presiune dintre fazele volumice despărţite
de interfaţă, denumită diferenţă capilară de presiune *) . Expresia ei este următoarea:
TPF FPT

Δc p = σ c (21.5)

Aceasta constituie legea lui Laplace.

Când interfaţa este simetrică, având forma unei calote sferice, ca în cazul în care
interfaţa se află într-un canal cilindric, cele două raze principale de curbură sunt egale cu raza
sferei R iar curbura suprafeţei este c = 2/R.
Dacă se notează cu θ complementul unghiului la centru (denumit şi unghi de contact,
care va fi definit în capitolul următor) şi cu r raza cilindrului (fig. 21.6), avem R = r/cos θ, iar
expresia legii lui Laplace, este:

2σ cos θ
Δc p = (21.7)
r

Fig. 21.6. Elementele geometrice ale interfeţei într-un cilindru.

În figura 21.6, faza u desemnează faza umezitoare, iar faza n pe cea neumezitoare, şi
vor fi definite în capitolul următor.
Din cele două expresii ale legii lui Laplace, se observă că diferenţa capilară de
presiune este cu atât mai mare cu cât curbura interfeţei este mai mare, adică cu cât
dimensiunea capilarului este mai mică. Atunci când dimensiunea spaţiului se măreşte,

*)
TP Unii autori folosesc termenul de presiune capilară în locul celei de diferenţă capilară de presiune. Pentru acurateţea
PT

exprimări este preferabil termenul de diferenţă capilară de presiune.

diferenţa capilară de presiune scade, devenind, la un moment dat, neglijabilă. Aceasta este
limita de la care un spaţiu nu mai este considerat capilar.
O aplicaţie importantă a diferenţei capilare de presiune este ascensiunea şi
depresiunea capilară (fig. 21.7,a, respectiv b). Pentru simplificare, vom considera
interfaţa dintre un lichid şi aer. Diferenţa de densitate foarte mare, permite
neglijarea, într-o primă aproximaţie, a densităţii aerului în raport cu cea a lichidului.

a b
Fig. 21.7. Ascensiunea şi depresiunea capilară.

Dacă interfaţa ar avea acelaşi nivel în capilar şi în afara lui, ca în cazul vaselor
comunicante de dimensiuni mari, studiate în hidrostatică, ar însemna că presiunea lichidului
de sub interfaţă este egală cu presiunea atmosferică. Aceasta ar contrazice legea lui Laplace.
Prin ridicarea nivelului interfeţei în capilar, presiunea lichidului de sub inter-faţă scade cu
presiunea hidrostatică a coloanei de lichid, ρ·g·h, până când este egalată de diferenţa capilară
de presiune. Atunci ridicarea interfeţei încetează, stabilindu-se echilibrul dintre cele două
presiuni. Dacă se renunţă la simplificarea acceptată mai sus, aceea a neglijării densităţii
aerului, în locul densităţii, ρ, se introduce diferenţa de densitate, Δρ. Înălţimea de ridicare a
interfeţei, h, este dată de relaţia:
2σ cosθ
h= (21.8)
r Δρ g
Raţionamentul este identic şi pentru depresiunea capilară. Atingerea echilibrului de
presiune presupune mărirea presiunii lichidului cu o valoare egală cu diferenţa capilară de
presiune, ceea ce se întâmplă dacă punctul de măsurare a presiunii coboară sub nivelul
lichidului din afara capilarului.
 O altă modalitate de a explica ascensiunea capilară (ca şi depresiunea
capilară) este echilibrul dintre forţa de interfaţă şi forţa de greutate. Referindu-ne la figura
21.7,a, proiecţia forţei de interfaţă pe axul capilarului este dată de expresia:
Fi = 2π r σ cosθ (21.9)
Greutatea coloanei de lichid, G, este dată de expresia:
G = π r 2 h Δρ g (21.10)
Egalând cele două expresii, obţinem relaţia (21.8).
Diferenţa capilară de presiune joacă un rol major în procesele de exploatare a
zăcămintelor de hidrocarburi, aşa cum se va vedea în capitolele următoare.

Aplicaţia 3
Dintr-un ţiţei aflat la presiunea de 100 bar ies din soluţie gaze care formează bule cu diametrul d =
2 μm. Să se calculeze presiunea din interiorul bulelor. Se cunoaşte tensiunea superficială a ţiţeiului, σ = 40
mN/m.

Răspuns
Diferenţa capilară de presiune la interfeţa ţiţei-gaze este dată de relaţia (21.6). Curbura sferei este
c = 4/d. Rezultă: Δcp = 4·40·10-3/2·10-6 = 8·104 N/m2 = 0,8 bar. Cum diferenţa capilară de presiune se
B B P P P P P P P P

manifestă spre concavitata interfeţei, presiunea din bule va fi: p = 100,8 bar. Observaţie : prin faptul că
presiunea din interiorul bulelor de gaz este mai mare decât cea din ţiţei, ieşirea gazelor din soluţie în pori se
produce cu o oarecare întârziere faţă de datele experimentale din instalaţiile pVT.

Aplicaţia 7
În figură sunt reprezentate şase capilare de sticlă cu aceeaşi rază. Două dintre ele au
zone cu secţiune mărită, iar unul are o zonă în care sticla este înlocuită cu parafină. În capilarul
„a” este arătată poziţia de echilibru a interfeţei, rezultată din eglitatea forţei de interfaţă cu cea
de plutire. Să se explice poziţia interfeţei în capilarul „e” şi existenţa a două interfeţe în celelalte
capilare.
Indicaţie: Se va avea în vedere „istoria” ascensiunii capilare, în sensul că iniţial acestea sunt pline cu aer şi
sunt aduse în această poziţie de sus în jos sau, din contră, sunt pline cu apă şi se ridică până la poziţia din
figură.
 Întrebări şi probleme

1. Prin ce se deosebeşte tensiunea interfacială de energia de suprafaţă?

2. Care este diferenţa între tensiunea superficială şi tensiunea interfacială?
3. Cum influenţează contrastul de compoziţie tensiunea interfacială?
4. Care este mecanismul de acţiune al tensidelor asupra tensiunii interfaciale?
5. Definiţi conceptul de fază de interfaţă.
6. Care este ordinul de mărime al tensiunii interfaciale apă-ţiţei?
7. Cum se defineşte diferenţa capilară de presiune?
8. De ce se recomandă „diferenţă capilară de presiune” şi nu „presiune capilară”?
9. Care este valoarea diferenţei capilare de presiune pentru o interfaţă plană?
10. Presiunea este mai mare în partea concavă sau în cea convexă a unei interfeţe curbe?
11. Dacă interfaţa este sub formă de şa (când sunt două centre de curbură, de o parte şi
cealaltă a interfeţei) unde este presiunea mai mare?
12. De ce uneori interfaţa urcă într-un capilar, iar alteori coboară.
13. Să se calculeze presiunea din interiorul unei picături de ţiţei cu raza de 0,01 mm aflată într-
un vas cu apă la adâncimea de 10 cm. De dă tensiunea interfacială apă-ţiţei, σ = 0,04 N/m.
14. Se consideră un capilar sub formă de U cu raza de 0,1 mm care se introduce într-un vas cu
ţiţei (σ = 0,05 N/m) cu ambele braţe deodată. Să se calculeze înălţimea de ascensiune capilară.
Indicaţie: se va ţine seama de contrapresiunea aerului captiv din capilar.
15. Se consideră două tuburi capilare cilindrice introduse într-un vas cu apă. Într-unul din tuburi
se adaugă pe la partea superioară o cantitate infimă de substanţă tensioactivă care va duce la scăderea la
jumătate a tensiunii interfaciale. Să se precizeze în ce sens şi cu cât se va deplasa interfaţa din acest capilar
în comparaţie cu celălalt.

Capitolul 22
 Interacţiunea solid-fluid

Când o fază solidă şi una fluidă sunt puse în contact, în absenţa unor reacţii chimice
sau a dizolvării, suprafaţa de separaţie dintre cele două faze este chiar suprafaţa solidului. În
condiţiile transferului nul de substanţă sau ale dizolvării parţiale, interacţiunea este numai de
natură fizică. Se poate stabili o similitudine între cele două situaţii descrise mai sus şi fluidele
nemiscibile, respectiv parţial miscibile.
Un solid reprezintă, prin definiţie, un element material care este rigid şi rezistă la
solicitări exterioare. Totuşi, unele substanţe, conside-rate în mod obişnuit solide, curg din
cauza plasticităţii mari, doar că viteza de deformare scapă observaţiei. Exemplul cel mai
comun este sarea gemă care „curge” sub acţiunea presiunilor din scoarţa terestră.
Rigiditatea suprafeţei solide este în opoziţie cu mobilitatea suprafaţei unui lichid sau
a interfaţei fluid-fluid. Traficului intens de molecule din zona suprafaţei lichidului îi
corespunde o mişcare limitată a atomilor solidului, cu excepţia vibraţiei în jurul poziţiei de
echilibru.
Cu toată diferenţa faţă de un lichid, putem gândi solidul ca având o tensiune
superficială şi o energie libere de suprafaţă. Dacă în cazul lichidelor rearanjarea
moleculelor din zona suprafeţei când aceasta se deformează este aproape instantanee (de
ordinul milise-cundelor), în cazul solidelor viteza de deformare este imperceptibilă la
scara de timp umană. Dezechilibrul forţelor intermoleculare se manifestă printr-o stare de
tensiune în zona superficială.
Pentru un solid anizotrop, dacă aria suprafeţei este crescută pe două direcţii cu
valorile dA1 şi dA2, ca în figura 22.1, atunci creşterea totală a energiei libere de suprafaţă va
B B B B

fi:
( )
d AW s = σ 1 dA1 + σ 2 dA2 (22.2)

în care W s reprezintă energia liberă de suprafaţă pentru o arie unitară.

P P

La solidele izotropice σ1 = σ2 , iar relaţia (22.2) se poate scrie:

B B B B

( AW s ) s dW s
σ = =W +A (22.3)
dA dA
 Fig. 22.1. Creşterea ariei unui solid anizotrop.

La lichide, dWs/dA este nul, iar σ şi W s se confundă.

P P P P

Pentru solide, energia liberă de suprafaţă sau tensiunea superfacială se exprimă în

2
J/m , pe când pentru lichide se exprimă în N/m. Cele două unităţi de măsură sunt, evident,
P P

echivalente. Diferenţa de abordare are la bază modul în care cele două mărimi analoage se
folosesc în diverse calcule. Aşadar, tensiunea superficială a unui solid este de aceeaşi natură,
adică determinate de aceleaşi forţe, ca şi tensiunea superficială a lichidelor (v. par. 21.2).
Determinarea tensiunii superficiale a solidelor se poate face prin calcul sau prin
estimări experimentale [12]. Mai comodă este folosirea ecuaţiei lui Young (relaţia (23.2) din
cap. 23). Tensiunea superficială ale solidelor şi tensiunea interfacială solid - fluid, nu au
utilizare largă în ingineria zăcămintelor de hidrocarburi.

Întrebări şi probleme

1. Pe ce direcţie trebuie mărită aria unei suprafeţe solide pentru a evidenţia energia de suprafaţă?
2. Care este diferenţa dintre tensiunea superficială a unui lichid şi cea a unui solid?
3. Tensiunea interfacială cuarţ-apă este diferită de tensiunea interfacială cuarţ- ţiţei? Dar de tensiunea
interfacială calcit-apă?
4. În ce plan se manifestă tensiunea interfacială solid-fluid?

Capitolul 23
 Interacţiunea solid-fluid-fluid

23.1. Definiţii şi generalităţi

Mai întâi va fi discutat cazul unui solid A, în contact cu o soluţie nesaturată C

în B. Comportarea sistemului depinde de mărimea celor trei tipuri de molecule A, B
şi C. Se ştie că forţele de atracţie dintre molecule sunt cu atât mai mari cu cât
dimensiunea lor este mai mare.
1) Dacă moleculele C au o mărime intermediară între A şi B (A mai mari
decât B), acestea vor fi atrase de A, iar moleculele B, cele mai mici, vor fi respinse
de A. Pe suprafaţa solidului se va forma un film de molecule C. Se spune că C udă
suprafaţa solidă.
2) Dacă moleculele B sunt de mărime intermediară între A şi B, rolurile lui B şi C se
schimbă favorizând adsorbţia lui B desorbţia lui C. Se spune că C nu udă suprafaţa solidă.
Dacă solventul ar fi C, atunci B udă suprafaţa solidă.
3) Cea dea treia posibilitate este când moleculele A au o mărime intermediară între B
şi C . În acest caz, moleculele B şi C sunt atrase în mod diferit de suprafaţa solidă. Astfel,
fiecare din cele două tipuri de molecule, B şi C, se vor adsorbi parţial pe suprafaţă. Acest caz
este cunoscut ca udare parţială.
Dacă în locul unei soluţii sunt două faze fluide nemiscibile sau parţial miscibile
la echilibru (ex. apă şi ţiţei, apă şi gaze, ţiţei şi gaze, mercur şi aer) puse în contact
cu o suprafaţă solidă, se pot întâlni aceleaşi situaţii de mai sus. Cazul udării perfecte,
respectiv nule, este schematizat în figura 23.1.
Dacă faza notată cu n este în cantitate mică, ea se va găsi sub forma unei
sfere în masa celeilalte faze, notată cu u (fig. 23.1,a). Din contră, dacă faza u este în
cantitate mică, ea se va găsi sub forma unui

a. b.
Fig. 23.1. Ilustrarea conceptelor de udare nulă şi udare perfectă.
film gros pe suprafaţa solidă şi a unei picături sferice în masa fazei n (fig. 23.1,b).
Comparând cele două situaţii, se observă spaţiul larg ocupat de faza dominantă (cantitativ),
indiferent dacă este u sau n. În cazul de faţă, se spune despre faza u că udă perfect suprafaţa
solidă, iar despre faza n că are o udare nulă faţă de suprafaţa solidă.
Această situaţie este destul de rară. Cele mai frecvente sunt situaţiile intermediare,
când o fază seamănă mai mult cu cea care are o udare perfectă, iar cealaltă seamănă mai mult
cu faza care are o udare nulă. Prima va fi faza umezitoare u, iar cealaltă faza neumezitoare n.
Faptul că o fază este umezitoare sau neumezitoare nu este legată de cantitatea fiecărei faze, ci
de natura lor şi a suprafeţei solide. Udarea diferită este consecinţa interacţiunii inegale dintre
cele trei faze.
Rezultatul interacţiunii la scara macroscopică este o configuraţie geometrică specifică
a interfeţei fluid-fluid în apropierea contactului trifazic. Dacă volumele fazelor fluide sunt
mari, ceea ce corespunde unor dimensiuni mari ale spaţiului în care se găsesc, interacţiunea
trifazice se manifestă numai în imediata apropiere a suprafeţei solide unde interfaţa fluid-
fluid este curbă, racordându-se la suprafaţa solidă. În rest, această interfaţă este plană (fig.
23.2,a). Dacă spaţiul în care se găsesc fazele fluide este de dimensiuni mici, aşa-zise capilare,
sau volumul lor este foarte mic, de forma unor picături de lichid sau bule de gaz, atunci
întreaga interfaţă fluid-fluid este curbă (fig. 23.2, b şi c).
Deoarece energia de suprafaţă este proporţională cu aria interfeţei, în absenţa unor
forţe exterioare, forma interfeţei fluid-fluid în spaţiile capilare ca şi forma picăturilor este
sferică. Sfericitatea interfeţei asigură condiţia de energie minimă către care tinde orice sistem
în stare de echilibru. Câmpul gravitaţional face ca suprafaţa să

a b c

Fig. 23.2. Interfeţe curbe:

a) în spaţiu larg; b) capilar; b) picături aşezate.
se deformeze şi să se abată de la forma sferică. Abaterea este cu atât mai mare cu cât
dimensiunea tubului sau a picăturii este mai mare.

23.2. Unghiul de contact

Caracterizarea geometrică a raportului dintre o suprafaţă sferică şi una plană sau
cilindrică este foarte simplă. Ea se reduce la o singură mărime, anume la unghiul diedru de
racordare a suprafeţelor, adică unghiul diedru dintre planele tangente la suprafaţa solidă şi la
interfaţă. Acesta se numeşte unghi de contact trifazic sau, pe scurt, unghi de contact*). Pentru P P

uşurinţă, în locul unghiului diedru, se foloseşte unghiul plan corespunzător, θ, ca în figurile

23.2 şi 23.3.

Fig. 23.3. Ilustrarea conceptului lui Young asupra interacţiunii trifazice.

În cele ce urmează va fi discutată numai situaţia spaţiilor capilare şi va fi acceptată

ipoteza interfeţelor sferice, excepţiile fiind discutate de la caz la caz. Echilibrul de forţe într-
un sistem cu trei faze, una solidă (s) şi două fluide (u şi n) aflate în contact poate fi cuantificat
prin interacţiunile dintre cele trei perechi de faze: s-u, s-n şi u-n, adică

*)
P Definiţia completă a unghiului de contact trifazic este următoare: unghiul plan al unghiului diedru dintre planul
P

tangent la interfaţa fluid-fluid şi planul tangent la suprafaţa solidă, duse într-un punct de contact trifazic, măsurat într-
una din fazele fluidă, considerată ca fază de referinţă.

prin tensiunile interfaciale (fig. 23.3). Acest mod de a trata interac-ţiunea trifazică a fost
introdus de Young.
Este uşor de observat că această abordare este incompletă, prin simplul motiv că
echilibrul forţelor pe normala la plan nu poate fi scris. Această lacună rezultă din aceea că s-a
acceptat că deformarea suprafeţei solide este nulă, ceea ce este numai o aproximaţie.
Conform teoriei lui Young, proiecţia tensiunilor interfaciale pe planul de aşezare a
picăturii cu simbolurile din figura 23.3, (cu σ în loc de σun), se scrie astfel:
B B

σ sn −σ su = σ cos θ (23.1)
sau
 σ sn − σ su
cosθ = (23.2)
σ
Din relaţia (23.3), rezultă că unghiul de contact se poate determina dacă se cunosc
tensiunile interfaciale, adică unghiul de contact nu depinde de forma suprafeţei (plană,
cilindrică etc.) şi de mărimea picăturii sau a capilarului, ci numai de natura celor trei faze.
Unghiul de contact măsurat în faza umezitoare este ascuţit, iar cel măsurat în faza
neumezitoare este obtuz. Este modul cel mai simplu de a arăta care fază umezitoare şi care
este neumezitoare.
Determinarea unghiului de contact se face direct sau indirect. Cele mai folosite
metode directe sunt: a picăturii aşezate şi a lamei înclinate [8, 16].
După cum s-a arătat, unghiul de contact depinde de natura celor trei faze în
contact. O influenţă semnificativă o au temperatura şi prezenţa impurităţilor pe
suprafaţa solidă. În legătură cu existenţa impurităţilor, un exemplu important îl
reprezintă prezenţa hidrocarburilor grele sau a derivaţilor acestora pe suprafeţele de
mineral care fac ca ţiţeiul să ude mult mai bine în zonele respective decât în
celelalte. Dacă moleculele sunt fixate în micropori, influenţa este şi mai marcată
pentru că moleculele respective nu pot fi puse în nici un fel în mişcare.
23.3. Udarea selectivă
Folosirea unghiului de contact ca indiciu al udării preferenţiale are o aplicabilitate
limitată deoarece suprafeţele rocilor nu sunt netede. Pe suprafeţele rugoase, unghiul de
contact diferă de la un punct la altul. Acest fapt este în contradicţie cu legea lui Young, după
care unghiul de contact depinde numai de natura fazelor în condiţii date de presiune şi
temperatură.
Respectarea legii lui Young ar presupune variaţii ale curburii interfeţei în fiecare
punct (conturul de contact trifazic ar avea aspectul unui ţărm cu fiorduri), ceea ce ar face ca
energia de suprafaţă să fie mare, iar diferenţa capilară de presiune să fie diferită de la punct la
punct în zona de contact trifazic. Starea de echilibru presupune o energie superficială mică şi
egalitatea presiunii într-un spaţiu cu dimensiuni capilare. În consecinţă, interfaţa fluid-fluid la
nivel macroscopic va fi sferică şi în cazul suprafeţelor rugoase. Se poate defini pentru această
situaţie un unghi de contact aparent care corespunde aproximativ cu unghiul de contact care
s-ar măsura pe suprafaţa lustruită a aceluiaşi material.
 Un criteriu mai general prin care se poate preciza dacă o fază este umezitoare sau
neumezitoare este raportul dintre aria de aşezare a celor două faze pe suprafaţa solidă şi
volumul lor. Cele două picături, ca şi cele două dopuri de fluid din figura 23.4 au volume
egale, dar arii de aşezare net diferite.
Asemănarea formelor interfeţelor din figura 23.4 cu cele din figura 23.2, unde
este figurat unghiul de contact este evidentă.
Terminologia care definește interacţiunea trifazică este foarte diversă. Despre
fazele fluide se spune că au o umidivitate mai mare sau mai mică față de o suprafață
solidă, iar despre solide se spune că

Fig. 23.4. Ilustrarea conceptelor de fază umezitoare şi fază neumezitoare.

au o umidibilitate mai mare sau mai mică față de unul din fluide [8].
În ingineria de zăcământ este utilizată și denumirea de umectabilitate a unei
roci care desemnează conceptul de udare preferențială. Cu același sens se întâlnesc
și termenii de udare selectivă sau capacitate de udare.
În cele ce urmează vor fi utilizați cu precădere termenii de udare preferențială
și capacitate de udare a rocilor. Indiferent de terminologie, este util de subliniat
faptul că trebuie precizate toate cele trei faze aflate în contact. Spre exemplu, nu
este corectă exprimarea: cuarțul este udat preferențial de apă sau apa udă
preferențial cuarțul. Trebuie spus: cuarțul este udat preferențial de apă în raport cu
gazele sau apa udă mai bine suprafața de cuarț decât gazele.

23.4. Histereza de udare

După cum s-a arătat, rezultatul interacţiunii trifazice este o formă sferică de echilibru
a interfeţei fluid-fluid. Unghiul de contact corespunzător se numeşte unghi de contact la
echilibru θe. O situaţie interesantă este aceea când intervine o forţă exterioară care se
B B

suprapune peste forţele de interfaţă. Sunt două situaţii posibile: 1) regimul este static, când
forţa exterioară este prea mică pentru a pune în mişcare fazele fluide, rezultatul fiind o
deformare a interfeţei ; 2) regimul este dinamic, când forţa exterioară este suficient de mare
pentru a pune fazele fluide în mişcare când, de asemenea, se produce deformarea interfeţei.
Regimul static este ilustrat în figura 23.5 prin două situaţii: o picătură de lichid
aşezată pe un plan înclinat (fig. 23.5,a), unde forţa exterioară este componenta în plan a
greutăţii şi o bulă de gaz într-un capilar vertical (fig. 23.5,b), unde forţa exterioară este forţa
de plutire, definită ca diferenţa dintre forţa arhimedică şi greutatea bulei de gaz.
De observat că unghiurile de racordare a interfeţei la suprafaţa solidă sunt diferite:
mai mic în zona de retragere a fazei de referinţă şi mai mare în zona de avansare a acestei
faze. Cele două unghiuri se

a b
Fig. 23.5. Ilustrarea histerezei de udare în regim static.

numesc: unghi de contact regresiv θr şi, respectiv, unghi de contact progresiv θp. Între aceste
B B B B

două unghiuri şi unghiul de contact la echilibru există inegalităţile:

θ r < θe < θ p (23.3)

Modificarea unghiului de contact sub acţiunea unei forţe exterioare se numeşte

histereză de udare. Din punct de vedere fizic, histereza de udare se explică prin aceea că
procesul de desorbţie - adsorbţie, determinat de modificarea ariei suprafeţelor de contact a
fazelor fluide cu solidul, presupune un consum de energie. Dacă energia disponibilă nu este
suficientă, procesul de desorbţie - adsorbţie nu are loc sau este limitat, ceea ce face ca
tendinţa de deplasare a fazelor volumice să nu aibă corespondent pe suprafaţa solidă.
Regimul dinamic este ilustrat în figura 23.6, unde sunt arătate cele trei unghiuri de
contact definite mai sus.
Diferenţa dintre cele două regimuri constă în aceea că în regim dinamic interfeţele se
deplasează în raport cu suprafaţa solidă.
 Fig. 23.6. Ilustrarea histerezei de udare în regim dinamic.

Deplasarea interfeţelor presupune desorbţia continuă a moleculelor, atomilor sau

ionilor fazei dezlocuite de pe suprafaţa solidă şi adsorbţia fazei dezlocuitoare. Cele două
procese se desfăşoară cu viteză limitată, în general foarte mică. De aceea, se creează un
decalaj între mişcarea fazelor în zona centrală a capilarului şi mişcarea lor pe suprafaţa
solidă, ceea ce produce deformarea interfeţelor.
Amplitudinea histerezei de udare (Δθ = θr − θp) este cu atât mai mare cu cât viteza
B B B B

de deplasare a fazelor volumice este mai mare. Histereza de udare este amplificată şi de
prezenţa în fazele volumice a substanţelor care conţin molecule mari (ex. soluţii de polimeri,
ţiţeiuri grele cu fracţii mari de heterohidrocarburi – acizi petrolici, asfaltene, porfirine) sau
molecule polare. Aceste molecule sunt atrase puternic de solid şi, în consecinţă, sunt greu de
desprins de pe suprafaţă.
Rezultatul cel mai important al histerezei de udare este aşa-numitul efect Jamin care
constă în apariţia unei diferenţe de presiune de o parte şi alta a dopului în mişcare în sensul
unei rezistenţe suplimentare în deplasarea acestuia.
Diferenţele capilare de presiune la interfeţele care mărginesc dopul de fază
neumezitoare ilustrat în figura 23.6 sunt egale când acesta este în echilibru şi diferite când el
se mişcă. În cazul din urmă expresiile diferenţelor capilare de presiune sunt date de
expresiile:

2 σ cos θ p
p np − pup = (23.4)
r
2 σ cos θ r
p nr − pur = (23.5)
r
În interiorul dopului, pe distanţa a câţiva microni, zeci sau chiar sute de microni,
conform legii lui Pascal, presiunea este aceeaşi, adică pnp = pnr. Prin scăderea celor două
B B B B

relaţii anterioare, rezultă:

 pup − pur = 2 σ (cos θ r − cos θ p ) r (23.6)

Raţionamentul este exact acelaşi şi pentru un dop de fază umezitoare aflat în mişcare.
Cele două relaţii, care reprezintă diferenţa de presiune suplimentară necesară deplasării unui
dop într-un canal cilindric Δcpdop cil, se pot scrie sub forma unică:
B B B B

2 σ (cos θr − cos θ p )
Δc pdop cil = (23.7)
r
Efectul Jamin în capilare de formă neregulată se exprimă astfel:

Δc p dop = σ (c r − c p ) (23.8)

în care cr şi cp reprezintă curburile celor două interfeţe: cea aflată în faţa dopului cr şi cea
B B B B B B

aflată în spatele dopului cp.B B

Sunt două observaţii foarte importante: 1) efectul Jamin produce totdeauna

stânjenirea curgerii şi 2) efectul Jamin pentru mai multe dopuri succesive se multiplică cu
numărul acestora. Altfel spus, fiecare dop frânează mişcarea, independent de prezenţa altor
dopuri în aval sau în amonte.
O a doua consecinţă a histerezei de udare de mare amplitudine este fragmentarea
fazelor. Mecanismul este ilustrat în figura 23.7, unde sunt ilustrate poziţiile succesice ale
interfeţei, notate cu 1…5.

Fig.23.7. Fragmentarea fazelor datorită histerezei de udare.

Datorită diferenţei mari dintre viteza interfeţei şi viteza conturului de contact trifazic,
faza umezitoare rămâne nedezlocuită de pe suprafaţa capilarului formând un film continuu.
Acest film de fază umezitoare este nestabil datorită suprafeţei mari, deci şi a energiei de
suprafaţă mari. Ca urmare, acest film de lichid se restrânge sub forma unui dop. Rezultatul
este o dispunere cu caracter discontinuu a ambelor faze. Uneori, la viteze mari, se formează
un lob, care se detaşează sub forma unui dop de lungime ceva mai mare. Fenomenul
descris mai sus este amplificat şi de variaţiile de secţiune ale canalului. Odată formate,
dopurile vor induce efectul Jamin.
 Aplicaţia 1

Într-un capilar cilindric există trei dopuri în mişcare, unul de fază umezitoare şi două de fază
neumezitoare. Să se evalueze efectul Jamin introdus de aceste dopuri.

Răspuns
A evalua efectul Jamin însemnează a calcula diferenţa de presiune Δp = p1 − p 8 . Printr-
un artificiu, se poate scrie:
Δp = ( p1 − p2 ) + ( p2 − p3 ) + ( p3 − p4 ) + ( p4 − p5 ) + ( p5 − p6 ) + ( p6 − p7 ) + ( p7 − p8 )

Conform legii lui Pascal, neglijând frecarea, rezultă: p 2 = p3 , p 4 = p5 , p6 = p7 .

2 σ cos θp
Celelalte diferenţe de presiune se pot scrie: p1 − p 2 = p5 − p 6 = −
r
2 σcosθr
şi p3 − p4 = p7 − p8 = .
r
2 σ (cos θr − cos θp )
Rezultă: Δp = p1 − p8 = 2 .
r
Este confirmată afirmaţia de mai sus, conform căreia, Efectul Jamin introdus de o succesiune de
dopuri, se însumează aritmetic.

Întrebări şi probleme
1. De ce unghiul de contact se numeşte trifazic?
2. Ce semnificaţie are θ = 00? Dar θ = 1800?P P P P

3. Natura chimică apropiată a fluidelor determină un unghi de contact apropiat de 00 sau de 900? P P P P

4. În ce caz îşi pierde semnificaţia legea lui Young?

5. Să se determine valoarea unghiului de contact prin metoda ascensiunii capi-lare cunoscând: constanta
capilară a = 10-4m2, diferenţa de densitate dintre fluide Δρ=1000 kg/m3 şi tensiunea interfacială Δσ = 0,4
P P P P P P

N/m.
6. Care este explicaţia de ordin fizic a histerezei de udare?
7. Ce influenţă are viteza de mişcare asupra histerezei de udare?
8. Faceţi o paralelă între histereza de udare la deplasarea unei interfeţe apă-gaze şi a unei interfeţe ţiţei
greu-apă, pentru cele două sensuri posibile de deplasare.
9. Într-un capilar cilindric există două dopuri, unul de fază umezitoare şi altul de fază neumezitoare, aflate
în mişcare. Să se evalueze efectul Jamin introdus de aceste dopuri.
 Indicaţie: Se va proceda ca în aplicaţia 1.

Capitolul 24

Starea de saturaţie a rocilor

24.1. Definiţii şi generalităţi

Rocile de zăcământ, şi mediile poroase în general, conţin diverse fluide. Porii

rocii sunt în întregime ocupaţi cu una sau mai multe faze, cu rare excepţii când, în
condiţii de laborator, probele de carotă sunt vidate. Măsura şi modul în care fluidele
ocupă porii rocii reprezintă starea de saturaţie*. Se disting două moduri de abordare
a acestui concept.
 Primul, se referă la măsura în care fiecare din fluidele existente în rocă participă la
ocuparea volumului de pori. Volumul de pori se poate referi la carote, la zăcăminte, la părţi
din zăcăminte etc. Privită astfel, starea de saturaţie reprezintă un parametru global şi
constituie o medie pentru volumul considerat. Dacă acest volum este divizat în mai multe
părţi, fiecare parte poate fi caracterizată de o altă stare de saturaţie, care reprezintă, de
asemenea, un parametru global pentru volumul în cauză. În mod obişnuit, în felul acesta se
defineşte starea de saturaţie la scara macroscopică.
Cel de al doilea mod de abordare are în vedere felul în care fazele fluide sunt dispuse
în pori, mai precis, locul pe care îl ocupă fluidele în porii individuali sau în grupurile de pori
vecini. Aceasta este starea de saturaţie la scara micro. Între cele două există, aşa cum se va
vedea mai departe o anumită legătură, fără a exista o dependenţă strictă. În cele ce urmează
vor fi discutate, pe rând, cele două laturi ale stării de saturaţie.

*Trebuie evitată similitudinea cu saturaţia unei soluţii, a unui ţiţei etc.

24.2. Starea de saturaţie la scara macro

Cuantificarea participării fazelor fluide la „umplerea” porilor se face prin

volumul fiecărei faze raportat la volumul de pori comunicanţi. Se definesc coeficienţii
de saturaţie, Si , pentru fiecare fază prezentă în porii rocii, cu relaţia:
B B

Vi
Si = (24.1)
Vp

în care Vi reprezintă volumul fazei i, iarVp - volumul de pori comunicanţi.

B B B B

Mulţimea coeficienţilor de saturaţie {Si } reprezintă starea se saturaţie a rocii.

B B

În locul termenului de coeficient de saturaţie se foloseşte termenul de saturaţie (la

fel ca în cazul coeficienţilor de porozitate, de permeabilitate etc.). Spre exemplu, se
defineşte saturaţia în apă a unei roci, Sa, prin relaţia: B B

Va
Sa = . (24.2)
Vp

Este lesne de observat că saturaţiile sunt mărimi pozitive subunitare:

0 ≤ Si ≤ 1 , (24.3)

iar legea de bilanţ a volumelor se scrie astfel:

 ∑Si =1. (24.4)

O modalitate obişnuită de a scrie valorile saturaţiilor este sub formă procentuală. Spre
exemplu, în loc de a scrie Sa = 0,25, se scrie Sa = 25%. Este vorba, evident, de procente
B B B B

volumice.
Starea de saturaţie joacă rolul de funcţie sau de variabilă, după caz. Reprezentarea
grafică a stării de saturaţie pentru două şi trei faze este asemănătoare cu cea a compoziţiei
sistemelor cu doi şi cu trei componenţi (vol. I, p. 38). În figura 24.1 este ilustrat modul în
care se reprezintă starea de saturaţie. Se notează: Sa – saturaţia în apă, Sţ – saturaţia în ţiţei, Sg
B B B B B B

– saturaţia în gaze.

b
Fig. 24.1. Reprezentarea stării de saturaţie.
a) sistem bifazic; b) sistem trifazic.
Tendinţe de evoluţie ale stării de saturaţie în zăcămintele de hidrocarburi.

În figura 24.1,a, este figurată, prin punctul L, starea de saturaţie pentru o rocă ce
conţine apă, Sa = 35% şi ţiţei, Sţ = 65%. Când sunt trei faze (fig. 24.1,b) starea de saturaţie se
B B B B

reprezintă printr-un punct M, iar saturaţiile sunt numeric egale cu lungimile celor trei
perpendiculare notate Sg = 30%, Sţ =50% şi Sa = 20%. Dacă M se află în vârful G, atunci Sg =
B B B B B B B B

1. Analog, pentru celelalte două vârfuri, Sţ = 1, respectiv Sa = 1. Dacă M se află pe latura

B B B B

AG, atunci Sţ = 0. În mod similar pentru celelalte două laturi, Sa = 0, respectiv Sg = 0.

B B B B B B
 Ca aplicaţie, pe figura 24.1 sunt surprinse câteva din stările de saturaţie din
zăcămintele de hidrocarburi.
A0 , T0 şi G0 reprezintă starea iniţială de saturaţie din acvifere, respectiv din
B B B B B B

zăcămintele zăcămintele de ţiţei fără cap liber de gaze şi zăcăminte de gaze;

Celelalte puncte reprezintă evoluţia saturaţiilor medii în zăcămintele de ţiţei şi de
gaze.
Determinarea stării de saturaţie la scara macro are două obiec-tive: stabilirea
resurselor de ţiţei şi gaze din zăcăminte şi evaluarea în laborator a unor proprietăţi ale rocilor
sau simularea unor procese care au loc în zăcăminte (curbe de presiune capilară, curbe de
permea-bilitate relativă, dezlocuirea ţiţeiului etc. - vezi capitolele următoare).
În principiu, metodele de determinare a stării de saturaţie se împart în două categorii:
distructive şi nedistructive.
Metodele distructive sunt acelea în care, în urma determinării experimentale, starea
de saturaţie se modifică. Este cazul extracţiei cu solvent, care constă în spălarea probei cu un
solvent până la eliminarea completă a ţiţeiului. Din bilanţul material se află masa şi, ulterior,
volumul ţiţeiului extras, adică a celui existent la momentul iniţial în proba de rocă. Cel mai
folosit pentru extracţia cu solvent este aparatul Soxhlet [16]. Odată cu extragerea ţiţeiului are
loc evaporarea şi colectarea apei din probă, aşa încât, după încheierea experimentului, proba
rămâne complet saturată cu gaze.
Metodele nedistructive permit determinarea stării de saturaţie fără să o modifice.
Acest tip de determinări este de neînlocuit în cursul urmăririi unor procese dinamice, când
fluidele curg prin carota analizată (curgerea eterogenă, dezlocuirea reciprocă a fazelor etc.).
Există mai multe metode de acest fel, cu un grad de complexitate mai mult sau mai puţin
ridicat. Cea mai simplă dintre ele este metoda bilanţului material. Bilanţul constă în
înregistrarea la anumite intervale de timp a volumelor intrate şi a celor ieşite. Cunoscând
volumele existente la momentul iniţial în probă, se pot afla volumele existente la un moment
dat în proba de rocă şi astfel se pot calcula saturaţiile. Metoda presupune aparatură foarte
exactă de măsurare a volumelor.
Cea mai performantă metodă pentru determinarea stării de saturaţie este tomografia.
Prima variantă a tomografiei foloseşte o sursă de raze X [17]. În ultimii ani a fost pusă la
punct tomografia RMN (rezonanţă magnetică nucleară), mai rapidă, mai performantă şi mai
puţin periculoasă.
 În cele ce urmează, va fi prezentată, pe scurt, metoda tomografiei
computerizate cu raze X. Folosită mai întâi în medicină, tomografia cu raze X este o
metodă de radiografiere a corpurilor opace prin care se determină densitatea şi
compoziţia atomică. Autorul acestei metode revoluţionare, Hounsfield, din Marea
Britanie, a primit Premiul Nobel în anul 1979. Ulterior, metoda a fost adaptată şi
pentru studiul probelor de rocă.
Rezultatul tomografiei este o imagine sau o succesiune de imagini color ale
secţiunii transversale prin corpul studiat. „Petelor” de culoare din imaginea obţinută
le corespund elemente de volum cu proprietăţi distincte. Spre exemplu, dacă într-o
rocă de precipitaţie cu grad mare de omogeneitate există o incluziune de altă natură
(ex. o fosilă sau un cristal de cuarţ) pe fondul de o anumită culoare a imaginii va
apărea o pată de culoare diferită.
Pentru o mai bună înţelegere, se prezintă mai întâi metoda convenţională de
radiografiere cu raze X (fig. 24.2). Informaţia privind atenuarea razelor X la
traversarea corpului iradiat reprezintă o medie a atenuării pe traseul de la intrarea la
ieşirea din corp, aşa încât contrastul de atenuare este estompat.
Legea care descrie atenuarea razelor X, scrisă de Beer, are forma:
I = I 0 exp(− μ h ) , (24.5)

în care I0 şi I reprezintă intensitatea razei incidente şi a celei care a traversat corpul

B B

cu grosimea h, iar μ este coeficientul de atenuare lineară.

Coeficientul de atenuare lineară, μ, depinde de densitatea elec-tronică, deci şi
de densitatea corpului, ρ, şi de numărul atomic, Z :
⎛ Z 3,8 ⎞
μ = ρ ⎜⎜ a + b 3 ,2 ⎟⎟ (24.6)
⎝ E ⎠
unde a este coeficientul coeficientul Klein-Nishina cvasiindependent de energie şi b
este o constantă. E reprezintă energia de emisie. Primul termen din relaţia (24.6)
măsoară împrăştierea Compton, care este predominantă la energii mari ale razelor X
(cu tensiuni de lucru de peste 100 kV) unde operează de regulă aparatele medicale.
Cel de al doilea termen al ecuaţiei (24.6) cuantifică absorbţia fotoelectrică, mai
importantă la energii mai mici, cu tensiuni de lucru cu mult sub 100 kV.
 Fig. 24.2. Metoda convenţională a radiografiei cu raze X.

Prin scanarea corpului la două nivele energetice se obţin două imagini:

una care evidenţiază densitatea corpului (la energie înaltă), cealaltă care evidenţiază
compoziţia corpului (la energie joasă).
Rezultatul scanării este o imagine alcătuită din n x n „puncte”. Un astfel de
„punct” reprezintă un pătrat cu latura de un pixel, cu dimensiunea în funcţie de
rezoluţia aparatului. Spre exemplu, pentru o imagine de forma unui pătrat cu latura
de 12,7 cm, alcătuită din 512x512 elemente („puncte”), 1 pixel = 0,25 mm.
Fiecărui pixel i se atribuie o nuanţă de gri, de la alb până la negru, sau o
serie de culori, cu o paletă de nuanţe pentru fiecare culoare. O culoare cu nuanţa
respectivă reprezintă, spre exemplu, o densitate anume.
Pentru crearea imaginilor, pentru fiecare pixel se determină μ din ecuaţia
(24.5) care se introduce în ecuaţia (24.6), de unde se determină mărimea de
referinţă (ex. densitatea).
Când sunt prezente mai multe specii de atomi, absorbţia fotoelectrică este
proporţională cu numărul atomic efectiv, Ze : B B

(∑ f Z )
1
3 ,8 3,8
Ze = i i . (24.7)

în care fi este fracţia de electroni a componentului i.

B B

Spre exemplu, numărul atomic efectiv al apei este de 7,4: doi electroni ai
celor doi atomi de hidrogen (Z=1) şi opt electroni ai oxigenului (Z=8): 2/10·13,8 + P P

8/10·83,8 = 7,4. Exemplul arată că numărul atomic efectiv este mult mai apropiat de
P P

numărul atomic al elementului mai greu. Pe această proprietate se bazează

introducerea într-una din fazele fluide care saturează roca a unei substanţe cu atomi
grei, pentru a mări contrastul imaginii. Spre exemplu, iodul (Z=53) are atât din
compuşi solubili în ţiţei, cât şi săruri solubile în apă.
Interpretarea atenuării intensităţii razelor X se face prin folosirea scării
Hounsfield, cuprinsă între –1000 H (valoare corespunzătoare aerului) şi 0 H (valoare
corespunzătoare apei). Astfel, o unitate Hounsfield reprezintă o modificare de 1% a
densităţii mediilor traversate. Pentru roci, se foloseşte o scară mai extinsă, în funcţie
de natura mineralogică. Spre exemplu, pentru gresii, termenul de referinţă este
cuarţul topit, cu densitatea relativă de 2,2. Rezultatul unei calibrări pentru gresii este
prezentat în figura 24.3.

Fig. 24.3. Curbă de calibrare pentru densitatea unei gresii.

Tomografia computerizată se realizează astfel: sursa de raze X se roteşte cu

3600 în jurul probei. Din semnalele succesive receptate în poziţia diametral opusă
P P

sursei, se reface imaginea secţiunii transversale prin proba de rocă (sau alt corp),
după cum este arătat în figura 24.4.
Deplasând ansamblul sursă - receptor pe direcţie longitudinală în raport cu
proba, în paşi succesivi, se obţine o succesiune de imagini ale secţiunilor
transversale de-a lungul probei pentru fiecare pas (fig. 24.5). Este, în fapt, o scanare
a probei pe direcţie longitudinală.
 În felul acesta, se constituie o reţea tridimensională formată din elemente
paralelipipedice cu baza un pătrat cu latura de un pixel şi cu o lungime
prestabilită (ex. 1 cm). Pentru fiecare nod al reţelei se

Fig. 24.4. Principiul metodei tomografice.

Fig 24.5. Ilustrarea modului de investigare a probelor de rocă.

memorează o valoare de densitate, rezultată din valoarea intensităţii razei receptate.

 Modul de accesare a acestor date este la îndemâna operatorului. Prin
secţionarea corpului cu un plan de ecuaţie dată se obţine secţiunea dorită. De obicei
se efectuează secţiuni transversale sau longitudinale cum este ilustrat în figura 24.6
pentru un proces de dezlocuire a ţiţeiului cu dioxid de carbon.

Fig. 24.6. Reconstituirea unei secţiuni longitudinale.

Cea mai importantă aplicaţie a tomografiei computerizate cu raze X este

determinarea nedistructivă a stării de saturaţie, mai exact, a distribuţiei spaţiale a
stării de saturaţie în probe de rocă.
Când în probă sunt prezente numai două faze, spre exemplu apă şi ţiţei, se
foloseşte scanarea la un singur nivel energetic. Între coeficientul de atenuare şi
saturaţii există relaţiile:

μ = μa S a + μt S t (24.8)

Sa + St = 1 , (24.9)

în care μţ şi μa reprezintă coeficienţii de atenuare măsuraţi pe aceeaşi probă de rocă

B B B B

saturată complet cu ţiţei, respectiv cu apă.

Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii, se obţine starea de saturaţie în cele
două faze. Sistemul se rezolvă pentru fiecare pixel.
Când sunt prezente trei faze, de exemplu ţiţei, gaze şi apă, sunt necesare
determinări la două nivele de energie. Se obţine un sistem, dar cu trei ecuaţii:
 μ1 = μa 1S a + μt 1S t + μ g 1S g , (24.10)

μ2 = μa 2S a + μt 2S t + μ g 2S g , (24.11)

Sa + St + S g = 1 . (24.12)

Indicii 1 şi 2 se referă la valorile obţinute la cele două energii de emisie.

Pentru o determinare cât mai exactă, trebuie să se asigure un bun contrast
de culoare al imaginilor, eventual prin adăugarea aditivilor
Având în vedere că determinările se pot face pentru orice presiune şi
temperatură, deci şi pentru condiţii comparabile cu cele de zăcământ, această lipsă
de restricţii face ca tomografia să poată fi aplicată în cursul unor procese dinamice,
cum ar fi curgerea eterogenă sau teste de dezlocuire a ţiţeiului cu diferite substanţe
(apă, soluţii alcaline, tenside, dioxid de carbon etc.).
Există şi alte aplicaţii ale tomografiei computerizate cu raze X. Fără a detalia,
vor fi amintite aici numai câteva: determinarea densi-tăţii, a compresibilităţii, a
porozităţii, corelarea datelor obţinute prin investigarea geofizică a sondelor cu
proprietăţile carotelor, studiul invaziei cu fluid de foraj a carotelor, studiul evoluţiei
proceselor de dezlocuire a fazelor pe carote etc.
Un interes special îl prezintă cunoaşterea stării de saturaţie in situ a rocilor
traversate prin foraj, pentru a stabili intervalele în care se deschide stratul productiv.
Acest interes major a dus la dezvoltarea metodelor geofizice de investigare a
sondelor.
Cu toate progresele spectaculoase înregistrate în geofizica de sondă, nu se
poate încă stabili cantitativ starea de saturaţie. Unul dintre motive este şi
modificarea stării de saturaţie în zona vecină sondei determinată, în principal, de
invazia fluidelor de foraj. În schimb, se pot stabili cu o bună precizie intervalele de
adâncime pe care rocile sunt saturate cu hidrocarburi. Discuţia completă a
subiectului este făcută în cursurile de geofizică de sondă [18].

24.3. Starea de saturaţie la scara micro

Rolul major al stării de saturaţie pentru evoluţia proceselor care din

zăcămintele de hidrocarburi, în special cele de ţiţei şi gaze cu con-densat, se referă,
în egală măsură, la conţinutul în fluide al rocii (starea de saturaţie la scara macro) şi
la modul în care fluidele respective sunt dispuse în porii rocii (starea de saturaţie la
scara micro).

Surprinderea pe cale experimentală a aşezării fazelor în pori este destul de

dificilă, fiind necesare multe artificii experimentale ce nu pot fi descrise aici. Mai
comodă, dar şi eficientă este studierea la microscop a acestui aspect pe
micromodele de rocă transparente. Chiar dacă nu poate fi reprodusă complexitatea
mediilor poroase naturale, în măsura în care sunt construite în concordanţă cu
structura spaţiului de pori, micromodelele oferă o imagine sugestivă a modului de
dispunere a fazelor în pori. În cele ce urmează, vor fi ilustrate grafic cele mai
importante aranjamente spaţiale ale fluidelor în porii rocii.
Figura 24.8 ilustrează dispunerea aşa-zis pendulară a unei faze. Caracteristic
este faptul că o fază dispusă pendular ocupă zonele periferice, în special acolo unde
secţiunea transversală suferă variaţii importante. Simbolul utilizat pe figură este u,
pentru că o astfel de dispunere este caracteristică fazei umezitoare. De asemenea,
de o importanţă specială este faptul că o fază dispusă pendular este discontinuă*). P P

Fig. 24.7. Dispunerea pendulară a fazei umezitoare.

Cealaltă fază fluidă, notată cu n (neumezitoare), dispusă central, este o fază

continuă. Caracterul continuu sau discontinuu al dispunerii unei faze în pori este
esenţial pentru înţelegerea şi descrierea curgerii şi a dezlocuirii, după cum se va
vedea în capitolele următoare. De aceea, de fiecare dată, se va sublinia acest
caracter de continuitate sau de discontinuitate a fazelor.
Figura 24.8,a ilustrează o dispunere funiculară iar figura 24.8.b o dispunere
inelară a fazei umezitoare. Termenul de funicular se
 *) Ca terminologie, se spune despre o fază că este discontinuă dacă este mărginită de interfeţe pe
un spaţiu mic (unul sau mai mulţi pori, adică pe distanţe mici, microscopice). Prin antinomie, o fază este
continuă dacă lipsesc interfeţele pe distanţa mai multor pori şi chiar pe distanţe mari, macroscopice.

a b
Fig. 24.8. Dispunerea funiculară şi inelară a fazei umezitoare.

foloseşte cu precădere pentru rocile granulare, iar termenul inelar pentru rocile
consolidate, fără ca aceştia să fie restrictivi. O astfel de dispunere este
asemănătoare cu dispunerea pendulară din punctul de vedere al locului de aşezare.
Diferenţa majoră
este faptul că o fază dispusă funicular sau inelar este o fază continuă.
Trecerea de la dispunerea pendulară la cea funiculară se face prin creşterea
saturaţiei în fază umezitoare, când are loc coalescenţa gradată între elementele de
volum situate în apropiere.
Cealaltă fază, faza neumezitoare, dispusă central, poate fi uneori continuă,
alteori discontinuă.
Figura 24.9 ilustrează dispunerea insulară a fazei neumezitoare. Aceasta este
asociată cu o saturaţie mică în această fază care este discontinuă, fără a afecta,
însă, continuitatea fazei umezitoare.

Fig. 24.9. Dispunerea insulară a fazei neumezitoare.

Figura 24.10 ilustrează dispunerea fazelor sub forma dopurilor. Existenţa

dopurilor de fază umezitoare sau neumezitoare produce discontinuitatea celeilalte
faze, astfel încât, ambele faze sunt discontinui în spaţiul respectiv.
 Fig. 24.10. Dispunerea sub formă de dopuri.

Ponderea fiecăruia dintre modurile de dispunere spaţială a fazelor în pori

menţionate mai sus depinde de mulţi factori, între care: geometria internă a spaţiului
de pori (forma, dimensiunea şi distribuţia pe dimensiuni a porilor), capacitatea de
udare la nivel micro (determinată de modul de dispunere a mineralelor în rocă, de
numărul şi natura fazelor fluide), de tensiunea interfacială, de sensul de variaţie a
saturaţiilor (creştere sau scădere) de histereza de udare etc.
Dintre toate aceste configuraţii, cele mai stabile sunt cele sub formă
pendulară şi sub formă de dop. În cazul dispunerii pendulare, presiunea se exercită
dinspre interiorul porului către suprafaţa solidă (presiunea în faza neumezitoare este
mai mare decât în faza umezitoare). De menţionat că dopurile de fază umezitoare
sunt stabile în zona constricţiilor, pe când dopurile de fază neumezitoare între
constricţii. Cea mai puţin stabilă este distribuţia inelară şi cea funiculară datorită ariei
mari a interfeţei. Cele mai mici perturbaţii, legate de mişcare sau de variaţia
saturaţiilor, duc la formarea dopurilor şi, implicit, la o dispunere discontinuă a
fazelor. În ceea ce priveşte distribuţia insulară, aceasta se transformă uşor în dop
prin antrenarea de către faza umezitoare. Un astfel de dop are tendinţa de a se
bloca la intrarea într-o constricţie pe care o obturează parţial sau total, aşa cum se
poate vedea din figura 24.11, unde sunt surprinse trei poziţii succesive ale dopului:
a, b şi c. Histereza de udare este ilustrată numai pentru poziţia a, dar apare
totdeauna când dopul este în mişcare.
Curbura celeilalte părţi a interfeţei cp : cr >> cp.
B B B B B B

Mecanismul de blocare reprezintă un efect combinat al dimensiunii mici a

secţiunii din aval în comparaţie cu cea din amonte şi al histerezei de udare. Mai
precis, curbura interfeţei din zona secţiunii minime cr este mult mai mare decât
B B

curbura interfeţei din spate, cp.

B B
 a b c
Fig. 24.11. Ilustrarea mecanismului de blocare a dopurilor
de fază neumezitoare între constricţii.

Diferenţa capilară de presiune la nivelul dopului este dată de relaţia:

Δc p dop = σ (c r − c p ) (13.11)

Cu notaţiile de pe figură, în poziţia c, expresia (13.11) devine:

⎛ cos (θ r − α ) cos (θ p + α ) ⎞
Δc pdop = 2 σ ⎜⎜ − ⎟⎟ (24.13)
⎝ r2 r1 ⎠

De o importanţă capitală pentru procesele de curgere şi de dezlocuire

reciprocă a fazelor este caracterul continuu sau discontinuu al fazelor la nivel micro.
Discontinuitatea, adică separarea fazei de referinţă prin interfeţe de celelalte faze,
introduce diferenţe capilare de presiune care generează tendinţa de imobilizare a
fazei în aşa-zisele microcapcane capilare sau face dificilă mişcarea fazei respective.

Determinarea experimentală a modului de distribuire a fazelor în pori este

imposibilă pe cale directă din cauza opacităţii rocii. Informaţii interesante se pot
obţine pe micromodele transparente.
O metodă de studiu de dată recentă [11] permite determinarea distribuţiei
fazelor în pori pe probe reale de rocă. Aceasta este cunoscută sub denumirea de
CrioSem şi constă în congelarea fluidelor din pori, secţionarea printr-o tehnică
specială a probei de rocă şi analiza secţiunii la microscopul electronic. Sunt încă
foarte puţine laboratoare care au pus la punct aparatura şi metodologia de lucru
pentru această metodă.
Rezultatele care se pot obţine prin această metodă, coroborate cu
investigarea tomografică, pot furniza informaţii de o importanţă teoretică greu de
anticipat. Este sigur că în laboratoarele utilate corespunzător se fac astfel de
cercetări, chiar dacă nu sunt publicate decât sporadic. Este posibil ca în viitorul
foarte apropiat să fie lămurite multe din incertitudinile privind curgerea şi dezlocuirea
reciprocă a fazelor nemiscibile la scara micro, cu implicaţii practice şi, implicit,
economice greu de evaluat.
Aplicaţia 1
Să se estimeze saturaţia în apă aflată sub forma unui film continuu de lichid la suprafaţa granulelor
şi fixată în microcapcane capilare pentru un nisip udat preferenţial de apă. Se cunosc: porozitatea, m= 0,3,
suprafaţa specifică As = 1,7 m2/g şi densitatea granulelor ρs = 2660 kg/m3.
B B P P B B P P

Răspuns
Saturaţia în apă a nisipului, Sa , va avea două componente: saturaţia corespunzătoare volumului de
B B

apă din filmul de lichid, Saf , şi saturaţia corespunzătoare microcapcanelor capilare sub forma inelelor din
B B

jurul punctelor (suprafeţelor) de contact ale granulelor, Sac : B B

S a = S af + S ac

Hall [19] propune pentru saturaţia corespunzătoare filmului continuu de lichid relaţia:
1−m
S af = ρA h
m

în care h este grosimea filmului de apă, estimată la 5 – 6 nm.

În ceea ce priveşte saturaţia în apă fixată capilar, aceeaşi autori propun valori experimentale în
funcţie de suprafaţa specifică a nisipului, prezentate în tabela de mai jos:

As, m2/g
B B P P 1,7 2,0 2,1
Sac, %
B B 4,4 3,4 2,4

Din aplicaţia numerică a expresiei pentru Saf şi din tabel, rezultă: B B

Sa = 0,044 + 0,056 = 0,1 = 10%

B B

24.4. Saturaţii ireductibile

Studiul experimental al proceselor de dezlocuire reciprocă a fazelor

nemiscibile în medii poroase au relevat caracterul incomplet al acestui tip de
dezlocuire. Cu alte cuvinte, o fază nu va dezlocui niciodată complet o altă fază cu
care este nemiscibilă, indiferent de modul în care are loc procesul. Saturaţia în fază
dezlocuită se reduce până la atingerea unei limite inferioare care nu poate fi
depăşită, în sensul scăderii ei. Aceasta se numeşte saturaţie ireductibilă *). P P

*) Această definiţie este adevărată în limita unei aproximaţii. Fără a intra în delalii foarte tehnice,
P P

subliniem faptul că pentru acelaşi sistem format dintr-o rocă şi două fluide
pragul inferior de saturaţie obţinut prin dezlocuire depinde de o serie de factori, dar în limite restrânse.
 Saturaţia ireductibilă, notată cu S’i , trebuie privită în conexiune cu un proces
B B

în care saturaţia în faza i scade. Pe măsură ce saturaţia într-o fază scade, gradul de
discontinuitate al ei creşte, astfel că la atingerea limitei S’i faza îşi pierde complet
B B

continuitatea, iar cealaltă fază (dezlocuitoare) capătă un grad de continuitate din ce

în ce mai mare. Pentru unele situaţii, cum este creşterea saturaţiei în gazele ieşite
din ţiţei sau creşterea saturaţiei în lichid la gazele cu condensat, saturaţia ireductibilă
poate fi privită ca limita de la care fazele respective încep să curgă. Iniţierea curgerii
este legată de realizarea continuităţii fazei respective între două suprafeţe din rocă
între care se aplică un gradient de presiune. Cu riscul de a repeta, menţionăm că
lipsa de continuitate a unei faze face ca ea să rămână imobilă chiar prin aplicarea
unui gradient de presiune mare.
Saturaţiei ireductibile, S’i , privită la scara macro îi corespunde o gamă variată
B B

de distribuţii spaţiale a fazei i la scara micro.

Forţele responsabile de existenţa saturaţiilor ireductibile sunt forţele de
interfaţă, respectiv diferenţele capilare de presiune. Se formează microcapcane
capilare în care se blochează mici volume dintr-o fază fluidă în diferite zone ale
spaţiului poros. Punerea lor în mişcare necesită forţe exterioare mari, pe anumite
direcţii, nedisponibile la scara porilor individuali.
În continuare vor fi descrise şi ilustrate cele mai importante mecanisme de
apariţie a microcapcanelor capilare. Descrierea se va face separat pentru faza
umezitoare şi pentru faza neumezitoare. Unele din figuri au fost deja prezentate, din
alte puncte de vedere, în acest capitol sau în capitolele anterioare. Unele dintre ele
vor fi repetate; repetarea lor este făcută cu scop didactic. Simbolurile sunt cele
obişnuite, u pentru faza umezitoare şi n pentru faza neumezitoare.
Pentru o fază umezitoare, cel mai important mecanism este fixarea sub formă
pendulară (fig. 24.7). Diferenţa capilară de presiune se exercită dinspre faza
neumezitoare spre faza umezitoare. Creşterea presiunii exterioare pentru punerea în
mişcare a fazei umezitoare acţionează în sensul de a o bloca şi nu de a o evacua din
spaţiul în care se află. Un exemplu de apariţie elementelor de volum de fază
umezitoare care rămân blocate în părţile largi ale porilor este arătat în succesiunea
de poziţii ale interfeţei în mişcare din figura 24.12.
 a b

c d
Fig. 24.12. Exemplu de creare a dispunerii pendulare.

O situaţie interesantă este aceea a rocilor neconsolidate unde contactul dintre

granule este punctiform sau suprafaţa de contact este foarte mică. În cazul acesta,
faza umezitoare se dispune pendular în jurul punctului de contact al granulelor.
Interfaţa are o formă specială, mult diferită de cele citate până aici care erau nişte
calote sferice. Forma este aceea a unui inel care se calibrează în jurul punctului de
contact al granulelor. În planul tangent la granule inelul este concav, iar în planele
perpendiculare pe acesta inelul este convex. Astfel, semnul celor două raze
principale de curbură ale interfeţei este contrar.
În figura 24.13 este arătată evoluţia fenomenului de „stoarcere” a fazei
umezitoare prin creşterea presiunii fazei neumezitoare. Interfaţa, ca şi centrul de
curbură, se apropie de suprafaţa solidă. Unghiul α, şi cele două raze principale de

curbură R1 şi R2 scad şi ele.

B B B B

Surplusul de fază umezitoare este eliminat prin spaţiul din aval, de grosime s,
din ce în ce mai mică, până la atingerea limitei de continuitate şi crearea unui inel
imobil în jurul punctului de contact al sferelor.
Un alt mecanism de fixare este acela în care faza umezitoare este dispusă
sub formă de dop. În principiu, un dop de fază umezitoare poate fi în mişcare sau în
repaus, în funcţie de efectul combinat al forţelor exterioare (motoare,
gravitaţională), de frecare şi de interfaţă.
 Fig. 24.13. Formarea inelului de fază umezitoare.

Frecarea şi histereza de udare au un efect de frânare a mişcării.

În ceea ce priveşte blocarea dopurilor de fază umezitoare, sunt doi factori
favorizanţi: existenţa constricţiilor şi a căilor ocolitoare paralele cu porul în care se
găseşte dopul. Explicaţia existenţei microcapcanelor din constricţii are în vedere
faptul că, aşa cum s-a arătat în capitolul 23, un dop de fază umezitoare este stabil în
constricţie, iar traversarea constricţiei presupune exercitarea unei presiuni exterioare
mai mari decât diferenţa capilară de presiune maximă, care apare atunci când
interfaţa din amonte ajunge în secţiunea minimă, adică atunci când diferenţa dintre
curburile celor două interfeţe care mărginesc dopul este maximă (v. rel. 13.8). Dacă
există una sau mai multe căi ocolitoare în care se află numai fază neumezitoare şi
unde nu se exercită diferenţe capilare de presiune, curgerea va avea loc numai prin
porii respectivi, iar dopul va rămâne imobil. Dacă facem din nou menţiunea că ne
aflăm în situaţia în care saturaţia în fază umezitoare este mică, este foarte probabil
ca numărul de pori în care se află numai fază neumezitoare să fie mare, iar gradul
de continuitate al acestei faze să fie, de asemenea, mare.
O observaţie interesantă este aceea că blocarea fazei umezitoare sub formă
de dop atrage după sine imobilizarea unui volum mai mare sau mai mic de fază
neumezitoare. Mai mult, într-o configu-raţie nefavorabilă de pori este posibilă
imobilizarea unor volume consi-derabile de fază neumezitoare în interiorul unei
succesiuni de dopuri de fază umezitoare prinse concomitent în microcapcane. Se
produce blocarea curgerii într-o reţea de pori la periferia căreia se găsesc dopuri fixe
de fază umezitoare. Modul cum se ajunge efectiv la o astfel de dispunere a celor
două faze este mai complicat şi nu va fi expus aici.
Faza neumezitoare este blocată în microcapcane capilare mai ales sub formă
de dopuri, cum a fost ilustrat îi figura 24.11. Modul de
fragmentare a fazei neumezitoare într-o succesiune de trunchiuri de con este arătat
în figura 24.14.

a b

c d

Fig. 24.14. Fragmentarea fazei neumezitoare.

Valoarea saturaţiei ireductibile pentru o anumită fază depinde de un întreg

complex de factori. Fără a intra în prea multe detalii, vom menţiona câţiva.
Dacă se compară saturaţia ireductibilă a unei roci într-o fază umezitoare cu
cea într-o o fază neumezitoare este de aşteptat ca prima să fie mai mare decât cea
de a doua. Numărul de tipuri de microcapcane pentru o fază umezitoare, aşa cum se
poate constata din paragrafele următoare, este mai mare decât pentru o fază
neumezitoare. Forma pendulară de dispunere a fazei umezitoare are o pondere
importantă.
Un factor extrem de important este structura spaţiului poros, în special
distribuţia porilor pe dimensiuni. Astfel, cu cât ponderea porilor fini este mai mare,
cu atât saturaţiile ireductibile sunt mai mari. Explicaţia este cât se poate de simplă:
amplitudinea diferenţelor capilare de presiune, responsabile pentru existenţa
saturaţiilor ireductibile, este mare pentru dimensiuni mici ale porilor.
 Permeabilitatea absolută, care depinde mult de structura spaţiului de pori, se
află în strânsă corelare cu saturaţiile ireductibile, în sensul că rocilor cu
permeabilitate absolută mare le sunt caracteristice saturaţii ireductible mici.
Explicaţia rezidă în aceea că o permeabili-tatea mare este asociată rocilor cu pori de
dimensiune mare, şi cu indici structurali de dificultate mici, în care diferenţele
capilare de presiune, responsabile pentru saturaţiile ireductibile, sunt mici.
În figura 24.15 este arătată tendinţa statistică a relaţiei permeabilitate
absolută – saturaţie ireductibilă pentru două roci nisipoase.
Este de remarcat diferenţa foarte mare între cele două nisipuri, unul udat
preferenţial de apă, iar celălalt de ţiţei. De asemenea, este remarcabilă împrăştierea
punctelor, ceea ce arată că există încă mulţi parametri care influenţează valoarea
saturaţiilor ireductibile. În sfârşit, domeniul de variaţie al saturaţiei ireductibile este
mult mai mare în cazul nisipului hidrofil decât în cazul nisipului oleofil. Mecanismele
de blocare a apei în microcapcane capilare sunt mai puţine în cazul unei

Fig. 24.15. Dependenţa dintre permeabilitatea absolută

şi saturaţia ireductibilă în apă [20].
faze neumezitoare, iar saturaţiile ireductibile sunt mai mici, aşa cum s-a arătat în
câteva paragrafe anterioare.
Tensiunea interfacială, coroborată cu contrastul de umidivitate, are o
influenţă importantă asupra saturaţiilor ireductibile. Astfel, o tensiune interfacială
mare şi un contrast mare de umidivitate determină valori mari ale saturaţiei
ireductibile pentru faza umezitoare din cauza valorilor mari ale diferenţelor capilare
de presiune. Blocarea fazei umezitoare sub formă de dopuri în porii fini şi în
constricţii este mult amplificată.
Pe de altă parte, o valoare mică a tensiunii intefaciale împreună cu un
contrast mic de umidivitate duc la valori mici ale saturaţiilor ireductibile pentru faza
neumezitoare, deoarece blocarea sub formă de dopuri, în porii de dimensiune mare
şi între constricţii este diminuată.
Histereza de udare, accentuată de viteza mare de dezlocuire, amplifică
fragmentarea fazelor, iar valorile saturaţiilor ireductibile rezultate vor fi mai mari.
O menţiune importantă se referă la apa ireductibilă din zăcămintele de
hidrocarburi. Ea este rezultatul procesului complex, în bună parte necunoscut, de
formare a zăcămintelor prin migrarea hidrocarburilor. Esenţial este faptul că „primul
ocupant” a fost apa. Dezlocuirea apei de către hidrocarburi nu a urmat acelaşi
parcurs ca dezlocuirea realizată pe o probă de carotă. Mecanismele de migrare sunt
mai variate şi se desfăşoară la altă scară de timp [21]. Spre exemplu, difuzia
moleculară poate reprezenta o componentă importantă, mai ales pentru
hidrocarburile uşoare. În determinările de laborator, acest mecanism este cu totul
nesemnificativ. Caracterul hidrofil sau oleofil al rocii este de asemenea esenţial în
dispunerea apei şi hidrocarburilor la scara micro.
Este cunoscut faptul că saturaţia iniţială în apă, considerată ca apă
ireductibilă, variază, de la zăcământ la zăcământ, în limite foarte largi: de la sub
20% la peste 60%. Acest interval, incredibil de mare, este o dovadă a complexităţii
sistemului ce se cheamă zăcământ, atât din punct de vedere al naturii şi
proprietăţilor rocilor colectoare cât şi al naturii şi proprietăţilor fluidelor de zăcământ.
Chiar şi în cazul aceluiaşi zăcământ limitele de variaţie sunt destul de largi, uneori de
la simplu la dublu, dată fiind variaţia de litofacies, uneori foarte marcată.
Prezenţa mineralelor argiloase în majoritatea rocilor colectoare este o cauză
importantă pentru saturaţii ireductibile în apă foarte mari. De altfel, cele mai mari
saturaţii ireductibile în zona productivă de ţiţei sau de gaze, de peste 50%, sunt
asociate cu o fracţie mare de minerale argiloase din grupa montmorillonitului şi a
illitului, precum şi o dimensiune mică a porilor.

24.5. Starea de saturaţie în zăcăminte neexploatate

Exploatarea unui zăcământ de hidrocarburi constă în extracţia prin sonde a ţiţeiului
şi/sau a gazelor. Una din consecinţe este modificarea stării iniţiale de saturaţie, adică a stării
de saturaţie existentă în momentul începerii exploatării. Modificarea stării de saturaţie este
foarte variată şi depinde de o multitudine de factori. Prin simulare, se poate obţine un tablou
general al evoluţiei stării de saturaţie. Pentru ca acest tablou să fie cât mai fidel, trebuie ca
iniţializarea lui să fie cât mai corectă.
În subcapitolul precedent, referitor la saturaţiile ireductibile, s-a menţionat că orice
proces de dezlocuire este incomplet, inclusiv acela prin care apa preexistentă în roca
colectoare este dezlocuită de hidrocarburi în procesul de formare a zăcămintelor. Aşadar, în
zăcământ există o saturaţie ireductibilă în apă. În măsura în care roca colectoare este
omogenă şi izotropă, iar extinderea zăcământului este limitată, este de aşteptat ca saturaţia
ireductibilă în apă să fie o cons-tantă pentru zăcământ. În realitate, se poate vorbi doar de o
valoare medie pe zăcământ, limitele de variaţie putând fi foarte largi, chiar de la simplu la
dublu sau mai mult, în funcţie de litologia şi extinderea zăcămânului, precum şi de modul de
formare a zăcământului.
În zona cea mai coborâtă a zăcământului este localizat acviferul, adică o zonă saturată
complet în apă (mai corect, aproape complet, pentru că există urme sau cantităţi mici de
hidrocarburi libere; sunt excluse în discuţia de faţă gazele dizolvate în apă). Existenţa rocii,
adică a reţelei de pori, face ca la contactul dintre apă şi ţiţei să se manifeste intens forţele de
interfaţă, ceea ce face ca separaţia să nu fie de forma unei suprafeţe, cum or fi într-un
rezervor.
Pentru uşurinţa înţelegerii, se consideră un model simplist pentru rocă: un fascicul de
capilare cilindrice cu raze diferite. Aşa cum s-a arătat în capitolul 21, înălţimea de ascensiune
sau de depresiune capilară depinde în mod direct de secţiunea (raza) capilarului. Legătura
dintre mărimile care intervin în fenomenul ascensiunii sau depresiunii capilare este dată de
relaţia (vezi cap. 21):

2 σ cos θ
h= (21.7)
r Δρ g
 Aşadar, contactul (interfaţa) apei cu hidrocarburile se găseşte la cote diferite, cu atât
mai ridicate cu cât raza capilarului este mai mică. În cazul ascensiunii capilare (când faza
umezitoare este apa), putem vorbi de o cotă minimă, corespunzătoare celui mai larg por şi o
cotă maximă, corespunzătoare celui mai îngust por. Sub cota minimă, saturaţia în apă este
maximă (Sa = 1) iar peste cota maximă, saturaţia în apă este minimă (Sa = 0). Între cele două
B B B B

limite saturaţia în apă scade, constituindu-se ceea ce se numeşte zonă de tranziţie capilară.
Modul de variaţie a saturaţiei în apă (şi, în mod complementar, în hidrocarburi) depinde de
distribuţia pe dimensiuni a porilor. Un expe-riment simplu care surprinde acest fenomen este
prezentat în [16].
În fapt, lucrurile sunt cu mult mai complicate. Modelul invocat mai sus surprinde
numai cea mai importantă caracteristică a rocii legată de acest fenomen: distribuţia porilor pe
dimensiuni. Principala limită se referă la imposibilitatea modelării saturaţiei ireductibile. O
altă limită se referă la modul complex de dezlocuire într-o reţea de pori faţă de dezlocuirea pe
un fascicul de capilare.
Chiar dacă este greu de descris, echilibrul forţei de gravitaţie cu forţele de interfaţă se
realizează în condiţiile formării unei zone de tranziţie capilară între acvifer şi restul
zăcământului. Caracteristica principală a zonei de tranziţie este variaţia saturaţiei în apă şi
ţiţei: 0 < S’a < 1 şi 0 < Sţ < 1 − S’a.
B B B B B B

Un fenomen asemănător are loc şi la contactul dintre ţiţei şi gazele din cupolă, atunci
când ea există.
Pentru ilustrare, figura 24.16 prezintă distribuţia saturaţiei cu înălţimea h, într-un
zăcământ de ţiţei cu cap primar de gaze. Se disting cinci intervale: acviferul, zona de tranziţie
capilară apă - ţiţei, zăcământul de ţiţei propriu-zis, zona de tranziţie capilară ţiţei - gaze şi
cupola de gaze. Starea de saturaţie din fiecare interval este precizată pe figură. Faţă de
situaţia prezentată mai sus se disting două cazuri particulare: în zăcăminte de ţiţei fără cupolă
de gaze şi în zăcământe de gaze sau de gaze cu condensat în care există numai câte o zonă de
tranziţie.
 Fig. 24.16 Distribuţia saturaţiilor într-un zăcământ neexploatat.

În ceea ce priveşte extinderea şi alura curbei de variaţie a saturaţiei în zona de

tranziţie capilară, ele sunt specifice fiecărui zăcământ. Din relaţia (11.7) se pot identifica
parametrii care le influenţează. Cel mai important factor este distribuţia porilor pe
dimensiuni. Cu cât porii sunt mai fini, cu atât zona de tranziţie este mai extinsă. Unui grad
mare de neuniformitate îi corespunde o trecere mai gradată între cele două limite ale
saturaţiei. Un alt factor important este contrastul de densitate între faze. Zona de tranziţie
apă-gaze este mult mai restrânsă decât zona de tranziţie apă-ţiţei. Tensiunea interfacială joacă
un rol minor pentru că limitele de variaţie sunt relativ restrânse, aşa cum s-a arătat în
capitolul 21.
O menţiune specială trebuie făcută în ceea ce priveşte capacitatea de udare a rocii faţă de
fluidele în contact. Dacă pentru perechile apă -gaze şi ţiţei-gaze situaţia este simplă, în sensul
că cele două lichide reprezintă faza umezitoare, procesul fiind unul de ascensiune capilară,
pentru perechea apă -ţiţei poate avea fie o ascensiune, fie o depresiune capilară a apei, după
cum apa este fază umezitoare sau neumezitoare în raport cu ţiţeiul.
Pe lângă considerentele teoretice, existenţa zonelor de tranziţie capilară este probată
şi de măsurătorile geofizice.
 Stabilirea extinderii zonelor de tranziţie capilară este importantă atît pentru evaluarea
resurselor de hidrocarburi prin metoda volumetrică, cât şi pentru stabilirea intervalelor de
perforare. Fără a intra în detalii, este uşor de admis că dacă se consideră un volum de rocă
saturat cu hidrocarburi delimitat de acvifer, luând în considerare zona de tranziţie ca zonă
productivă, resursa va fi supraevaluată, în zona de tranziţie existând un volum considerabil de
apă. Este la fel de uşor de admis că dacă se perforează coloana în dreptul zonei de tranziţie
sonda va produce şi apă încă de la debutul exploatării.

Întrebări şi probleme

1. Care este diferenţa între coeficientul de saturaţie şi starea de saturaţie a rocii?

2. Cum se scrie ecuaţia de bilanţ de volume prin saturaţii?
3. De ce este utilă reprezentarea grafică a stării de saturaţie a unei roci?
4. Care sunt limitele de variaţie ale coeficienţilor de saturaţie?
5. Prin ce se aseamănă dispunerea insulară cu cea sub formă de dop a unei faze? Dar
dispunerea funiculară cu cea inelară?
6. De ce se numesc distructive unele metode de determinare a stării de saturaţie?
7. De ce se introduc substanţe cu masă moleculară mare în apă sau în ţiţei la analiza
tomografică?
8. Care sunt informaţiile principale obţinute prin tomografia computerizată cu raze X a probelor
de rocă?
9. Cum se determină profilele de saturaţie în diferite secţiuni prin rocă?
10. De ce se folosesc două nivele energetice pentru determinarea stării de saturaţie când sunt
prezente trei faze?
11. Ce este saturaţia ireductibilă? Care sunt principalii parametri care o determină?
12. Care este caracteristica principală a distribuţiei unei faze în pori la atingerea saturaţiei
ireductibile?
13. Care sunt limitele de variaţie a saturaţiilor ireductibile?
14. Cum se determină saturaţia ireductibilă?
15. Să se evalueze diferenţa de presiune necesară pentru a forţa un dop de fază neumezitoare
să traverseze o constricţie formată de două trunchiuri de con cu unghiul la vârf de 600 şi cu o
P P

rază minimă de 0,01 mm dacă volumul dopului este egal cu volumul trunchiului de con.
Unghiurile de contact regresiv şi progresiv sunt de 300, respectiv 600, iar tensiunea interfacială de
P P P P

0,04 N/m.
16. Aceeaşi problemă 15 pentru un dop de fază umezitoare.
17. Să se traseze curba de variaţie a saturaţiei în apă în zona de tranziţie pentru următoarea
situaţie simplificată: saturaţia ireductibilă în apă de 30%, unghiul de contact măsurat în apă de
300, tensiunea interfacială de 0,04 N/m, diferenţa de densitate între apă şi ţiţei de 200 kg/m3, iar
P P P P

porii sunt modelaţi prin canale cilindrice cu următoarea distribuţie pe dimensiuni (fără porii care
cantonează apa ireductibilă): 10% cu raza de 0,01 mm, 40% cu raza de 0,04 mm, 20% cu raza
de 0,08 mm, 20% cu raza de 0,15 mm şi 10% cu raza de 0,4 mm. Indicaţie: pentru calculul
saturaţiilor pe diferitele intervale de înălţime de ascensiune corespunzătoare razelor respective,
se consideră doar 0,7 din volumul de pori.
18. Să se facă o paralelă între curbele de variaţie a saturaţiei pe înălţime în zona de tranziţie
apă - ţiţei pentru cazul în care faza umezitoare este apa, respectiv ţiţeiul.