Capitolul 11

Roci colectoare, roci protectoare

11.1. Caracteristici generale ale rocilor de zăcământ

Zăcămintele de hidrocarburi reprezintă acumulări naturale de
hidrocarburi eficient exploatabile. Din punct de vedere fizic ele sunt sisteme
complexe alcătuite din rocile de zăcământ şi fluidele care le saturează.
Existenţa acumulărilor este condiţionată de o anumită configuraţie a stratelor,
adică de existenţa capcanelor [1, 2, 3, 4]. Rocile de zăcământ cuprind roci
colectoare şi roci protectoare.
Rocile care înmagazinează cantităţi industriale de hidrocarburi se
numesc roci colectoare, magazin sau rezervor. Ele trebuie să aibă o porozitate
cât mai mare care să le asigure o bună capacitate de înmagazinare. La aceasta
trebuie să se adauge o extindere mare a zăcământului, pentru ca resursa
geologică să fie suficient de mare spre a justifica investiţiile enorme pe care le
presupune punerea în valoare a acumulării. După o clasificare convenţională,
orientativă, colectoarele cele mai bune sunt considerate cele cu porozitate mai
mare de 15%, iar cele mai slabe cele cu porozitatea mai mică de 5%.
O a doua proprietate implicată este permeabilitatea, care trebuie să fie
suficient de mare ca să permită obţinerea unor debite de extracţie competitive.
Cele două caracteristici ale rocilor colectoare trebuie să coexiste.
Unele roci, cum sunt argilele, au o porozitate mare, dar au o
permeabilitate pentru hidrocarburi nulă sau nesemnificativă. Acestea nu pot fi
roci colectoare.
Rocile protectoare delimitează zăcământul, parţial sau total, în funcţie
de tipul capcanei, şi au rolul de a împiedica migrarea hidrocar-
burilor către o altă capcană sau către suprafaţă. Deşi prezintă un interes limitat
pentru ingineria de zăcământ, rocile protectoare vor fi studiate împreună cu
cele colectoare, sub denumirea comună de roci de zăcământ. Diferenţierile vor
rezulta în mod explicit sau implicit, din context. De altfel, în sens restrâns,
zăcământul de hidrocarburi se limitează numai la spaţiul ocupat de roca
colectoare.

165
 Petrolul (în accepţiunea lui generică de sistem natural de hidrocarburi
– ţiţei, gaze sau gaze cu condensat) este generat şi acumulat în rocile
sedimentare. Chiar dacă sunt cunoscute acumulări, chiar zăcăminte de petrol,
în roci eruptive sau metamorfice, ele se află în imediata apropiere a unor roci
sedimentare unde petrolul a luat naştere şi de unde a migrat.
Petrolul nu are legătură cu un orizont stratigrafic anume. Se găsesc
zăcăminte în toate orizonturile pe scara stratigrafică, de la cambrian la pliocen.
Pe lângă petrol, rocile colectoare conţin apă liberă, într-o măsură mai mare sau
mai mică şi care limitează volumul de acumulare a hidrocarburilor. Este
necesar ca saturaţia în petrol să fie suficient de mare, mult peste valoarea de
50%.

11.2. Tipuri de roci de zăcământ

Rocile colectoare sunt foarte diverse din punct de vedere mine-ralogic

şi petrografic. Sunt două tipuri principale de roci colectoare: rocile detritice şi
rocile de precipitaţie, cu precădere carbonatice.
Rocile detritice (nisipuri, gresii şi, sporadic, microconglomerate,
marne fisurate ş.a.) formează cea mai mare parte a zăcămintelor cunoscute,
aproximativ 62% din numărul lor, şi conţin aproximativ 59% din resursele
mondiale de hidrocarburi.
Rocile de precipitaţie (calcare şi dolomite fisurate şi cavernoase şi,
foarte rar, brecii), sunt ceva mai puţin abundente şi, probabil, mai puţin
explorate. Ele formează aproximativ 32% din zăcămintele cunoscute, dar
conţin aproximativ 40% din resurse. Este uşor de observat că zăcămintele din
rocile carbonatice sunt de dimensiuni mai mari decât zăcămintele din rocile
detritice, cel puţin din punctul de vedere al resurselor conţinute. O contribuţie
însemnată o au zăcămintele gigant din Orientul Mijlociu şi din Zona Mării
Caspice.
Alte roci colectoare, evaporite, silexite, roci vulcanice şi meta-morfice,
sunt de importanţă mică. Ele conţin doar cca 1% din resursele de hidrocarburi,
deşi reprezintă aproximativ 6% din numărul lor total.
Cu toate că nu constituie propriu-zis o rocă colectoare, se pot cita aici
şi cărbunii care conţin, uneori, cantităţi însemnate de gaze. În măsura în care
resursa de gaze acumulate este suficient de mare şi există posibilităţi de
valorificare, aceste gaze pot fi exploatate prin metode specifice [5].

166
 Rocile protectoare, impermeabile pentru hidrocarburi (ceea ce nu
însemnează că au o permeabilitate nulă şi pentru apă) sunt şi ele foarte diverse.
Cele mai frecvente roci protectoare sunt argilele, marnele, anumite roci
carbonatice şi evaporitele.
Rocile argiloase, marnele şi şisturile argiloase au un con inut mare de
minerale argiloase, formate din particule cu dimensiuni foarte mici (sub
4 μm ), cu o aşezare foarte compactă, datorită formei plate şi a plasticită ii
lor. Ele reprezintă cvasitotalitatea rocilor protectoare în seriile detritice.
Calitatea de roci protectoare scade cu creşterea conţi-nutului în carbonaţi şi
nisip. Rocile carbonatice pot fi roci protectoare dacă sunt compacte, lipsite de
fisuri sau caverne, iar prezenţa marnelor şi argilelor este semnificativă.
Evaporitele, în special anhidritul, sunt roci protectoare asociate cu zăcămintele
din rocile carbonatice. Pe lângă o compoziţie mineralogică specifică, etanşarea
presupune şi o grosime suficientă a stratelor.
Stratigrafia, tectonica şi dimensiunea zăcămintelor de hidrocarburi
sunt foarte diverse. În figura 11.1 este prezentată imagi-nea unui zăcământ de
ţiţei de forma unei bolte, compartimentat de falii etanşe care formează mai
multe unităţi hidrodinamice. Pe secţiunea verticală A este consemnat numai
spaţiul ocupat de roca colectoare. Ea este înconjurată, evident, de rocile
protectoare. Rol protector joacă şi apa din acvifer care delimitează zăcământul
la partea inferioară.
Trebuie menţionat că, deşi nu apare pe figură, aşa cum s-a arătat mai
sus, hidrocarburile sunt totdeauna însoţite de câteva zeci de procente de apă
ireductibilă, cu care coexistă în zona de deasupra limitei apă-ţiţei sau apă-gaze.

167
 Fig. 11.1. Zăcământ stratiform de boltă compartimentat de falii etanşe:
A. Secţiune verticală I – I’. B. Proiecţie în plan orizontal.
F2, F1 - falii; a-b - limita apă-ţiţei.

Observaţiile referitoare la rocile zăcămintelor de hidrocarburi sunt

valabile şi pentru celelalte zăcăminte de substanţe minerale utile fluide: ape
minerale, ape geotermale, dioxid de carbon etc.

Întrebări şi probleme

1. Care sunt definiţiile zăcămintelor de hidrocarburi?

2. Faceţi o paralelă între cele două definiţii ale zăcămintelor de hidrocarburi.
3. Care sunt proprietăţile esenţiale ale rocilor colectoare? Dar a rocilor protectoare?
4. Cum se explică raportul diferit dintre numărul de zăcăminte şi resursa conţinută
pentru cele trei tipuri de roci colectoare?
5. De ce rocile carbonatice pot fi uneori roci colectoare şi alteori roci protectoare?
6. Ce caracteristică a zăcământului poate compensa o porozitate mică a rocii
colectoare pentru ca acumularea să fie suficient de mare?

168
 Capitolul 12

Procese elementare de formare

şi transformare a rocilor de zăcământ

12.1. Generalităţi
Formarea rocilor sedimentare şi transformările pe care acestea le
suferă reprezintă un proces îndelungat i extrem de complex. Petrologia
rocilor sedimentare studiază pe larg acest proces. În capitolul de faţă sunt
trecute în revistă, în modul cel mai succint posibil, câteva aspecte concrete
care au implicaţii majore asupra proprietăţilor rocilor colectoare de
hidrocarburi, privite din punctul de vedere al ingineriei de zăcământ.
Rocile sedimentare sunt formate în urma alterării fizico-chimice a
unor roci preexistente (magmatice, metamorfice, sedimentare cu o participare
cantitativă minimă a materialului cosmic), a transportului materialului
rezultat la distanţe mai mari sau mai mici, a acumulării şi litificării acestui
material. Ele mai pot lua naştere prin precipitarea mineralelor din soluţii
apoase, acumularea şi litificarea produselor de precipitaţie. După formarea
rocilor, transformările nu încetează, dar sunt de mai mică intensitate. În acelaşi
timp, în constituţia rocilor sedi- mentare intră şi materialul organogen -
schelete şi substanţe organice - rezultat din materialul biologic din spaţiul
respectiv.
Interesul cel mai mare pentru ingineria zăcămintelor de hidrocarburi îl
prezintă litificaţia şi epigeneza.
Litificaţia reprezintă totalitatea proceselor care transformă materialul
de sedimentare în roca sedimentară. Există două faze în acest proces:
singeneza, adică totalitatea proceselor de transformare fizică, chimică şi
biologică pe care le suferă materialul în cursul acumulării; diageneza, care
include toate transformările ulterioare sedimentării, prin care ia naştere roca
sedimentară.
Epigeneza cuprinde transformările pe care le suferă roca după
formarea ei ca urmare a modificărilor condiţiilor de presiune şi temperatură, a
acţiunii apelor de circulaţie, ale mişcărilor scoarţei etc.

169
 Delimitarea acestor etape este, într-o anumită măsură, artificială, cu
atât mai mult cu cât procesul de formare a rocilor este foarte îndelungat, iar
condiţiile din mediul de formare se pot schimba dramatic.
Cu riscul de a simplifica, în cele ce urmează vor fi descrise
câteva procese de litificare de interes special pentru configuraţia finală
a spaţiului de pori şi fisuri şi pentru distribuţia mineralelor în rocile
colectoare.

12.2. Transformări care influen ează în mod direct

proprietăţile de colector ale rocilor

Compactarea este o transformare de ordin fizic produsă de presiunea

litostatică şi limitată de presiunea hidrostatică. Diferenţa dintre presiunea
litostatică şi cea hidrostatică poartă numele de presiune efectivă. Sedimentele
iniţiale, destul de afânate, în care granulele reprezintă o fracţie volumică de
0,5…0,7, se tasează pe măsură ce greutatea sedimentelor de deasupra creşte.
Apa este eliminată treptat şi volumul intergranular se micşorează.
Mecanismele prin care se produce compactarea sunt, în linii generale,
următoarele: reaşezarea particulelor, deformarea şi dizolvarea lor parţială.
1. Granulele tind să se reaşeze într-o poziţie cât mai apropiată de
poziţia de stabilitate mecanică, adică aceea în care centrul lor de greutate se
află la cota minimă. Această reaşezare priveşte atât fiecare granulă nesferică,
cât şi ansamblul granulelor. Spre exemplu, în cazul unui agregat de sfere cu
acelaşi diametru (roca fictivă), aşezarea cea mai puţin compactă este aceea a
unei reţele cubice, iar aşezarea cea mai compactă este aceea a unei reţele
tetraedrice. Spaţiul liber dintre sferele rocii fictive se reduce prin reaşezare cu
cca 45%. Reaşezarea granulelor depinde de natura particulelor, de mărimea,
forma şi orientarea lor.

2. Granulele cu rezistenţă mecanică mică se sfărâmă parţial sub

acţiunea tensiunilor generate de presiunea litostatică sau de alte solicitări.
Fragmentele apărute se vor dispersa în spaţiul din jur, ocupându-l parţial.
Granulele mari, din care se desprind fragmentele, se vor apropia între ele,
micşorând volumul intergranular (al porilor). În acelaşi timp, volumul
fragmentului creşte puţin datorită relaxării mecanice, efectul fiind tot unul de

170
micşorare a volumului de pori. Prin sfărâmarea granulelor se micşorează, în
acelaşi timp, şi dimensiunea porilor.

3. Prin deformarea plastică a unor granule, suprafaţa de contact cu

granulele vecine poate fi mai mare şi, în acelaşi timp, se umple, într-o măsură
mai mare sau mai mică, spaţiul dintre granule. Deformarea plastică este
amplificată de creşterea presiunii litostatice şi de scăderea presiunii
hidrostatice (creşterea presiunii efective).

4. Prin dizolvarea parţială a granulelor în punctele de contact, unde

solubilitatea este crescută datorită stării de tensiune a cristalelor din zonele
respective cu câteva ordine zecimale de mărime, are loc o redepunere, sub
formă cristalină sau amorfă, în imediata apropiere, în conformitate cu
parametrii echilibrului din soluţie la condiţiile respective. În felul acesta, este
redusă mărimea spaţiului dintre granule.
Cele patru componente ale procesului de compactare arătate mai sus
sunt schematizate în figura 12.1.
Fisurarea reprezintă un proces complex de rupere a rocii ca urmare a
solicitărilor mecanice la care aceasta este supusă. Rezultatul este crearea unor
spaţii, numite fisuri, cu un grad foarte mare de anizotropie, în sensul că au
dimensiuni foarte mari pe două direcţii (extinderea fisurii) şi o dimensiune
mică pe cea de a treia direcţie (deschiderea fisurii). Procesul este specific
rocilor puternic consolidate, în special rocilor de precipitaţie.

1 2

3 4
Fig. 12.1. Procese elementare de compactare:
1. reaşezare; 2. sfărâmare; 3. deformare plastică; 4. dizolvare-redepunere.

171
 Fisurile au forme şi dimensiuni destul de variate. Există însă o direcţie
predominantă a sistemului de fisuri, în funcţie de direcţia de minimă rezistenţă
din rocă, în raport cu starea de tensiune care provoacă fisurarea.
Principalele cauze care provoacă fisurarea rocilor sunt: mişcările
diastrofice ale scoarţei ce determină cutarea şi falierea; eroziunea stratelor
superficiale care permit expansiunea şi ridicarea stratelor; modificările de
volum din stratele vecine datorită pierderii apei de către marne şi argile sau
răcirii rocilor magmatice din regiune, însoţite de creşteri de volum ale rocilor
fisurabile.
Fisurile sunt de mai multe feluri [4]. Cele care au un spaţiu de
separaţie între blocurile pe care le delimitează sunt denumite fisuri efective.
Mai există: fisuri potenţiale, fără spaţiu liber între blocuri, dar susceptibile de
a se deschide printr-un procedeu de fisurare provocat artificial prin creşterea
suficientă a presiunii hidrostatice sau prin micşorarea presiunii litostatice;
fisuri parţial umplute prin depozite secundare care „tapisează″ pereţii fisurilor
efective; fisuri total umplute de depozite secundare. Existenţa fisurilor efective
este uneori condiţionată de prezenţa fragmentelor de dimensiuni mici
desprinse din rocă în procesul de fisurare. Ele „podesc” fisurile, împiedicând
reapropierea blocurilor după modificarea stării de tensiune care a provocat
fisurarea.

Dizolvarea i depunerea mineralelor în pori şi fisuri este un proces

care are loc în cvasitotalitatea rocilor în perioadele de litificaţie. Mai mult,
astfel de procese pot avea loc chiar şi în cursul exploatării zăcămintelor prin
modificarea condiţiilor de echilibru dintre rocă şi apa de zăcământ sau
diversele soluţii injectate în zăcământ în cursul exploatării.

Cele două procese, dizolvarea şi depunerea, au efecte contrare asupra

dimensiunii porilor şi fisurilor. Prin acest proces este posibilă chiar iniţierea
formării unor fisuri. După cum s-a menţionat deja, fisurile pot fi parţial sau
total închise prin depunere secundară. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu
porii.

Un alt rezultat este, după opinia autorului [6], o „nivelare” a

compoziţiei mineralogice a pereţilor porilor şi fisurilor, adică o uniformizare a
compoziţiei mineralogice a rocii în imediata apropiere a porilor şi fisurilor.
Această uniformizare se realizează pe două căi.

172
 1. Prin dizolvare, mineralele mai solubile în condiţiile date vor trece în
soluţie. Zona afectată va fi mai săracă în mineralele mai solubile şi mai bogată
în mineralele mai puţin solubile.
2. Ca urmare a precipitării selective a mineralelor, în sensul că se
depun minerale care au solubilitatea cea mai mică în condiţiile date, se
formează un înveliş, care are o compoziţie mineralogică mai uniformă decât
înaintea procesului de depunere.
Măsura în care acest înveliş este mai gros sau mai subţire, mai mult
sau mai puţin continuu, este mai greu de precizat, deşi cercetarea mineralogică
poate stabili acest lucru.
Modificările de compoziţie mineralogică ale rocii în învelişul porilor şi
fisurilor au o importanţă specială, în sensul că interacţiunea dintre fluide şi
rocă se produce cu mineralele de pe suprafaţa internă a rocii şi nu cu
mineralele aflate dincolo de această suprafaţă. Efectul naturii mineralogice a
suprafeţei interne a rocii asupra interacţiunii cu fluidele de zăcământ şi cu cele
injectate va fi discutată pe larg în capitolele 23 şi 26.

Întrebări şi probleme
1. Care sunt etapele de formare a rocilor detritice? Dar a rocilor de precipitaţie?
2. Ce reprezintă litificaţia?
3. Roca fictivă modelează o rocă detritică sau una de precipitaţie?
4. Care este efectul compactării asupra capacităţii de înmagazinare a rocilor
detritice?
5. De ce se produce fisurarea rocilor?
6. Care sunt tipurile de fisuri?
7. Care este importanţa fisurării rocilor pentru procesul de formare a zăcămintelor?
8. De ce se dizolvă sau mineralele în apa de contact? De ce se depun?
9. Cum se modifică proprietăţile rocilor datorită dizolvării, respectiv a depunerii
mineralelor?

173
 Capitolul 13

Compoziţia mineralogică a rocilor

de zăcământ

13.1. Generalităţi
Rocile de zăcământ (colectoare şi protectoare), de o mare varietate,
conţin o gamă largă de minerale în proporţii foarte diferite. În rocile de
zăcământ sedimentare, frecvenţa cea mai mare o au silicea, mineralele
carbonatice şi mineralele argiloase. Celelalte tipuri de roci prezintă interes mic
pentru ingineria de zăcământ, de aceea vor fi omise din discuţie.
Existenţa unor roci cu aceeaşi compoziţie mineralogică în două
zăcăminte este practic imposibilă. Chiar şi în cuprinsul zăcământului
există variaţii de litofacies mai mari sau mai mici.

Numărul mare de roci de zăcământ impune o clasificare a lor. În

literatura de specialitate sunt propuse mai multe clasificări ale rocilor, cu
diferite grade de complexitate [4, 7, 8, 9]. Pentru interesul ingineriei de
zăcământ, vom prezenta o adaptare a clasificării lui Krumbein i Slos într-o
reprezentare Gibbs-Rozeboom, în figura 13.1.
Domeniile din triunghiul de compoziţie reprezentat în figura 13.1, cu
denumirile aproximative din legendă, nu sunt strict delimitate, deşi sunt trasate
linii de demarcaţie între ele. Cele trei linii din apropierea laturilor triunghiului
se află la o distanţă de 0,1 din înălţimea triunghiului (ceea ce corespunde unui
conţinut de 10% pentru mineralul în cauză). Celelalte două sunt o linie
mijlocie, respectiv o mediană. Spre exemplu, domeniile 1, 2, 4 i 6 reprezintă
roci cu un conţinut mai mic de 10% în minerale argiloase. Acestea sunt rocile
colectoare tipice, cu observaţia că rocile cu un conţinut foarte mare de
carbonaţi trebuie să fie fisurate. Celelalte, definite aproximativ prin

174
 Fig. 13.1. Clasificarea rocilor de zăcământ după compoziţia mineralogică:
1. calcar; 2. calcar grezos; 3. calcar grezos-marnos; 4. gresie;
5. argilă marnoasă; 6. nisip; 7. nisip argilos; 8. şist argilos; 9. argilă;
10. gresie marnoasă; 11. argilă marnoasă; 12. calcar grezos-marnos.

restul domeniilor, sunt roci protectoare, cu unele excepţii, cum ar fi marnele

fisurate sau nisipoase care pot avea proprietăţi de roci colectoare.
În subcapitolele următoare vor fi analizate, succint, proprietăţile celor
trei grupe de minerale menţionate, împreună cu proprietăţile pe care le conferă
rocilor în care se găsesc.

13.2. Silicea (SiO2) B B

Componentul cel mai important al rocilor nisipoase şi al gresiilor este

silicea, mai ales sub formă de cuarţ. Opalul şi calcedonia sunt subordonate.
Originea silicei este eruptivă sau metamorfică, dar poate rezulta şi în urma
proceselor de precipitaţie chimică şi biogenă în cursul litificării.
După Pettijohn [7], silicea sedimentară apare sub formă de cuarţ şi
calcedonie clastice cu dimensiuni cuprinse între 0,0625 mm şi 2 mm, iar
silicea chimică apare sub formă de cuarţ secundar, calcedonie şi opal ca
ciment sau material de silicifiere a resturilor organice.
Dintre proprietăţile fizice interesează, mai ales, dimensiunea şi
distribuţia pe dimensiuni a granulelor (v. cap. 12), care au o influenţă mare
asupra permeabilităţii şi porozităţii. Forma este mai puţin importantă. În
schimb, modul de aşezare a granulelor influenţează destul de mult proprietăţile
rocii pe care o formează. Densitatea cuarţului este cuprinsă între 2590 si 2670
kg/m3, în funcţie de sistemul de cristalizare, iar duritatea pe scara lui Mohs
P P

este de 7.

175
 Aceste caracteristici prezintă importanţă mai ales în extracţia ţiţeiului
şi gazelor. Apariţia viiturilor de nisip, când roca este neconsolidată, duce la
complicaţii din cauza depunerilor pe talpa sondei sau a acţiunii abrazive
asupra materialului tubular şi a pompelor de extracţie.
Solubilitatea silicei în apă este foarte redusă la temperaturi obişnuite,
de ordinul a 0,5…6 ppm (părţi pe milion, 1 ppm = 0,0001%). Ea poate trece ca
atare în soluţie sau prin alterarea chimică a silicaţilor, în ambele cazuri sub
formă coloidală. Dizolvarea şi precipitarea silicei sunt fenomene complexe,
incomplet cunoscute. Echilibrul de dizolvare depinde în primul rând de
temperatură şi se stabileşte într-un timp de ordinul multor zeci de mii de ani
sau chiar mai mult. Cuarţul şi celelalte varietăţi de silice fac parte din
categoria celor mai stabile minerale, atât din punct de vedere termodinamic,
cât şi chimic. Cu toate acestea, în medii bazice, dar şi în medii acide, ele pot
suferi transformări reversibile sau ireversibile, ca urmare a unor reacţii
chimice. Vor fi citate două astfel de transformări.
1. Reacţia cu acidul fluorhidric decurge astfel [10]:

SiO2 + 4 HF → SiF4 + 2 H2O

B B B B B B

Tetrafluorura de siliciu, SiF4, poate suferi două transformări, după cum

B B

există sau nu un exces de HF:

SiF4 + 2 HF → H2SiF6
B B B B B B

sau
SiF4 + 4 H2O → H4SiO4 + 4 HF
B B B B B B B B

Aceste reacţii au loc în cursul operaţiilor de acidizare a stratelor

productive care au ca obiectiv îndepărtarea blocajului din zona vecină sondei
sau creşterea permeabilităţii rocii colectoare pe o distantă mică în jurul sondei.
Numai că acidul silicic, H4SiO4, este un precipitat cu efect contrar celui
B B B B

scontat. Având o structură de gel, acidul silicic reprezintă un agent de blocare

a porilor. De aceea, reacţia trebuie riguros controlată, astfel încât echilibrul din
sistem să fie condus spre formarea hexafluorurii acide de siliciu, H2SiF6 , care B B B B

este solubilă în apă, astfel ca ea să poată fi eliminată împreună cu ceilalţi

produşi de reacţie, după terminarea operaţiei. O posibilitate de a micşora
viteza de reacţie a acidului fluorhidric este adaosul de clorură de aluminiu,
AlCl3. Pentru detalii, vezi [11].
B B

176
 2. Dizolvarea în mediu alcalin se produce în timpul injecţiei soluţiilor
alcaline. Acestea au drept scop creşterea factorului de extracţie a ţiţeiului din
zăcământ prin scăderea substanţială a tensiunii interfaciale apă-ţiţei. Reacţia
este controlată îndeosebi de pH-ul soluţiei.
Spre deosebire de acidizare, care are loc într-un volum de rocă extrem
de mic faţă de volumul zăcământului, injecţia de soluţii alcaline se face într-un
volum de rocă cu mult mai mare. În plus, soluţia alcalină atacă silicaţii şi
alumino-silicaţii. Reacţia este mult influenţată de mineralizaţia apelor de
zăcământ. Trecerea silicei în solu ie este nedorită pentru că duce la un
consum inutil de substanţă utilă (NaOH). De aceea se iau anumite măsuri
pentru a o limita.

3.3. Minerale carbonatice

Rocile de zăcământ conţin minerale carbonatice într-o gamă variată şi
în proporţii diverse, fie ca minerale principale, fie ca minerale subordonate.
Foarte puţine roci de zăcământ sunt lipsite complet de minerale carbonatice.
Cea mai mare parte a carbonaţilor sunt de precipitaţie chimică şi biogenă.
Carbonaţii există şi ca minerale primare clastice, dar într-o măsură mai mică.
Mineralele carbonatice se găsesc foarte rar în stare pură, deşi la
examenul microscopic în lumină polarizată se prezintă cu acest aspect. În
realitate, fiecare mineral poate îngloba, sub formă de soluţie solidă, un alt ion,
rezultatul fiind o deformare a reţelei cristaline, fără a-i modifica natura. Peste
o anumită limită a concentraţiei ionului străin, se formează alte cristale. Spre
exemplu, calcitul poate îngloba pâna la 8% masic magneziu şi în aceeaşi
proporţie fier [12].
Rocile carbonatice sunt alcătuite în cea mai mare parte din minerale
carbonatice. Ele mai conţin minerale argiloase, cuarţ şi altele. Din acest motiv,
clasificarea rocilor carbonatice este dificilă.
Pentru ingineria de petrol prezintă interes acele criterii care au în
vedere calitatea acestora de roci colectoare sau protectoare. Astfel, calcarele
(cu peste 90% calcit) şi dolomitele (cu peste 90% dolomit) şi cu un conţinut
sub 5 – 10% minerale argiloase pot constitui roci colectoare, în măsura în care
sistemul de fisuri este suficient de bine dezvoltat. La fel şi rocile intermediare:
calcarul dolomitic şi dolomitul calcaros.

177
 Mineralele carbonatice au unele proprietăţi specifice care le
individualizează în raport cu alte minerale. Pe de altă parte, fiecare mineral
carbonatic are proprietăţi care îl deosebesc de celelalte minerale ale grupei.
Dintre proprietăţile generale ale mineralelor carbonatice pot fi menţionate:
reacţia cu acizi, disocierea termică, birefringenţa ridicată, solubilitatea în apă.
Carbonaţii cei mai frecvenţi din rocile de zăcământ sunt următorii:
CaCO3 (calcit, aragonit, vaterit), CaMg(CO3)2 (dolomit), FeCO3 (siderit),
B B B B B B B B

CaFe(CO3)2 (ankerit), MnCO3 (rodocrozit). În figura 13.2 este ilustrată

B B B B B B

frecvenţa acestor minerale în rocile carbonatice într-o reprezentare Gibbs-

Rozeboom. Zona haşurată reprezintă proporţiile cel mai des întâlnite în rocile
colectoare, iar zona punctată combinaţiile mai rare. Identificarea mineralelor
unei roci este o operaţie absolut necesară. Studiul secţiunilor subţiri în lumină
polarizată reprezintă o metodă clasică indispensabilă. Birefringenţa ridicată a
mineralelor carbonatice uşurează mult identificarea lor. Indicii de refracţie ale
celor mai importante minerale carbonatice sunt daţi în tabela 13.1.
O proprietate importantă a mineralelor carbonatice o reprezintă
solubilitatea în apă. În absenţa dioxidului de carbon, concentraţia mineralelor
carbonatice este de ordinul a câtorva unităţi sau zeci de ppm. Spre exemplu,
pentru calcit este de cca 34 ppm. Prezenţa dioxidului de carbon în soluţie, care
se disociază în ioni de de H+ şi HCO-3 declanşează reacţia cu carbonaţii. Iau
P P P PB B

naştere dicarbonaţii

178
 Fig. 13.2. Con inutul în minerale carbonatice al rocilor carbonatice [12].

Tabela 13.1. Principalele proprietăţi ale mineralelor carbonatice

Indicele de Indicele de Densitatea, Temperatura
Mineralul refracţie pentru refracţie pentru kg/m3 P P de disociere
raza ordinară raza termică, 0C P P

extraordinară
Calcit 1,658 1,486 2720-2740 960-990
Aragonit 1,685 1,530 2930-2950 970-980
Dolomit 1,682 1,503 2850-2950 760-780 şi
910-930
Siderit 1,783 1,633 3700-3900 540-580
Ankerit 1,741 1,536 2950-3100 780-830 şi
880-920
Magnezit 1,704 1,515 2900-3100 640-700
Rodocrozit 1,814 1,596 3450-3600 580-620

corespunzători, cu mult mai solubili. Cu cât presiunea parţială a CO2 este mai B B

mare, cu atât creşte solubilitatea mineralelor carbonatice.

Importanţa fenomenului a fost deja menţionată în capitolul 12,
în legătură cu procesele de litificare. Pentru exploatarea zăcămintelor
de hidrocarburi, acest fenomen se manifestă în două circumstanţe: în
procesul de extracţie prin depunerea de carbonaţi şi în procesul de
injecţie a dioxidului de carbon sau a apei carbonatate în zăcământ, prin
dizolvarea carbonaţilor.
În timpul exploatării zăcămintelor, apa de zăcământ devine
suprasaturată în carbonaţi ca urmare a scăderii presiunii. Curgerea continuă a
acestei soluţii suprasaturate prin echipamentul de producţie determină
creşterea unui strat dens de cristale, în special de carbonat de calciu (datorită
solubilităţii mai scăzute). Fenomenul este cu atât mai important cu cât debitul
de apă liberă este mai mare. El poate avea loc în perforaturi, în vecinătatea
sondei şi chiar în stratul productiv. Prevenirea fenomenului este dificilă, însă
posibilă prin introducerea unor agenţi care menţin ionii de calciu în soluţie,
cum ar fi polifosfaţii, iar combaterea se poate face printr-o acidizare, adică
introducerea unei soluţii acide în sondă sau, după caz, şi în zăcământ, cu
scopul de a dizolva carbonaţii formaţi.
Injecţia de dioxid de carbon în zăcământ are drept scop creşterea
factorului de extracţie a ţiţeiului prin diferite mecanisme care nu vor fi
discutate aici (v. [13]). Un efect secundar îl constituie dizolvarea unei mici

179
fracţii din mineralele carbonatice din rocă, cu influenţă pozitivă asupra
capacităţii de curgere a rocii. Acelaşi efect îl are şi injecţia de apă carbonatată
care însoţeşte de obicei injecţia de dioxid de carbon în zăcământ.
Dintre proprietăţile mineralelor carbonatice, interesul cel mai mare îl
prezintă reacţia cu acizii. Reacţia are loc atât cu acizii anorganici (HCl, HF,
H3PO4 etc.), cât şi cu acizii organici (CH3-COOH, H-COOH etc.). Principala
B B B B B B

diferenţă constă în aceea că viteza de reacţie cu acizii anorganici este mult mai
mare decât cea cu acizii organici. În plus, acizii anorganici intră în reacţie şi cu
alte minerale (silicea, mineralele argiloase), şi cu echipamentul metalic cu care
vin în contact.
Reacţiile tipice sunt următoarele:

CaCO3 + 2 HCl → CaCl2 + CO2 + H2O

B B B B B B B B

CaCO3 + 2 CH3-COOH → Ca(CH3-COO)2 + CO2 + H2O

B B B B B B B B B B B B

Produşii de reacţie sunt solubili, ceea ce face ca în urma acestei reacţii,

o parte din volumul de roca să fie transferat în soluţie. Astfel, scade volumul
de minerale şi, prin compensaţie, creşte volumul porilor şi al fisurilor, în
special prin creşterea dimensiunii lor şi prin crearea unor căi de acces către
porii necomunicanţi.
Din punct de vedere practic, reacţia carbonaţilor cu acizi este folosită
în trei scopuri: 1) dozarea mineralelor carbonatice din roci 2) curăţirea sondei
i a perforaturilor de depuneri sau de particule solide rămase din timpul
forajului, completării sau al diferitelor operaţii din sondă şi 3) refacerea sau
creşterea productivităţii sau injectivităţii sondelor.
Dozarea carbonaţilor din roci este o problemă de chimie analitică,
astfel că nu o vom discuta aici. Câteva particularităţi vor fi precizate la sfîrşitul
acestui capitol.
Curăţirea sondei şi a perforaturilor prin ceea ce se numeşte baie acidă
constă în introducerea unei soluţii acide în sondă, aşteptarea unui anumit timp
pentru reacţie şi îndepărtarea soluţiei rezultate. Natura şi concentraţia acizilor
folosiţi sunt determinate de natura materialului ce trebuie îndepărtat, de
cantitatea de material solubil, de condiţiile de temperatură din sondă etc.
Acidizarea zonei de strat din jurul sondelor reprezintă, din punct de
vedere economic, cea mai importantă aplicaţie a proprietăţii mineralelor
carbonatice de a reacţiona cu acizii. Aceasta constă în parcurgerea a trei etape:

180
1) introducerea unei recepturi de acidizare în sondă şi injectarea ei în
zăcământ; 2) realizarea unei pauze de reacţie, adică închiderea sondei cât
timp are loc reacţia chimică între acizii introduşi şi mineralele componente ale
rocii; 3) extragerea produşilor de reacţie şi reluarea producţiei sau injecţiei.
Receptura de acidizare cuprinde mai multe dopuri de soluţie, între care
soluţia acidă, formată din unul sau mai mulţi acizi, este cea mai importantă.
Literatura de specialitate care tratează această problemă este deosebit de vastă.
Vom cita numai sintezele pe această temă, între care şi realizările colectivului
de Fizica Zăcămintelor de Hidrocarburi din UPG care are unele priorităţi în
domeniu [14, 15, 16].
Proiectarea tratamentelor de acidizare are în vedere o serie întreagă de
factori care influenţează eficienţa procesului, măsurabilă prin creşterea
productivităţii sau a injectivităţii sondelor. Între aceştia se menţionează:
compoziţia mineralogică a rocii (în special, dar nu numai, conţinutul în
minerale carbonatice), distribuţia mineralelor în rocă, mai ales din punctul de
vedere al accesului soluţiei la aceste minerale, neuniformitatea rocii, în special
existenţa unor zone cu capacitate mare de curgere care pot determina
canalizarea soluţiei şi atacul neuniform pe grosimea stratului productiv.
Viteza de reacţie, pe lângă natura acidului i a rocii, depinde într-o
măsură importantă de temperatura de zăcământ. O influenţă mare o au i
starea de saturaţie a rocii, prezenţa unui blocaj în zona din jurul sondei, natura
acestui blocaj, prin aceea că limitează, într-o măsură mai mare sau mai mică,
accesul liber al soluţiei acide pe suprafaţa internă a rocii.
Proiectarea tratamentelor de acidizare se face în mod diferit pentru
gresii şi pentru roci carbonatice. În primul caz se are în vedere dizolvarea
carbonaţilor dar şi a altor minerale, chiar a silicei, iar în al doilea caz numai
dizolvarea carbonaţilor. Prezenţa mineralelor argiloase necesită corecturi
suplimentare pentru receptura de acidizare, cu scopul de a limita schimbul
ionic i hidratarea suplimentară a acestora (v. cap. 13.3).
Aspectul primordial de care trebuie să se ţină seama în alegerea
acidului, a concentraţiei, a volumului şi a debitului de injecţie îl reprezintă
volumul de rocă avut în vedere şi fracţia de minerale care va fi dizolvată din
acest volum de rocă. Este uşor de intuit că lângă sondă fracţia de minerale
dizolvate va fi mai mare pentru că această zonă este în permanenţă alimentată
cu soluţie proaspătă. În zonele mai depărtate, pe lângă scăderea concentraţiei

181
soluţiei, sunt împinşi şi produşii de reacţie. Aceşti produşi inhibă reacţia,
conform legii acţiunii maselor (creşterea concentraţiei în produşi de reacţie
reduce viteza de reacţie) şi limitează accesul acidului la suprafaţa rocii.
Efectul acidizării este mai mare în cazul dizolvării parţiale a
mineralelor pe o rază mare decât în cazul dizolvării cvasitotale a mineralelor
în zona din jurul sondei. Explicaţia este mai complexă şi ţine de domeniul
hidraulicii subterane [17]. De aceea, viteza de reacţie trebuie bine controlată.
Acest control este posibil dacă se cunoaşte foarte bine cinetica reacţiei de
acidizare. Modelele teoretice au o valoare destul de limitată, deoarece factorii
care intervin sunt foarte numeroşi: temperatura, presiunea, compoziţia
mineralogică, permeabilitatea, anizotropia, neuniformitatea etc. Toate acestea
fac necesară realizarea de teste pe carote în condiţii cât mai apropiate de cele
din zăcământ.
Dintre aditivii introduşi în receptura de acidizare se menţionează:
inhibitorii de coroziune, cu rolul de a proteja echipamentul prin care circulă
soluţia acidă, întârzietorii de reacţie, de obicei substanţe cu capacitate mare de
adsorbţie pe suprafaţa rocii (alchil-aril sulfonaţi, amine acrilate, alcooli poli-
etoxilaţi) cu rolul de a limita reacţia violentă în zona din imediata apropiere a
sondei, agenţi de chelare cu rolul de a împiedica apariţia precipitatelor
provenite din reacţiile secundare.
Reacţiile secundare constau în dizolvarea altor minerale, dar şi a
carbonaţilor de fier, cu apariţia unor substanţe cu efect contrar celui scontat.
Dintre acestea, mai importante sunt cele de precipitare a fierului:

2FeCl3 + 3CaCO3 + (2n+3) H2O → 3CaCl2 + 2 Fe(OH)3 ⋅ n H2O + 3CO2

B B B B B B B B B B B B B B

FeCl2 + CaCO3 + (n + 1) H2O → CaCl2 + Fe(OH)2 ⋅ n H2O + CO2

B B B B B B B B B B B B B B

Datorită asocierii unei cantităţi însemnate de apă, cei doi hidroxizi de

fier au un volum de 10…100 ori mai mare decât volumul lor în stare
nehidratată. Se prezintă sub formă de gel, cu tensiuni de forfecare relativ mari,
ceea ce face practic imposibilă deplasarea lor prin porii rocii. Se produce un
puternic blocaj al zonei în care s-au format.
Pe lângă roca colectoare fierul poate avea multiple provenienţe: apa de
preparare a soluţiei, recipienţii în care se prepară soluţia, materialul tubular
prin care circulă soluţia etc. Dacă în sonda care urmează să fie supusă unui
tratament de acidizare a fost injectat un volum mare de apă (cazul sondelor de

182
injecţie), atunci este posibil ca în porii rocii să fie transportată o cantitate
apreciabilă de fier provenit din echipamentul de injecţie şi din materialul
tubular din sondă.
Dintre cele două reacţii, prima este cea mai probabilă deoarece
hidroxidul feric poate lua naştere la un pH scăzut, de ordinul a 2…3, pe când
hidroxidul feros se formează la un pH de peste 7. La periferia zonei de atac,
unde concentraţia în acid scade foarte mult, soluţia devine slab acidă, pH-ul
creşte până la valori de ordinul a 6...7. Aici, condiţiile de precipitare sunt cele
mai favorabile.
După cum s-a menţionat, o sursă de fier o reprezintă chiar mineralele
din roca colectoare. Dintre acestea, o particularitate interesantă o prezintă
mineralele carbonatice „neferoase”, cum sunt calcitul şi dolomitul. Aşa cum
s-a arătat într-un paragraf anterior, ambele pot include în reţeaua lor până la
8% (masic) fier fără ca structura lui cristalină să se schimbe. Aceasta
echivalează cu cantităţi de fier de ordinul tonelor în roca afectată de soluţia
acidă! Este uşor de calculat, dar şi de intuit cantitatea uriaşă de gel ce se poate
forma.
Reacţii secundare asemănătoare poate produce şi aluminiul, cu efecte
comparabile cu cele ale fierului. Aluminiul provine din aluminosilicaţii din
roca colectoare.
Soluţionarea problemelor ridicate de precipitarea fierului şi
aluminiului este esenţială pentru succesul tratamentelor chimice ale
formaţiunilor productive. În caz contrar, creşterea de debit obţinută nu justifică
cheltuielile aferente operaţiei. Mai mult decât atât, sunt semnalate numeroase
cazuri în care, în loc ca debitul sondei să crească, acesta a scăzut, pierderile
economice fiind importante.
O cale de blocare a apariţiei precipitatelor de fier şi aluminiu este
suprimarea pauzei de reacţie [14]. În felul acesta acidul nu se consumă
complet, iar pH-ul nu creşte peste pragul de amorsare a reacţiilor secundare.
Metoda este susceptibilă de aplicare numai la adâncimi mici (până la 1000 -
1500 m), unde, datorită temperaturii relativ scăzute, reacţiile sunt mai lente.
Pentru adâncimi mari, soluţia problemei este mai complexă. În primul rând
trebuie suprimate sursele externe de fier. În al doilea rând, se folosesc agenţi
eficienţi de sechestrare a fierului şi aluminiului.

183
 Din cele câteva observaţii făcute în paragrafele anterioare, se poate
intui faptul că proiectarea unui tratament de acidizare este un demers complex
şi necesită o largă investigare a condiţiilor în care se desfăşoară reacţiile. Din
nefericire, există o tendinţă destul de marcată printre inginerii practicieni de a
simplifica lucrurile, concretizată mai ales prin ideea de a extinde folosirea
unor recepturi de acidizare cu rezultate bune în unele sonde şi la alte sonde de
pe aceeaşi structură sau, mai grav, de a folosi reţete-tip. Experienţa a arătat că
există un anumit risc chiar şi în cazul în care se respectă toate regulile de
stabilire a recepturii şi a tehnologiei de acidizare. Acest risc este determinat de
numeroşii factori aleatori care intervin, între care nereprezentativitatea
carotelor. Riscul este înzecit în cazul în care se procedează prin analogie cu
situaţii asemănătoare.
Fără a exagera, putem afirma că este dificilă stabilirea reţetei chiar şi
pentru o singură sondă, din cauza compoziţiei mineralogice uneori foarte
diferite pe intervalul perforat. Dacă adăugăm faptul că sunt numeroase cazurile
când sunt deschise concomitent mai multe formaţiuni productive, rezultă cât
de dificilă este decizia în cazul unei operaţii de acidizare.
O altă proprietate a mineralelor carbonatice este disocierea termică,
adică descompunerea lor în oxidul metalului şi în dioxid de carbon, la presiuni
şi temperaturi specifice. Reacţia tipică este următoarea:
CaCO3 → CaO + CO2
B B B

Temperatura de disociere a principalelor minerale carbonatice la

presiune atmosferică este dată în tabela 13.1.
Această reacţie stă la baza metodei de analiză termică ponderală a
probelor de rocă pentru identificarea şi dozarea mineralele carbonatice.
Metoda constă în măsurarea pierderii în greutate a probei în timpul încălzirii şi
înregistrarea temperaturilor la care are loc această pierdere. Pierderea de masă
reprezintă masa dioxidului de carbon degajat la temperatura de disociere a
fiecărui mineral. Masa de mineral, exemplu pentru calcit, se poate determina
cu relaţia:

mCaCO3 = mCO2 (MCaCO3/MCO2)

B B B B B B B B (13.1)

În această relaţie m reprezintă masa, iar M, masa moleculară, care se

cunosc. Masa de dioxid de carbon se măsoară. Un aparat conceput de prof.
G. Manolescu este prezentat în [18].

184
 O proprietate interesantă a rocilor carbonatice o reprezintă
comportarea la solicitări exterioare şi anume aceea de a se fisura. Pentru a
studia comportarea rocilor carbonatice la acţiunea forţelor exterioare, să
considerăm un experiment clasic de solicitare triaxială pe probe cilindrice care

se supun unei forţe axiale (care determină efortul unitar maxim σ1) şi unei
B B

presiuni laterale (care determină valori egale pentru cele două eforturi minime

σ2 şi σ3), ca în figura 13.3.

B B B B

Procedeul general constă în aplicarea unei presiuni laterale şi creşterea

forţei axiale, măsurând deformarea până la apariţia fisurilor.

Fig. 13.3. Incercarea unei probe cilindrice la solicitare triaxială.

În figura 13. 4 sunt ilustrate câteva moduri de comportare

la fisurare în funcţie de presiunea laterală. Valorile indicate nu sunt
generale. Ele se referă la un experiment particular. Se observă că la
presiuni laterale mici (sub 35 bar) fisurile sunt neregulate (cazul 1, fig.
13.4). La presiuni laterale ceva mai mari, fisurarea se produce după o
direcţie preferenţială, cu un unghi mai mare faţă de axă (cazul 2).
Peste o anumită presiune laterală (200 bar pentru cazul analizat), apar
fisuri simetrice, reducerea înălţimii probei fiind semnificativă (cazul 3).
La creşteri mai mari ale presiunii laterale apar fisuri conjugate,
concomitent cu scăderea sensibilă a înălţimii probei (cazul 4). La
presiuni laterale foarte mari, fisurile nu se mai dezvoltă.

Cazul 1 Cazul 2 Cazul 3

185
 Cazul 4 Cazul 5

Fig. 13.4. Rezultatele încercărilor la solicitare triaxială

a probelor cilindrice de roci carbonatice (σ este măsurat în bari) [19].

Identificarea şi dozarea mineralelor carbonatice din rocile de

zăcământ se face prin mai multe metode. În cazul în care numărul de specii de
minerale carbonatice este mic nu sunt dificultăţi majore în stabilirea fracţiilor
de minerale carbonatice. Dacă acest număr este mai mare, ceea ce se întâmplă
de regulă, precizia determinărilor suferă. Să mai adăugăm şi faptul că minerale
carbonatice sunt întotdeauna însoţite de o serie întreagă de alte minerale.
Metodele fizice folosite sunt, în general, comune cu cele pentru alte
minerale: examenul microscopic în lumină polarizată al secţiunilor subţiri,
analiza Röentgen, analiza termică ponderală i diferenţială, analiza
spectroscopică în infraroşu, analiza cu microscopul electronic, tomografia
computerizată cu raze X. Pentru detalii, vezi [9].
Metodele chimice permit determinarea globală a conţinutului în
carbonaţi măsurând masa de dioxid de carbon degajată prin reacţia cu acizi sau
obţinerea de informaţii asupra distribuţiei mineralelor în rocă prin atacul cu
acizi şi folosirea coloranţilor.
Distribuţia carbonaţilor în rocă prezintă interes atât pentru mineralogi
şi geologi, cât şi pentru inginerii care proiectează operaţiile de acidizare sau
cei interesaţi de structura spaţiului de pori (formă, dimensiune, interconexiune
ş.a.), pentru realizarea unor modele de curgere şi dezlocuire.

Aplicaţia 1
O probă de rocă cu masa m = 5 g a fost supusă analizei termice ponderale pentru
determinarea conţinutului în minerale carbonatice. Variaţia masei Δmi cu temperatura T
B B

este dată în tabela de mai jos:

T, 0C
P P 520 ~560 ~640 ~775 ~970
m, g 5,0 4,921 4,890 4,689 3,980

186
 Δmi, g B B 0 0,079 0,031 0,201 0,709
mi, g B B 0 0,205 0,060 0,421 1,61
gi, %
B B 0 4,10 1,20 8,42 32,20

Să se determine speciile de minerale, masa mi şi fracţia masică gi a fiecărui B B B B

mineral.
Răspuns
În ordine, conform tabelei 13.1, mineralele sunt următoarele: siderit, magnezit,
dolomit şi calcit. Folosind relaţia (13.1), rezultă valorile din tabelă pentru masa de
mineral, respectiv pentru fracţia masică. Prin însumare, rezultă fracţia totală de minerale
carbonatice care este de 45,92%.

Aplicaţia 2

O probă de rocă cu masa m = 0,514 g este supusă atacului cu acid clor-hidric în

urma căreia masa scade cu ms = 0,1617 g. Din analiza chimică a rezultat că fracţiile
B B

masice de fier, calciu şi magneziu sunt de 29,7%, 61,77% şi, respectiv, 8,53%. Să se
determine fracţiile masice ale celor trei carbonaţi din rocă.
Răspuns
Se determină mai întâi masele mi de fier, calciu şi magneziu. Împreună,
B B

reprezintă 0,1617 g, adică masa dizolvată. Din raportul stoichiometric rezultă masa de
M CaCO3
carbonat, mci (de exemplu, mCaCO3 = mCa ), apoi fracţia masică gci şi fracţia
M Ca
B B B B

masică din total rocă gi. Datele sunt în tabela de mai jos. Rezultă că restul mineralelor din
B B

rocă reprezintă 23,09%.

mi , g
B B mci , g
B B gci,%B B gi,%
B B

Fe 0,04805 0,0985 24,91 19,16

Ca 0,09985 0,249 62,97 48,44
Mg 0,0138 0,0479 12,12 9,31

13.4. Minerale argiloase P P

În urma proceselor de alterare fizico-chimică a rocilor eruptive şi

metamorfice (şi chiar sedimentare) ia naştere o grupă foarte numeroasă de
minerale, între cele mai importante din categoria rocilor sedimentare, cea a
filosilicaţilor. Aceştia reprezintă aluminosilicaţi cu un conţinut semnificativ de
magneziu sau/şi fier.
Cel puţin jumătate din mineralele argiloase din scoarţa terestră o
reprezintă illitele, urmate, în ordine descrescătoare, de montmorillonite, illite-
montmorillonite, clorite, caolinite etc.
Pentru geologia petrolului, rocile argiloase, alcătuite în principal din
minerale argiloase, prezintă interes, mai ales, ca roci sursă de petrol şi ca roci

187
protectoare. Pentru ingineria de zăcământ interesul este focalizat asupra
mineralelor argiloase ca minerale subordonate în rocile colectoare, datorită
influenţei lor majore asupra tuturor proprietăţilor acestor roci.
Din punct de vedere petrografic, rocile argiloase sunt agregate de
particule sub forma unor foiţe cu diametrul de sub 2 - 4 μm şi grosimea de
ordinul a 0,1 μm. Dimensiunea redusă este rezultatul unui proces avansat de
diviziune mecanică în procesul de formare a rocilor.
Această caracterizare trebuie privită cu o oarecare grijă, deoarece
particulele de minerale argiloase pot avea şi dimensiuni mai mari (ex.
caolinitele autigenice din gresii), după cum, împreună cu particulele de
minerale argiloase pot coexista particule la fel de mici de cuarţ, oxizi de fier,
titan ş.a.
O consecinţă a gradului mare de diviziune a mineralelor argiloase o
reprezintă suprafaţa lor specifică extrem de mare (zeci sau sute de m2/cm3), cu P P P P

toate implicaţiile aferente (v. cap. 16). O altă consecinţă este aceea că energia
superficială este extrem de mare ceea ce face ca fenomenele de suprafaţă, cum
ar fi adsorbţia, schimbul ionic, hidratarea, să fie mai importante decât la alte
minerale.
Din punct de vedere cristalografic, mineralele argiloase au în
compunere tetraedri de siliciu (T), care reprezintă o structură formată dintr-un
ion de siliciu şi patru ioni de oxigen şi octaedri de aluminiu (O), care
reprezintă o structură formată dintr-un ion de aluminiu şi opt ioni de hidroxil
ca în figura 13.5.

a c

b d
Fig. 13.5. Reprezentarea schematică a unităţilor structurale ale mineralelor argiloase:
a) tetraedrul de siliciu; b) octaedrul de aluminiu;
c) şi d) simbolul unită ilor structurale.

188
 Atât tetraedrii cât şi octaedrii sunt aranjaţi în reţele plane infinite,
conferind mineralului o structură stratificată. Împreună, stratele tetraedrice sau
octaedrice şi interstratele (spaţiile dintre tetraedrii şi/sau octaedrii adiacenţi)
formează o unitate structurală. Tetraedrii sunt legaţi între ei prin trei colţuri
comune (o faţă comună) formând o reţea plană tetragonală sau hexagonală.
Ionii metalici leagă între ele reţelele adiacente de tetraedri de siliciu. Această
legătură este mult mai slabă decât legătura dintre siliciu şi oxigen din cadrul
tetraedrului. Ionii de hidroxil se leagă direct de cationi. Stratele tetraedrice şi
octaedrice sunt cuplate între ele prin intermediul ionilor comuni de oxigen din
vârfurile tetraedrilor, muchea octaedrilor având aceeaşi dimensiune cu distanţa
dintre vârfurile tetraedrilor vecini.
Mineralele argiloase conţin patru moduri de aşezări ale elementelor
structurale menţionate: a) o succesiune regulată de tip TOT (montmorillonit,
saponit, illit); b) o succesiune regulată de tip TO (caolinit); c) o succesiune
regulată formată din diferite combinaţii ale primelor două (clorit); d) o
succesiune neregulată formată din diferite combinaţii ale primelor două
(attapulgit, cu o structură fibroasă). Ultimele două se mai numesc şi minerale
cu interstratificaţie mixtă. Mineralele menţionate în paranteze sunt cele
reprezentative pentru structurile respective, lor adăugându-li-se şi altele (v.
mai jos).
Numărul mare de specii, multiplele asemănări, dar şi deosebiri,
fac dificilă clasificarea acestor minerale. Au fost propuse mai multe
clasificări pe diverse criterii: structurale, genetice, de proprietăţi.
Pentru ingineria de zăcământ este utilă o clasificare mai generală şi,
oarecum, simplificată care are în vedere, în primul rând, comportarea
în mediu apos. Se disting, astfel, trei grupe principale de minerale
argiloase: (a) a montmorillonitului; (b) a illitului; (c) a caolinitului.
a. Grupa montmorillonitului. Aceasta are cea mai mare capacitate de
fixare a apei din mediul de contact dintre toate mineralele argiloase.
Montmorillonitul are o structură regulată de tip TOT, cu caracteristica
pachetului structural de 9,6 Å în absenţa apei. Legătura dintre tetraedrii
adiacenţi se face prin intermediul ionilor schimbabili şi al apei (fig. 13.6).
Formula chimică a montmorillonitului este următoarea: Al 4Si 8 O 20 (OH) 4 . În

natură nu există un mineral care să conţină exact proporţia stoichiometrică

189
descrisă prin formula de mai sus. Siliciul şi aluminiul sunt parţial substituite:
siliciul de aluminiu, iar aluminiul de magneziu, calciu, sodiu, fier etc. În
consecinţă, se foloseşte denumirea

Fig. 13.6. Structura montmorillonitului.

de montmorillonit de sodiu, de calciu etc., în funcţie de ponderea ionilor de

substituţie. Spre exemplu, un montmorillonit dintr-o rocă din zona San
Antonio (SUA) are următoarea formulă [20]:
Al3,12Fe0,24Mg0,64 ][Si7,92 Al0,08 ]O20 (OH) 4 x 80 H2 0 , fiind un montmorillonit

de magneziu. Din această ultimă formulă se poate observa că 1% din siliciul

tetraedric este substituit de aluminiu, iar 22% din aluminiul octaedric este
substituit de 16% magneziu şi 6% fier.
Rezultatul acestor substituţii neechivalente (atât din punctul de vedere
al dimensiunii, cât şi al încărcării electrice) conduce la o deformare a reţelei
cristaline (fără să-i modifice, însă, caracteristica) şi, respectiv, o încărcare
electrică a acesteia. Rapoartele de substituire sunt foarte diferite. Labilitatea
legăturilor intercristaline face ca gradul de diviziune al particulelor de
montmorillonit să fie foarte înaintat, cu toate consecinţele privind suprafaţa
specifică, energia superficială, încărcarea electrică etc.
Împreună cu montmorillonitul, din această grupă mai fac parte
beidellitul, saponitul, nontronitul, hectoritul şi alte minerale cu capacitate
mare de schimb ionic şi de hidratare. După unii autori, saponitul şi hectoritul,
împreună cu încă alte minerale, formează grupa saponitului, înrudită cu cea a
montmorillonitului.

190
 Cele două grupe de minerale argiloase poartă şi denumirea generică de
smectite. Densitatea montmorillonitului este de ordinul a 2000 kg/m3, în P P

funcţie de substituţiile din reţea.

b. Grupa illlitului. Illitul are o structură tristratificată, asemănătoare cu
cea a montmorillonitului, cu deosebirea esenţială că are în compoziţie ionul de
potasiu intercalat între stratele adiacente de tetraedri de siliciu. Acesta
consolidează reţeaua cristalină, atât din punct de vedere mecanic, cât şi fizico-
chimic.
Caracteristica reţelei este de 10 Å. O ilustrare a structurii illitului este
prezentată în figura 13.7. Formula chimică generală a illitului este are o formă
specială: K y (Al4 )(Si8- y Aly )O 20 (OH)4 . Valoarea lui y este cuprinsă între 1 şi

1,5. Acest lucru arată că siliciul este înlocuit de alu-

Fig. 13.7. Structura illitului.

miniu într-o proporţie de ordinul a 10 - 15%. În proporţii diferite şi. În acelaşi

timp mai mici, pot fi substituiţi şi alţi ioni. Spre exemplu, un illit din
localitatea Alexander, Illinois, are următoarea formulă chimică [21]:
K(Al3,1Fe 0,4 Mg 0,5 )(Si 7 Al)O20 (OH) 4 .

Capacitatea de schimb ionic este mai redusă decât la montmorillonit

datorită unui mai bun echilibru electric, creat de prezenţa potasiului. Ca o
consecinţă, diversitatea de compoziţii chimice ale illitului este mult mai
restrânsă, iar capacitatea de hidratare este mai redusă decât cea a
montmorillonitului, în special datorită legăturilor mai puternice dintre stratele
de tetraedrii de siliciu adiacenţi.

191
 Densitatea illitului este de ordinul a 2700 kg/m3. Pe lângă illit, datorită
P P

proprietăţilor asemănătoare, sunt incluse în această grupă micele, hidromicele,

glauconitul în stare avansată de diviziune ş.a.
c. Grupa caolinitului. Caolinitul are o structură bistratificată (TO),
mult mai compactă decât a mineralelor din celelalte două grupe. Caracteristica
reţelei este de 7,2 Å. O schematizare a pachetelor care compun reţeaua
cristalină a caolinitului este prezentată în figura 13.8.
Caolinitul este mult mai stabil faţă de celelalte două minerale descrise
mai sus, atât din punct de vedere mecanic, cât şi fizico-chimic. El are o slabă
capacitate de schimb ionic şi de hidratare. Formula chimică a caolinitului este
următoarea: Al 4Si 4 O10 (OH)8 . Densitatea caolinitului este de cca 2600 kg/m3.P P

Fig. 13.8. Structura caolinitului.

Din această grupă mai fac parte halloysitul, dikitul, nacritul ş.a.
Revenind la proprietăţile generale ale mineralelor argiloase, vor
fi analizate mai jos câteva dintre acestea.
1. Schimbul ionic
Încărcarea electrică a reţelei cristaline a mineralelor argiloase,
ca urmare a substituţiilor izomorfe neechivalente, este esenţială în
comportarea lor faţă de apa de contact şi de cationii din apă.
Încărcarea variază în limite destul de largi:
a) Valoarea zero la caolinit, dikit, serpentină TO, talc, pirofilit TOT;
b) Valori între 0,2 şi 0,6 la montmorillonit, beidellit, nontronit, TOT;
c) Valori între 0,6 şi 0,9 la vermiculit TOT;
d) Valori între 0,5 şi 1 la illit, muscovit TOT;
e) Valori de ordinul a 2 unităţi la mice fragile (fin divizate).
În funcţie de această încărcare, vor fi atraşi mai mulţi sau mai
puţini cationi, iar aceştia vor fi mai mult sau mai puţin schimbabili.

192
Astfel, dacă încărcarea este slabă şi localizată în octaedrii de aluminiu,
cationii vor fi mai uşor schimbili. Pe de altă parte, un ion monovalent
de dimensiune mică va fi capabil să neutralizeze o sarcină locală, pe
când un ion polivalent este relativ liber în interstrat.
Sunt şi ioni care nu pot fi înlocuiţi. Spre exemplu, ionul de
potasiu dintr-un illit nu poate fi schimbat, fiind „îngropat” între stratele
adiacente de tetraedri de siliciu, dimensiunea lui fiind apropiată de cea
a spaţiului pe care îl ocupă.
O menţiune importantă este aceea că schimbul ionic se poate
petrece doar în prezenţa apei.

Un alt mecanism de fixare a ionilor din apa de contact este acela al

echilibrării sarcinilor electrice care rezultă prin fragmentarea reţelei cristaline
(aşa-zisele legături rupte), prin chemosorbţia cationilor din mediu. Este uşor
de dedus că acest mecanism este cu atât mai important cu cât gradul de
diviziune este mai înaintat.
Schimbul ionic nu este un proces ireversibil, dar nici complet
reversibil. Astfel, prin modificarea mediului de contact se produce un transfer
selectiv de ioni între mediu şi mineral. Capacitatea de schimb ionic este un
proces dificil de descris şi, mai ales, de controlat, în special în cazul
contactului concomitent a mai multor minerale argiloase cu mai multe specii
de ioni, aşa cum se întâmplă în zăcămintele de hidrocarburi.
Limitele de variaţie ale capacităţii de schimb ionic sunt foarte
largi, de la câteva miligrame de hidrogen echivalent pe suta de grame
de mineral, până la câteva sute de miligrame, după cum se poate
vedea şi din tabela 13.2.

Tabela 13.2. Capacitatea de schimb ionic a unor minerale argiloase

Tipul Capacitatea de schimb ionic,

Mineralul
structural mg H+/100 g mineral
P P

Vermiculit TOT 300⋅⋅⋅600

Montmorillonit TOT 180⋅⋅⋅200
Beidellit TOT 80⋅⋅⋅120
Illit TOT 51
Attapulgit mixt 20⋅⋅⋅40
Caolinit TO 3⋅⋅⋅7

193
 Halloysit TO 3⋅⋅⋅6

Schimbul ionic produce modificări mai mari sau mai mici ale
proprietăţilor mineralelor respective, mai ales în ceea ce priveşte cantitatea de
apă sorbită.
2. Sorbţia unei cantităţi relativ mari de apă
Aceasta reprezintă proprietatea cea mai importantă a mineralelor
argiloase. Principala consecinţă este o creştere a volumului mineralelor.
Uneori se produce şi dispersia particulelor de mineral, iar în unele cazuri se
formează dispersii coloidale. Proprietatea mineralelor argiloase de a fixa apa
într-o măsură apreciabilă se mai numeşte capacitate de hidratare.
Apa de cristalizare reprezintă, de fapt, ioni de H+ şi OH--, parte
P P P P

componentă a structurii mineralului, regăsindu-se chiar în formula chimică,

aşa cum se poate vedea în exemplele de mai sus. Ea se poate elimina prin
încălzire la temperaturi mari, de peste 5500C, sub formă de molecule
P P

recombinate de apă. Acest lucru poate conduce la schimbarea unor

caracteristici ale mineralului sau chiar metamorfoza lui. Caolinitul aşa-zis
anhidru, conţine 13,6% (masic) apă de cristalizare, iar illitul şi smectitele cca
4,5%.
Adsorbţia fizică reprezintă un mecanism specific tuturor solidelor
higroscopice. Mineralele argiloase fac parte din această categorie. Procesul are
loc în spaţiul intercristalin şi este cu atât mai important cu cât suprafaţa
specifică este mai mare. Spre exemplu, un film continuu de apă cu grosimea
de 3,5 Å, care ocupă suprafaţa unor particule cu diametrul de 2 μm şi cu
grosimea de 0,1 μm, reprezintă aproximativ 1% din volumul particulelor.
Numărul de strate de apă adsorbită variază în funcţie de tipul mineralului şi
condiţiile de mediu. Adsorbţia este, practic, singurul mod de hidratare pentru
caolinite şi illite. Se mai numeşte şi apa externă.
Cele două mecanisme discutate mai sus se regăsesc la toate mineralele
argiloase. În cazul smectitelor, se mai defineşte încă o categorie de apă
asociată cu mineralele argiloase: apa internă.
Apa internă sau planară este localizată în interstrate sub două forme:
apă asociată ionilor schimbabili şi apă aşezată sub forma unor straturi (până la
trei straturi de molecule). Apa asociată cationilor este puternic legată şi
variază, în funcţie de natura ionului şi de cantitatea de apă disponibilă, de la

194
0,6 la 2 molecule de apă pentru un cation. Transferul apei în interstrat este
determinat de tendinţa de diluţie a sistemului format din ionii schimbabili şi
apa asociată lor.
Apa planară induce o creştere de câteva ori a dimensiunii
interstratului. În cazuri particulare, această distanţă creşte indefinit prin
formarea micelelor.
Hidratarea mineralelor argiloase mai depinde şi de prezenţa sau
absenţa unor ioni în apa de contact. Prezenţa cationilor în apa de contact
limitează procesul de hidratare prin faptul că încărcarea electrică este, în parte,
echilibrată de aceştia. Rezultă că un număr mai mic de molecule de apă liberă
vor fi fixate în jurul particulei de mineral decât în absenţa cationilor.
Mecanismele de hidratare diferă într-o măsură importantă la cele trei
grupe de minerale, după clasificarea de mai sus.
La illit şi caolinit, precum şi la mineralele din grupele respective, nu se
poate produce o extensiune a reţelei cristaline pe direcţia perpendiculară pe
planul de stratificaţie decât cu totul limitată. În cazul illitului reţeaua este
întărită de prezenţa cationului neschimbabil K+ dintre stratele adiacente de
P P

tetraedri de siliciu, iar în cazul caolinitului reţeaua este mult mai stabilă din
punct de vedere mecanic, legăturile dintre stratele de tetraedri şi octaedri fiind,
aşa cum s-a arătat mai sus, suficient de puternice pentru a nu permite o
extensie mare a aceasteia. Din acest motiv, aşa-zisa apă planară, care se
fixează între pachetele structurale, se află într-o cantitate neglijabilă în
comparaţie cu apa fixată la periferia particulei.
În schimb, la mineralele din grupa montmorillonitului, apa planară are
ponderea principală în procesul de hidratare. Cantitatea de apă fixată la
periferia particulei de montmorillonit nu diferă, însă, în mod semnificativ de
aceea a celorlalte minerale. În consecinţă, gradul de hidratare al mineralelor
din grupa montmorillonitului este cu mult superior gradului de hidratare al
mineralelor din grupa illitului şi a caolinitului tocmai din cauza cantităţii mari
de apă planară.
Hidratarea mineralelor cu interstratificaţie mixtă depinde în mod direct
de tipurile de structuri care compun mineralul şi de ponderea acestora în
alcătuirea mineralului.

3. Umflarea mineralelor argiloase

195
 Aceasta este rezultatul principal al hidratării mineralelor argiloase şi
reprezintă creşterea de volum a particulelor de mineral şi, implicit, a
agregatelor de particule.
În acest context, se poate vorbi de două volume ale unei particule de
mineral argilos: 1) volumul propriu-zis în care sunt cuprinse elementele
constituente ale mineralului la care se adaugă apa de cristalizare, care depinde
de natura mineralului şi de transformările, mai ales mecanice, la care a fost
supus; 2) volumul aparent al particulei de mineral hidrarat care cuprinde şi apa
fixată prin mecanismele menţionate. Dacă primul volum poate fi considerat o
constantă a mineralului pentru o masă dată, cel de al doilea este o funcţie
complexă de tipul mineralului, de numărul de substituţii, de mărimea
particulei, de mineralizaţia apei de contact, de istoria proceselor de schimb
ionic şi, mai ales, de gradul de hidratare.
Contribuţia cea mai mare la creşterea volumlui o are apa plana-ră.
Aceasta determină, cum s-a arătat, o expansiune a reţelei cristaline, minoră la
caolinit şi illit şi majoră la montmorillonit. Caracteristica reţelei
montmorillonitului poate creşte de la 9,6 Å pâna la 21 Å, în funcţie de
condiţiile în care se desfăşoară procesul de hidratare.
S-a arătat că mărirea de volum depinde şi de capacitatea de schimb
ionic. Astfel, mineralele care au o capacitate mare de schimb ionic vor avea şi
o capacitate mare de umflare. Totuşi, cercetările în domeniu au arătat că nu
există o relaţie exactă între cele două.
Volumul aparent al particulei de mineral cuprinde şi apa fixată la
periferia particulei. Această apă face ca distanţa dintre particule să crească,
fără ca ansamblul particulelor să-şi piardă coeziunea.
Prin hidratare, particulele de mineral se umflă, fie că fac parte din roci
preponderent argiloase, fie că fac parte din roci colectoare. Umflarea se
traduce prin creşterea volumului brut al rocii când fracţia de minerale argiloase
este mare sau prin reducerea dimensiunii porilor şi, implicit, a volumului de
pori, atunci când fracţia de minerale argi-loase este mică, iar rezistenţa
mecanică a scheletului solid al rocii este suficient de mare pentru a nu permite
expansiunea volumului brut. Nu se poate stabili o limită între cele două
categorii de roci. Faptul că roca este sau nu consolidată are o importanţă
specială în desfăşurarea procesului de hidratare şi, deci, în gradul de
modificare a volumelor.

196
 Limitarea spaţiului în care se produce creşterea de volum prin
hidratare conduce la creşterea presiunii apei din pori şi apariţia unor presiuni
anormale, în cazul rocilor argiloase şi a marnelor, sau la restrângerea
procesului în sine, ca în cazul rocilor puternic consolidate şi cu o porozitate
foarte mică.
Creşterea de volum poate fi cuantificată printr-un coeficient de
umflare definit prin relaţia:

cu =
(Vm + ΔV ). (13.2)
Vm

în care cu
B B B B este coeficientul de umflare, Vm volumul de mineral, iar ΔV
B B

creşterea de volum a mineralului. De obicei, creşterea de volum se asimilează

cu volumul de apă sorbită, ceea ce înseamnă o supraevaluare a coeficientului
de umflare, pentru că o parte din apă umple, prin îmbibare liberă, spaţiile
dintre particulele de mineral, cu atât mai mari cu cât proba supusă analizei este
mai puţin compactă.
Coeficientul de umflare al mineralelor argiloase variază în limite
foarte largi ca şi gradul de hidratare, aşa cum s-a arătat în paragrafele
anterioare. În tabela 13.3 sunt date intervalele de variaţie a coeficienţilor de
umflare a mineralelor din cele trei grupe principale.

Tabela 13.3. Coeficienţii de umflare a mineralelor argiloase.

Mineralul Coeficientul de umflare prin expansiune liberă

(grupa) în apă nemineralizată
Momtmorillonit 10⋅⋅⋅20
Illit 1,5⋅⋅⋅2
Caolinit 1,1⋅⋅⋅1,3

Procesul de hidratare şi, prin consecinţă, procesul de umflare nu se

produce instantaneu. Echilibrul se realizează în decursul a câteva sute de ore,
sau chiar mai mult. În faza iniţială, adică în primele zeci de minute, viteza de
hidratare este foarte mare, după care scade treptat.
Influenţa mineralizaţiei apei de contact asupra coeficientului de
umflare a unui agregat de minerale argiloase separate dintr-o rocă de
zăcământ, pentru câteva situaţii particulare, este arătată în figura 13.9. Figura
ilustrează totodată şi dinamica procesului de umflare.

197
 Zona de vulnerabilitate maximă este cea din imediata apropiere a
sondei. Aici apar gradienţii maximi de presiune între sondă şi strat. Efectul
este imediat şi el se amplifică odată cu creşterea timpului de contact.
Creşterea volumului mineralelor argiloase duce la o scădere drastică a
permeabilităţii rocii şi, implicit, a productivităţii sondei. Se poate ajunge chiar
la situaţia în care permeabilitatea rocii devine atât de mică, încât curgerea
devine imposibilă. Se poate vorbi, la limită, despre pierderea comunicaţiei
dintre strat şi sondă. Repercursiunile sunt foarte grave, cu implicaţi economice
majore.

Fig. 13.9. Influenţa timpului şi a mediului de contact

asupra umflării mineralelor argiloase.

Zona din imediata vecinătate a sondei nu este afectată doar în

dreptul stratelor productive, ci şi în celelalte formaţiuni. S-a estimat
[22] că cca 75% din formaţiunile traversate prin foraj conţin o fracţie
importantă de minerale argiloase. Costurile suplimentare cauzate de
dificultăţile provocate de mineralele argiloase în procesul de foraj sunt
estimate la cca 500 milioane USD în fiecare an.
Cealaltă parte a zăcământului, adică cca 99,99% din volumul acestuia,
este afectată în acelaşi sens, însă nu şi în aceeaşi măsură, de fluidele de
injecţie.

4. Dispersia particulelor de mineral

198
 Fenomenul este un efect secundar al hidratării mineralelor argiloase şi
constă în desprinderea particulelor de mineral din poziţia lor şi deplasarea în
spaţiul liber din apropiere.
Dispersia mineralelor depinde de tipul mineralului, de dispunerea lui
în rocă şi de mineralizaţia apei de contact. Dacă din punctul de vedere al
umflării există diferenţe majore între mineralele argiloase, din cel al dispersiei
diferenţele sunt mai mici. Dispersia mineralelor argiloase, fără să fie la fel de
importantă ca umflarea, are consecinţe ce nu pot fi neglijate.
După cum se va vedea în capitolul 17, structura reţelei de pori are o
particularitate importantă, aceea a variaţiei de secţiune transver-sală. Cu alte
cuvinte, există o succesiune de secţiuni mari şi mici, cu raportul ariilor
maxime şi minime de câteva unităţi sau chiar zeci de unităţi. Altfel spus, pe
traseul parcurs de fluide există o succesiune de constricţii care delimitează
spaţii de dimensiune mai mare. De aceea, punerea în mişcare a particulelor de
minerale argiloase este însoţită de blocarea zonelor înguste (a constricţiilor)
din mediul poros.
Fixarea (înţepenirea) particulelor argiloase în constricţii diminuează
considerabil capacitatea de curgere a rocii deoarece, odată cu constricţiile, se
blochează şi porii din amonte şi aval, până la prima ramificaţie. Fracţia din
volumul porilor prin care încetează sau se limitează curgerea este considerabil
de mare.
Faptul că uneori, odată cu fluidele de zăcământ, se extrag particule de
minerale argiloase, denotă că există astfel de particule desprinse din scheletul
rocii care migrează pe distanţe apreciabile (metri sau zeci de metri) pe căile de
curgere rămase neblocate.
Evitarea, fie şi parţială, a efectelor discutate mai sus este posibilă
numai prin studiul compatibilităţii mineralelor argiloase din rocă cu fluidele cu
care urmează să intre în contact. De obicei, se face un studiu static care
cuprinde măsurarea capacităţii de schimb ionic, a creşterii de volum prin
umflare şi a dispersiei. Mai dificile, dar mai relevante, sunt testele dinamice
care presupun provocarea curgerii prin probele de rocă. În urma studiului se
alege fluidul care influenţează cel mai puţin mineralele argiloase.
Pentru traversarea stratului productiv este posibilă alegerea unui fluid
care să nu conţină apă ca fază continuă (fluide negre, emulsie inversă ş.a.). Din
păcate, sunt multe situaţii în care se neglijează acest aspect sau este tratat în

199
mod superficial. Vătămările produse sunt greu sau chiar imposibil de eliminat.
Ele se materializează prin dificultăţi sau accidente în foraj, punerea cu
dificultate în producţie a sondelor, reducerea debitului de producţie sau de
injecţie.
Rocile colectoare de hidrocarburi conţin, concomitent, mai multe
minerale argiloase, în proporţii atât de variate, încât este unanim acceptat
faptul că în fiecare rocă, compoziţia mineralogică a fracţiei argiloase este
diferită.
Dispunerea mineralelor argiloase în roci depinde de mulţi factori: tipul
şi fracţia de minerale, structura spaţiului poros, procesele de litificaţie în urma
cărora a rezultat roca respectivă ş.a. În cazul rocilor granulare cu conţinut
relativ mic de minerale argiloase, susceptibile de a fi roci colectoare, Neasham
[23] descrie trei moduri de aşezare a mineralelor argiloase: particule discrete,
tipic pentru caolinit, sub formă de căptuşeală, tipic pentru montmorillonit şi
illit şi agregate care crează punţi între granule, tipic pentru illit.
Între condiţiile iniţiale de zăcământ (presiune, temperatură, stare de
saturaţie etc.) se poate menţiona şi echilibrul stabilit între mineralele argiloase
din rocile colectoare şi protectoare, pe de o parte, şi apa de zăcământ, pe de
altă parte. Echilibrul se referă la un anumit nivel de schimb ionic, de hidratare,
de umflare şi de dispersie. Orice modificare a condiţiilor de zăcământ va
determina un dezechilibru din aceste puncte de vedere şi, concomitent, o
tendinţă de trecere către o altă stare de echilibru. Factorul major, şi într-o
primă aproximaţie, singurul, este modificarea compoziţiei mediului de contact.
Modificările se pot produce: 1) numai în apropierea sondei, pe o rază relativ
mică (de ordinul centimetrilor până la cel al metrilor), în cursul traversării
stratului productiv, al cimentării coloanei de exploatare, al perforării coloanei,
al punerii în producţie a sondei, al reparaţiilor sondei sau în cursul operaţiilor
de acidizare şi de fisurare hidraulică şi 2) într-o mare parte a zăcământului, în
cursul proceselor de injecţie de apă, abur sau soluţii pe bază de apă, în scopul
adâncirii procesului de exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi.
Din punct de vedere practic, probabilitatea ca în urma dezechilibrului
produs asupra mineralelor argiloase prin schimbarea mediului de contact să se
îmbunătăţească condiţiile de curgere este atât de mică, încât această
eventualitate se exclude a priori. Consecinţele negative ale transformărilor

200
suferite de mineralele argiloase sunt considerabile şi, în cea mai mare măsură,
ireversibile.
Identificarea şi dozarea mineralelor argiloase din roci reprezintă unul
din cele mai dificile experimente care se efectuează asupra rocilor. Dificultatea
se datorează, în principal, prezenţei concomitente a unui număr mare de specii
de minerale argiloase în proporţii foarte variate.
Separarea mineralelor argiloase dintr-o rocă este o operaţie nesigură,
dar eroarea nu este, în general, mare. Criteriul dimensiunii particulelor (după
unii autori sub 4 μm, după alţii sub 2 μm) este insuficient. Aşa cum s-a arătat
mai sus, numeroase alte minerale pot avea această dimensiune ca urmare a
solicitărilor mecanice suferite de particule, mai ales în cursul transportului
până la locul de sedimentare. Experienţa joacă un rol important într-o operaţie
de separare a mineralelor argiloase dintr-o rocă.
După separare şi evaluarea fracţiei masice de minerale argiloase,
urmează identificarea tipurilor de minerale şi stabilirea ponderii lor. Până în
prezent nu există o metodă de determinare cantitativă cu eroare mică a
speciilor de minerale. Se practică, de aceea, metodele cu cele mai bune
rezultate semicantitative. În mod curent se foloseşte difracţia cu raze X ( vezi
cursul de Mineralogie [24]). Interpretarea unei difractograme se face prin
comparaţia cu etaloanele standard pentru principalele minerale argiloase.
Evaluarea cantitativă este strict orientativă şi presupune o experienţă bogată în
domeniu.

Întrebări şi probleme

1. Cum se explică studiul silicei, mineralelor carbonatice şi al celor argiloase din acest
capitol şi omisiunea studiului celorlalte minerale?
2. Enumeraţi principalele proprietăţi ale silicei din punctul de vedere al inginerului de
zăcământ.
3. Care sunt consecinţele pozitive şi cele negative ale prezenţei cuarţului granular în
rocile colectoare?
4. Care este intervalul de dimensiuni pentru granulele de cuarţ din rocile colectoare?
5. Prin ce se diferenţiază mineralele carbonatice de celelalte minerale din rocile de
zăcământ?
6. Care este principala proprietate a mineralelor carbonatice din punctul de vedere al
capacităţii de înmagazinare şi al celei de curgere a rocilor în care sunt minerale
dominante?

201
7. Faceţi o paralelă între viteza de dizolvare în apă cu dioxid de carbon şi viteza de reacţie
cu acizii a mineralelor carbonatice.
8. Care sunt reacţiile secundare şi care este importanţa lor în operaţiile de acidizare?
9. Care este limita inferioară a conţinutului în carbonaţi a unei roci colectoare pentru a fi
susceptibilă la operaţiile de acidizare?
10. Reprezentaţi grafic în triunghiul de compoziţie rezultatul aplicaţiei 2.
12. Ce sunt mineralele argiloase?
13. Care sunt tipurile de structuri cristaline ale mineralelor argiloase?
14. Scrieţi o listă cât mai completă a mineralelor argiloase cunoscute şi încadraţi-le în cele
trei grupe.
15. Prin ce se aseamănă montmorillonitul cu illitul? Prin ce diferă? Aceleaşi întrebări
pentru perechile montmorillonit-caolinit şi illit-caolinit.
16. De ce illitul are densitatea mai mare decât montmorillonitul?
17. Prin ce diferă mineralele din aceeaşi grupă (ex. cele din grupa montmorillonitului)?
18. Ce este schimbul ionic?
19. Se poate realiza un schimb ionic în absenţa apei?
20. Care sunt consecinţele schimbului ionic? Cum poate fi inhibat schimbul ionic?
21. Care sunt mecanismele de fixare a apei de către mineralele argiloase?
22. Prin ce diferă hidratarea montmorillonitului de cea a illitului şi a caolinitului?
23. Care este diferenţa dintre apa externă şi apa internă?
24. Care categorie de apă influenţează cel mai mult volumul particulei de mineral?
25. Cum poate fi inhibată hidratarea mineralelor argiloase din rocile colectoare?
26. Cum se defineşte coeficientul de umflare?
27. De ce coeficientul de umflare al montmorillonitului este mult mai mare decât al
illitului?
28. De ce în cazul rocilor puternic consolidate efectul de creştere a volumului mineralelor
argiloase este limitat în comparaţie cu rocile neconsolidate?
29. Ce este dispersia particulelor de minerale argiloase?
30. Cum poate fi definit „efectul de supapă”?
31. Care sunt consecinţele umflării şi dispersiei particulelor de minerale argiloase?
32. Faceţi o paralelă între capacitatea de umflare şi cea de dispersie a particulelor de
montmorillonit, de illit şi de caolinit.
33. Care sunt motivele separării, identificării şi dozării nesigure a mineralelor argiloase
dintr-o rocă?

202
 Capitolul 14

Compoziţia granulometrică
a rocilor detritice

14.1. Generalităţi

În capitolele precedente au fost descrise principalele minerale care

alcătuiesc rocile de zăcământ, precum şi câteva dintre caracteristicile generale
ale acestor roci. S-a putut observa că o parte a rocilor colectoare sunt formate
din particule discrete ori slab cimentate. Natura mineralogică a rocilor detritice
neconsolidate ori slab consolidate este destul de variată. Cele mai frecvente
sunt nisipurile alcătuite din silice, în special din cuarţ.
Prin „nisip” se înţelege un agregat de particule cu „dimensiunea”
cuprinsă între 1/16 şi 2 mm [4]. Deşi în accepţiunea curentă nisipul este
perceput ca fiind format din granule de cuarţ, în realitate natura lui
mineralogică este foarte diversă. Sunt cazuri când predomină mineralele
carbonatice, în aşa-zisele nisipuri carbonatice.
Pentru zăcămintele de hidrocarburi, prezintă interes şi roci care conţin
particule de alte dimensiuni decât cele care definesc nisipul: pe de o parte
microconglomeratele, conglomeratele, mai grosiere decât nisipul şi, pe de altă
parte, argilele, mai fine decât nisipul. Mineralele argiloase reprezintă, în
general, material de cimentare, dar pot exista şi ca particule discrete, antrenate
cu mare uşurinţă de fluidele în mişcare.
Mărimea granulelor nu poate fi definită în mod exact din cauza
abaterii de la formele regulate ale corpurilor geometrice. În mod obişnuit, în
măsura în care granulele sunt rotunjite în procesul de transport, se defineşte un
diametru al particulei. Sunt cel puţin opt criterii de definire a diametrului unei
particule, între care amintim: diametrul sferei cu aceeaşi suprafaţă, cu acelaşi
volum, cu aceeaşi viteză de cădere (la egală densitate) într-un fluid, sau latura
pătratului prin care trece granula. O particularitate importantă a mărimii
particulelor care alcătuiesc rocile, inclusiv pe cele de zăcământ, este aceea a
domeniului mare în care se încadrează „diametrele” lor. Pentru nisip, acest
domeniu cuprinde trei ordine zecimale de mărime. Domeniul întreg de
dimensiuni ale particulelor care alcătuiesc rocile colectoare cuprinde cca şase

203
ordine zecimale de mărime, de la submicroni la centimetri. De aceea, în
reprezentări grafice, se foloseşte aproape în exclusivitate scara logaritmică
(pentru detalii v. [18]).

14.2. Curbe de distribuţie granulometrică

Natura mineralogică şi transformările suferite în cursul
transportului, sedimentării şi litificării determină o anumită compoziţie
granulometrică a agregatului detritic, adică o anumită distribuţie pe
dimensiuni a particulelor componente. Cu alte cuvinte, particulele cu
diverse dimensiuni participă în mod diferit la alcătuirea agregatului.
Această caracteristică nu este specifică numai rocilor neconsolidate, ci
şi altor tipuri de agregate: materiale de construcţie, catalizatori,
produse alimentare etc. Chiar şi pentru rocile detritice slab consolidate
se poate defini o compoziţie granulometrică, cu condiţia unei
dezagregări complete și corecte a rocii (fără sfărâmarea granulelor).
Luarea în considerare a tuturor dimensiunilor de granule dintr-o
rocă este imposibilă. În plus, necesitatea unei standardizări, cel puţin
pentru a compara rocile între ele, a impus împărţirea intervalului de
dimensiuni în subintervale, denumite de clase granulometrice (ex. 0,2 -
0,5 mm). Succesiunea claselor granulometrice poartă numele de scară
granulometrică. Au fost definite mai multe scări granulometrice, fiecare
răspunzând cel mai bine domeniului de interes şi scopului propus. În
general, marginile claselor sunt termenii unei progresii geometrice
care, reprezentate pe o scară logaritmică, se transformă într-un şir de
numere întregi (spre exemplu, şirul: 1/4, 1/2, 1, 2, se transformă, pe o
scară logaritmică în baza 2, în şirul: −2, −1, 0, 1). În geologie, cele
mai utilizate sunt scările Udden-Wentworth: 1/256, 1/128, /64,…,1/2,
1, 2,…,4096 mm şi Atteberg : 0,002, 0,02, 0,2, 2, 20, 200, 2000 mm.
Frecvenţa granulelor pe clase granulometrice poate fi
cuantificată prin numărul, volumul sau masa lor. De obicei, se foloseşte
fracţia granulometrică masică , Δs i , definită prin relaţia:

mi
Δs i = , (14.1)
m
cu mi masa granulelor din clasa i şi m - masa totală de granule.
B B

204
 Descrierea compoziţiei granulometrice se poate face şi prin
intermediul fracţiei cumulative soi , care reprezintă masa granulelor mai mici
B B

sau mai mari decât o dimensiune curentă, după cum însumarea se face
începând cu dimensiunea minimă sau cu cea maximă. Relaţia de definiţie este
următoarea:
i
s 0i = ∑ Δs j (14.2)
j =1

Compoziţia granulometrică se ilustrează cel mai sugestiv pe cale

grafică. Reprezentarea şirului (mulţimea perechilor de clase şi fracţii
granulometrice): {(δi-δi+1 ) ÷ Δs i } se numeşte poligon de frecvenţă sau
B B B B

histogramă, iar reprezentarea şirului (mulţimii) {δi ÷ soi} se numeşte poligon

B B B B

cumulativ (fig. 14.1).

Pentru că aceste reprezentări cuprind în mod implicit scara
granulometrică acceptată, de obicei se trece la o reprezentare „continuă”.
Astfel, fracţia granulometrică devine frecvenţa fi , iar poligonul de frecvenţă
B B

(histograma) devine curbă de frecvenţă. În mod analog, fracţia cumulativă

devine frecvenţă cumulativă, iar poligonul cumulativ devine curbă cumulativă
(fig. 14.2).
Trebuie remarcat că valoarea maximă pe curbele de frecvenţă
cumulativă este egală cu unitatea: masa tuturor fracţiilor granulometrice este
egală cu masa totală, deci suma tuturor fracţiilor granulometrice este egală cu
unitatea.
Interpretarea curbelor de frecvenţă şi de frecvenţă cumulativă poate fi
făcută din mai multe puncte de vedere. Aspectul teoretic constă în scrierea
unei ecuaţii pentru curba de frecvenţă, respectiv

205
 a b
Fig. 14.1. Reprezentarea grafică a compoziţiei granulometrice:
a. poligon de frecvenţă; b. poligon cumulativ.

pentru curba cumulativă. Dacă este posibil, se face şi calculul unor parametri
de distribuţie, cum ar fi: media, dispersia, abaterea medie pătratică,
amplitudinea.
Informaţiile obţinute din curbele de frecvenţă şi de frecvenţă
cumulativă se referă la: intervalul de dimensiuni ale agregatului, (amplitudinea
distribuţiei), valoarea „medie” (de frecvenţă maximă), fracţia de granule mai
mari sau mai mici decât o anumită valoare a diametrului, uniformitatea
distribuţiei ş.a.

a b
Fig. 14.2. Reprezentarea “continuă” a compoziţiei granulometrice:
a) curba de frecvenţă; b) curba cumulativă.

În figura 14.3 sunt prezentate trei curbe de frecvenţă, respectiv trei

curbe de frecvenţă cumulativă, pentru trei nisipuri care diferă între ele atât
prin dimensiune, cât şi prin uniformitate. Astfel, curbele notate cu a şi b

206
reprezintă două nisipuri cu dimensiuni asemănătoare ale granulelor, dar cu
grade diferite de neuniformitate (nisipul a este mai uniform decât nisipul b).
Cea de a treia curbă, c, se aseamănă cu curba a din punctul de vedere al
uniformităţii, dar diferă de aceasta din punctul de vedere al dimensiunilor.

Fig. 14.3. Curbele de frecvenţă şi cele de frecvenţă cumulativă pentru trei neconsolidate:
a) cu granulaţie fină şi uniformă; b) cu granulaţie fină şi neuniformă;
c) cu granulaţie grosieră şi uniformă.

Hazen a definit un coeficient de neuniformitate prin relaţia:

δ 60
cn = , (14.3)
δ10

în care δ60 şi δ10 reprezintă diametrele corespunzătoare fracţiilor cumu-lative

B B B B

de 60% (0,6) şi, respectiv, 10% (0,1). Se subînţelege faptul că pentru un

agregat alcătuit din particule de aceeaşi dimensiune, coeficientul de
neuniformitate este egal cu unitatea. De altfel, pentru acest caz, curbele de
frecvenţă şi cele de frecvenţă cumulativă degenerează într-un segment de
dreaptă paralel cu ordonata, de lungime unitară.
Necesitatea unor corelări ale compoziţiei granulometrice cu alte
proprietăţi ale rocilor a impus definirea unor diametre medii, altfel decât cele
definite de teoria statisticii matematice.
Agregatul de sfere cu diametrul mediu, denumit diametru echivalent,
se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, la fel ca roca reală. Agregatul
de sfere de acelaşi diametru poartă denumirea generică de rocă fictivă. Astfel,
se definesc două diametre echivalente pentru o rocă: unul pentru suprafaţa
specifică (δeA) şi altul pentru permeabilitatea absolută (δek):
B B B B

1 Δs i
δ eA
= ∑ δi
(14.4)

207
şi
1 Δs i
δ ek
2
= ∑δ 2
. (14.5)
i

Aceasta însemnează că rocile fictive cu diametrele δeA şi δek vor avea

B B B B

aceeaşi suprafaţă specifică, respectiv aceeaşi permeabilitate absolută cu roca

reală. (Noţiunile de suprafaţă specifică şi permeabilitate absolută vor fi
definite în capitolele următoare).
În realitate, echivalenţa este doar aproximativă pentru că intervin o
serie întreagă de factori suplimentari, în special contactul nepunctiform şi
modul de aşezare a granulelor.
O aplicaţie importantă a studiului compoziţiei granulometrice o
reprezintă controlul nisipului din stratele neconsolidate. Aşa cum s-a
arătat în capitolul 13, fluidele de zăcământ pot antrena spre sondă
particule din roca colectoare, ceea ce, în termeni obişnuiţi se numeşte
viitură de nisip. Cu cât viteza de curgere este mai mare şi particulele
mai fine, cu atât cantitatea de particule antrenate este mai mare.
Prezenţa lor în sondă şi în instalaţiile de suprafaţă creează probleme
tehnologice deosebit de dificile: formarea dopurilor de nisip pe talpa
sondei până în dreptul perforaturilor (pe care le poate obtura parţial
sau total), erodarea echipamentului din sondă şi de la suprafaţă etc.

14.3. Analiza granulometrică

Determinarea compoziţiei granulometrice se numeşte analiză

granulometrică. În decursul timpului, au fost puse la punct numeroase metode
şi aparate aferente pentru analiza granulometrică. Acest număr mare este
impus de varietatea materialelor granulare şi de domeniul larg de dimensiuni.
Se disting trei grupe de metode: microscopie, cernere şi sedimentometrie.
Metoda microscopică se aplică în două variante: analiza propriu-zisă
sub microscop şi metoda cuantimetrică (QTM).
Prima variantă foloseşte un microscop prevăzut cu un ocular cu
reticul micrometric sau cu masa microscopului prevăzută cu dispozitive
de translaţie cu şurub micrometric şi vernier. Analiza se face bob cu
bob, prin observarea şi măsurarea dimensiunilor proiecţiei plane a
particulei după două direcţii ortogonale. În felul acesta se face o sor-

208
tare a particulelor pe clase granulometrice. Urmează calculul fracţiilor
granulometrice, pe baza numărului de granule sau a masei lor, pentru
fiecare clasă. Metoda este greoaie şi, de aceea, se foloseşte numai
pentru controlul şi etalonarea celorlalte metode de analiză. Eroarea de
măsură este de cca 0,1…0,3 μm. Aceasta limitează folosirea metodei
numai pentru particule cu dimensiuni de ordinul zecilor de microni.
O variantă mai comodă este fotografierea imaginii sub
microscop şi examinarea imaginii fotografice cu ochiul liber.
Metoda QTM este preluată din metalurgie, unde se foloseşte pentru
determinarea intruziunilor din metale, prin analiza secţiunilor. Metoda se
bazează pe contrastul de luminozitate a diferitelor zone de pe suprafaţa
investigată. Ea constă în baleierea suprafeţei analizate cu un fascicul îngust de
lumină şi înregistrarea coordonatelor punctelor de trecere de la un grad de
luminozitate la altul (fig. 14.4).
Prin reprezentarea grafică a acestor puncte se obţin contururile
regiunilor cu luminozitate diferită de cea a metalului. De obicei, iluminarea se
face cu un fascicul oblic, iar observarea se face pe direcţie perpendiculară pe
suprafaţa probei. În aceste condiţii, suprafaţa de metal are culoarea neagră
(întreaga lumină fiind reflectată pe direcţia unghiului de reflexie), iar suprafaţa
intruziunii va avea o anumită culoare, deci o luminozitate specifică, pentru că
lumina este reflectată pe multiple direcţii datorită neregularităţii intruziunii.
Printr-un model matematic adecvat, se atribuie contururilor dimensiuni

Fig. 14.4. Ilustrarea principiului metodei QTM.

corespunzăroare, de obicei raza cercului cu aceeaşi arie. Urmează încadrarea

tuturor contururilor în clase granulometrice şi determinarea frecvenţelor.
Frecvenţa reprezintă raportul dintre aria regiunilor dintr-un interval de
dimensiuni (o clasă) şi aria totală a regiunilor (intruziunilor) din secţiunea
analizată.

209
 Adaptarea metodei pentru analiza granulometrică, propusă de Dullien
şi Mehta [25], este extrem de simplă. Se alege o probă reprezentativă formată
din câteva zeci sau sute de granule şi se prind într-un material de natura unei
răşini pe o lamelă de sticlă. Proba se pune sub microscop, urmând acelaşi
procedeu de analiză ca pentru probele metalice. Diferenţa de luminozitate se
va manifesta pe conturul „ecuatorial" al granulelor.
Raza granulelor va fi raza cercului echivalent din punctul de vedere al
ariei, ceea ce corespunde cu raza sferei echivalente din punct de vedere al
volumului.
Fracţia granulometrică este o fracţie volumică, adică raportul dintre
volumul granulelor dintr-o clasă granulometrică şi volumul tuturor granulelor.
Din punct de vedere practic, aparatul este prevăzut cu un calculator,
astfel că analiza se face în mod automat, ca şi interpretarea. Rezultatul este dat
sub formă numerică şi grafică.
Esenţial pentru această metodă este pregătirea probei, în sensul ca
aceasta să fie reprezentativă, adică să conţină granule în proporţii egale cu cele
din probă, în totalitatea ei.
Metoda cernerii este de departe cea mai folosită. Principiul metodei
este foarte simplu şi constă în trecerea agregatului de particule (nisipului)
printr-un pachet de site cu ochiurile corepunzătoare unei scări granulometrice,
aşezate, de sus în jos, în ordinea descrescătoare a dimensiunii lor. Pe fiecare
sită şi pe capacul de jos se vor colecta granulele dintr-o clasă granulometrică.
Dimensiunea sitei reprezintă deschiderea orificiului (latura pătratului) sau
numărul de ochiuri pe inch (mesh).
Din punct de vedere practic, se pun două probleme: natura mişcării
sitelor şi timpul de cernere. Acestea trebuie să asigure trecerea integrală a
granulelor prin sitele cu ochiuri mai mari decât dimensiunea lor. Situaţia este
mai acută la particulele fine unde probabilitatea ca fiecare granulă să ajungă
măcar odată în dreptul unui orificiu creşte destul de încet cu timpul de cernere.
Timpul necesar de cernere este proporţional cu cubul diametrului granulelor,
adică, pentru a trece la un ordin zecimal de mărime inferior, timpul trebuie
mărit de cca 1000 ori.
Pachetul de site are o mişcare alternativă atât în plan orizontal, cât şi în
plan vertical. Amplitudinea şi frecvenţa mişcării sunt în strânsă corelaţie cu
timpul de cernere. Amplitudinea este de ordinul milimetrilor, iar frecvenţa este

210
de ordinul a câţiva Hz. Laboratorul de Fizica Zăcămintelor din UPG Ploieşti
dispune de un aparat conceput de prof. G. Manolescu care lucrează la o
frecvenţă de 22 Hz, de aproape 10 ori mai mare decât a aparatelor uzuale.
Timpul de cernere este de ordinul a 30…60 min, care asigură separări de
ordinul a 99%.
Simplitatea metodei o face foarte atractivă, dar ea este limitată la
dimensiuni de granule de ordinul a 1…0,05 mm. Limitele sunt date din
considerente de rezistenţă, de preţ şi de riscul decalibrării sitelor.
Metodele sedimentometrice reprezintă numele generic pentru un grup
de metode de analiză granulometrică bazate pe faptul că viteza de mişcare a
unei particule într-un fluid, numită viteză de lunecare, aflat în repaus sau în
mişcare, este determinată de dimensiunea ei. Mişcarea se poate face în câmp
gravitaţional sau în câmp centrifugal.
Cea mai simplă este metoda sedimentării, care constă în studiul unei
suspensii a agregatului de particule în apă sau într-un alt lichid aflat în repaus.
Acest studiu constă în măsurarea variaţiei în timp a concentraţiei în particule a
suspensiei la un nivel de referinţă din vas, prin prelevarea unor probe de
suspensie. Prin observarea directă a suspensiei în repaus se poate constata cu
uşurinţă că aceasta se limpezeşte începând de sus în jos. Altfel spus,
concentraţia în particule a suspensiei scade de la suprafaţa liberă către fundul
vasului datorită căderii particulelor.
Dacă se cunoaşte viteza de cădere, se poate determina timpul după
care în dreptul unui reper aflat la o anumită distanţă de la suprafaţa liberă vor
lipsi particulele cu diametrul mai mare decât o valoare limită; proba prelevată
va conţine numai particule mai mici decât dimensiunea limită. În felul acesta
se poate obţine o corelaţie între timpul de repaus şi dimensiunea particulelor
din suspensie la un nivel de referinţă. Spre exemplu, după un timp de repaus
de 16 min, într-o suspensie în apă la temperatura de 250C, la distanţa de 10 cm
P P

de suprafaţa liberă, se vor găsi numai particule cu diametrul mai mic de 0,01
mm. Cele mai mari au parcurs o distanţă mai mare de 10 cm, astfel că se vor
afla, toate, sub acest reper. Viteza de cădere, v, este rezultatul echilibrului
dintre forţa de plutire şi cea de frecare. În mod obişnuit, adică pentru situaţiile
acoperite de această metodă de analiză, viteza de cădere este dată de legea lui
Stokes:

211
 v =
(ρ − ρ0 )g δ 2 (14.6)
18 μ
în care ρ şi ρ0 sunt densităţile granulei, respectiv a lichidului, iar μ este
B B

vâscozitatea dinamică a lichidului.

Concentraţia în particule a probelor prelevate se face prin măsurarea
masei de granule din probă şi raportarea ei la volumul probei. Valoarea
obţinută se normalizează pentru volumul total de suspensie (se înmulţeşte cu
raportul dintre volumul total al suspensiei şi volumul probei), de unde se
obţine masa de granule cu anumite dimensiuni.
Pentru o mai bună înţelegere se consideră următorul exemplu: dintr-un
volum de suspensie de 1000 cm3 se prelevează o probă de 20 cm3 de la P P P P

adâncimea de 10 cm după 16 min, în care se găsesc 0,1 g particule. Aceasta

corespunde unei concentraţii de 0,005 g/cm3. Rezultă că în toată suspensia P P P P

există 5 g de particule cu diametrul mai mic de 0,01 mm.

După cum rezultă şi din exemplul de mai sus, prin sedimentare
nu se obţine o separare a granulelor pe clase granulometrice, ci pe
fracţii cumulative. Printr-o operaţie aritmetică simplă, adică prin
scăderea a două fracţii cumulative succesive, se poate obţine o fracţie
granulometrică.
Aparatura este extrem de simplă: un cilindru termostatat, o pipetă şi o
balanţă analitică. Termostatarea este necesară pentru păstrarea densităţii şi
vâscozităţii lichidului, dar, mai ales, pentru evitarea apariţiei curenţilor de
convecţie în lichidul de sedimentare, curenţi care, prin agitaţia provocată
lichidului ar falsifica complet analiza.

Aplicaţia 1
Se dau datele analizei granulometrice ale unui nisip în tabela următoare. Să se
determine diametrele echivalente ale nisipului şi coeficientul de neuniformitate, fără a
reprezenta curba cumulativă.

δi , mm
B B 0 0,01 0,02 0,05 0,10 0,14 0,20 0,30 0,43 0,60 1
mi , g
B B 0,45 0,75 1,05 2,25 10,5 22,5 67,5 31,5 12,0 1,5
Δsi ,% B B 0,3 0,5 0,7 1,5 7,0 15,0 45,0 21,0 8,0 1,0
ΣΔsi ,% B B 0 0,3 0,8 1,5 3,0 10,0 25,0 70,0 91,0 99,0 100

Răspuns

212
 Se calculează, mai întâi, fracţiile granulometrice şi fracţiile cumulative.
Rezultatele sunt date în tabelă. Folosind relaţiile (14.6) şi, respectiv, (14.6), rezultă: δeA = B B

0,18 mm şi δek = 0,0757 mm. Pentru calculul coeficientului de neuniformitate cu relaţia

B B

(14.4) este nevoie de δ10 care se poate citi din tabel, δ10 = 0,14 mm şi de δ60. Fracţia
B B B B B B

cumulativă de 60% nu se poate citi din tabel. Ea se află între diametrele 0,2 şi 0,3 mm.
Obţinerea lui δ60 se face printr-o interpolare liniară pentru clasa 0,2 - 0,3 mm. Se obţine
B B

δ60 = 0,278. Coeficientul de neuniformitate calculat este: cn = 0,278/0,14 ≈2.

B B B B

Aplicaţia 2
Să se determine adâncimea h, de prelevare a probelor de suspensie de nisip
pentru separarea fracţiei granulometrice cu diametrul mai mare de 0,05 mm, în condiţii
statice, după un timp t = 100 s. Se cunosc: densitatea lichidului ρl = 998 kg/m3, densitatea B B P P

3
granulelor de nisip ρs = 2500 kg/m şi vâscozitatea lichidului μl = 0,01 Pa·s.
B B P P B B

Răspuns.
Din egalitatea vitezei de cădere a particulelor dată de relaţia (14.6) cu raportul
dintre adâncimea de prelevare şi timp, rezultă:

δ 2 ( ρ s − ρl )
h= t
18 μl
Din aplicaţia numerică a relaţiei de mai sus rezultă h = 20 cm.

Întrebări şi probleme
1. Pentru ce categorie de roci de defineşte compoziţia granulometrică?
2. Ce reprezintă diametrul unei granule de rocă?
3. Ce se înţelege prin clasă granulometrică? Dar prin scară granulometrică?
4. De ce se foloseşte scara logaritmică pentru axa diametrelor în reprezentările grafice
referitoare la compoziţia granulometrică?
5. Să se traseze pe aceeaşi axă scările granulometrice prezentate în acest capitol şi să se
compare între ele. Să se definească o notă specifică fiecăreia.
6. Pentru curbele cumulative din figura 14.3 să se determine şi să se compare coeficienţii
de neuniformitate.
7. De ce este utilă metoda microscopiei clasice pentru analiza granulometrică?
8. Prin ce se diferenţiază microscopia clasică de analiza cuantimetrică a unui agregat de
particule?
9. Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebeşte metoda sedimentării de metoda
elutriaţiei?
10. Care sunt domeniile de lucru pentru metodele de analiză granulometrică prezentate în
acest capitol?
10. Care sunt utilizările analizei granulometrice?

213
 Capitolul 15

Porozitatea rocilor colectoare

15.1. Definiţii şi generalităţi

Proprietate esenţială a rocilor colectoare, porozitatea reprezintă acea

caracteristică a lor de a prezenta goluri, denumite pori. De porozitate este
legată capacitatea de înmagazinare a hidrocarburilor în rocile colectoare.
Pentru a intui mai bine semnificaţia faptului că rocile conţin spaţii
libere, în figura 15.1 este prezentată o imagine obţinută la microscopul
electronic pe o suprafaţă şlefuită dintr-o gresie. Prima remarcă ce se poate face
este aceea a neregularităţii spaţiului numit por. Această neregularitate are în
vedere forma generală, conturul şi suprafaţa care-l delimitează.

a b
Fig. 15.1. Imaginea unor pori dintr-o gresie obţinută la microscopul electronic:
a) mărire de 170 ori; b) mărire de 510 ori.
Se definesc trei volume care caracterizează o rocă sau un material
poros oarecare: volumul de minerale sau, după caz, de material solid Vm , B B

volumul de pori Vp şi volumul brut Vb. Volumul brut reprezintă volumul

B B B B

total al rocii sau al mediului poros, privit ca un corp solid delimitat se

suprafaţa exterioară optic sesizabilă. În principiu, cel de al treilea volum este
suma primelor două.

214
 Ponderea porilor în alcătuirea rocii este cuantificată printr-o mărime
care se numeşte coeficient de porozitat e şi se notează cu m. Pentru uşurinţă,
în exprimarea curentă şi în literatura de specialitate, coeficientul de porozitate
este denumit, pe scurt, porozitate. Această convenţie va fi respectată şi în
lucrarea de faţă. În afară de simbolul m, se mai folosesc simbolurile Φ, φ sau
ω. Relaţia de definiţie este următoarea:
Vp
m = (15.1)
Vb
B B

sau, ţinând seama de relaţia dintre volume,

Vm
m =1− . (15.2)
Vb
Relaţiile de mai sus nu prezintă nici un fel de echivoc pentru
rocile sau materialele neconsolidate unde porii formează un spaţiu
continuu. Rocile consolidate conţin, însă, şi spaţii goale izolate de
reţeaua de pori. Acestea s-au format, mai ales, prin precipitarea
mineralelor în cursul proceselor de litificaţie. Aparent, aceşti pori izolaţi
fac parte din masa rocii, fiind cuprinşi în volumul Vm. Numai sfărâmarea
B B

rocii scoate la iveală porii necomunicanţi.

Pentru a evidenţia acest fapt, se definesc două porozităţi: porozitatea
absolută, ma , în care Vm are semnificaţia menţionată mai sus (ca volum de
B B B B

minerale) şi porozitatea efectivă, me , în care Vm include şi porii

B B B B

necomunicanţi. Altfel spus, porozitatea efectivă ia în considerare numai porii

comunicanţi, iar porozitatea absolută volumul total de pori, comunicanţi şi
necomunicanţi. Între cele două porozităţi există relaţia:
m a ≥ me . (15.3)
Definiţiile precedente sunt valabile pentru toate tipurile de roci,
inclusiv pentru rocile fisurate. De altfel, fisurile nu sunt altceva decât pori de o
formă specială.
O primă clasificare a porozităţii face distincţia între porozi-tatea
primară şi cea secundară.
Porozitatea primară se referă la porii formaţi odată cu roca, de
exemplu spaţiile rămase între fragmentele rocilor detritice.
Porozitatea secundară se referă la porii formaţi ulterior, prin
procese mecanice sau fizico-chimice, cum ar fi fisurile formate prin

215
dizolvarea mineralelor de către apa de circulaţie. Distincţia dintre cele
două tipuri de porozităţi este numai formală. Nu există posibilitatea
evidenţierii clare a porilor primari de cei secundari, iar ponderea celor
două tipuri de pori diferă mult de la o rocă la alta. Coexistenţa celor
două tipuri de porozitate este mai evidentă la rocile fisurate.
O altă clasificare are în vedere natura rocii: detritică sau de
precipitaţie. Pentru prima se defineşte o porozitate intergranulară, iar pentru a
doua o porozitate matricială.
Rocile fisurate au o porozitate duală : una matricială, ca raport între
volumul porilor matriciali şi volumul brut al rocii, şi alta fisurală, ca raport
între volumul fisurilor şi volumul brut. Porozitatea totală este suma celor două.
Porozitatea matricială se foloseşte şi cu o accepţiune limitată, ca raport între
volumul porilor matriciali şi volumul matricii, făcând abstracţie de existenţa
fisurilor, adică din volumul brut al rocii se scade volumul fisurilor, şi are ca
semnificaţie porozitatea rocii de precipitaţie înainte de apariţia fisurilor.
Categoriile de porozitate specifice rocilor de precipitaţie fisurate pot fi extinse,
dar cu precauţie, şi pentru rocile detritice consolidate fisurate.
O categorie specială de porozitate o reprezintă porozitatea dinamică.
Aceasta ia în considerare doar parţial volumul de pori comunicanţi şi anume
acea parte prin care are loc curgerea fluidelor.
Un caz special de pori este definit pentru rocile argiloase. Touret ş.a.
[83] introduce noţiunea de por interagregat. Figura 15.2 ilustrează foarte bine
această noţiune.

216
 Fig. 15.2. Aspectul schematic al porilor interagregat [22].

După cum se poate observa, apa este fixată fie în interiorul particulei de
mineral, apa planară, fie între particule, în interiorul agregatului de particule,
fie între agregatele de particule. Spaţiile de cantonare a apei din interiorul
agregatelor de particule sau dintre agregate reprezintă porii interagregat. După
cum se poate observa pe figură, dimensiunea acestor pori este extrem de mică,
adică de ordinul micronilor. O particularitate importantă este şi aceea că
gradul de comunicare al acestor pori cu spaţiul înconjurător este foarte limitat,
iar la presiuni litostatice ridicate (la adâncimi mari, însă nu foarte mari),
comunicarea încetează, devenind pori necomunicanţi.

15.2. Mărimea porozităţii rocilor

În cele ce urmează, atenţia se va îndrepta exclusiv către porozitatea

efectivă, iar simbolul m va avea această semnificaţie, fără a se mai menţiona
acest lucru.
Valoarea porozităţii unei roci depinde de mulţi factori, între care:
compoziţia mineralogică şi cea granulometrică, adâncimea la care se află roca,
gradul de cimentare sau de fisurare.

217
 Porozitatea unei roci nu poate fi evaluată pe cale teoretică,
complexitatea şi variabilitatea formelor şi dimensiunilor porilor făcând
imposibil un astfel de demers.
Există un model de rocă, aşa-zisa rocă fictivă, pentru care se poate
calcula exact porozitatea. Roca fictivă reprezintă un agregat de sfere cu
aceeaşi rază. Aşezarea sferelor este regulată, formând o reţea.
Din considerente geometrice simple, nereproductibile aici, se poate
obţine porozitatea unei roci fictive, în funcţie de gradul de compactizare al
aranjamentului sferelor, măsurat prin unghiul mic, α, al romboedrului
elementar de aşezare a sferelor, care variază între 600 la reţeaua tetraedrică şi
P P

900 la reţeaua cubică. Relaţia pentru porozitate este următoarea:

P P

π
m =1− (15.4)
6(1 − cos α ) 1 + 2 cos α

Pentru α = 600, rezultă m = 0,2596 sau 25,96% , iar pentru α = 900

P P P P

rezultă m = 0,4764 sau 47,64% .

O primă constatare importantă este aceea că gradul de compactizare al
sferelor are o influenţă mare asupra porozităţii: aproape de la simplu la dublu.
O a doua constatare, la fel de importantă, este aceea că în relaţia (15.4) nu
apare raza sferelor. Cu alte cuvinte, indiferent de dimensiunea sferelor, la
acelaşi aranjament, corespunde aceeaşi porozitate. La prima vedere s-ar putea
crede că porozitatea scade cu dimensiunea sferelor. Acest lucru este, însă, fals.
Ceea ce diferă este dimensiunea şi, în mod corespunzător, numărul sferelor,
respectiv al spaţiilor dintre sfere, şi nu volumul total al lor şi, implicit,
porozitatea.
Dacă la o rocă fictivă în reţea cubică s-ar adăuga un număr de sfere

egal cu numărul de goluri dintre sfere şi cu raza egală cu ( 3 − 1) din raza

sferelor care formează roca fictivă considerată, adică dimensiunea maximă de
sferă care se înscrie între sferele reţelei, volumul porilor ar scădea exact cu
volumul tuturor sferelor mici intercalate între sferele mari. Porozitatea ar
scădea de la 0,4764 la 0,3683 sau de la 47,64% la 36,83%. Continuând
procedeul, adică adăugarea de sfere mici în spaţiile rămase libere, va rezulta,
în mod evident, o scădere continuă a porozităţii.
Din acest raţionament se deduce concluzia că neuniformitatea
compoziţiei granulometrice face ca porozitatea să fie mică, cu atât mai mică,

218
cu cât neuniformitatea este mai mare, prin mecanismul de intercalare a
granulelor mici în spaţiile libere dintre cele mari.
Granulele de nisip care formează rocile colectoare se abat, mai mult
sau mai puţin, de la forma sferică. Dacă între sfere există un contact
punctiform, între granulele reale există o anumită suprafaţă de contact. Asta
face ca „centrele" granulelor să fie mai apropiate între ele, adică, pentru
acelaşi aranjament, aşezarea să fie mai compactă, iar porozitatea mai mică, dar
nu mult mai mică.
Plecând de la considerentele de mai sus, este uşor să se eviden-ţieze
influenţa adâncimii asupra porozităţii. Compactarea, prin cele patru
mecanisme ilustrate în figura 12.2, reduce distanţa dintre particule prin
reaşezare, prin deformare, precum şi prin dispunerea granulelor fine între cele
grosiere. În figura 15.3 este schematizată influenţa adâncimii asupra
porozităţii, prin delimitarea a cinci zone: zona 1 din figură cuprinde cca 60%
din valorile întâlnite, zonele notate cu 2 şi 2’ câte aproximativ 14%, iar zonele
3 şi 3’ cuprind cazurile de excepţie cu câte aproximativ 1%.
Se poate observa uşor că există o oarecare corelaţie între porozitate şi
adâncime, în sensul tendinţei de scădere a porozităţii cu adâncimea. Totuşi, la
aceeaşi adâncime, porozitatea poate fi foarte deferită. Spre exemplu, la 3000 m
întâlnim porozităţi de 4% ca şi porozităţi de 34%. Lipsa unei foarte bune
corelări între porozitate şi adâncime este legată şi de faptul că în decursul
timpului, o rocă poate fi la o anumită adâncime după ce a fost la o adâncime şi
mai mare, ca urmare a fenomenului de ridicare a scoarţei terestre în anumite
zone sau ca urmare a eroziunii importante a stratelor de deasupra.
Rămânând la categoria de roci analizate până aici, aceea a roci-lor
detritice se mai poate adăuga şi influenţa gradului de cimentare

219
 Fig. 15.3. Variaţia porozităţii cu adâncimea.

Se pleacă de la roca neconsolidată, discutată mai sus. Particu-lele sau

depunerile de minerale care reprezintă cimentul rocii, ocupă parţial spaţiul
dintre granule, adică partea care dă porozitatea rocii. Se înţelege că, faţă de
roca neconsolidată, roca consolidată are o porozi-tate mai mică. Există însă
numeroase roci consolidate cu porozitate mai mare decât unele roci
neconsolidate. Dar, dacă două roci au o compo-ziţie granulometrică
asemănătoare, pentru acelaşi grad de compactare, roca neconsolidată va fi mai
poroasă decât cea consolidată.
Porozitatea totală a rocilor fisurate depinde de porozitatea matricii şi
de cea a fisurilor. În ceea ce priveşte porozitatea matricială, aceasta depinde
într-o măsură importantă de compoziţia mineralogică şi de geneza rocii,
respectiv de mediul de sedimentare, de durata lui, de prezenţa organismelor
etc. Adâncimea influenţează într-o măsură nesemnificativă această porozitate.
Cele mai multe roci de precipitaţie au porozităţi matriciale sub 10% şi
chiar sub 5%. Doar prezenţa importantă a vacuolelor de dimen-siune mare
duce la o porozitatea matricială care se depăşească valoarea de 10%. La rândul
ei, porozitatea fisurală depinde în cea mai mare măsură de densitatea şi de
deschiderea fisurilor. Reţelele de fisuri dau o porozitate cuprinsă între 0,01 şi
2%, iar sistemele de macrofisuri dau o porozitate sub 0,5%. Fisurile izolate
contribuie în mod nesemnificativ la porozitatea fisurală.

Tabela 15.1. Valori orientative pentru porozitatea rocilor.

Tipul de rocă Porozitatea, %

Roci eruptive 1

220
 Marne 4
Calcare şi dolomite 5
Gresie 15
Nisip 35
Argilă 50
Cretă 53
Diatomit 90

Din valorile menţionate mai sus rezultă că sistemul de fisuri are o

importanţă secundară în capacitatea de înmagazinare a hidrocarburilor. Rolul
lor major este dat de capacitatea mare de curge-re, respectiv de permeabilitatea
mare conferită rocilor (vezi cap. 20).
În tabela 15.1 sunt date câteva valori orientative ale porozităţii pentru
diferite tipuri de roci.
Aceste valori nu trebuie considerate ca valori aplicabile pentru calcule.
Acelaşi tip de rocă poate avea porozităţi într-un domeniu foarte larg, de la
simplu la dublu sau chiar mai mult.

15.3. Determinarea porozităţii rocilor

Porozitatea rocilor se determină pe cale directă, pe carote, şi pe cale

indirectă, prin metode geofizice şi hidrodinamice.
Metodele geofizice se bazează pe măsurarea unor parametri în gaura de
sondă netubată şi estimarea porozităţii pe baza unor corelaţii, teoretice şi
statistice. Aceste corelări pleacă de la măsurători paralele, de laborator şi
geofizice, pe carote, în condiţii de saturaţie bine controlate. O prezentare
exhaustivă a acestor metode se găseşte în cursul de geofizică de sondă [66].
Cele mai importante metode geofizice sunt: carotajul electric, carotajul acustic
şi carotajul radioactiv. Fiecare din aceste metode are mai multe variante.
Metodele geofizice prezintă şi anumite slăbiciuni. Unele sunt cauzate
de lipsa cunoaşterii distribuţiei spaţiale a fluidelor în rocă la momentul
măsurării, de care depind într-o măsură importantă mărimile geofizice
măsurate şi care este o funcţie complexă, în special de capacitatea de udare a
rocii (v. cap. 26) şi de variaţiile de litofacies la toate scările (de la micro la
mega). Altele sunt cauzate de invazia filtratului din fluidul de foraj (uneori şi a
solidelor sau chiar a fluidului) foarte greu de controlat şi imposibil de descris.

221
Consecinţa directă este modificarea stării de saturaţie în zona din jurul sondei,
tocmai zona care urmează a fi investigată.
Meritul cel mai mare al măsurătorilor geofizice este acela de a pune la
dispoziţie valori ale porozităţii pe toată deschiderea stratului productiv, în
toate sondele de pe structură, ceea ce permite obţinerea unei imagini globale a
porozităţii zăcământului. Se pot identifica pachetele de rocă cu porozitate
apropiată, cu continuitate litologică, imperios necesare pentru calculul
volumului de pori din zăcământ.
Metodele de investigaţie hidrodinamică a zăcămintelor de hidrocarburi
nu au în vedere determinarea porozităţii. Totuşi, din măsurătorile de presiune
la deschiderea sondelor sau din testele de interferenţă, se poate determina
volumul de pori din zona de influenţă a sondei şi, respectiv, porozitatea
efectivă [67]. Valorile obţinute sunt valori medii pe un volum mare de
zăcământ. Prin compararea cu valorile obţinute cu celelalte metode de
determinare, se poate furniza o bună posibilitate de corelare şi de corecţie.
Metodele de determinare directă pe carote sunt numeroase şi
variate, dat fiind interesul multor domenii tehnice pentru această
proprietate. Literatura de specialitate în acest domeniu este deosebit de
vastă. Există zeci de aparate pentru determinarea porozităţii în laborator.
În principiu, sunt necesare două dintre cele trei volume care se referă
la porozitatea rocilor: volumul brut Vb , volumul de pori Vp , şi/sau volumul de
B B B B

minerale Vm . Cele mai multe metode presupun determinarea volumului brut şi

B B

a unuia dintre celelalte două. Descrierea detaliată a acestor metode se găseşte

în [18].
Volumul brut se determină pe cale geometrică la probele
paralelipipedice şi cilindrice sau prin măsurarea volumului de fluid pe care îl
dezlocuieşte cu ajutorul unui picnometru. În cel de al doilea caz, măsurătoarea
este corectă dacă nu intră fluid de dezlocuire în probă şi dacă nu rămân bule de
aer prinse în capcane capilare la suprafaţa probei. Sunt două posibilităţi: fie se
saturează proba cu un fluid inert şi cu tensiune superficială mică (petrol
lampant, toluen etc), fie se foloseşte mercurul care nu intră în porii probei la
presiuni mici, din gama presiunilor de lucru.
Determinarea volumului brut al nisipurilor neconsolidate este o
problemă dificilă, mai ales pentru probele convenţionale. Refacerea gradului
de compactare din zăcământ se realizează prin introducerea probei într-o

222
celulă cilindrică şi exercitarea unei presiuni egale sau puţin superioare
presiunii litostatice cu ajutorul unui piston, acţionat de o presă hidraulică.
Rezultatul nu este foarte sigur, tasarea naturală fiind diferită de cea artificială.
Volumul de pori sau, prin complementaritate, volumul de minerale se
determină, în mod curent, prin modificarea presiunii aerului sau a altui gaz
aflat în probă sau prin extragerea aerului şi măsurarea volumului acestuia.
Porozimetrul Boyle-Mariotte a fost construit în numeroase vari-ante.
Schematizarea unui astfel de aparat este arătată în figura 15.4.

Fig. 15.4. Schema unui porozimetru Boyle-Mariotte.

Proba se introduce într-un vas de volum cunoscut, V1. Se ridică B B

presiunea la valoarea p1 , de 4...5 bar, prin introducerea unui gaz (azot, heliu
B B

sau aer). Prin intermediul robinetului Ra se realizează comunicaţia cu un alt

B B

vas de volum V2 : presiunea scade până la o valoare p2 . Presiunile în cele două

B B B B

vase se măsoară cu manometrele M1 şi M2. B B B B

Operaţia se repetă, pornind de la aceeaşi presiune p1, fără probă în B B

aparat. În acest caz, presiunea va atinge valoarea p’2 > p2, deoarece volumul
B B B B

ocupat de gaz este mai mare exact cu volumul părţii solide a rocii, Vm. B B

Numărul de moli de gaz din celula fără probă este, evident, mai mare.
Scriind de două ori legea Boyle-Mariotte se obţine:
p1 (V1 −V m ) = p 2 (V1 −V m +V 2 ) (15.5)

p1V1 = p 2 ' (V1 +V 2 ) (15.6)

Din cele două relaţii se obţine:

p1 p '2 − p 2
Vm = V1 (15.7)
p 2' p1 − p 2
Pentru ca precizia determinării să crească, se face corecţia de
neidealitate prin folosirea factorului Z.
O metodă de determinare a volumului de pori comunicanţi constă în
saturarea probei cu un lichid. Proba este cântărită înainte şi după saturare. Prin

223
împărţirea creşterii de masă a probei la densitatea lichidului se obţine volumul
de lichid din probă, adică volumul de pori comunicanţi. Saturarea completă cu
lichid nu este uşor de obţinut. O discuţie completă este prea amplă pentru a fi
prezentată aici (v. [18]).
Porozitatea se determină, de regulă, la presiunea atmosferică sau la
presiuni scăzute şi la temperatura din laborator, mult diferite de cele din
zăcământ. În capitolul 18 este discutată pe larg modificarea volumului de pori
prin modificarea presiunii litostatice şi a presiunii fluidelor din pori. Van der
Knaap a propus următoarele corelaţii pentru corectarea porozităţii măsurate în
laborator ms : B B

m = m s − 0,000337 p 0 ,3 (15.8)
pentru gresii şi
m = m s − 0,0000432 p 0 ,42 . (15.9)
pentru calcare.
În aceste relaţii, presiunea p reprezintă presiunea efectivă, adică
diferenţa dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică.
Foarte recent, în anul 2003, a fost pusă la punct o nouă metodă de
determinare a porozităţii efective folosind rezonanţa magnetică nucleară [112].

Aplicaţia 1
Să se calculeze porozitatea unei probe de rocă cunoscând:
Masa probei uscate, mm = 104,1 g;
B B

Masa probei saturată cu apă: mb = 120,2 g;

B B

Densitatea apei: ρa = 1001 kg/m3;

B B P P

Masa probei saturate cufundată în apă: mc = 64,7 g.B B

Porozitatea calculată este efectivă sau absolută?

Răspuns
1. Determinarea volumului de pori.
Masa apei din pori este: ma = mb – mm = 16,1 g. B B B B B B

Volumul apei din pori: Va = ma / ρa = 16,08 cm3B B B B B B P P

Presupunând că proba este complet saturată cu apă, volumul de pori este

Vp = 16,08 cm3.
B B P P

2. Determinarea volumului brut.

Volumul mineralelor rocii este: Vm = (mm – mc)/ ρa = 39,36 cm3 B B B B B B B B P P

Volumul brut Vb = Vm + Vp = 55,44 cm3.

B B B B B B P P

3. Porozitatea : m = Vp/Vb = 0,29 = 29%. B B B B

224
 Porozitatea calculată este cea efectivă deoarece volumul de pori s-a
determinat prin intermediul volumului de apă care saturează proba, ce a pătruns,
evident, numai în porii comunicanţi.

Întrebări şi probleme
1. Care sunt categoriile de pori dintr-o rocă?
2. De ce porozitatea şi coeficientul de porozitate se folosesc cu aceeaşi semnificaţie? Este
corectă această simplificare a exprimării?
3. De ce porozitatea absolută este mai mare decât cea efectivă?
4. Care din porozităţile definite în acest capitol este în legătură directă cu capacitatea de
înmagazinare a hidrocarburilor de către roci?
5. Când porozitatea fisurală este mai mare: când porozitatea matricială este mare sau
când porozitatea matricială este mică?
6. Ce legătură există între vârsta rocii (în sensul stadiului litificării) şi porozitate? Care
este evoluţia porozităţii în timp, până la finalizarea litificării?
7. Care sunt limitele de variaţie a porozităţii intergranulare? Dar a celei duale?
8. Care este legătura între curba de frecvenţă granulometrică şi porozitatea rocii? Se
poate găsi o relaţie directă?
9. Cum se explică tendinţa de scădere a porozităţii cu adâncimea? Dar de ce corelaţia
între porozitate şi adâncime este slabă?

225
 Capitolul 16

Suprafaţa specifică a rocilor colectoare

Un corp solid este caracterizat, din punct de vedere geometric,

printre altele, de o arie şi de un volum. La corpurile „pline” aria se
referă la suprafaţa exterioară. În schimb, la corpurile „poroase”, cum
sunt rocile consolidate sau agregatele detritice, aria se referă la toată
suprafaţa accesibilă, adică la suprafaţa care poate lua contact cu un
gaz (contactul cu lichidele poate fi limitat de o serie întreagă de
fenomene, descrise în cap. 23). În cazul agregatelor de granule
(nisipuri petrolifere, materiale de construcţie etc.), această arie
reprezintă suma ariilor tuturor granulelor, acceptând că între ele
contactul este punctiform, ceea ce reprezintă doar o aproximaţie.
Suprafaţa specifică a unei roci (de altfel, a oricărui corp solid poros)
este aria cumulată a porilor comunicanţi dintr-un volum brut de rocă egal cu
unitatea.
Notând cu As suprafaţa specifică, cu Ap aria porilor, respectiv aria
B B B B

cumulată a granulelor şi cu Vb volumul brut al rocii, se poate scrie relaţia de

B B

definiţie a suprafeţei specifice, astfel:

Ap
As = (16.1)
Vb
Este uşor de observat că dimensiunea acestei mărimi este inversul
lungimii, iar unitatea de măsură este m-1. Mai sugestivă este unitatea de
P P

măsură m2/m3, sau, încă mai folosită, ha/m3.

P P P P P P

Calculul geometric al suprafeţei specifice este posibil doar pentru roca

fictivă (un ansamblu de sfere egale). Dacă se folosesc notaţiile din paragraful
1.6, volumul tuturor sferelor dintr-un volum brut de rocă este dat de relaţia:

V m = (1 − m )V b . (16.2)

Pe de altă parte,

Vm = n v , (16.3)

unde n este numărul de sfere, iar v este volumul unei sfere.

226
 Din egalitatea celor două relaţii, se poate scrie:

V
n = (1 − m ) b . (16.4)
v
Aria totală a celor n sfere de arie a, din volumul brut Vb , este:
B B

Ap = n a . (16.5)

Deoarece:

v δ
= , (16.6)
a 6

unde δ este diametrul sferei, expresia suprafeţei specifice este:

6(1 − m )
As = . (16.7)
δ
Această expresie se poate folosi pentru a stabili ordinul de
mărime al suprafeţei specifice a rocilor detritice şi ca punct de plecare
pentru evaluarea suprafeţei specifice a rocilor detritice reale.
Din ultima relaţie rezultă că suprafaţa specifică este invers
proporţională cu diametrul sferelor. Având în vedere că porozitatea depinde
într-o măsură importantă de aşezarea sferelor, aşa cum s-a arătat în capitolul
15, suprafaţa specifică depinde şi ea de aşezarea sferelor. Totuşi, influenţa
porozităţii este mai mică decât cea a diametrului sferelor rocii fictive.
În tabela 16.1 sunt date valorile ale suprafeţei specifice a rocilor
fictive. Pentru agregate formate din granule de alte forme, în [12] sunt
prezentate tabele pentru suprafeţele specifice.

Tabela 16.1. Suprafaţa specifică a unei roci fictive cu m = 40%.

δ , mm 1 0,316 0,1 0,0316 0,01 0,00316 0,001

As ,ha/m3 P P
0,36 1,14 3,60 11,4 36 114 360

Este lesne de observat că suprafaţa specifică este enormă faţă de

reprezentarea obişnuită. Pentru un nisip grosier (cu diametrul de cca 1 mm),
un metru cub de rocă „cuprinde” o suprafaţă apropiată de cea a unui teren de
fotbal...
Pentru a evalua suprafaţa specifică a rocilor detritice se foloseşte tot
relaţia (16.7) în care se înlocuieşte diametrul cu diametrul echivalent dat de
relaţia (14.4) şi se multiplică cu un coeficient de nesfericitate t care reprezintă

227
raportul dintre aria particulei şi cea a sferei cu acelaşi diametru. Pentru un
anizotropism moderat, acesta are valori cuprinse între 1,2 şi 1,5.
Rocile detritice consolidate au o suprafaţă specifică mai mică decât
cele neconsolidate, evident. Explicaţia constă în aceea că o parte din suprafaţa
granulelor este ocupată de mineralele care alcătuiesc materialul de cimentare.
O metodă mult mai sigură şi, în acelaşi timp, reproductibilă, este
analiza microfotografică prin folosirea cuantimetrului (metoda QTM).
Pregătirea probei se face la fel ca aceea pentru determinarea porozi-tăţii (v.
cap. 15). De altfel cele două proprietăţi se determină simultan.
Mai întâi, trebuie definită suprafaţa specifică în secţiune:

Pp
As = , (16.13)
Ab
în care Pp este perimetrul tuturor porilor din secţiunea analizată, iar Ab este
B B B B

aria brută a secţiunii. Cele două mărimi se determină prin analiza statistică a
microfotografiei secţiunii.
Rocile colectoare de ţiţei au suprafeţe specifice în gama 0,2...100
ha/m3, iar cele colectoare de gaze în gama 1...1000 ha/m3. Diferenţa între
P P P P

valorile suprafeţei specifice a rocilor petrolifere şi gazeifere se explică prin

aceea că gama de roci colectoare de gaze este mai largă decât cea a rocilor
colectoare pentru ţiţei, în special din punctul de vedere al permeabilităţii cu
care suprafaţa specifică se corelează. O observaţie importantă este aceea că la
rocile cu un conţinut ridicat de minerale fin-dispersate, contribuţia acestora la
suprafaţa specifică totală poate fi dominantă, chiar dacă, din punct de vedere
cantitativ, sunt subordonate. Spre exemplu, o fracţie de numai 5% minerale
argiloase cu dimensiunea de 4 μm (particule de forma unei prisme hexagonale
turtite) într-un nisip fin cu bobul de 0,1 mm, face ca suprafaţa specifică a
acestuia să crească de la cca 5 ha/m3 la cca 50 ha/m3 .
P P P P

Aplicaţia 1
Să se compare suprafaţa specifică a unei roci fictive cu diametrul δ1 = 0,5 mm în
B B

aranjament cubic (m1 = 0,4764) cu cea a aceleiaşi roci în porii căreia sunt intercalate sfere
B B

cu diametru maxim posibil (m2 = 0,3683).

B B

Răspuns.

228
 Diametrul sferei maxime care se poate intercala în porii rocii fictive în

aranjament cubic este de ( 3 − 1) din diametrul sferelor mari: δ2 = 0,366 mm. B B

Cu relaţia (16.5) se poate calcula numărul de sfere cu δ1 = 0,5 mm dintr-un B B

3 6
volum brut de 1 m : n1 = 8000 10 . Numărul sferelor mici este acelaşi cu cel al sferelor
P P B B P P

mari . Suprafaţa specifică As1 va fi calculată cu relaţia (16.6) : As1 = 6280 m2/m3 . Cu
P P B B B B P P P P

2
aceeaşi relaţie se calculează aria sferelor mici (3365 m ), iar suprafaţa specifică As2 va fi
P P B B

2 3
suma celor două : As2 = 9645 m /m . Se observă că simpla prezenţă a sferelor mici face ca
B B P P P P

acelaşi volum brut să aibă o suprafaţă specifică cu cca 50% mai mare.

Întrebări şi probleme

1. Care sunt definiţiile alternative pentru suprafaţa specifică a unei roci?

2. Cum se poate stabili ordinul de mărime al suprafeţei specifice a unei roci?
3. Cum influenţează prezenţa mineralelor argiloase suprafaţa specifică a unei roci?
4. Ce este diametrul echivalent al unui nisip?
5. Să se reia aplicaţia 1 de mai sus pentru acelaşi diametru, dar pentru un aranjament
romboedric.

229
 Capitolul 17

Structura spaţiului de pori din rocile colectoare

17.1. Conceptul de structură a spaţiului de pori

După cum a fost menţionat în capitolele anterioare, rocile colectoare

de hidrocarburi sunt alcătuite din două „părţi”: scheletul solid, format din
minerale (particule discrete sau cimentate, matrice carbonatică fisurată etc.) şi
spaţiul gol din interiorul acestui schelet solid. Cele două părţi contribuie în
mod diferit la volumul total (brut) al rocii, după cum porozitatea este mai
mare sau mai mică.
A fost menţionat deja faptul că este necesar ca porozitatea să fie
suficient de mare pentru ca o rocă să fie un bun colector de hidrocarburi. Pe
lângă volumul total al porilor comunicanţi, o importanţă deosebită o prezintă
mărimea porilor, forma lor şi, în general, topografia spaţiului mărginit de
suprafaţa internă a rocii.
Porii rocii formează un spaţiu continuu, un adevărat labirint, o reţea
tridimensională de canale total neuniforme. Rocile de precipitaţie fisurate au o
dublă reţea: cea a porilor matriciali şi cea a fisurilor.
Prima întrebare care se ridică este următoarea: ce reprezintă un por. O
primă accepţiune este aceea că un por reprezintă spaţiul dintre două ramificaţii
(noduri) succesive în reţeaua de goluri a rocii. Această definiţie are un caracter
intuitiv şi răspunde multor necesităţi de descriere a reţelei de pori.
Analizele microscopice, au arătat că există modificări importante ale
secţiunii transversale între două noduri ale reţelei de pori. Mai mult, un nod al
reţelei are, uneori, un volum considerabil, comparabil cu cel al spaţiului dintre
noduri. Imaginea schematizată a unei reţele de pori este prezentată în figura
17.1.
Primii cercetători interesaţi de structura spaţiului gol al rocilor au
realizat mulaje negative ale rocii. Aceste mulaje au fost obţinute prin saturarea
rocii cu parafină topită şi dizolvarea completă, cu o soluţie acidă, a mineralelor
rocii. Prin răcire, parafina devine fragilă, iar mulajul se poate dezagrega
mecanic.

230
 Fig. 17.1. Un grup de pori dintr-o rocă.

Imaginea spaţiului de pori obţinută prin sfărâmarea mulajului negativ

al rocii are, însă, marele dezavantaj că distorsionează o caracteristică majoră a
mediilor poroase naturale: existenţa unei legături tip „serie”, între părţile largi
ale spaţiului şi constricţiile dintre acestea. Mulajul se va fragmenta în zona
constricţiilor, de minimă rezistenţă mecanică, „eliminându-le” din imaginea
obţinută.
Descrierea geometrică a porilor este imposibilă. Cuantificarea
diverselor fenomene fizico-chimice care se petrec în rocă (interacţiunea dintre
rocă şi fluidele conţinute, curgerea şi dezlocuirea fluidelor de zăcământ etc.)
necesită descrierea dimensională a porilor. Impasul creat poate fi depăşit prin
idealizarea formelor reale cu corpuri geometrice regulate. Au fost propuse mai
multe astfel de forme. În parte, ele sunt prezentate în figura 17.2.
Fie că este vorba de un cilindru sau de o succesiune de cilindri, se
creează posibilitatea definirii unei „dimensiuni” a porilor. Este aşa-zisa „rază”
a porilor care este măsura secţiunii transversale. În ceea ce priveşte lungimea
porilor, aceasta are o importanţă secundară, aşa cum se va vedea din capitolele
următoare.

a b c

231
 d e
Fig. 17.2. Forme idealizate de pori:
a. canal cilindric; b. canal tronconic; c. canal cu contur sinusoidal;
d. canal prismatic; e. canal cu contur sferic.

Fisurile reprezintă o categorie specială de pori. Caracteristica lor

esenţială este o dezvoltare mare pe două direcţii şi una mică pe cea de
a treia dimensiune. Fisura poate fi idealizată cu spaţiul dintre două plane
paralele sau neparalele, după cum există sau nu variaţii mari a celei de a treia
dimensiuni. Caracterizarea dimensională a fisurilor se face prin deschiderea
fisurii care este înălţimea secţiunii transversale.
Descrierea porilor individuali şi a fisurilor nu este nici pe departe
suficientă. Fenomenele care au loc în rocile colectoare, deşi se desfăşoară în
pori, nu pot fi localizate la acest nivel. Trebuie luat în considerare întregul
ansamblu al porilor care formează o reţea continuă. Este meritul lui Fatt [31]
de a fi introdus studiul spaţiului de pori prin intermediul reţelelor de canale
cilindrice cu diverse moduri de interconexiune şi cu dimensiuni diferite. Cele
patru reţele propuse de Fatt (fig. 17.3) sunt plane şi regulate. Parametrul β care
este specificat în figură va fi definit şi discutat mai jos.
Fiecare din laturile poligoanelor care alcătuiesc reţeaua este un
cilindru cu dimensiuni proprii (rază şi lungime).
O caracteristică de prim ordin a spaţiului de pori este neuniformitatea
acestuia. Sunt mai multe scări la care se referă neuniformitatea [32]. Cea mai
mică este scara microscopică, care are în vedere porii individuali sau elemente
de volum mici, cu o lungime

232
 Fig. 17.3. Re ele plane de pori propuse de Fatt.

caracteristică de zeci de microni. Urmează scara macroscopică, cu elemente

de volum având o lungime caracteristică de ordinul milimetrilor, până la 10
cm; o scară intermediară cu o lungime caracte-ristică de până la 1 m, apoi
scara mega, cu o lungime caracteristică de până la 100 m şi ultima scară, cea
mai mare, scara regională.

17.2. Distribuţia porilor pe dimensiuni

După stabilirea semnificaţiei mărimii porilor, pasul următor este

evidenţierea frecvenţei cu care pori de diferite dimensiuni sunt întâlniţi într-o
rocă, adică, determinarea distribuţiei porilor pe dimensiuni, denumită în mod
curent distribuţia poromeritică. Există o analogie perfectă între distribuţia
granulometrică şi distribuţia poromeritică. După cum s-a arătat mai sus, există
posibilitatea de a obţine un agregat de granule care reprezintă porii rocii (cel
puţin conform uneia din definiţii) prin sfărâmarea mulajului negativ al rocii.
Distribuţia pe dimensiuni a particulelor respective nu este altceva decât o
distribuţie a porilor pe dimensiuni.

233
 Indiferent de definiţia acceptată pentru pori (incluzând aici şi fisurile)
observaţiile experimentale arată că rocile colectoare au, cel mai frecvent, pori
cu dimensiuni cuprinse în intervalul 1...1000 μm. Contribuţia porilor de
diferite dimensiuni la volumul de pori comunicanţi ai rocii diferă foarte mult
de la un tip de rocă la altul. Ca şi în cazul distribuţiei granulometrice, este
necesară folosirea claselor de dimensiuni, respectiv a scărilor poromeritice.
Frecvenţa porilor dintr-o clasă poromeritică, fi , reprezintă fracţia
B B

din volumul de pori cu dimensiuni cuprinse în acea clasă:

V pi
fi = , (17.1)
Vp

în care Vpi este volumul de pori din clasa

B B i, iar Vp B B volumul de pori
comunicanţi.
Perechile de valori {ri ÷ fi} exprimă numeric distribuţia poromeritică.
B B B B

Mult mai edificatoare este imaginea grafică a acestei mulţimi menţionate,

anume, histograma. Ea poate avea forma celei de la compoziţia granulometrică
(fig. 4.1) sau forma din figura 17.4, deşi, de obicei, se foloseşte o reprezentare
semilog.
Cele trei histograme ilustrează trei situaţii în care ponderea cea mai
mare o au porii cu raze cuprinse între 15 şi 30 μm. Diferenţa constă în gradul
de uniformitate diferit. Astfel, uniformitatea cea mai mare o are roca cu
distribuţia b, iar uniformitatea cea mai scăzută, însoţită şi de un interval mai
mare al dimensiunii porilor, o are distribuţia c. O situaţie intermediară este
caracteristică pentru distribuţia a. Aceste histograme por fi transformate în
curbe de frecvenţă şi, prin integrare, în curbe cumulative.
Un caz particular de curbă de frecvenţă este cea reprezentată în figura
17.5 Aceasta este o curbă trimodală şi descrie o rocă fisurată. Porii matriciali
sunt caracterizaţi prin segmentul de curbă din domeniul dimensiunilor mici
(r1), iar porii fisurali prin celălalt segment de curbă:
B B

234
 a b

Fig. 17.4. Tipuri de distribu ie a porilor pe dimensiuni.

microfisuri (r2) şi macrofisuri (r3). Limita dintre macrofisuri, denumite şi

B B B B

fracturi, şi microfisuri, denumite, simplu, fisuri este convenţională, fiind

stabilită la 100 μm. Uneori curba este binodală, când lipseşte una din cele
două categorii de fisuri.

Fig. 17.5. Curbă de frecvenţă trimodală.

235
 Determinarea distribuţiei porilor pe dimensiuni, adică analiza
poromeritică, poate fi executată pe cale directă sau pe cale indirectă.
Investigarea directă se face pe secţiuni şlefuite prin probe de rocă cu
ajutorul microscopului. Imaginea secţiunii sub microscop este fotografiată şi
analizată. Prima condiţie pentru obţinerea unei imagini fidele este saturarea
completă cu o substanţă cu contrast mare de luminozitate faţă de mineralele
rocii. Rezultate superioare se obţin prin injectarea în rocă a unor aliaje uşor
fuzibile cu tensiune superficială mică, de tipul aliajelor tipografice. Un astfel
de aliaj este „metalul Wood” care se topeşte la cca 600C. Cu o iluminare P P

laterală sub un unghi de incidenţă de 60 - 700, porii apar complet întunecaţi

P P

într-o imagine microscopică. Metalul din porii intersectaţi de secţiune se

comportă ca o oglindă, reflectând în întregime lumina incidentă, pe când
mineralele difuzează această lumină care ajunge, parţial, în obiectivul
microscopului, astfel că mineralele apar luminoase.
O interpretare obiectivă a imaginii se poate face prin prelucrarea ei,
având la bază un model matematic adecvat. Folosind un calculator de proces,
rezultatul este rapid, sigur şi reproductibil. Metoda QTM, descrisă în capitolul
14 şi reluată în capitolele 15 şi 16, reprezintă cea mai bună variantă de examen
obiectiv al microfotografiilor secţiunilor prin roci saturate cu metalul Wood.
De altfel, această metodă se foloseşte concomitent pentru analiza poromeritică,
măsurarea porozităţii şi a suprafeţei specifice.
Pentru analiza poromeritică, imaginea porilor din microfotografie este
descompusă într-un număr de imagini egal cu numărul de pori. Imaginile sunt
sortate pe dimensiuni, după scara poromeritică aleasă. Dimensiunea porului
reprezintă raza cercului echivalent (cu aceeaşi arie) al suprafeţei reale. Aria
porilor dintr-o clasă poromeritică se notează cu Api. Prin împărţirea acestei
B B

valori la aria cumulată a porilor din secţiune, Ap , rezultă frecvenţa porilor din
B B

clasa respectivă:
Api
fi = (17.2)
Ap

Această expresie este echivalentă cu cea dată de relaţia (17.1).

Rezultatul analizei este o curbă de frecvenţă şi o curbă cumulativă, de
genul celor prezentate în figurile anterioare.

236
 Fie că este directă, fie că este computerizată, analiza poromeri-tică prin
microscopie este foarte scumpă, prin timpul de analiză sau prin costul
aparaturii. De aceea, de cele mai multe ori, se preferă metode mai expeditive,
bazate pe fenomene capilare.
Analiza poromeritică prin injecţia de mercur se bazează pe aplicarea
legii lui Laplace care cuantifică diferenţa de presiune dintre două faze
nemiscibile sau parţial miscibile, separate de interfeţe curbe. Aceasta se
numeşte diferenţă capilară de presiune, despre care se va discuta, pe larg, în
capitolul 21. Când fazele se găsesc într-un capilar cilindric de rază r, diferenţa
capilară de presiune, Δcp, este dată de expresia:
B B

2 σ cos θ
Δc p = , (17.3)
r

în care σ este tensiunea interfacială, iar θ unghiul de contact trifazic.

În lipsa demonstraţiei şi a semnificaţiei diferenţei capilare de presiune,
precum şi a parametrilor care intervin în expresia (17.4), în cele ce urmează se
va aplica în mod tacit această relaţie. Vom menţiona (demonstraţia urmând a
se face în capitolul 21) că mercurul poate fi introdus într-un capilar dacă
presiunea aplicată mercurului, va depăşi valoarea diferenţei capilare de
presiune dată de relaţia (17.3). În absenţa unei presiuni exterioare, mercurul nu
intră în rocă.
Această relaţie poate fi interpretată în felul următor: pentru ca
mercurul să pătrundă în porii de o anumită rază, ri , este necesar ca asupra B B

mercurului să se exercite o presiune minimă cu valoarea diferenţei capilare de

presiune corespunzătoare acestei raze.
Astfel, prin exercitarea unei presiuni crescătoare asupra mercurului,
acesta va invada în mod treptat porii rocii, în ordine descrescătoare a
dimensiunii lor. În mod practic, creşterea presiunii se face în trepte. La fiecare
treaptă de presiune, mercurul va umple porii cu raze cuprinse între două limite,
ri şi ri+1 (ri >ri+1), corespunzătoare unui interval de pi ÷ pi+1.
B B B B B B B B B B B B

Analiza poromeritică prin injecţia de mercur se efectuează în felul

următor: se alege o scară poromeritică, se calculează presiunile de injecţie
necesare pentru fiecare rază din scară cu relaţia (17.4), rezultând o scară de
presiuni; se procedează la injectarea mercurului la presiunile din scară şi se
măsoară volumul de mercur injectat la fiecare treaptă. Volumele parţiale de
mercur, ΔVHgi reprezintă volumele de pori, Vpi , cu raze cuprinse în clasa
B B B B

237
poromeritică respectivă. Cunoscând volumul de pori al probei de rocă
analizate, se poate obţine frecvenţa porilor pe clase. Detalii practice privind
acest experiment se găsesc în [18].
În rezumat, se măsoară presiunea de injecţie a mercurului, care dă raza
porilor şi volumul de mercur injectat la fiecare treaptă, care dă fracţia
poromeritică.
În ipoteza că aceeaşi probă de rocă este supusă la cele două
experimente prezentate mai sus pentru determinarea distribuţiei poromeritice
(metoda microscopică şi metoda injecţiei de mercur), se obţine un rezultat ca
cel prezentat în figura 17.6.

Fig. 17.6. Curbe de frecvenţă ob inute prin injec ie de mercur (1)

i prin metoda microfotografiilor (2).

Curbele de frecvenţă obţinute prin cele două metode sunt atât de

diferite, încât necesită explicaţii detaliate, referitoare la dimensiunile ce se
atribuie porilor. A fost menţionat faptul că, de-a lungul unei traiectorii prin
mediul poros, apar modificări importante de secţiune. Prin analiza
microfotografică, porul reconstituit va avea o rază egală cu cea a cercului de
aceeaşi arie cu spa iul interceptat de sec iune. Pe de altă parte, pătrunderea
mercurului în acest por este condiţionată de învingerea diferenţei capilare de
presiune aferentă secţiunii de intrare. Ca urmare, analiza poromeritică prin
injecţia de mercur va atribui volumului cuprins între constric ii raza de
intrare, pe când analiza poromeritică prin microfotografiere îi va atribui o rază
mult mai mare, cu atât mai mare, cu cât variaţia de secţiune este mai mare.

238
 În general, accesul mercurului în porii de dimensiune mare poate fi
limitat de o configuraţie „nefavorabilă” a porilor din vecinătate, în sensul că
toţi porii vecini sunt de dimensiune mult mai mică, astfel că mercurul
invadează porul mai larg mult mai târziu.
Analiza microfotografică va evidenţia părţile largi, cavităţile, iar
injecţia de mercur va evidenţia părţile înguste, constricţiile (gâtuiturile) şi vor
atribui dimensiuni diferite aceloraşi pori. Altfel spus, un por delimitat de două
constricţii va avea o dimensiune privit din interior şi o altă dimensiune privit
din exterior. De aici apare discrepanţa dintre rezultatele aplicării celor două
metode. O ilustrare a acestui fapt este evidenţiată în figura 17.7, care prezintă
un spaţiu de o formă oarecare, echivalat printr-un por cilindric cu metoda
QTM.
Prin analiza microfotografică, se reconstituie un por cu o rază egală cu
cea a cercului de aceeaşi arie cu porul interceptat de secţiune (fig. 17.7).

Fig. 17.7. Echivalenţa dimensiunii porului la metoda QTM.

Pe de altă parte, pătrunderea mercurului în acest por este condiţionată

de învingerea diferenţei capilare de presiune aferentă secţiunii de intrare în
acest spaţiu.

Întrebarea care se pune este următoarea: care dintre cele două metode
este reprezentativă? Răspunsul este că fiecare dintre ele reflectă geometria
internă a spaţiului de pori, cele două metode fiind complementare. Fiecare
dintre ele dă un rezultat parţial al distribuţiei porilor pe dimensiuni. Între alţi
parametri de distribuţie sunt şi razele medii ale porilor, menţionate pe figura
17.6.
Caracterizarea rocilor fisurate din punctul de vedere al frecvenţei
fisurilor (în sensul larg, adică fracturi şi fisuri) poate fi făcută şi printr-un alt
parametru, şi anume densitatea fisurilor:

239
 1
V f D = 2∑ (17.6)
ai

Notaţiile sunt preluate din [19] şi au semnificaţia:VfD − densita-tea B B

fisurilor, iar a − distanţa medie dintre fisuri pe o anumită direcţie.

Densitatea fisurilor depinde mult de direcţia considerată. În mod
frecvent, direcţia de referinţă este direcţia de curgere. Pentru a obţine o
imagine mai clară, nu neapărat reprezentativă, în tabela 17.1 este dată
densitatea fisurilor pentru diferite tipuri de roci din formaţiunea Devonian,
Iazuhno-Minusiuskaia, Rusia.

Tabela 17.1. Densitatea fisurilor în funcţie de litologia rocilor

Litologia rocii Densitatea Litologia rocii Densitatea

fisurilor, m-1
P P fisurilor, m-1
P P

Gresie cu bobul mediu 9 Calcar cu bobul fin 27

Gresie cu bobul fin 50 Calcar stratificat 24
Gresie calcaroasă 10 Gresie argiloasă 60
Calcar cu alge 33 Rocă vulcanică 48
Calcar masiv 12 Marmură fin stratificată 20
Calcar cu bobul mediu 12 Conglomerat 44

Se vede că limitele de variaţie a densităţii fisurilor sunt destul de largi.

Trebuie făcută menţiunea că valorile din tabelă nu au caracter de generalitate.
Aceeaşi rocă, de exemplu calcarul, poate fi lipsit de fisuri dacă este masiv sau
poate să aibă o mare densitate de fisuri.

17.3. Parametri de structură ai spaţiului poros

Subcapitolul precedent a tratat problema dimensiunii şi a distribuţiei

pe dimensiuni, care reprezintă, de departe, cele mai importante caracteristici
ale mediilor poroase. Este, însă, insuficient pentru a răspunde imperativului
menţionat la începutul capitolului, acela de a obţine o imagine cât mai clară
asupra a ceea ce însemnează structura internă a rocilor colectoare. De aceea se
definesc mai mulţi „parametri de reţea”, fiecare din ei evidenţiind o trăsătură
specifică structurii interne a rocii. Toţi aceşti parametri au o valoare
explicativă mare şi una aplicativă mică, cu atât mai mult cu cât cuantificarea
lor nu este totdeauna posibilă. Vor fi trecuţi în revistă câţiva dintre aceşti
parametri.

240
 Gradul de interconexiune, β, reprezintă numărul total de pori cu care
este în legătură directă, la ambele capete, un anumit por. La reţelele regulate
de pori, β are o valoare constantă. Spre exemplu, re-ţeaua simplu hexagonală
are β = 4, iar reţeaua pătratică are β = 6. În realitate, gradul de interconexiune
pentru o anumită rocă ia valori foarte diferite de la un por la altul. Există,
evident, o valoare de frecvenţă maximă şi o valoare medie, în general,
apropiate între ele. Gradul de interconexiune al porilor din rocile reale variază
în limite largi. Nu există determinări sistematice pentru a stabili anumite
tendinţe statistice. Sunt citate în mod frecvent valori de 6…12 pentru acest
parametru.
În cadrul acestui capitol, a fost menţionată de mai multe ori acea
caracteristică a spaţiului poros de a prezenta variaţii mari ale secţiunii
transversale. Dullien [33] a introdus un parametru cuantificabil care
evidenţiază această caracteristică, pe care l-a denumit indice structural de
dificultate.
Indicele structural de dificultate, D, este definit prin relaţia:

1 1
D= − , (17.8)
D cs Dcv
în care Dcs şi
B B Dcv reprezintă razele medii ale constricţiilor (gâtuiturilor),
B B

respectiv a părţilor largi (cavităţilor), ilustrate în figura 17.6. Este lesne de

observat că indicele structural se dificultate se determină prin ridicarea
curbelor de frecvenţă corespunzătoare celor două metode de analiză
poromeritică: injecţia de mercur şi microfotografierea. Spre deosebire de
parametrii despre care s-a discutat mai sus, care se referă la pori individuali,
acest parametru are o valoare medie statistică, şi surprinde o caracteristică
generală a rocii.
Denumirea lui este sugestivă, marcând „dificultatea” generată de
prezenţa constricţiilor care îngreunează curgerea şi dezlocuirea reciprocă a
fluidelor. De altfel, a fost demonstrată o strânsă legătură între indicele
structural de dificultate şi permeabilitatea rocii, respectiv, eficienţa dezlocuirii
reciproce a fluidelor [34].
Dacă este acceptată definiţia pentru pori dată de autorul acestei lucrări
şi implicit modelul succesiunii de cilindri cu microrugozitate, este necesară

241
definirea unui parametru suplimentar de structură denumit coeficient de
microrugozitate (vezi cap. 20).
Tortuozitatea τ, reprezintă raportul dintre lungimea reală de parcurs
dintre două puncte arbitrare, aşezate pe direcţia de curgere şi distanţa dintre
cele două puncte.
Este uşor de intuit că între două puncte oarecare există numeroase căi
de parcurs, dar curgerea se va realiza pe un drum de lungime minimă (cel
puţin din punct de vedere statistic), corespunzător unui minimum al pierderii
de sarcină hidraulică. La roca fictivă, tortuozitatea se poate calcula exact.
Pentru aranjamentul cubic, tortuozitatea are o valoare egală cu 1,414.
Cimentarea granulelor lungeşte drumul de parcurs, astfel că la gresiile
consolidate tortuozitatea are valori între 2 şi 3, uneori chiar mai mult.

Aplicaţia 1
Să se evalueze indicele structural de dificultate pentru roca ce este caracterizată
de curbele de frecvenţă poromeritică din figura 17.7.
Răspuns.
Diametrele medii ale constricţiilor şi ale cavităţilor dintre constricţii sunt citite de
pe figură: Dcs = 22 μm şi
B B Dcv= 33 μm.
B B

Rezultă D = 0,01515 μm -1 P P

Întrebări şi probleme
1. Ce reprezintă un por?
2. De ce nu poate fi definită explicit mărimea unui por?
3. Faceţi o analogie între distribuţia granulometrică şi cea poromeritică.
4. Care este deosebirea esenţială între porii intergranulari şi fisuri? Dar între
porii intergranulari şi cei matriciali?
5. Care sunt scările de neuniformitate?
6. Câte ordine zecimale de mărime cuprind dimensiunile porilor? Care este
implicaţia practică a domeniului mare de dimensiuni a porilor?
7. Ce reprezintă o curbă bimodală şi la ce roci se referă?
8. Ce se înţelege prin densitatea fisurilor? Prin ce se deosebeşte de distribuţia
porilor pe dimensiuni?
9. Care este principiul analizei poromeritice prin injecţia de mercur?
10. Cum se explică diferenţa mare dintre curbele de frecvenţă ridicate prin
injecţia de mercur, respectiv prin metoda microfotografică?

242
 11. Faceţi o ierarhizare a parametrilor de structură definiţi în acest capitol din
punct de vedere conceptual, care susţin înţelegerea topografiei spaţiului interior
al rocilor.

Capitolul 18

Compresibilitatea rocilor de zăcământ

18.1. Coeficienţi de compresibilitate

Rocile de zăcământ, ca toate corpurile solide, se deformează sub

acţiunea forţelor exterioare. Cea mai importantă dintre ele este greutatea
sedimentelor coloanei stratigrafice. Aceasta este o forţă sta-tică verticală. Pe
lângă componenta verticală, apare şi o componentă în plan orizontal, denumită
forţă laterală, de regulă mai mică decât greu-tatea. O altă forţă care acţionează
asupra rocilor este forţa de presiune a fluidelor conţinute de roci. Această forţă
se traduce prin presiunea fluidelor care compensează, într-o anumită măsură,
tensiunile din rocă.
În timpul exploatării unui zăcământ, prin scăderea presiunii fluidelor,
starea de tensiune şi gradul de deformare a rocilor cresc în anumite limite.
Deformarea elastică volumică este dată de una din proprietăţile
mecanice importante ale rocii, anume compresibilitatea. Parametrul care
cuantifică această proprietate este coeficientul de compresiblitate, mai exact,
coeficientul de compresibilitate izotermică, β :
1 ⎛ ∂V ⎞
β =− ⎜ ⎟⎟ , (18.1)
V ⎜⎝ ∂p ⎠T
în care V reprezintă volumul deformat. Acesta poate fi volumul brut al rocii,
Vb , volumul de minerale, Vm , sau volumul de pori, Vp. De aceea, se definesc
B B B B B B

trei coeficienţi de compresibilitate, pentru fiecare din cele trei volume: βb , βm B B B B

şi βp. B B

Pentru zăcământ, presiunea din relaţia (18.1) reprezintă diferenţa

dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică [35].
Dacă se foloseşte definiţia porozităţii. (rel. (15.1)), se scrie:
β b = (1 − m )β m + mβ p . (18.2)

La rocile fisurate, unde porozitatea totală este dată de relaţia:

243
 m = m pm + mf + mc , (18.3)

compresibilitatea porilor are trei componente: a porilor matriciali, βpm , a B B

microfisurilor, βf şi a macrofisurilor sau cavernelor, βc:

B B B B

β b = (1 − m )β m + m pm β pm + m f β f + mc βc . (18.4)

Dacă roca este lipsită de caverne şi macrofisuri, al treilea termen va

lipsi.

18.2. Influenţa presiunii asupra compresibilităţii rocilor

Compresibilitatea spaţiului poros, βp , denumită şi compresibi-litate

B B

efectivă, depinde, în primul rând, de natura rocii şi de gradul de compactare. În

al doilea rând, ea depinde de presiunea efectivă (diferenţa dintre presiunea
litostatică şi cea hidrostatică). Pentru gresii şi calcare, coeficientul de
compresibilitate, βp, are valori cuprinse între 3·10-10 şi 40·10-10 Pa-1. Pentru
B B P P P P P P

nisipuri neconsolidate şi presiuni efective până la 200·105 Pa, βp ia valori P P B B

cuprinse între 1,5·10-8 şi 15·10-8 Pa-1, iar pentru presiuni mai mari, coeficientul
P P P P P P

de compresibilitate este de ordinul a 1·10-7... 4·10-8 Pa-1. P P P P P P

La rocile fisurate, coeficientul de compresibilitate al sistemului de

fisuri, la presiuni efective de peste 200...300·105 Pa, este de ordinul a 1·10-9 Pa-
P P P P P

1
, în timp ce pentru caverne este de ordinul a 1·10-10 Pa-1.
P P P P P

Influenţa presiunii asupra compresibilităţii sistemului de microfisuri,

fisuri şi caverne din rocile carbonatice este ilustrată în figura 18.1, pentru două
calcare cu porozităţile 2,01% şi 11,31% curbele 1 şi, respectiv, 3 şi o marnă
cu porozitatea 2,63%, curba 2. Se poate observa că efectul presiunii efective
asupra compresibilităţii sca-de foarte mult la presiuni mari.
Pentru un număr de opt gresii, influenţa presiunii efective asupra
compresibilităţii porilor este dată în figura 18.2 [36]. Deşi este vorba de
acelaşi tip de rocă, iar porozităţile sunt apropiate, coeficientul

244
 Fig.18.1 Influen a presiunii efective asupra compresibilită ii
sistemului de fisuri pentru trei roci.

de compresibilitate variază în limite destul de largi pentru o presiune dată.

Explicaţia se poate găsi în structura diferită a spaţiului poros şi, mai ales, în
dimensiunea diferită a porilor. Este foarte probabil ca rocile cu
compresibilitate mai scăzută să fie acelea care au porii mai fini, corespunzători
cu o granulaţie mai fină a nisipului de constituţie.
Determinarea compresibilităţii rocilor se face experimental, prin
folosirea celulelor de solicitare triaxială. Aceste celule simulează condiţiile din
scoarţă. Nu va fi descrisă aici o astfel de celulă.

Fig. 18.2. Influen a presiunii efective asupra compresibilită ii unor gresii

cu diferite porozităţi [36]:
A- Tuscalosa- 13%, B- Santa Rosa- 15%, C- Ventura- 10%, D- West Montalvo- 12%,
E- Weber - 12%, F- Nevada - 13%, G- Strawn - 13%, H- Bradfort - 15%.

245
 Dificultatea care apare este legată de reprezentativitatea rocilor
analizate (ca, de altfel, şi în cazul celorlalte proprietăţi).
Determinările experimentale fiind complicate, este utilă estimarea
compresibilităţii cu ajutorul unor relaţii empirice. Jones [37] propune pentru
calculul compresibilitatăţii porilor următoarea relaţie:

(
β p = c 1 + 4,84 ⋅10 − 8 c 2 exp 4 ,84 ⋅10 − 8 pef + ) 4 ,35
1 + 4 ,35 pef
(18.9)

Constantele c1 şi c2 se determină experimental prin teste de

B B B B

compresibilitate la două presiuni efective, pef . În această relaţie, coeficientul B B

de compresibilitate se exprimă în Pa-1, iar presiunea în Pa. P P

Aplicaţia 1
Să se evalueze coeficientul de compresibilitate totală a rocii în cazul în care este
saturată cu ţiţei şi gaze, Se cunosc: porozitatea, m = 0,25, saturaţia în apă şi ţiţei, Sa = 0,3, B B

respectiv St = 0,7, compresibilitatea apei şi a ţiţeiului, βa = 4,2·10-10 Pa-1, respectiv βt =

B B B B P P P P B B

5,5·10 Pa , şi compresibilitatea medie a mineralelor, βm = 2·10

-9
P P
-1
P P B B
-11
P P Pa . -1
P P

Răspuns.
Pentru a ţine seama de prezenţa apei şi a ţiţeiului în porii rocii, relaţia (18.5)
trebuie adaptată. Plecând de la faptul că Vp=Va+Vt, se poate scrie: B B B B B B

∂V p ∂V a ∂Vt
= + ,
∂p ∂p ∂p
care prin înlocuiri succesive duce la relaţia:
β p = S a β a + S t βt .

Înlocuind valorile numerice în relaţia (18.5) în care pentru βp se foloseşte relaţia B B

de mai sus, se obţin: βp = 39,76·10-10 Pa-1 şi βb = 10,09·10-10 Pa-1.

B B P P P P B B P P P P

Întrebări şi probleme

1. La ce proprietate a rocilor se referă coeficientul de compresibilitate?

2. Câţi coeficienţi de compresibilitate se pot defini pentru roci?
3. Cum se pot evalua coeficienţii de compresibilitate ai rocii?
4. Cum este compresibilitatea rocii faţă de cea a fluidelor?
5. Să se reia aplicaţia 1 pentru cazul în care în locul ţiţeiului sunt gaze la presiunea de 200
bar. Să se compare şi să se discute rezultatele

246
 Capitolul 19

Densitatea rocilor de zăcământ

Rocile de zăcământ, fiind corpuri solide poroase, au densităţi care

depind nu numai de compoziţia mineralogică, ci şi de porozitatea şi de fluidele
care le saturează. Evident, condiţiile de presiune şi temperatură au influenţa lor
asupra densităţii rocii, ca şi a fluidelor.
Densitatea mineralelor componente ale rocilor de zăcământ în condiţii
normale a fost precizată în capitolul 12. Subliniem faptul că sursele
bibliografice, prea numeroase pentru a fi citate aici, indică valori diferite,
uneori semnificative pentru densitatea aceluiaşi mineral, lucru explicabil prin
existenţa impurităţilor, a soluţiilor solide sau asocierea cu cantităţi importante
de apă. Densitatea câtorva minerale în condiţii normale sunt redate în tabela
19.1.

Tabela 19.1. Densitatea mineralelor rocilor de zăcământ

Denumirea mineralulului Denumirea

Densitatea Densitatea
şi formula chimică mineralulului
kg/m3 P kg/m3 P

şi formula chimică
P P

Calcit, CaCO3 B B 2720-2740 Montmorillonit, Al4Si8O20(OH)4 . B B B B B B B B 2080

Dolomit, CaMg(CO3)2 B B B B 2850-2950 Hyalloisit, Al2Si2O5(OH)4
B B B B B B B B 2500
Cuarţ, SiO2 B B 2590-2670 Illit, Ky(Al4Fe4Mg4)(Si8-yAly)O20(OH)4.
B B B B B B B B B B B B B B B B 2700

Cunoscând densitatea mineralelor şi compoziţia mineralogică a rocii

prin fracţia volumică vi, se poate uşor calcula densitatea scheletului mineral ρm
B B B

, ca medie aritmetică a densităţilor mineralelor ρmi , ponderată cu fracţia

B B B

volumică.
ρ m = ∑ ρ m iv i . (19.1)
O rocă cu porozitatea absolută m are o densitate mai mică decât
această valoare datorită existenţei porilor. Densitatea rocii, fără a ţine seama
de fluidele care o saturează, este dată de relaţia:
ρr = (1 − m )ρm . (19.2)

Pentru condiţiile de zăcământ, această relaţie trebuie corectată cu

dilatarea termică a mineralelor şi compresibilitatea rocii.

247
 Densitatea rocii, aşa cum se găseşte ea în scoarţa terestră, adică
saturată cu diverse fluide, ρrs , se calculează cu relaţia:
B B

ρrs = (1 − m )ρm + m ∑ ρi S i , (19.3)

în care ρi este densitatea fluidelor, iar Si este saturaţia în fluide (vezi cap. 24).
B B B B

Valoarea saturaţiei în apă ţine seama şi de apa existentă în porii

necomunicanţi.
Mineralele argiloase şi, evident, rocile argiloase, suferă cea mai mare
modificare a densitatăţii datorită compresibilităţii lor excesive determinată de
eliminarea unei părţi din apa interagregat (v. fig. 5.2).
Pentru a obţine o imagine asupra ordinului de mărime a densităţii
rocilor se dau câteva exemple în tabela 19.2.
Densitatea rocilor, ca tendinţă generală, creşte cu adâncimea.

Tabela 19.2. Densitatea unor roci de zăcământ.

Denumirea rocii Densitatea, Denumirea rocii Densitatea,

kg/m3 P P kg/m3 P P

Gresie 2200-3000 Calcar 2400-2700

Marnă cuarţitică 2600-2700 Dolomit 2800-2900
Marnă calcaroasă 2200-2400 Sare gemă 2400-2500

Întrebări şi probleme.

1. Cum este densitatea unei roci faţă de cea a mineralelor componente?

2. De ce densitatea mineralelor creşte cu adâncimea? Dar a rocilor?
3. Cum se explică influenţa adâncimii asupra densităţii mineralelor şi a rocilor argiloase.
4. Să se estimeze presiunea litostatică la adâncimea de 1000 m presupunând o coloană
stratigrafică uniformă, alcătuită, pe rând, din principalele tipuri de roci saturate numai cu
apă. Porozitatea corespunzătoare fiecărei roci este specificată în capitolul 14.
5. Să se calculeze densitatea unui nisip cuarţos uniform pentru împachetarea cubică şi cea
romboedrică în două situaţii: uscat şi saturat cu apă. Se se comenteze rezultatele.

248
 Capitolul 20

Curgerea omogenă prin rocile colectoare

20.1. Definiţii şi generalităţi

Curgerea fluidelor prin roci este posibilă datorită prezenţei porilor
comunicanţi. Curgerea omogenă se referă la curgerea unui fluid printr-o rocă
(sau, în general, printr-un mediu poros) în absenţa altui fluid sau, alfel spus,
curgerea omogenă presupune saturaţia completă cu un singur fluid. Curgerea
eterogenă se referă la cazul în care în rocă sunt prezente mai multe fluide (cel
puţin două). Aici este inclusă şi situaţia, de altfel foarte frecventă, când în rocă
sunt prezente mai multe fluide, deşi curge doar unul singur, celelalte fiind în
repaus. Faptul că prin rocă are loc curgerea unui singur fluid nu însemnează
neapărat că este o curgere omogenă. În capitolul de faţă va fi luată în discuţie
numai curgerea omogenă.
Curgerea va fi abordată la primele două scări menţionate în capitolul
17: scara micro şi scara macro.
În zăcămintele de hidrocarburi viteza de curgere a fluidelor este foarte
mică. Pentru a obţine o imagine asupra vitezelor de curgere din zăcăminte se
consideră următorul exemplu: o sondă produce ţiţei cu un debit de 50 m3/zi P P

(un debit relativ mare pentru condiţiile din România) dintr-un strat cu
grosimea de 10 m (o grosime comună). Viteza ţiţeiului este de ordinul a 0,4
mm/s lângă sondă şi de 0,4 μm/s la distanţa de 100 m de sondă (cca 3,5
cm/zi). La această viteză, este necesar un timp de mai mulţi ani pentru ca
ţiţeiul să ajungă în sondă de la distanţa de 100 m! La astfel de viteze, regimul
de curgere este laminar. O excepţie o reprezintă curgerea din apropierea
sondelor de gaze care produc cu debite foarte mari (de ordinul sutelor de mii
de m3N/zi), unde curgerea este turbulentă.
P PB B

20.2. Curgerea omogenă la scara micro

Mai întâi se va descrie curgerea laminară a unui fluid newtonian

incompresibil în capilare netede, cu forme idealizate (v.cap. 17): capilare cu
simetrie axial - cilindrică, trunchi de con, cu contur sinusoidal [1].
Căderea de presiune în canalele cu simetrie axială este dată de legea
Haggen-Poiseuille, cu forma generală:

249
 128 Q μ L
Δp = αs , (20.1)
πD4

în care Q este debitul volumic, μ - vâscozitatea dinamică a fluidului, L şi D -

lungimea, respectiv diametrul maxim al canalului.
Coeficientul αs are valori specifice canalului [2] şi este dat în tabela
B B

20.1, în care se folosesc următoarele notaţii suplimentare:

D
ϕ= >1 (20.2)
d
şi

ϕ −1
ξ= <1 , (20.3)
ϕ +1

unde d este diametrul minim al canalului.

Căderea de presiune în canalele cu secţiune constantă este dată de o
relaţie analogă cu (20.1), ceea ce permite generalizarea acestei expresii [3,4]:

Tabela 20.1. Coeficientul αs din ecuaţia (20.1) pentru diferite canale

B B

Forma canalului Coeficientul αs B

Cilindru 1
Trunchi de con (
1 3 ϕ 3
+ϕ 2
+ϕ )
Contur sinusoidal (ϕ 4
) (
2 (1 − ξ ) 2 + ξ 2
4
) (1 − ξ ) 2 7 2

Este uşor de remarcat existenţa unei legi generale de curgere în canale

de diferite forme. De asemenea, se poate vedea că abaterea formei de la
cilindrul circular drept poate fi caracterizată şi cuantificată doar printr-un
singur parametru geometric: raportul ϕ = D/d.

Dacă se face evaluarea numerică a coeficienţilor αs, se constată că ei B B

sunt supraunitari (în afară de cilindru pentru care este unitar), adică există un
supliment de cădere de presiune în canalele luate în considerare faţă de
cilindrul circumscris lor, ceea ce este normal, având în vedere faptul că aceste
canale au o secţiune transversală mai mică decât cilindrul. Cu cât factorul ϕ
este mai mare (şi deci micşorarea de secţiune este mai mare), cu atât
suplimentul de cădere de presiune este mai mare.

250
 Dacă de notează cu Δ(Δp) căderea suplimentară de presiune într-un
canal oarecare, faţă de cea din cilindrul circumscris acelui canal, se poate
scrie:
Δ(Δp ) = Δp − Δpcil , (20.4)

care poate fi calculată cu expresia, dacă înlocuim α−1 cu ε :

Δ(Δp ) = ε Δpcil . (20.5)

rezultă:
Δp = (ε + 1)Δpcil , B (20.6)
B

în care ε va fi denumit coeficient de microrugozitate.

Coeficientul de microrugozitate, ε, poate fi uşor evaluat numeric în

funcţie de factorul ϕ, folosind relaţiile din tabela 20.1. Reprezentarea grafică a
coeficientului de microrugozitate ε, în funcţie de factorul ϕ este prezentată în
figura 20.1.

Fig. 20.1. Variaţia coeficientului ε cu factorul φ,

pentru canalul tronconic ε A şi cu contur sinusoidal ε B.
B B B B

Un alt mod de a aborda curgerea laminară în canale cilindrice cu

microrugozitate este acela al micilor perturbaţii determinate de prezenţa
rugozităţilor de dimensiune relativ mică. Această metodă a fost aplicată de
O’Neill [5]. Unul dintre rezultatele sale este şi evaluarea căderii suplimentare
de presiune din cauza rugozităţilor:
1024 Q μ ΔV
Δ(Δp ) = , (20.7)
π 2D 6
în care ΔV este volumul rugozităţilor care căptuşesc cilindrul cu diametrul D.
Dacă se notează:

251
 8 ΔV
ε* = (20.8)
V cil
relaţia (20.9) se poate scrie:
128 Q μ L
Δ(Δp ) = ε * (20.9)
π D4
sau
Δp = (ε * +1)Δpcil . (20.10)

Coeficientul ε* poate fi uşor evaluat numeric în funcţie de factorul ϕ,

calculând volumul rugozităţilor ΔV , ca diferenţa dintre volumul cilindrului şi
cel al canalului înscris în acesta. Reprezentarea grafică a coeficientului ε* în

funcţie de factorul ϕ, pentru două din geometriile de canal analizate, este

prezentată în figura 20.2.

Fig. 20.2. Varia ia coeficientului ε * în funcţie de factorul ϕ,

pentru canalul tronconic ε A şi cu contur sinusoidal ε B.
B B B B

Relaţiile (20.6) şi (20.10) sunt, practic, identice. Ele diferă prin modul
de evaluare a coeficienţilor ε şi ε*. Primul se calculează din ecuaţia de curgere
pentru fiecare canal, iar cel de al doilea prin calculul volumului rugozităţilor.
Pentru a vedea limita până la care variaţiile de secţiune pot fi
considerate rugozităţi, se reprezintă cei doi coeficienţi de microrugo-zitate, ε

şi ε*, pe acelaşi grafic, în figura 20.3.

Din comparaţia celor două curbe, se poate „trasa” o limită pentru
variaţiile de secţiune care pot fi considerate microrugozităţi la nivelul valorii
de ϕ = 1,1. Aceasta corespunde unei variaţii a secţiunii transversale a
canalului de cca 20%.

252
 Fig. 20.3. Varia ia coeficien ilor ε şi ε *
în funcţie de factorul ϕ.

În concluzie, se poate spune că ecuaţia (20.6), scrisă de autorul acestei

lucrări şi prezentată în detaliu în [6], reprezintă ecuaţia generală a curgerii în
pori cu microrugozitate, valabilă pe acel segment din spaţiul dintre două
noduri ale reţelei de pori, pe care variaţia secţiunii transversale este inferioară
limitei de 20%. Coeficientul ε a fost denumit coeficient de microrugozitate.
Ecuaţia (20.6) reprezintă, în acelaşi timp, criteriul de definire a unui model de
pori: succesiunea de cilindri cu microrugozitate.
Ecuaţiile de curgere prezentate în acest capitol pot fi folosite, separat
sau împreună, pentru evaluarea căderilor de presiune la nivelul porilor
individuali şi pentru descrierea curgerii în reţele de pori.
În cele ce urmează, va fi studiată curgerea pe o reţea cu cinci pori,
dispuşi sub forma literei N, ca în figura 20.4. Curgerea va avea loc în sensul de
la porii a şi c la porii b şi, respectiv d, deoarece presiunea la intrarea în reţea,
pI, este mai mare decât cea de la ieşire, pII.
B B B B

Fig 20.4. Reţea de pori „N”.

253
 Se scrie mai întâi legea conservării debitului în nodurile A şi B, adică
debitele care intră în noduri sunt egale ce cele care ies:

∑Qi = 0. (20.11)

Prin definiţie, conductivitatea hidraulică a unui canal, ci, este raportul B B

dintre debitul şi căderea de presiune din canalul respectiv. Neglijând efectul

densităţii care generează o diferenţă de presiune hidrostatică, şi folosind
ecuaţia generală de curgere printr-un por (20.10), expresia lui ci B B este
următoarea:
π D4
c i = (ε + 1) . (20.12)
128 μ L

Este uşor de observat că pentru un fluid dat, conductivitatea hidraulică

depinde numai de geometria porilor.
Relaţia (20.11) se poate scrie astfel:

∑i c i (p i − pj ) = 0, (20.13)

în care indicele j se referă la cele două noduri ale reţelei (A şi B), iar indicele i
la canalele care converg în nodul j.
Dacă se scrie de două ori relaţia anterioară, pentru nodurile A şi B, se
obţine următorul sistem:

c a (p A − pa ) + c b (p A − p b ) + c e (p A − pB ) = 0
(20.14)
c c (p B − pc ) + c d (p B − pd ) + c e (p B − p A ) = 0

Prin rezolvarea sistemului se obţin presiunile pA şi pB. În felul acesta,

B B B B

se cunosc toţi parametrii care descriu curgerea în cei cinci pori.

Vom scrie numai căderea de presiune în porul e.

ca cd − cb cc
p A − pB = ( p − p II ) (20.15)
c e (c a + c b + c c + c d ) I

Din relaţia anterioară se observă că pA>pB sau pB>pA, după cum

B B B B B B B B

numărătorul este pozitiv sau negativ. Altfel spus, curgerea are loc de la A spre
B dar şi invers, deşi figura ar sugera că sensul curgerii este numai de la A spre
B datorită orientării acestui canal în raport cu direcţia de curgere la scara
macro.
Din punct de vedere fizic, curgerea în porul e este determinată, de
presiunile din reţea şi de geometria canalelor. În schimb, sensul curgerii este

254
determinat numai de geometria porilor vecini. Astfel, mişcarea poate fi chiar
în contrasens faţă de mişcarea la scara macro.

20.3. Curgerea omogenă la scara macro.

Permeabilitatea absolută
Descrierea curgerii omogene prin medii poroase este de dată foarte
veche (Darcy, 1856). S-a o relaţie empirică între viteza de filtraţie (de curgere)
şi gradientul de presiune care determină curgerea. Viteza de curgere vf , B B

reprezintă raportul dintre debitul de fluid Q şi aria brută Ab prin care are loc
B B

curgerea:
Q
vf = . (20.16)
Ab
Pentru că în acest capitol se va pune accent pe aspectul fizic al curgerii
omogene, va fi luat în discuţie cazul cel mai simplu: curgerea omogenă
staţionară unidimensională a unui fluid care-şi conservă proprietăţile (în
special densitatea-fluid incompresibil) printr-o probă de rocă izotropă, cu
secţiunea constantă, aflată în poziţie orizontală (pentru a neglija efectul
gravitaţiei). În acest caz, legea de curgere (legea lui Darcy) are următoarea
formă:

k Δp
vf = , (20.17)
μ Δl

în care Δp este căderea de presiune pe distanţa Δl, iar μ vâscozitatea dinamică

a fluidului. Parametrul k a fost denumit coeficient de permeabilitate absolută
sau, mai scurt, permeabilitate absolută . Acesta reprezintă un coeficient de
proporţionalitate între viteza de curgere şi gradientul de presiune. El cuantifică
influenţa structurii interne a rocii asupra curgerii. Este un parametru global,
reprezentând efectul combinat al mărimii, formei, distribuţiei pe dimensiuni a
porilor, al indicelui structural de dificultate, al gradului de interconexiune şi al
tuturor celorlalţi parametri de structură ai rocii şi este independent de fluidul
care curge.
Permeabilitatea absolută este o constantă pentru o rocă. Din punct de
vedere fizic, permeabilitatea absolută reprezintă o măsură a rezistenţei rocii
la curgerea monofazică a fluidelor.
Dimensiunea permeabilităţii este aceea a unei suprafeţe. Aceasta
rezultă din considerente de omogenitate dimensională a legii lui Darcy şi nu

255
din considerente de ordin fizic. Unitatea de măsură este m2 sau, în mod P P

obişnuit Darcy-ul: 1 D = 1 μm2 = 10-12 m2. Încă mai folosit este mili-Darcy-ul
P P P P P P

(mD).
Deoarece permeabilitatea diferă în funcţie de direcţia de curgere, de
obicei se folosesc două valori ale permeabilităţii: în cazul rocilor detritice
permeabilitatea pe direcţie paralelă şi, respectiv, perpendiculară pe planul de
stratificaţie, iar în cazul rocilor fisurate permeabilitatea matricii, respectiv,
a fisurilor.
Legea lui Darcy scrisă sub forma (20.18) se referă la curgerea
unidimensională a unui fluid incompresibil printr-un mediu poros izotrop.
Această lege poate fi adaptată, având expresii specifice, şi pentru alte tipuri de
curgere (plană, tridimensională, pentru fluide compresibile, nestaţionară etc.)
[7].
Influen a cea mai mare asupra permeabilită ii unei roci o are
dimensiunea porilor i/sau a fisurilor. Făcând o paralelă între curgerea printr-
o rocă i curgerea printr-un capilar cilindric sau printr-o fisură, se ajunge la
următoarele rela ii pentru „permeabilitatea” unui capilar, respectiv a unei
fisuri:
D2
k = (20.18)
32
respectiv,
s2
k = , (20.29)
12
în care D este diametrul capilarului, iar s deschiderea fisurii.
Revenind la rocile detritice, să spunem că dacă ele sunt alcătuite din
granule de dimensiune mare, spaţiile dintre granule vor fi şi ele mari, iar ele
vor avea o permeabilitate mai mare decât cele alcătuite din granule de
dimensiuni mici. Neuniformitatea distribu iei granulometrice duce atât la o
porozitate mică prin interpunerea granulelor mici printre cele mari, cât i la o
permeabilitate mică prin scăderea dimensiunii porilor.
Observa iile făcute pentru rocile detritice cu privire la influen a
dimensiunii porilor permeabilităţii absolute sunt valabile pentru toate rocile, în
sensul că existen a porilor de dimensiune mare coroborată cu o bună
uniformitate face ca permeabilitatea să fie mare i invers.

256
 Influenţa porozităţii asupra permeabilităţii necesită o discuţie
detaliată care nu va fi tratată aici. În general, o rocă cu o porozitate
efectivă mare are şi o permeabilitate absolută mare.
O influenţă considerabilă asupra permeabilității absolute a
rocilor prin care are curge apa este prezența mineralelor argiloase.
Efectul de micșorare a permeabilității este datorat umflării și dispersiei
particulelor de mineral (v. cap. 13).
Umflarea mineralelor argiloase duce la scăderea dimensiunii porilor şi
la amplificarea efectului constricţiilor. Influenţa dimensiunii porilor asupra
permeabilităţii a fost arătat mai sus. Acest lucru se întâmplă dacă fracţia de
minerale argiloase depăşeşte 10% din volumul de minerale, iar ponderea
smectitelor este mare.
Dispersia particulelor de mineral duce la blocarea constricţiilor mai
mici decât particulele, făcând să înceteze curgerea în spaţiul adiacent
constricţiei.
20.4. Determinarea permeabilităţii absolute
Permeabilitatea absolută a rocilor se poate determina pe cale directă
(în laborator) sau pe cale indirectă (metode geofizice i de cercetare
hidrodinamică a zăcămintelor). Pentru determinarea în laborator, probele de
rocă trebuie să fie reprezentative i corect pregătite. Considera iile făcute în
acest sens la determinarea porozită ii (cap. 15) rămân valabile i aici.
Dificultatea cea mai mare apare la determinarea permeabilităţii
absolute a rocilor fisurate. În primul rând, deschiderea fisurilor se modifică în
mod considerabil în procesul de carotare, transvazare şi prelucrare a carotelor.
În al doilea rând, direcţia de curgere influenţează în mod considerabil
permeabilitatea, mai ales dacă există o direcţie predominantă de fisurare. Ceea
ce se poate determina cu o exactitate acceptabilă este permeabilitatea
matricială, prin separarea unei probe cuprinsă între fisuri.
Determinarea în laborator se face cu mai multe tipuri de
permeametre. Cele mai multe permit măsurarea căderii de presiune
pentru un debit de fluid și folosirea legii lui Darcy pentru curgerea
unidimensională. Pentru detalii, vezi [8].

257
 Vor fi trecute în reistă câteva din erorile sistematice, care fac ca
valoarea determinată să devieze în acelaşi sens – fie mai mare, fie mai
mică, care apar la determinarea în laborator a permeabilităţii absolute.
Efectul de umflare are loc în rocile care conţin minerale argiloase
unde, prin folosirea apei pentru determinarea permeabilităţii, se produce un
dezechilibru, în special prin umflarea acestor minerale şi diminuarea secţiunii
de curgere. În aceste cazuri este recomandată folosirea gazelor sau a
produselor petroliere.
Cel mai interesant este efectul de alunecare, numit şi efectul
Klinkenberg, care apare la determinarea permeabilităţii absolute cu gaze la
presiune mică. El se manifestă mai pregnant la rocile cu pori fini. Datorită
acestui efect, valoarea măsurată prin folosirea unui gaz la presiune mică este
mai mare decât cea determinată cu gaz la presiune mare sau cu lichid, adică
faţă de valoarea reală.
Explicaţia rezidă în aceea că legea lui Haggen-Poiseuille, respectiv
legea lui Darcy, legi de curgere liniare în raport cu debitul de curgere şi
diferenţa de presiune care-l generează îşi pierd valabilitatea. Curgerea gazelor
rarefiate este guvernată de legea lui Knudsen, după care, când drumul liber
mijlociu al moleculelor este de acelaşi ordin de mărime cu spaţiul prin care
acestea se deplasează, curgerea nu mai depinde de vâscozitatea gazelor, ci de
densitatea lor. Altfel spus, scade efectul frecării interne (vâscozităţii gazului)
asupra curgerii, consumul de energie fiind dat, cu precădere de frecarea
gazului cu roca. Cu cât presiunea gazului este mai mică şi porii sunt mai fini,
cu atât scade efectul ciocnirilor dintre molecule (al vâscozităţii gazului) în
raport cu ciocnirile dintre molecule şi suprafaţa internă a rocii.
Determinarea permeabilităţii absolute in situ prin metode hidro-
dinamice este posibilă numai în cazul în cazul când sonda deschide acviferul
zăcământului sau în cazul particular al zăcămintelor de apă.
Se face o confuzie gravă atunci cînd se folosesc date de presiune
înregistrate la începutul exploatării pentru „determinarea” permeabilităţii
absolute. Este o chestiune de principiu: la momentul iniţial, chiar dacă
presiunea este mai mare decât presiunea de saturaţie, în zăcământ sunt
prezente două faze: apă ireductibilă şi ţiţei sau, după caz, apă ireductibilă şi
gaze. În consecinţă, curgerea nu este niciodată omogenă într-un zăcământ de

258
hidrocarburi, iar conceptul de permeabilitate absolută nu are semnificaţie
pentru cercetarea hidro-dinamică a zăcămintelor.

Aplicaţia 1
Printr-o probă de rocă cu diametrul d = 5 cm şi lungimea L = 10 cm curge ţiţei
cu vâscozitatea μ = 1,45 mPa·s (cP) la debitul Q = 20 cm3/s. Presiunea de pompare p1 = P P B B

18 bar, iar la ieşirea din probă, p2 = 1 bar. Să se calculeze: B B

a. permeabilitatea absolută a probei, k;

b. căderea de presiune prin probă la o presiune de pompare de p1= 13 bar; B B

c. căderea de presiune dacă lungimea probei se reduce cu 25%;

d. diametrul probei care determină o cădere de presiune de Δp = 2 bar;
e. viteza aparentă va şi viteza reală vr dacă porozitatea probei este m = 20%, iar căderea
B B B B

de presiune este Δp = 7 bar.

Răspuns
a. Secţiunea brută a probei: A = π d2/4 = 19,635 cm2 P P P P

Permeabilitatea absolută: k = Q μ L/(A Δp) =

= 20·10-6·1,45·10-3·10-1/(19,635·10-4·(18 − 1)·105) = 0,8688·10-12m2 = 868,8 mD
P P P P P P P P P P P P P P

b. Căderea de presiune Δp = O μ L/(k A) =

= 13·10-6·1,45·10-3·10-1/(0,8688·10-12 ·19,635·10-4 )= 11,05·105 Pa =11,05 bar
P P P P P P P P P P P P

c. Lungimea probei Lc = 0,75 L = 7,5 cm B B

Căderea de presiune Δp = O μ Lc/(k A) = B B

= 10 ·1,45·10 ·7,5·10 /(0,8688·10-12·19,635·10-4) = 8,29·105 Pa =8,29 bar

-6
P P
-3
P P
-2
P P P P P P P P

d. Aria brută A = O μ L/(k Δp) =

= 20·10-6·1,45 10-3·10-1/(0,8688·10-12 2·105)=16,69·10-3m2. Diametrul d=14,6 cm
P P P P P P P P P P P P P P

e. Viteza aparentă va = q/A = B B

= 20 10-6/19,635 10-4 = 1,019 10-2 m/s =1,019 cm/s.

P P P P P P

Viteza reală vr = va/m = B B B B 1,019/0,2 = 5,1 cm/s.

Întrebări şi probleme

1. Cum se defineşte curgerea omogenă? Dar cea eterogenă?

2. Curgerea unei singure faze printr-o rocă este echivalentă cu curgerea omogenă?
3. Definiţi scara macro şi scara micro pentru curgerea prin medii poroase.
4. De ce au fost scrise legile de curgere omogenă în canale capilare numai pentru regimul
laminar?
5. Prin ce se aseamănă legile de curgere în capilare cu forme diferite?
6. Ce reprezintă microrugozitatea porilor?
7. Până la ce modificare a secţiunii transversale neuniformităţile capilarului sunt
considerate microrugozităţi şi care este baza fizică a criteriului de delimitare?
8. Care este utilitatea legii unice de curgere pentru capilarele cu microrugozităţi?

259
9. Cum se stabileşte sensul curgerii într-un por dintr-o reţea?
10. Care este dimensiunea permeabilităţii absolute? Dar unităţile de măsură?
11. Enumeraţi în ordinea importanţei factorii care influenţează valoarea permeabilităţii
absolute a rocilor şi explicaţi opţiunea.
12. Care sunt cauzele erorilor mari de determinare în laborator a permeabilităţii absolute?
13. De ce cercetarea hidrodinamică a unui zăcământ de hidrocarburi nu poate fi folosită
la determinarea permeabilităţii absolute a rocilor colectoare de hidrocarburi

260