Sunteți pe pagina 1din 109

EXPLOATAREA SONDELOR DE GAZE

Suport de curs pentru modul Școală profesională


Prof. dr. Vasile Liviu Botezatu

1
CAP. 1. Noţiuni de geologia petrolului
1.1. Formarea zăcămintelor de petrol şi gaze
Formarea zăcămintelor de petrol și gaze este legată de transformarea materiei organice din
formațiunile de roci mamă (roci sursă de hidrocarburi). Formațiunile de roci mamă sunt
formațiuni sedimentare bogate în materie organică transformată în hidrocarburi prin procese de
diageneza, catageneza și metageneza. Roca mamă pentru petrol este un sediment care include o
anumită cantitate de materie organică și care se transformă în cantități apreciabile de petrol și/sau
gaze. Roca mamă se caracterizează prin:
• Prezența materiei organice 0,5% - 1% sau 5-6% dupa natura ei;
• Prezența unor produse extractibile, marturii ale posibilităților de generare a hidrocarburilor;
• raportul materie organică extractibilă (m.o.e.) / carbon organic total (c.o.t) - este de 5-10
pentru rocile carbonatice si mai mic pentru argile; m.o.e. este cuprins intre 50 si 2000 ppm.
Exemplu de roci mamă:
1. seria argilitică - șistoasă cu graptoliți (ordovician-siluriana) din Platforma Moesică;
2. Formațiunea dolomitică-evaporitică devoniană, din Platforma Moesică;
3. Seriile carbonatice ale triasicului mediu, din Platforma Moesică și domeniul transilvan;
4. Seria șisturilor negre, cretacic inferioare din Moldavidele Carpaților Orientali;
5. Calcarele de Pasioezna și stratele de Bisericani din Eocenul Moldavidelor;
6. Șisturile disodilice, menilitele, marnele bituminoase din Oligocenul Moldavidelor.
Oleogeneza: este procesul de transformare a substanței organice vii in kerogen și petrol prin
diageneză și catageneză.
Kerogenul: este un constituent organic al rocilor sedimentare, insolubil în solvenți organici alcalini.
El este un produs al diagenezei. Din punct de vedere chimic, kerogenul este o macromoleculă
tridimensională alcatuită din nuclee ciclice condensate, legate încrucișat prin intermediul unor
heteroatomi (N2, S, O2) sau cu ajutorul unor structuri alifatice. Heteroatomii se pierd în procesul de
transformare a kerogenului în hidrocarburi. Prin creșterea temperaturii, kerogenul va genera toată
gama de hidrocarburi.
Catageneza (adâncime 1500-5000 m):
• proces lent (milioane sau zeci de milioane de ani);
• se formează cele mai mari cantități de petrol;
• se mai numește “fereastră de petrol”;
• kerogenul eliberează succesiv atomi de H2 (în hidrocarburi lichide și gazoase);
• până la 12000C se formează petrol foarte ușor (condensat) și “gaze umede”;
Metageneza (peste 5000 m adâncime)
• condiții termo-dinamice mari;
• au loc fenomene de cracare termică; kerogenul eliberează ultimii atomi de H2 sub formă de
metan ramanand un reziduu natural (grafit);
Migrarea petrolului și a gazelor
Petrolul și gazele naturale formate prin transformarea materiei organice din rocile mamă în
hidrocarburi se acumulează în rezervoare naturale formând zăcăminte. Dacă deplasarea (migrarea)
petrolului și a gazelor de la rocile sursă (mamă) are loc prin roci permeabile și poroase și nu sunt
oprite de ecrane numite capcane, ele ajung la suprafață degradându-se. Prin urmare, procesul de
deplasare a hidrocarburilor în scoarța se numește migrație.
Migrația începe încă din timpul sedimentării și diagenezei rocii mamă. Prin procese de
tasare asupra acesteia, bitumenele sunt expulzate în rocile permeabile, poroase înconjurătoare.
Migrația primară este migrarea petrolului și a gazelor din roca generatoare în “roca magazin”.
Petrolul rămas, acumulat în această rocă magazin, formează un zăcământ primar.
Migrația secundară este deplasarea petrolului din rocile magazin. Aceste hidrocarburi ajung în așa
zisele capcane si formează zăcăminte secundare.
Degradarea zăcămintelor de petrol și gaze se produce prin ajungerea acestora la suprafață. Aceste
procese pot fi:
2
• procese de natură hidrodinamică (mişcarea apelor de zăcământ din rocile magazin în rocile
poroase și permeabile);
• procese tectonice (deformaţii rupturale și plicative);
• procese biochimice (bacterii anaerobe, desulfurante);
Procesele de degradare se manifestă prin:
1. izvoare de petrol;
2. gaze, ape de zăcământ, noroi (vulcani noroioşi);
3. emanaţii de gaze;
4. prezența asfaltului, ozocheritei etc..
Rocile magazin sunt roci acumulatoare, roci rezervor sau roci colector. Ele sunt poroase,
permeabile și pot acumula și ceda cu uşurinţă bitumene fluide. 60% din rocile magazin sunt
detritice de tip granular (gresii, nisipuri) sș 40% sunt roci carbonatice.
Rocile protectoare sunt aşa zisele “roci ecran”. Ele formează acoperişul zăcămintelor de
petrol si/sau gaze si sunt impermeabile, cu grosime relativ mare (pentru a echilibra presiunea
zăcământului). Cele mai bune roci ecran sunt argilele (in special cele montmorilonitice), evaporitele
(în special anhidritul) și calcarele compacte.
Capcanele sunt rocile magazin cantonate în zonele favorabile acumulării hidrocarburilor,
ecranate tectonic, stratigrafic sau litologic si care fac posibilă reţinerea petrolului și/sau gazelor
naturale într-un echilibru stabil de zăcământ. Capcanele pot fi:
• capcane structurale – cele mai frecvente (anticlinale, falii, structuri diapire);
• capcanele litologice pot avea două aspecte: in colectoare granulare (adică prezența unor
lentile intre roci impermeabile – paleovăi, pleocoridoare litorale) și în colectoare deja
formate de recife;
• capcane stratigrafice – acestea sunt asociate transgresiunilor (zonele litorale);
• capcane mixte – combinaţii a celor trei prezentate mai sus.
1.2.Tipuri de zăcăminte de petrol şi gaze
Există mai multe criterii pentru aceasta clasificare. Fără a intra în foarte multe detalii și fără
a avea pretenţia ca am spus tot, iată cea mai simpla clasificare:
1. După modul de formare:
primare – în formaţiuni de roci mamă;
secundare – migrate lateral sau pe verticală.
2. După contextul structural major (global):
asociate zonelor mobile (orogene);
asociate zonelor stabile (platforme continentale).
3. Dupa forma structurii de detaliu a zăcământului:
- domuri si anticlinale
- anticlinale simetrice si asimetrice
- anticlinale dizarmonice
- anticlinale diapire
- anticlinale faliate
- anticlinale încălecate etc..
4. După forma rezervorului si tipul capcanei:
- stratiforme
- stratiforme boltite
- stratiforme ecranate (tectonic, litologic)
- masive
- recifale etc.
5. După raportul petrol si gaze:
- gazeifere;
- petrol cu cap de gaze;
- petrol bogat in gaze dizolvate ;

3
- petrol sarac in gaze dizolvate.
6. După caracterul apelor de zăcământ:
- cu apă de zăcământ activă ;
- cu apă de zăcământ inactivă;
- fără apă de zăcământ liberă;
Bazinul petrolifer si gazeifer este acel bazin de sedimentare care în evoluţia geologică a avut
condiţii de formare, acumulare și conservare a hidrocarburilor. Aceste bazine pot fi:
1. după gradul de cunoaştere a resurselor :
- productive;
- de perspectivă;
- fără perspectivă;
2. după natura depresiunilor:
- de platforma (sineclize, anteclize, depresiuni periferice, shelf, grabene etc.).
- avanfosă;
- regiuni cutate;
- depresiuni intermontane;
- depresiuni intramontane;
3. după relaţiile cu plăcile tectonice si stilul tectonic (Perrodon, 1985):
provincii ale platformelor:
- platforme stabile (platforma Michigam);
- platforme instabile sau complexe (Platforma vest siberiana);
provincii de prăbuşire:
- de rift (provincia Golfului Suez);
- de margini pasive (provincia Gabon);
- deltaice (provincia deltei Mahakam).
provincii ale domeniului orogenic:
• intramuntoase (provincia Vienei);
• de decroşare (provincia Los Angeles);
• de convergență:
1. tip avanfosă (provincia pericarpatică);
2. tip chinezesc (provincia Tarim);
3. tip cordilier (provincia costieră peruană).
1.3. Prospectarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol si gaze
Descoperirea, evaluarea și exploatarea unui zăcământ, indiferent de natura sa, nu este un
lucru uşor. Deşi, la ora actuală producţia, de petrol și gaze se confruntă cu o “criza” lentă, dar destul
de “eficace” nu se pune încă problema unui adevărat colaps. Petrol se va extrage mult timp de-acum
încolo, dar cu alte investiţii și, prin urmare, alte prețuri. Ca la orice tip de substanţă utilă, există faze
distincte în ceea ce priveşte descoperirea si exploatarea acesteia.
Prospecţiunea
Ea este prima fază a unei munci imense și cu investiţii importante. Din acest punct de
vedere, descoperirea zăcămintelor de petrol și gaze naturale foloseste mai multe tipuri de
prospecţiuni.
1. Prospecţiunea geologică poate fi locală – adică cartare în deschideri naturale și deschideri
artificiale și regionala – adică o prospecţiune aerofotogeologică (depistarea caracterelor
morfostructurale si morfolitologice). În final, vor rezulta hărţi geologice regionale și de detaliu
(locale) care cuprind date stratigrafice, litologice și structurale.
Prospectiunea geofizică
Din acest punct de vedere, există foarte multe detalii asupra cărora nu vom insista aşa de
mult. Prospecţiunea geofizică este o adevărata “maşinărie” care va duce in final la rezultate
spectaculoase și se bazează pe măsurarea proprietăților fizice ale rocilor. Ea este de mai multe
tipuri:

4
• gravimetria: măsoară câmpul gravitaţional și, prin urmare, contrastul de densitate a rocilor.
Prin această metodă se obţin date importante referitoare la fundament, grosimea cuverturii
sedimentare etc.;
• magnetometria măsoară câmpul magnetic terestru si prin urmare diferenţa de susceptibilitate
• electrometria măsoară potenţialul provocat, potenţialul natural, rezistivitatea si alte
caracteristici electrice ale rocilor. Prin aceasta metoda se obţin date referitoare la rocile din
zonele superficiale (argilele sunt rocile cu potenţial electrometric mare – ele polarizează și
au rezistivitate mica in contrast cu rocile carbonatice, gipsul, anhidritul – care sunt foarte
rezistive);
• seismometria poate fi de refracţie și de reflexie. Aceasta metodă foloseşte vibraţiile de la
explozii provocate. Înregistrările se făceau pe bande magnetice (actualmente se fac digital
sau pe disc cu ajutorul unor softuri personalizate) si se prelucrează cu programe speciale pe
computer. Se obţin astfel secţiuni seismice verticale (SEV-uri), dar și prelucrări
tridimensionale. Aceasta metoda se foloseşte in general pentru determinarea exacta a
reliefului fundamentului (de refracţie), pentru structura, litologie, prezenta faliilor, a
recifelor, cordoanelor marine îngropate, paleofluvii îngropate si uneori natura fluidelor din
rocile poroase.
Pe lângă aceste metode se mai folosesc metode magnetotelurice si microgravimetrice de detaliu.
3. Prospectiunea geochimică se bazează pe faptul ca hidrocarburile din subsol migrează (în
cantități foarte mici) și, prin urmare, pot fi detectate în sol, deasupra zăcămintelor de petrol și gaze.
În final, se pot realiza hărţi geochimice care redau forma si tipul acumulării. La zăcămintele cu
ecranări tectonice (falii), anomaliile geochimice sunt deplasate față de verticala zăcământului
(migrarea gazelor fiind mult mai mare pe aceste accidente tectonice).
Prospecţiunea hidrogeologică are scopul de a stabili caracterul apelor din stratele poroase
și permeabile. Şansele de găsire a unor acumulări de hidrocarburi este legată de existența apelor de
zăcământ (ape care au în componența lor Ca, Na, Mg, Cl, I, Br, SO4, NH4, fenoli, acizi naftenici
etc.). Aceasta prospecţiune se poate realiza si pe apele din sondele de cercetare.
5. Prospecţiunea prin foraje este metoda prin care se completează cunoaşterea formaţiunilor
geologice din adâncime. Ea se aplică ultima, este foarte bine fundamentată și cea mai costisitoare.
Poziţia rocilor mamă, a rezervoarelor și a caracteristicilor acestora, tipurile de capcane,
discordantele, efilările sunt elemente care pot fi foarte mult clarificate in urma acestor foraje. De
asemenea, sunt verificate si cercetate poziţiile reperelor de pe secţiunile seismice si celelalte date
geofizice. Forajele de prospecţiune pot fi:
Forajele structurale se executa pentru clarificarea problemelor referitoare la structura,
dimensiunile si formele structurale (înclinări, închideri etc.), succesiunile stratigrafice, faciesurile
formaţiunilor, identificarea reperelor, faliilor, discordantelor, porozitatea, permeabilitatea si alte
date despre rocile colectoare si studiul fluidelor din rezervoare. Forajele structurale se execută pe
profile transversale și au adâncimi variabile. Distanta intre aceste foraje este calculata aşa încât să
rezolve problemele structurale ale zăcământului. În aceste foraje, se pot face investigaţii geofizice
(carotaj) și se pot preleva probe de roci.
Forajul de referință se execută pentru cercetarea întregii cuverturi sedimentare (până la
fundamentul cristalin). El are prevăzute investigaţii complete si complexe, privind întreaga
succesiune de roci și testări ale fluidelor din rocile selectoare.
Construcţia unei sonde de foraj este extrem de complexă și, mai ales, costisitoare. Aşa cum
am amintit la aceasta metoda, deşi obligatorie se recurge numai după o îndelungată chibzuință și cu
argumente extrem de pertinente. Deşi simplificată, schema unei sonde de foraj arata ca în figura
următoare:

5
Schema simplificată a unei sonde de foraj
Explorarea
Până a se ajunge la această etapă, pot să treacă ani, zeci de ani și investiţii extrem de
costisitoare. De aceea, explorarea are doua etape: preliminară și de detaliu (prima o condiţionează
pe cea de-a doua, fiind vorba tot de bani).
Datele cercetărilor în faza de prospecţiune, inclusiv forajele de prospecţiune și de referință,
conduc la stabilirea existentei perspectivelor de petrol și gaze prin:
• punerea în evidență a unor formaţiuni de roci sursă de hidrocarburi (roci mamă);
• condiţiile de formare și acumulare a hidrocarburilor;
• cunoaşterea succesiunilor litostratigrafice;
• existența capcanelor;
• stilul structural regional;
• conturarea unor structuri posibile acumulatoare de hidrocarburi;
• prezența indicilor direcţi sau indirecţi de hidrocarburi (din cercetările geologice, geofizice,
geochimice, hidrogeologice si hidrochimice);
• date comparative cu structurile geologice regionale și locale din zone asemănătoare,
învecinate sau mai depărtate.
Explorarea zăcăminteler de petrol si gaze naturale se face pentru:
• descoperirea acumulărilor de hidrocarburi în structurile evidenţiate de prospecţiuni;
• aflarea și descifrarea tipului de acumulări de hidrocarburi (forma, gaze + condens, gaze +
petrol, petrol);
• cunoaşterea structurii de detaliu (forma, grosimea colectorului, tipul de capcana, falii
prezente, sectoarele cu regimuri hidrodinamice unitare etc.);
• limitele gaze/titei, țiței/apă (adâncime, înclinare);
• debite, raţia gaze/țiței (RGT), procentul de apă în ţiţeiul extras în probe;
• număr de colectoare suprapuse și regimul acestora;
• eficiența exploatării viitoare.
Exploatarea
Faza de explorare poate dura zeci de ani. În urma unui raport foarte bine justificat și dacă se
găseşte eficientă exploatarea se elaborează un proiect. În acest sens, se fac și unele cercetări de flux
tehnologic:
• starea apei de zăcământ (daca este activa sau inactivă);
6
• comportarea zăcământului la injecţia cu apă;
• stabilirea fluxului tehnologic pentru conservarea energiei zăcământului (RGT – regimul
gaze/țiței maxim, gabaritul reţelei de sonde etc.).
Probarea sondelor
Probarea geologică se realizează pentru cunoaşterea succesiunii litostratigrafice în timpul
săpării sondei. Probele constau în probe de detritus – probe de sita, carote, gaz-carotaj. La sfârşitul
forajului se face carotajul geofizic. De asemenea, în timpul forării se fac testări de țiței și/sau gaze.
Probe de producţie – Geologul este acela care stabileşte programul de investigare a
colectoarelor interceptate de foraj. Sonda este astfel pregătită cu o coloană de exploatare sub nivelul
colectorului cel mai adânc. Proba primului colector se face prin:
• perforare;
• înlocuirea noroiului de foraj cu apă și spălare;
• pompare;
• diferite metode de degajare și mărire a fluxului spre gaura de sondă (fisurare hidraulică,
acidizare etc.).
În caz de reușită, sonda va produce țiței și/sau gaze. Se iau astfel o serie de măsuri:
• probare pentru a determina tipul de hidrocarburi;
• măsurarea presiunii statice si dinamice;
• urmărirea comportării în timp (debite pe diferite dispozitive la sondele eruptive, nivelul
ţiţeiului, debitul de țiței și apă la diferite ritmuri de extracţie la sondele în pompaj);
• la terminarea programului de “probe”, un anumit nivel se închide (se cimentează stratul
probat) și se începe probarea la stratul imediat superior;
• in caz de nereușită (adică stratul a produs apa sărată, apă dulce și/sau foarte puţine
hidrocarburi fără presiune), se cimentează un dop deasupra zonei perforate și se continuă
probarea deasupra (în sus), la stratele colectoare superioare.
CAP. 2. Parametrii fizici ai fluidelor şi factorii de zăcământ care intervin în extracţia ţiţeiului
şi gazelor asociate.
2.1. Proprietăţile gazelor. Proprietățile chimice și fizice ale gazelor
Comoziția chimică
În funcție de proveniența gazelor extrase din zăcăminte, gazele se clasifică în
• gaze asociate (își au originea în zăcămintele de țiței unde sunt fie dizolvate în țiței fie
formează capul de gaze al acestora)
• gaze libere (conțin numai hidrocarburi gazoase numite zăcăminte de gaze)
Hidrocarburile ce intră în componența gazelor asociate sunt hidrocarburi parafinice cu formula
chimică generalizată CnH2n+2. ponderea cea mai mare o are metanul (CH4), urmat de etan (C2H6),
propan (C3H8), butan (C4H10) cu pondere foarte mică și pentanul (C5H12) care are ponderea așa de
mică încât celelalte hidrocarburi sunt trecute generic împreună sub denumire C 5+.
Gazele libere au în componența lor, în majoritate metan, celelalte hidocarburi sunt în cantități
nesemnificative, drept urmare se mai numesc și gaz-metan.
Gazele asociate cu țițeiul sunt acele gaze care conțin hidrocarburi mai grele: propan, butan
pentan etc unde sunt trimise la stațiile de degazolinare în vederea extragerii componentelor de la
propan în sus în formă lichidă, un compus numit gazolină brută.
Ecuația de stare a gazelor reale
Ecuația de stare a gazelor ideale este dată de ecuația:
pV = nRT
unde:
p - presiunea în sistem
V - volumul sistemului
n - numărul de moli (cantitatea de substanță) din sistem
R - constanta universală a gazelor (R = 8314,472 m3 Pa K-1 kmol-1)
T - temperatura absolută a sistemului
7
Gazele de sondă se abat de la legea gazelor ideale, adică nu mai e satisfăcută relația de
continuitate: pV  p1V1  ...  pnVn . Abaterea de la legea gazelor ideale se datorează acțiunii
forțelor intermoleculare și volumului propriu al moleculelor. Pentru calcule, se introduce factorul Z
numit factor de abatere de la legea gazelor ideale sau perfecte. Dacă Z>1 înseamnă că gazul este
mai puțin compresibil, dacă Z=1 gazul este ideal și dacă Z<1 gazul este mai compresibil. În figura
următoare, se poate observa variația factorului de abatere de la legea gazelor ideale a metanului în
funcție de presiune la diverse temperaturi.

Ecuația de stare a gazelor reale devine:


• pentru 1 kgf de gaz:
pV = ZRT
• pentru G kgf de gaz:
pV = GZRT
• pentru 1 kmol de gaz:
pV = 847,8ZT
• pentru n kmoli de gaz:
pV = 847,8nZT
în care:
p – presiunea la care se află gazul, în kgf/cm2
V – volumul la care se află gazul, în m3
V
n – numărul kilomolilor existenți în volumul V: n 
Vm
Vm – volumul molar în condiții normale (0 C și 1 at) este același pentru toate gazele: Vm=22,414 l
0

T – temperatura absolută a gvzului, în K


R – constanta specifică a gazului respectiv, în kgfm/K, care este dată de relația:
pV
R 0 0
273
unde:
p0 – presiunea atmosferică, în kgf/cm2
V0 – volumul gazului la p0, în m3:
G
V0 

în care:
G – greutatea gazului, în kgf
γ – greutatea specifică a gazului, în kgf/Nm3
8
Densitatea
Densitatea gazelor este dată de raportul dintre masa și volumul aceluiași gaz, în condiții
normale de temperatură (t=200C) și presiune (p=760 mm Hg). Valoarea densității gazului metan, în
aceste condiții este de 0,716 kg/cm3. Densitatea relativă a acestui gaz (ρrel), în raport cu aerul, este
dată de raportul dintre densitatea lui (ρCH4) și cea aerului (ρaer) la același volum. Având în vedere că
densitatea unui metru cub de aer este de 1,293 kg/m3, densitatea relativă a gazului metan este dată
de relația:
 0,716
rel  CH 4   0,554
aer 1,293
Greutatea specifică. Greutatea specifică a gazelor este greutatea unui volum de 1m3 de gaze, la
temperatura de 00C și la presiune atomsferică. Greutatea specifică crește cu presiunea în condițiile
unui proces izoterm. Valoarea acestei proprietăți este calculată cu formula:
M

22,414
unde:
γ – greutatea specifică a gazului, kgf/Nm3
M – greutatea moleculară a gazului, în kmoli
22,414 – volumul unui kilomol de gaz în condiții normale, volum același pentru toate gazele, în m3
Greutatea relativă a gazelor este dată de raportul dintre greutatea lor specifică și cea a
aerului (γaer=1,293):
 
r  
 aer 1,293
Volumul normal este volumul acelui gaz aflat în stare normală și se notează mN3 .
Viscozitatea
Viscozitatea gazelor scade odată cu creșterea greutății moleculare și crește cu creșterea
presiunii și temperaturii. După cum se observă în graficul de mai jos, viscozitatea are valori mai
mici la 100 kgf/cm2 decât gazul metan și mai mari decât acesta după această presiune. Natura
gazelor influențează viscozitatea, în sensul că prezența unor fracții mai grele conduce la creșterea
viscozității gaszlor.

Difuziunea gazelor este capacitatea lor de a intra în amestec cu alte gaze, fenomen datorat
mișcării continue a moleculelor acestor gaze intrate în amestec.
Odorizarea gazelor. Gazele naturale nu au nici miros și nici culoare. Pentru a le detecta
prezența se introduc substanțe odorizante (etilmercaptan) pentru a detecta eventualele scurgeri din
instalații care pot provoca accidente cu consecințe foarte grave.

9
2.2. Țițeiul și proprietățile acestuia

Compoziția chimică
Țițeiul este un amestec de hidrocarburi cu mase moleculare diferite aflate, în condiții de
suprafață, în stare lichidă. În urma analizelor s-a constatat că țițeiurile pot avea în componența lor
carbon 84-86%, 12-14% hidrogen, mici cantități de acizi (acizi aromatici, acizi grași naftenici, sub
1%), fenoli, azot, sulf (până la 3%) și chiar metale. Compoziția chimică a țițeiurilor variază de la
un zăcământ la altul și în funcție de această proprietate variază și greutatea specifică, viscozitatea,
culoarea etc.

Proprietățile fizice
Culoarea țițeiurilor diferă de la un zăcământ la altul ca urmare a compoziției lor chimice și
poate fi: brună, roșcată, neagră sau chiar verzuie. Țițeiurile sunt solubile în benzen, acetonă și
tertaclorură de carbon și au un miros aromatic.
Greutatea specifică
Greutatea specifică a țițeiurilor variază în intervalul 0,76-0,94 gf/cm3 la temperatura de 200C.
Țițeiurile neparafinoase sunt mai grele decât cele parafinoase. În condiții de zăcământ greutatea
specifică greutatea specifică țițeiurilor este mai mică din cauza temperaturilor și a prezenței gazelor
dizolvate. După valoarea greutății specifice, țițeiurile se împart în:
• țițeiuri foarte ușoare, până la 0,820 gf/cm3
• țițeiuri ușoare, de la 0,820 la 0,880 gf/cm3
• țițeiuri gree, peste 0,880 gf/cm3
Compresibilitatea țițeiurilor
Compresibilitatea țițeiurilor constituie sursa de energie care provoacă curgerea fluidelor în
zăcământ și este parametrul principal care se ia în considerație la calculul compresibilității totale și
la cel al curgerii fluidelor prin zăcământ. În fig. este redată variația compresibilității în raport cu
presiunea de zăcământ unde se observă o scădere bruscă a compresibilității în dreptul presiunii
inițiale de fierbere a țițeiului (pif). În partea stângă a gaficului, țițeiul este suprasaturat în gaze,
curgerea fiind monofazică, gazele fiind saturate în țiței, în partea dreaptă, gazele încep să iasă din
soluție.
Coeficientul de compresibilitate a țițeiurilor are valorile cuprinse în intervalul (7x10 -5…140x10-
1
5
) . Deci dacă presiunea crește cu 1 kgf/cm2 atunci volumul țițeiului se micșorează cu
kgf / cm 2
0,007 până la 0,140%. Țițeiurile cu greutatea specifică mai mică au coeficienți de compresibilitate
mai mici decât cele mai grele. Prezența gazelor dizolvate face ca valoarea compresibilității să
crească în condiții de zăcământ.

Vasquez and Beggs

Dilatarea termică
Dacă crește temperatura și volumul ocupat de țiței atunci greutatea specifică a țițeiurilor
scade cu 0,0008 până la 0,0018 când temperatura crește cu 10C. Valoarea coeficientului de dilatare
10
termică a țițeiurilor cu greutăți specifice mai mari este mai mică decât cele cu greutăți spcifice mai
mici.
Având în vedere faptul că în zăcământ sunt temperaturi și presiuni mai mari, creșterea
presiunii are ca efect micșorarea volumului țițeiului, iar creșterea temperaturii are ca efect mărirea
volumului acestuia. Mărirea volumului este accelerată de prezența gazelor dizolvate în soluție în
condiții de presiune și temperatură specifice zăcământului. Astfel 1 m3 de țiței în condiții de
zăcământ ocupă un
volum mai mare în condiții de suprafață.
Factorul de volum
Factorul de volum al țițeiului este raportul dintre volumul ocupat de acesta în condiții de
zăcământ și același volum dar în condiții de suprafață.
V
bt  tz
Vts
unde:
Vtz – volumul țițeiului în condiții de zăcământ, în m3
Vts – volumul țițeiului în condiții de suprafață, în m3
Factorul de volum bifazic (presiunea zăcământului se află sub presiunea de saturaţie) este
dat de raportul dintre volumul ocupat de țiței cu gaze și cel al gazelor ieșite din soluție și volumul
ocupat de aceeași cantitate de țiței în condiții normale.
V /  Vg/
u t
Vts
Vt / - volumul ocupat de țiței cu gaze, în m3
Vg/ - volumul gazelor ieșite din soluție, în m3
Factorul total de volum este dat de factorul de volum al țițeiului și de cel al gazelor
btt  bt  bg rspf  rs 
în care:
bt – factorul de volum al țițeiului
bg – factorul de volum al gazelor
rspf – rația de soluție a țițeiului la presiunea de fierbere, în
rs – rația de soluție a țițeiului la presiunea p, în
În cazul țițeiurilor saturate, factorul de volum crește direct proporțional cu presiunea de
zăcământ deoarece o cantitate mai mare de gaze sunt dizolvate în soluție. Variația factorului de
volum al țițeiului în funcție de presiune este redată în fig.:

Dacă pe perioada exploatării unui zăcământ cu țiței subsaturat în gaze, presiunea scade sub
valoarea ei inițială pi atunci, factorul de volum bt crește până la presiunea inițială de fierbere, lucru
duce la dilatarea țițeiului din stratul productiv. Pe măsură ce presiunea de zăcământ scade sub
presiunea de fierbere, până ce aceasta ajunge la valoarea presiunii atmosferice unde factorul de
volum ajunge la valoarea 1. La țițeiurile mai grele, factorul de volum are valori mai mici, în vreme
ce în cazul zăcămintelor aflate la adâncimi mai mici, are valori mai mari. Unele zăcămintele au
presiuni inițiale cu mult mari decât cele de fierbere astfel, în timpul exploatării, se poate produce o
dilatare semnificativă a volumului țițeiului.

11
Viscozitatea țițeiurilor
Sub valoarea presiunii de fierbere, cantitatea de gaze dizolvate în țiței crește odată cu
presiunea, fapt ce duce la scăderea semnificativă a viscozității țițeiului. Deasupra punctului de
fierbere, viscozitatea cinematică crește foarte puțin odată cu creșterea presiunii.

Viscozitatea țițeiului este funcție de presiune, volum și temperatură, ea crește direct proporțional
cu presiunea și invers proporțional cu temperature. Valoarea viscozității țițeiului corespunzătoare
presiunii medii de zăcământ este cea luată în calcul deoarece este cea mai apropiată de realitate la
momentul testului. Măsurătorile se fac în rezervoare speciale care îndeplinesc condițiile de
zăcământ. Corelația Beggs și Robinson este utilă la calculul viscozității implicite. Orice tip de
corelare ia în considerare valoarea rației de soluție gaze-țiței și a greutății specifice țițeiului.
Viscozitatea țițeiului, în condiții de zăcământ, are valori cuprinse între 10000 cP pentru țițeiurile
grele și 1 cP pentru cele ușoare. În țara noastră, acest parametru variază între 0,5 și 5 cP iar în
condiții de suprafață între 2 și 15 cP. Țițeiurile grele și cele neparafinoase au o viscozitate mai mare
decât cele ușoare. În zăcăminte, țițeiul conține gaze în soluție, fapt ce duce la micșorarea
viscozității. S-a constatat că țițeiurile aflate în zăcăminte de mare adâncime au viscozitatea mai
mică față de cele situate mai la suprafață. Dacă în timpul expoatării presiunea scade, viscozitatea
țițeiului crește deoarece cantitatea de gaze dizolvate în soluție se scade. Viscozitatea dinamică a
țițeiului scade odată cu creșterea temperaturii.

Variația viscozității dinamice este caracterizată de două paliere și anume: primul palier este
caracterizat de faptul că sub presiunea de saturaţie, viscozitatea creşte odată cu reducerea presiunii,
fenomen datorat ieşirii gazelor din soluţie, iar ce de al doilea e caracterizat de creșterea presiunii
între ps și p0. Viscozitatea dinamică se exprimă în Pa.s (în S.I.), dar se mai utilizează şi exprimarea
în cP (în sistemul mixt), fiind mai expresivă.

12
2.3. Apele de zăcământ și proprietățile acestora

Compoziția chimică

Apele de zăcământ sunt puternic mineralizate, gradul lor de mineralizare este dat de
cantitatea, în miligrame/litru, de anioni ( Cl  , SO42 , CO32 etc) și de cationi ( Na  , K  , Ca 2 ,
Mg 2 ), pe care o conțin. Cu cât formațiunile geologice sunt mai vechi și cu cât sunt mai adânci cu
atât mineralizația apelor de zăcământ este mai mai mare. Cunoașterea compoziției chimice a apelor
de zăcământ ajută la studierea geologică a zăcămintelor de țiței și gaze precum și la exploatarea
acestora.

Densitatea sau densitatea de masă, numită și masă specifică, este o mărime fizică folosită
pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum și e dată de formula:

m

V

Densitatea apei de zăcământ este mai mare decât cea a apei pure deoarece aceasta este
mineralizată și are valori cuprinse între 1030 și 1190 kg/m3. Densitatea relativă a apei de zăcământ
este influențată de mineralizația acesteia și variază aproape liniar cu specificația că, apa este
saturată în gaze:

Deci, densitatea apei de zăcământ depinde de cantitatea de gaze dizolvate, de gradul


mineralizare, de presiune, și de temperatură. Prezența gazelor duce la o micșorare pronunțată a
densității apei indiferent de gradul de mineralizare. Densitatea apei mineralizate și saturată în gaze
oferă informații importante cu privire la curgerea multifazică a amestecului prin țevile de extracție.
Estimarea densității apei în condiții de zăcământ se poate face cu formula:

as
a 
ba

în care:
ρas – densitatea apei în condiții standard
ba – factorul de volum al apei
Greutatea specifică/volumică

Greutatea specifică/volumică este proprietatea fluidelor de care depinde mărimea forţelor


masice/volumice şi a forţelor care determină dinamica lor. Greutatea specifică a apei pure este de
1,00 gf/cm3 la presiune atmosferică. Greutatea specifică/volumică (γ) este greutatea unităţii de
volum și e dată de formula:
13
mg G
 
V V

în care:
m – masa, în kg
g – accelerația gravitațională, în m/s2
V – volumul, m3
G – greutatea N/m3
Greutatea specifică/volumică este cu atât mai mare cu cât gradul de mineralizare a apei de
zăcământ este mai mare și variază cu presiunea și temperatura. Gradul de mineralizare are și el o
influență asupra deplasării, prin zăcământ, care este proporțională cu greutatea specifică/volumică
deoarece curgerea este și gravitațională.

Solubilitatea gazelor în apa de zăcământ are un efect mai redus decât în țiței dar, totuși nu este de
neglijat. Acest parametru crește odată cu creșterea presiunii și scade odată cu creșterea temperaturii
la presiuni foarte mari și crește din nou la temperaturi de peste 70 0C și este mai mică în cazul apelor
mineralizate decât în cazul apei distilate. Relația care definește solubilitatea gazelor în apa de
zăcământ este următoarea:

 XY 
Ga  G1  
 10000 

în care:
3
Ga – solubilitatea gazelor (rația de soluție) în apa distilată, în mNm / m3
X – mineralizația apei, în meq/l
Y – corecția mineralizației/salinității cu temperatura
Deformabilitatea apei de zăcământ

Dilatarea este proprietatea de a se deforma un volum de lichid produsă de modificarea


temperaturii. Coeficientul de dilatare volumică a unui fluid (β) este dat de relația:

1 V

V T

V – volumul, în cm3

V – variația volumului , în 0C

T –variația temperaturii, în 0C

S-a dovedit că acest coeficient de dilatare volumică este dependent și de temperatură.


Lichidele se dilată odată cu creşterea temperaturii, dilatarea volumică fiind de aproximativ zece ori
mai mare decât în cazul solidelor.

Compresibilitatea este proprietatea fluidelor de a-şi modifica volumul sub acţiunea forțelor
de presiune. Compresibilitatea fluidelor este mică în raport cu gazele dar foarte mare în raport cu
solidele. Compresibilitatea lichidelor se manifestă sub acţiunea forţelor de suprafaţă/contact
(presiuni) și de temperatură. Coeficientul de compresibilitate a apei pure este de

14
1
(3,75...5)105 iar compresibilitatea apei mineralizate este mai mică decât cea a apei pure.
kgf / cm3
Coeficientul de compresibilitate a apei de zăcământ având, în masa ei gaze în soluție, este dat de
relația:

a/  a 1  0,05Ga 

Apa care conține gaze în soluție este mai compresibilă decât cea care nu conține aceste gaze.
Dacă efectul presiunii care a provocat comprimarea acelui fluid dispare atunci acesta revine la
volumul inițial fără deformații remanente. Modulul de elasticitate este dat de relația:

V p p
  
1 V 

Deci, compresibilitatea apei de zăcământ este influențată de presiune temperatură, și de


prezența gazelor în soluție dar, mai ales de gradul de mineralizare a acesteia.

Influența presiunii, a temperaturii și a gradului de mineralizare asupra coeficientului de


compresibilitate izotermă a apei de zăcământ se observă foarte bine în figura următoare:

Referitor la influența temperaturii, se disting două cazuri și anume:

• cel al temperaturilor mici, unde se ia în considerare prezența gazelor în soluție;


• cel al temperaturilor mari, unde este importantă creșterea volumului prin dilatare termică,
ceea ce permite o micșorare a volumului prin comprimare.
În cazul zăcămintelor cu zonă acviferă, proiectarea exploatării nu se poate face fără a cunoaște
valoarea compresibiliății apei.

Factorul de volum

Factorul de volum al apei ba, este dat de raportul dintre volumul de 1m3 de ocupat de apă în
condiții de zăcământ și același volum ocupat de aceasta în condiții normale de presiune și
temperatură. Factorul de volum al apei dulci variază invers proporțional cu presiunea, astfel încât
volumul apei crește odată cu micșorarea presiunii deoarece valoarea compresibilității apei este
relativ mică. Gazele se dizolvă în apă foarte greu dar în contact cu apa, conțin cantități mari de
vapori de apă. În timpul exploatării prin modificarea presiunii și temperaturii, se produc și
schimbări ale contracției termice, compresibillității și ieșirii gazelor din soluție. Variația factorului
de volum, la temperatură constantă, al apei de zăcământ, este redată în graficul următor:

15
Atât gradul de mineralizare cât și temperatura influențează factorul de volum al apei.
Estimativ, valoarea acestui parametru se poate determina cu relația:

ba  1  Vat 1  Vap 

în care:
ΔVat – variația volumului apei ținând cont de temperatură, în m3
ΔVap – variația volumului apei ținând cont de presiune, în m3
În practică, valoarea lui ba este 1.
Viscozitatea
Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor relative care au loc între
straturile de fluid aflate în mişcare relativă fără ca deformaţiile să fie urmate de variaţii ale
volumului deci este proprietatea de a se opune curgerii. Viscozitatea apei pure este de circa 1,2 cP
la temperatura de 200C, coborând la 0,7 cP la temperatura de 800C. Viscozitatea este generată de
forţa de adeziune dintre moleculele fluidului, e o forţă de frecare internă din fluid. Viscozitatea apei
nu crește odată cu creșterea presiunii dar crește odată cu gradul de mineralizare a acesteia și scade
odată cu creșterea cantității de gaze dizolvate. În condiții de zăcământ, viscozitatea apei este mai
mică decât cea a țițeiului.

În cazul fluidelor reale aflate în mişcare apar forţe tangenţiale în straturile de fluid, numite forţe
de vâscozitate, care se opun alunecării relative a straturilor vecine de fluid. Forţele de viscozitate
sau, pe scurt, viscozitatea unui fluid se caracterizează prin coeficientul de viscozitate dinamică η
Viscozitatea este constantă în raport cu viteza de deformare. Viscozitatea dinamică (η) se
măsoară în regim de curgere laminară în Pa*s în SI. În ingineria de zăcământ se mai poate folosi
unitatea numită centipoise (cP): 1cP=1*10-3Pa*s, 1 Pa*s =103 cP, și se determină cu relaţia:
dF

sv
unde:
d - distanţa parcursă de fluid în curgere, în
s - suprafaţa în secţiune a fluidului în curgere, în cm2
v - viteza de deplasare, cm/s
F - forţa de rezistenţă învinsă de lichid.
Viscozitatea cinematică (μ)se determină cu relația:

16



unde:
η - viscozitatea dinamică, în cP
ρ - densitatea fluidului, în gf/cm2
În SI, unitatea de viscozitate cinematică este m2/s, dar în practică se foloseşte unitatea de
măsură numită centistokes (cSt): 1cSt= 10-6 mm2/s.
Viscozitatea convențională se determină prin măsurarea timpului de curgere a unui anumit
volum de lichid, în condiţii stabilite convenţional. Aparatele cu care se măsoară viscozitatea se
numesc viscozimetre.
Tensiunea superficială
Dacă două fluide nemiscibile sunt în contact între ele, suprafața de contact dintre ele tinde să fie
cât mai mică ca urmare a acțiunii forțelor de coeziune care dau naștere unor tensiuni și care sunt
tangente la suprafața liberă. Orice suprafaţă având energie liberă face ca moleculele din stratul
superficial să fie supuse unor forţe tangenţiale numite forţe de tensiune superficială. Tensiunea
superficială a apei este de circa 73 dyn/cm la 200C și scade la circa 62 dyn/cm la temperatura de
800C.
CAP. 3. Punerea în producție a sondelor de gaze

Ansamblul de lucrări efectuate în vederea realizării afluxului de gaze din stratul productiv în
gaura de sondă se numeşte punere în producţie. Condiţia necesară care se impune este îndeplinirea
valabilităţii inecuaţiei:

unde: pf este presiunea coloanei de fluid exercitate la nivelul perforaturilor sondei de gaze;
pfr - pierderile de presiune datorate frecărilor liniare pfrL şi a celor locale pfrl.

unde: λ - coeficientul pierderilor liniare de presiune care depinde de numărul Reynolds, vâscozitatea
dinamică, starea suprafeţelor ţevilor de extracţie, rugozitate şi excentricitatea conductei, ; w - viteza
fluidului; L - lungimea coloanei de ţevi de extracţie; D - diametrul interior al garniturii de ţevi de
extracţie.

în care ζi este coeficientul pierderilor locale de presiune (datorat unui ventil parţial deschis, coturi,
fitinguri, etc.).

Rezultând

Pentru a îndeplinii condiţia de punere în producţie a unei sonde, se va modifica ori


densitatea fluidului, ori înălţimea coloanei de fluid existente în sondă.
1) Metoda de punere în producţie prin scăderea masei specifice a fluidului existent în sonda.
Aceasta se realizează atât prin circulaţie de fluide mai uşoare ca de exemplu: apă dulce, apă
mineralizată, ţiţei şi azot lichid, cât şi prin circulaţie de ţiţei cu gaze, adică prin gazeificarea
ţiţeiului;

17
2) Metoda de punere în producţie prin denivelare. Aceasta se realizează prin pistonat, prin lăcârit
sau prin injecţie de gaze comprimate.

3.1. Metoda punerii în producţie prin injecţie de gaze comprimate

Metoda punerii în producţie prin injecţie de gaze comprimate are ca scop scăderea înălţimii
coloanei de fluid din sonda prin denivelare. Această metodă prezintă dezavantajul că este necesară
prezenţa unei surse de gaze comprimate la sondă.
Denivelarea se poare realiza atât prin injectarea sub presiune a gazelor prin spaţiul inelar
dintre coloana de exploatare şi garnitura de ţevi de extracţie, adică prin circulaţie directă, cît şi prin
injectarea sub presiune a gazelor prin garnitura de ţevi de extracţie, adică prin circulaţie indirectă.
Ne propunem în continuare să analizăm care din cele două cazuri de injectare a gazelor în sondă
este cea mai avantajoasă.
A. Injectarea gazelor sub presiune prin spaţiul inelar dinte coloană şi ţevile de extracţie, adică
prin circulaţie directă.

Presiunea de acumulare în coloană datorată injecţiei de gaze pac realizează o denivelare


dinamica a cărui înălţime o vom nota cu hd, astfel nivelul fluidului din spaţiul inelar va fi delimitat
de suprafaţa AB din figura de mai sus.
pac=ρf g-hd
Fluidul va fi evacuat prin garnitura de ţevi de extracţie, iar după scurgerea presiunii la
presiunea "normală” se va restabili un nou nivel al fluidului în spaţiul inelar, cât şi în ţevile de
extracţie delimitat de suprafaţa AB şi de înălţime hos. Din egalarea volumelor delimitate de
suprafețele AB și A'B', va rezulta:

Expresia presiunii de acumulare în coloana sondei este:

18
unde di este diametrul interior a1 ţevilor de extracţie; de - diametrul exterior al ţevilor de extracţie;
Di - diametrul interior al coloanei de exploatare.

B. Injectarea gazelor sub presiune prin coloana de ţevi de extracţie, adică prin circulaţie indirectă.
Presiunea de acumulare din ţevile de extracţie datorată injecţiei de gaze pat, realizează o
denivelare dinamică mai mare decât în cazul anterior, a cărui înălţime o vom nota cu hos, astfel
nivelul fluidului din ţevile de extracţie va fi delimitat de suprafaţa AB din figura următoare:

Fluidul va fi evacuat prin spaţiul inelar, iar după scurgerea presiunii de acumulare în ţevi la
presiunea normală, se va restabilii acelaşi nivel al fluidului atât în spaţiul inelar, cât şi în ţevile de
extracţie delimitat de suprafaţa A'B' şi de înălţime hos. Din egalarea volumelor delimitate de
suprafeţele AB şi A'B' va rezulta:

Expresia presiunii de acumulare în ţevile de extracţie sondei este:

Fluidul va fi evacuat prin spaţiul inelar, iar după scurgerea presiunii de acumulare în ţevi Ia
presiunea normală, se va restabilii acelaşi nivel al fluidului atât în spaţiul inelar, cât şi în ţevile de
extracţie delimitat de suprafaţa A'B' şi de înălţime hos. Din egalarea volumelor delimitate de
suprafeţele AB şi AB va rezulta:

Expresia presiunii de acumulare în ţevile de extracţie sondei este:

19
Din condiţia de punere în producţie a sondei la echilibru,

rezultat expresia înălţimii coloanei statice de fluid din sondă, de forma:

în care pce este presiunea din capul de erupţie în care s-au inclus toate pierderile datorate frecărilor
liniare şi locale. Dar, pentru a ne asigura că sondă îndeplineşte condiţiile sigure de punere în
producţie, se recomandă să se realizeze o denivelare mai mare în sondă, de înălţime:
hosreal = hos + (50...100) m
Din compararea celor două metode de denivelare prin injecţie de gaze comprimate, rezultă
că pac « pat presiunea de acumulare în coloană are valori mult mai mici faţă de cea din ţevile de
extracţie pentru realizarea aceeaşi denivelări statice reale de înălţime hosreal. Toate acestea conduc la
un consum de energie mult mai redus, surse de gaze comprimate de presiuni mai mici, protejarea
echipamentului de adâncime etc. Astfel se explică, de ce în activitatea practică de şantier metoda
denivelării prin injecţie de gaze comprimate se realizează prin circulaţie directă.

3.2. Metoda punerii în producţie prin circulaţie de ţiţei cu gaze

În cazul aplicării metodei de punere în producţie prin circulaţie de ţiţei cu gaze este nevoie
de aducerea la sondă şi montarea unui echipament specific ca în figura de mai jos:

Dacă în cazul în care s-a ajuns să se circule numai ţiţei în sondă şi sonda nu a pornit (adică
nu a realizat condiţia de punere în producţie), atunci se procedează la gazeificarea ţiţeiului prin
introducerea de gaze în ţiţeiul circulai în sondă. Gazeificarea ţiţeiului se face gradat, putându-se
realiza în final, o circulaţie numai de gaze comprimate.

20
Pomparea ţiţeiului din haba 4 se face cu agregatul de circulaţie 5 cu debit de 20...30 t/zi, iar
gazele asigurate de sursa o sunt măsurate cu ajutorul unui debitmetru diferenţial 6b fiind introduse.
în gazeificatorul 3.
Cantităţile de gaze sunt pentru început de 10 m3N/tone de ţiţei şi cresc gradat, urmând ca
ţiţeiul să fie evacuat la separatorul 9 unde are loc separarea fazelor ţiţei şi gaze.
În timpul operaţiei se urmăresc continuu valorile presiunii la ţevile de extracţie ptc şi la
coloana de exploatare pcol iar pentru a vedea dacă sonda a realizat condiţia de punere în producţie se
determină în mod continuu cantităţile de gaze introduse în sondă la debitmetrul 6b şi cele extrase
din sonda prin circulaţie la debitmetrul 6a.
Când debitul de gaze injectate în sondă Oginjectat, va avea o valoare mai mică decât debitul de
gaze extrase din sondă Qgextras, măsurat la separatorul 9, înseamnă că sonda a pornit şi deci condiţia
de punere în producţie s-a realizat.

3.3. Parametrii determinaţi în urma probelor de producţie a sondelor de gaze

1) Debitul liber al sondei de gaze este debitul pe care îi produce sonda daca este deschisă pe liber în
atmosferă sau la separatorul de joasă presiune.
2) Debitul limită maxim. Condiţia este ca în timpul extracţiei gazelor să nu depăşim această valoare.
Debitul limită maxim reprezintă valoarea limită a debitului căruia îi corespunde o viteza în zona
adiacentă în care gazele nu au acţiune mecanică asupra rocilor din stratul productiv (vgaze <10 m/s).
Pentru determinarea debitului limita maxim se utilizează încercătorul de debit. Se măsoară
presiunea în ţevi şi la coloană, debitul de apa dacă sonda produce cu apă şi raţia gaze-apă.
3) Debitul nominal este un debit economic şi se stabileşte în raport cu frecvenţa şi costul lucrărilor
de intervenţie executate pentru menţinerea sondelor în producţie. Se măsoară presiunea la ţevi şi la
coloană.
Tot în perioada probelor de producţie se recoltează, probe de fund (adâncime) din stratul
productiv gazeifer pentru analiză în autoclavă în vederea determinării factorului de neidealitate al
gazelor, a coeficientului de compresibilitate şi se face analiza cromatografică pentru depistarea
componenţilor existenţi în amestecul de gaze prelevat de la sondă.
Totodată, se determină şi prezenţa agenţilor corozivi şi se calculează raţia de gaze - apă dacă
sonda produce cu apă.

CAP. 4. Echipamente şi instalaţii pentru sondele de ţiţei şi gaze


4.1. Pregătirea sondelor de gaze pentru exploatare
Pentru economie de materiale şi accelerarea lucrărilor, acolo unde condiţiile geologice
permit, se foloseşte programul de tubaj care cuprinde o coloană de ancoraj de 12—18'', tubată până
la adâncimea de 200 — 250 m şi o coloană de exploatare de 5 — 7". în cazul când există strate de
gaze la adâncimi mici sau se întâlnesc strate care provoacă dificultăţi forajului, de obicei strate de
apă cu presiuni mari, se folosesc mai multe coloane de tubaj. Condiţiile care trebuie îndeplinite de
fluidele de sapă cu care se traversează stratele de gaze sunt aceleaşi ca şi cele impuse fluidelor cu
care se traversează stratele de ţiţei.
La stratele cu presiune mică există pericolul formării barierelor de apă; de aceea, la
deschiderea acestora, în locul fluidelor de sapă cu bază de noroi se folosesc fluide speciale, cu bază
de petrol sau ţiţeiuri. Barierele de. apă formate în strat pot fi distruse prin pompare de acetonă în
jurul găurii de sondă sau prin uscarea acestei zone prin circulaţie de gaze calde, introduse de la
suprafaţă prin ţevile de extracţie.
Punerea în producţie a sondelor de gaze se face, în mod curent, prin reducerea greutăţii specifice a
lichidelor din sondă, care se realizează prin schimbarea succesivă a fluidelor de sapă, cu apă. De
asemenea, punerea în producţie prin circulaţie de apă şi de gaze se foloseşte, adeseori, deoarece în
exploatările de gaze, se găsesc gaze comprimate disponibile.

21
În cazul când sondele nu pot fi puse în producţie prin micşorarea greutăţii specifice a
lichidelor din sondă şi nu există posibilitatea de a face circulaţie cu gaze şi cu lichide, sondele se
pun în producţie prin denivelare cu gaze comprimate sau prin pistonare.

4.2. Echipamentul de adâncime al sondelor de gaze naturale


4.2.2. Coloana de exploatare
Echipamentul sondelor de gaze nu prezintă deosebiri esenţiale, în comparaţie cu
echipamentul sondelor eruptive.
Coloana de exploatare se introduce pentru consolidarea găurii de sondă şi pentru închiderea apelor
din stratele superioare. în general, condiţiile la care este supusă coloana sînt grele. Suprafaţa
exterioară a burlanelor este supusă acţiunii lichidelor şi gazelor conţinute în roci. Uneori, acestea au
o acţiune electrochimică, provocând coroziuni materialului din care sunt construite burlanele.
Cimentarea coloanei nu protejează burlanele de coroziune, deoarece inelul de ciment nu este
aproape niciodată complet. Afară de aceasta, apele conţin electroliţi care au o acţiune chimică
asupra cimentului pe care-l supun distrugerii.
De asemenea, suprafaţa interioară a coloanei de burlane este supusă coroziunii sau eroziunii,
din cauza elementelor corozive din gaze (H2S, C02, O2 etc.) sau a nisipului, a fragmentelor de roci
etc.
Pentru motivele menţionate anterior, exploatarea sondei nu trebuie să se facă prin coloana de
exploatare, decât în cazuri excepţionale sau când gazele nu conţin particule lichide sau solide decât
în cantităţi neglijabile şi nici gaze corosive.

Coloana de exploatare are ca scop protejarea pereţilor găurii, de sonda pe toată durata
exploatării, precum şi crearea posibilităţilor de exploatare simultană a mai multor orizonturi
gazeifere. După poziţia de tubare a şiului coloanei de exploatare faţă de stratul productiv gazeifer
avem doua cazuri de echipare:
a. Tubarea şiului coloanei de. exploatare deasupra stratului productiv în acoperiş (echiparea
corespunzătoare a stratelor consolidate).
Aceste scheme pot n realizate în variantele prezentate în figura 5.1 şi constau în tubarea şi
cimentarea coloanei de exploatare deasupra stratului productiv, apoi continuarea forării în vederea
deschiderii stratul productiv pe toată înălţimea lui. La exploatare, sonda rămâne netubată în dreptul
stratului productiv, ceea ce din punct de vedere hidrodinamic sonda este perfectă.
Această schema prezintă avantajele:
- asigură suprafaţă mare ce filtrare;
- permite utilizarea fluidelor speciale pentru deschiderea stratelor productive;
- se elimina operaţia de perforare.
Dezavantajele acestei scheme sunt: nu permite efectuarea tratamentelor selective; nu sunt
posibile cimentările de izolare a acviferelor; nu poate fi aplicată decât în căzui straielor consolidate;
reclamă curăţiri dese; nu poate fi aplicată decât ia straiele inferioare ale complexelor productive.
Sonda poate fi completată cu un filtru special construit ta suprafaţă şi prins în coloana de
exploatare cu un pacher sau agăţător de coloană (schema h din figura schemei de tubare următoare),
sau cu un filtru cu pietriş realizat în spatele filtrului special construit la suprafaţă (schema c din
aceeași figură). Aceste scheme sunt foarte răspândite la sondele de gaze.

22
Pentru că epuizarea unui complex de strate productive se face de jos în sus, pe unităţi
hidrodinamice distincte, practic schemele prezentate în figura respectivă (a, b, c) nu pot fi realizate
decât pentru stratul cei mai de jos, în dreptul straielor superioare acestuia, gaura este tubată şi
cimentată. Filtrul sondei se realizează prin perforare.
b. Tubarea şiului coloanei de exploatare sub culcuşul stratului productiv.
In majoritatea cazurilor, sondele de gaze sunt echipate ca în figura de mai jos, având şiul coloanei
de exploatare sub culcuşul startului productiv.
Dacă stratul productiv este neconsolidat sau slab consolidat, sonda se echipează cu un filtru
special construit la suprafaţă - schema b din aceeași figură.
Aceste scheme prezintă dezavantajul că sonda nu este perfectă după modul de deschidere.
Datorită faptului că, la ascensiunea gazelor au loc modificări ale parametrilor de stare, există
posibilitatea ca în coloana de ţevi de extracţie să condenseze apa. Pentru că raţia de apă este foarte
mică, aceasta nu poate fi evacuată din sondă, şi în timp, apa se acumulează la talpa sondei. La
această apă se mai poate adăuga şi apa de zăcământ antrenată în sondă. Pentru a facilita evacuarea
apei din sondă se recomand ca şiul coloanei de ţevi ce extracţie să fie poziţionat sub baza
perforaturilor. Din această cauză, la sondele de gaze se realizează oglinda de ciment din coloana de
exploatare, cu 10...30 m mai jos, decât baza intervalului perforat. Această porţiune cuprinsă între
baza intervalului perforat şi oglindă se numeşte sacul sondei. Sacul sondei asigură prima separare
dintre fluidele din sondă şi particulele solide.

23
În cazul echipării sondei cu un filtru special, construit şi introdus de ia suprafaţă, este de
dorit ca acesta să acopere întregul interval perforat, precum şi o porţiune din sacul sondei, astfel
încât să asigure o suprafaţă de filtrare mai mare. Totodată, se fixează şi şiul coloanei de ţevi de
extracţie mai jos decât baza perforaturilor.
La sondele de gaze se folosesc mai rar filtrele construite direct în gaura de sondă, datorită
contaminărilor posibile cu fluidele utilizate la realizarea filtrelor.
4.2.3. Filtrul sondei. Este construit în acelaşi mod ca şi la sondele de ţiţei.
Filtrul care are răspândirea cea mai largă la sondele de gaze este filtrul realizat prin perforarea cu
gloanţe a coloanei de exploatare, sau a coloanei pierdute; aceste coloane sînt cimentate, închizând
astfel stratul productiv.
Dintre filtrele construite la suprafaţă cele mai utilizate sunt filtrele metalice simple. Acestea
sunt confecţionate din burlane de foraj sau din ţevi de extracţie de diametru mare, în pereţii căruia
se practica o serie de deschideri astfel dimensionate, încât să reţină nisipul antrenat din strat spre
sondă. Aceste filtre pot fi: cu orificii circulare cu şliţuri sau fante, cu sârmă, cu butoane, cu inele si
cu pietriş împachetat de Ici suprafaţă. Pentru dimensionarea deschiderilor filtrului este necesară
analiza granulometrică a nisipului stratului productiv.
4.2.4. Ţevile de extracţie. Sunt folosite sunt ţevile de extracţie, cu sau fără îngroşare exterioară, cu
diametre variind între l/2 şi 3 in. Exploatarea sondelor de gaze prin ţevile de extracţie uşurează
condiţiile de lucru ale coloanei de exploatare, mărindu-i durata de lucru.
În cazul unui conţinut mare în H2S în gaze sau pentru a micşora presiunea din capul de
coloană, ţevile de extracţie se introduc cu un pacher aproape de sabot, care se fixează în coloana de
exploatare. Spaţiul inelar dintre ţevile de extracţie şi coloana de exploatare se umple cu noroi sau cu
apă.
Fixarea pacherului prezintă următoarele avantaje pentru extracţia gazelor:
— Scăderea presiunii în zona coloanei de exploatare, care se află deasupra pacherului. Presiunea
din această zonă poate fi reglată prin scurgerea gazelor la suprafaţă, lăsându-se numai o presiune de
0,35 p până la 0,5 p (în care p este presiunea sub pacher).
Aceeaşi scădere a presiunii gazelor se realizează şi asupra capului de coloană şi armăturilor
respective.
— La sondele cu gaze corozive (conţinut în H2S, O, C02 etc.), se împiedică distrugerea coloanei. în
spaţiul inelar, deasupra pacherului, gazele corozive se consumă prin coroziunea parţială, care nu
mai este alimentată. Pentru a preveni şi această coroziune, în spaţiul inelar se introduc reactivi, care
neutralizează acţiunea gazelor corozive.
— Evacuarea mai uşoară a apei, cu ajutorul ţevilor de curăţire, având posibilitatea de a produce în
spaţiul inelar dintre ţevile de extracţie şi ţevile de curăţire o presiune mai mare, pe care nu ar putea-
o suporta coloana de exploatare.
La partea inferioară, ţevile de extracţie sunt prevăzute cu un şiu. La sondele care produc cantităţi
mari de apă şi deci se pot inunda uşor, se foloseşte şi o coloană de curăţire, alcătuită din ţevi de 1/2
— 1", care se introduce în talpă, prin interiorul ţevilor de extracţie.
Cu ajutorul ţevilor de curăţire se poate face măsurarea presiunii de fund, în timpul extracţiei
gazelor, deoarece se realizează o coloană statică de gaze, în spaţiul inelar dintre ţevile de extracţie şi
ţevile de curăţire.
Pentru dimensionarea ţevilor de extracţie se ţine seamă, pe de o parte, de realizarea unei
viteze necesare aducerii la suprafaţă, în stare de suspensie, a apei, nisipului, fragmentelor de roci
etc., care au intrat din strat în gaura de sondă, iar pe de altă parte, de pierderile de presiune prin
ţevile de extracţie, care trebuie să fie minime.
4.2.5. Duzele de fund. Dacă sonda produce cu presiune mare, pentru protejarea echipamentului de
fund şi de suprafaţă şi pentru prevenirea formării criohidraţilor se echipează coloana de ţevi de
extracţie cu duze de fund.
Utilizarea lor prezintă avantajul împiedicării formării criohidraţilor. Dacă răcirea prin
detentă de presiune se produce în sondă, formarea criohidraţilor este îngreuiată, deoarece gazele,
după răcirea lor la trecerea prin duză, până la suprafaţă, au timpul necesar să-şi ridice temperatura
24
deasupra celei de formare a criohidraţilor. Consumul de energie, pentru aceeaşi scădere de presiune,
este mai mic la duzele de fund. Acest lucru nu are o importanţă deosebită, deoarece consumul de
energie necesar ridicării la suprafaţă a gazelor este foarte mic. Duzele de fund folosite la
exploatările de gaze sunt la fel cu cele folosite la exploatarea sondelor de ţiţei.
Duzele de fund se fixează pe ţevile de extracţie şi se introduc în sonda împreună cu acestea,
la adâncimea stabilită prin calcul. Faţă de duzele montate la suprafaţă, duzele de fund prezintă unele
avantaje:
- realizarea unui randament superior de utilizare a energiei de expansiune a gazelor;
- protejarea capul de erupţie prin trecerea gazelor la o presiune mai mică;
- reducerea frecvenţelor descărcării periodice a gazelor acumulate în spaţiul inelar;
- împiedicarea formarii de criohidraţi în ţevile de extracţie şi în instalaţia tehnologică de suprafaţă.
Acest fenomen se explică prin faptul ca, temperatura, respectiv căldura de zăcământ este preluată de
gazul care circulă prin ţevile de extracţie, astfel că detentă care se produce într-o zonă cu
temperatură ridicată conduce ia prevenirea formării criohidraţilor.
Duzele de fund sunt de patru tipuri şi anume; fixe, reglabile, mobile şi diferenţiale.
- Duza de fund fixă constă dintr-un corp cilindric masiv, prevăzut cu un inel exterior şi un canal
cilindric interior. Acesta se intercalează între două ţevi de extracţie.
Dezavantaj: duza fixa de fund nu se poate controla decât după extragerea ţevilor de extracţie din
sondă.
- Duza de fund reglabilă se fixează tot între ţevile de extracţie, numai că la acest tip de duză,
secţiunea de curgere a gazelor poate fi modificată prin rotirea de la suprafaţă a garniturii de ţevi de
extracţie sau prin introducerea unor tije de la suprafaţă.
- Duza de fund mobilă poate fi introdusă şi extrasă din sonda pentru a fi controlată, fără a extrage
ţevile de extracţie (cea mai utilizată este de tip OTIS).
Se compune din două părţi:
- o parte fixă care este un niplu de fixare ce se introduce în sondă odată cu ţevile de extracţie;
- o parte mobilă, compusă din ansamblul de introducere format din:
- ansamblul duzei propriu zise;
- capul de lansare;
- două articulaţii;
- o geală hidraulică lansată cu cablul pentru fixarea duzei în niplu cu bătaie în jos;
- o tijă grea cu racord pentru cablu.
Pentru extragerea duzei în locul capului de lansare se montează o coruncă.
- Duza de fund diferenţială prezintă avantajul ca se închide automat când debitul fluidelor produse
de sondă depăşeşte o anumită valoare admisă.
4.2.6. Pacherele de coloană. Dacă sonda produce cu presiuni mai mari sau egale cu presiunea
admisibilă a coloanei de exploatare şi/sau agenţi corozivi, se va echipa coloana de exploatare cu
pachere de coloană. Pentru sondele de gaze naturale, pacherele de coloană utilizate sunt de tip
nerecuperabil, realizate din materiale uşor frezabile (aluminiu, bronz, alamă, cauciuc, plastic etc.),
de exemplu Becker model D şi altele.
Proprietăţile fluidului de pacher:
- să fie stabil în timp (pH = 7 - neutru);
- să aibă. capacitate de conservare;
- să nu fie corosiv;
- să fie ieftin.
În lipsa fluidului de pacher se introduce motorină sau petrol lampant.

4.3. Echipamentul de suprafaţă al sondelor de gaze


4.3.1. Instalaţii tehnologice aferente extracţiei gazelor
Activitatea de extracţie a gazelor naturale nu se poate desfăşură în condiţii optime fără
existenţa şi funcţionarea unor instalaţii specifice construite de către uzine specializate în acest scop.

25
Cunoaşterea rolului precum şi modul de funcţionare a acestor instalaţii conferă personalului
operator posibilitatea efectuării unor manevre cerute în anumite secvenţe în exploatarea unei părţi
dintr-un zăcământ gazeifer.

4.3.2. Instalaţia de captare şi dirijare a erupţiilor

Fixarea instalaţiei de captare şi dirijare a erupţiilor se face pe ultima flanşă din seria celor care
corespund coloanelor tubate. Trecerea de la diametrul maxim al sondei (dat de coloana de ancoraj)
la cel final este observabilă la suprafaţă prin existenţa unor flanşe duble reduse (capete de coloană).
Etanşarea între coloanele aferente sondei de gaze se face atât prin intermediul pietrei de
ciment dispusă pe o înălţime apreciabilă cât şi datorită existenţei unui dispozitiv de etanşare aflat în
interiorul flanşelor duble. În figura următoare, este redată o schemă simplificată, dar concludentă
privind dispunerea la suprafaţă a flanşelor duble. Pe ultima flanşă (7) corespunzătoare coloanei de
exploatare (4) se montează dispozitivul de suspendare a ţevilor de extracţie (A), care la rândul lui
asigură etanşeitatea între coloana de exploatare (4) şi ţevile de extracţie (5). Pe flanşa acestui
dispozitiv se poziţionează capul de erupţie propriu-zis
(B). Dispozitivul (A), împreună cu capul de erupţie (B) alcătuiesc instalaţia de captare şi dirijare a
erupţiilor.

Schema simplificată de etanşare a coloanelor


1. Inel de ciment
2. Coloana de ancoraj
26
3. Coloana intermediară
4. Coloana de exploatare
5. Ţevi de extracţie
B: Cap de erupţie propriu-zis
6. Dispozitiv de etanşare dintre coloane
7. Flanşă dublă redusă 8. Robinet
A: Dispozitiv de susţinere a ţevilor de extracţie
Denumirile folosite pentru acest tip de instalaţie sunt semnificative în sensul că piesa (B)
permite menţinerea sondei de gaze sub control (gazul din sondă poate să circule sau nu spre
consumatori), iar (B) împreună cu (A) permite exploatarea sondei atât prin ţevile de extracţie
(tubing) sau coloană de exploatare cât şi simultan pe tubing şi coloană.
4.3.3 Flanşa coloanei de exploatare (capul de coloană). Realizează închiderea ermetică a
spaţiului inelar dintre ţevile de extracţie şi coloana de exploatare, cum şi a spaţiului inelar dintre
coloanele de tubaj ale sondei. Închiderea spaţiului inelar dintre coloanele de tubaj, prin cimentare,
nu este indicată la sondele de gaze, deoarece acestea pătrunzând prin ciment, în timpul prizei,
cimentul devine poros şi nu mai realizează etanşarea necesară

şi uneori se pot produce accidente grave, din cauza scăpărilor de gaze prin aceste spaţii.
În figura de mai sus este schiţat un cap de coloană cu pene, folosit pentru închiderea
spaţiului inelar dintre coloana de exploatare şi cea de ancoraj, care constă dintr-o flanşă pentru
coloană 1, fixată la coloana de ancoraj printr-un filet conic şi printr-o flanşă 2, prevăzute în interior
cu o suprafaţă conică, în care se fixează penele 3, pentru susţinerea coloanei de exploatare.
Deasupra penelor se aşază o garnitură specială t. strânsă între două inele 4 şi 5, cu ajutorul unei
piuliţe de presare 7. Peste flanşa 2 se montează o altă flanşă 10, în care se înşurubează ţeava 11,
care face legătura dintre capul de coloană şi dispozitivul de susţinere a ţevilor de extracţie.

De asemenea, flanşa 2 este prevăzută cu o ţeavă de evacuare a gazelor 8, pe care se găseşte


ventilul 9. În fig. 7 este reprezentată o variantă pentru închiderea sondelor de gaze care au trei
coloane (exploatare, tubaj şi ancoraj).

27
Pentru sondele de mare presiune se recomandă etanşarea spaţiului inelar, prin garnituri
inelare, care se strâng singure ca o manşetă, figura de mai jos:

4.3.4.Flanşa intermediară. Serveşte pentru trecerea de la o flanşă dublă la alta sau de la o presiune
mai mică la o presiune mai mare. Planşa intermediară are pe faţa superioară două canale concentrice
pentru inelele de etanşare, canalul interior fiind pentru presiune mai mare.
Prin acest canal se poate introduce, sub presiune, un fluid special de etanşare.

4.3.5. Dispozitivul de suspendare a ţevilor de extracţie

Dispozitivul pentru susţinerea ţevilor de extracţie este o flanşă dublă care se montează pe capul
coloanei de exploatare având rolul de a susţine coloana de extracţie în condiţii de etanşeitate a
interiorului coloanei de ţevi de extracţie fata de spaţiul inelar dintre coloana de extracţie şi coloana
de exploatare.

28
Dispozitivul pentru susţinerea ţevilor de extracţie este prevăzut cu două ieşiri laterale prin
care se poate circula pentru pornirea sau omorârea sondei. Se construiesc două tipuri de dispozitive
de susţinere, tip F prezentat în figura de mai sus şi tip G prezentat în figura de mai jos:
Dispozitivul tip G pentru susţinerea ţevilor de extracţie se foloseşte Ia sonde de ţiţei sau la
sonde de gaze de mare adâncime.

Mufa 1 este presată în locaş de către greutatea coloanei de extracţie şi asigurată cu ajutorul
piuliţei 3. în partea de jos a mufei 1 se prind prin înfiletare ţevile de extracţie 4, iar în partea de sus,
se prinde prin înfiletare protectorul 5. Pe dispozitivul de susţinere se montează boneta 6. Ieşirile
laterale 7 servesc pentru realizarea legăturilor la coloana de exploatare. Dispozitivul rip G pentru
susţinerea ţevilor de extracţie din figura 5.15 este de asemenea o flanşă dublă redusă, prevăzută în
interior cu filet în care sunt susţinute prin înfiletare ţevile de extracţie. Dispozitivele tip G se
construiesc numai pentru presiuni mai mici de 350 bar.
Dispozitivele tip T se construiesc şi pentru presiuni mai mari. în cazul sondelor de mare
presiune şi în special în timpul operaţiilor de punere în producţie se pot folosi şi dispozitive de
susţinere a ţevilor de extracţie de construcţie specială. Ţevile de extracţie se înşurubează în partea
de jos a pietrei speciale. Etanşarea spaţiului inelar din coloană se face cu garnituri
confecţionate din cauciuc, in interior piatra este prevăzută cu un filet special în care se montează
supapa de reţinere C.
În partea de sus piatra are de asemenea un filet în care se poate monta un protector sau un
suvei pentru manevrarea coloanei se extracţie. Avantajul acestui dispozitiv de susţinere a ţevilor de
extracţie constă în faptul că permite manevrarea sub presiune a ţevilor de extracţie.

29
Prin intermediul acestui dispozitiv se asigură suspendarea ţevilor de extracţie şi, implicit,
plasarea în sondă de la acest dispozitiv până la adâncimea impusă de condiţiile de exploatare a
sondei, a unui anumit tronson de ţevi de extracţie (tubing) precum şi realizarea unei durabile
etanşeităţi între coloana de exploatare şi tubing.
În şantierele de extracţie a gazelor naturale se folosesc două variante constructive de
suspendare a tubingului care împreună cu capetele de erupţie montate pe aceste dispozitive se
numesc astfel:
a. Dispozitiv de suspendare a tubingului pentru capul de
erupţie tip „Petrol” ( D.S.T.C.E. Petrol”)
b. Dispozitiv de suspendare a tubingului pentru capul de
erupţie tip „Gaz metan”)

a. D. S. T. C. E. „Petrol” are particularitatea că la partea superioară a garniturii de ţevi de


extracţie se înşurubează o mufa tronconică (denumirea uzuală este piatră), care se aşează etanş într-
un lăcaş de aceeaşi configuraţie cu a mufei tronconice, aflat în corpul dispozitivului de suspendare
(figura cu schematizarea etanşării tip „Petrol” ( D.S.T.C.E. Petrol”)). Mufa tronconică este fixată în
corpul dispozitivului atât datorită greutăţii proprii a tubingului, cât şi a piuliţei 2 , care are rolul de a
împiedica eventualele tendinţe de ridicare a garniturii de ţevi în timpul anumitor operaţii care se
execută în sondă. Deasupra piuliţei de fixare a pietrei, prin intermediul unei flanşe, numită bonetă
sau tubing-head*, se aşează capul de erupţie propriu-zis (B).
In situaţia în care este necesară extragerea tubingului din sondă succesiunea operaţiilor este
următoare:
- demontarea capului de erupţie propriu-zis (B) de la flanşa bonetă.
- desfiletarea şi detaşarea piuliţei 2
- degajarea pietrei din locaşul ei folosind un niplu care se poate înfîleta în corpul mufei
tronconice
- detaşare prin desfiletare a ansamblului mufa tronconică-tubing de restul garniturii de ţevi de
extracţie.
- extragerea propriu-zisă a tubingului din sondă.

b. D.S.T.C.E. „Gaz metan” are particularitatea că ţevile de extracţie se înşurubează prin


intermediul unui racord (niplu de legătură) în corpul dispozitivului. Acestă variantă constructivă
simplifică modul de fixare şi suspendare a tubingului conferind totodată dispozitivului robusteţea
specifică sondelor de gaze naturale cu presiuni ridicate (figura cu schematizarea etanşării tip „Gaz-
Metan”).
în situaţia în care este necesară şi extragerea tubingului din sondă, succesiunea operaţiilor este
următoarea:
- deșurubarea şi detaşarea şuruburilor şi piuliţelor de la flanşa coloanei de exploatare.
- suspendarea capului de erupţie, dispozitivului de suspendare, precum şi a întregii garnituri
de tubing până la prima mufa a garniturii.
- introducerea sub prima mufa a garniturii a unui elevator corespunzător diametrului
tubingului şi încărcarea
ţevi în timpul anumitor operaţii care se execută în sondă. Deasupra piuliţei de fixare a pietrei, prin
intermediul unei flanşe, numită bonetă sau tubing-head, se aşează capul de erupţie propriu-zis (B).
In situaţia în care este necesară extragerea tubingului din sondă succesiunea operaţiilor este
următoare:

30
- demontarea capului de erupţie propriu-zis (B) de la flanşa bonetă.
- deșurubarea şi detaşarea piuliţei 2
- degajarea pietrei din locaşul ei folosind un niplu care se poate înfileta în corpul mufei
tronconice
- detaşare prin deșurubare a ansamblului mufa tronconică-tubing de restul garniturii de ţevi de
extracţie.
- extragerea propriu-zisă a tubingului din sondă.
-
b. D.S.T.C.E. „Gaz metan” are particularitatea că ţevile de extracţie se înşurubează prin
intermediul unui racord (niplu de legătură) în corpul dispozitivului. Acestă variantă constructivă
simplifică modul de fixare şi suspendare a tubingului conferind totodată dispozitivului robusteţea
specifică sondelor de gaze naturale cu presiuni ridicate (figura cu schematizarea etanşării tip „Gaz-
Metan”).
în situaţia în care este necesară şi extragerea tubingului din sondă, succesiunea operaţiilor este
următoarea:
- deșurubarea şi detaşarea şuruburilor şi piuliţelor de la flanşa coloanei de exploatare.
- suspendarea capului de erupţie, dispozitivului de suspendare, precum şi a întregii garnituri
de tubing până la prima mufa a garniturii.
- introducerea sub prima mufa a garniturii a unui elevator corespunzător diametrului
tubingului şi încărcarea
- extragerea propriu-zisă a garniturii de ţevi de extracţie.

Fig. Schematizarea etanşării tip „Petrol” ( D.S.T.C.E. Petrol”)


B. capul de erupţie propriu-zis
1. flanșă bonetă
2. piuliță de fixare a pietrei
3. mufa tronconică (piatră)
4. garnituri inelare
5. tubing
6. corpul dispozitivului suspendare
7. etanșarea coloanei de exploatare
8. ventilele coloanei de exploatare
31
9. coloana de exploatare
10. ventil de măsurare a presiunii între coloane
11. zonă cimentată

Fig. Schematizarea etanşării tip „Gaz-Metan”

1(A) - corpul dispozitivului de suspendare


2 - ventile de pe braţul coloanei
3 - ventil de scurgere a presiunii din coloana sondei
4 - orificiu filetat (2 7/8”)
5 - orificiu filetat (3”)
6 - niplu (racord)
7 - tubing (ex 2 7/8”)
8 - ventil 1/2”
9 - flanşa tubing-head
B - capul de erupţie propriu-zis

Axul capului de erupție


1. ventil principal pe tubing
2. ventil de manevră de pe tubing
3. crucea capului de erupţie (dotată cu manometru pentru măsurarea presiunii gazului din
tubing şi teu
4. ventil pentru refularea în atmosferă a sondei
5. ventil Φ ½ in de scurgere a presiunii
A. dispozitiv de suspendare a ţevilor de extracție tip „(Gaz-Metan”)
Brațul capului de erupție pentru exploatarea sondelor pe tubing
6. ventil
7. mosor de legătură
8. teu masiv
Bastonul capului de erupție
9.ventil
7.mosor de legătură
10.teu masiv
Brațul capului de erupție pentru exploatarea sondei pe coloană
13.ventil principal de pe coloana de exploatare
12.ventil de manevră de pe coloana de exploatare
7.mosor de legătură
14.ventil de scurgere a presiunii din coloană
32
15.ventil Φ ½ in, priză manometrică şi măsurarea presiunii gazului din coloană
Altele:
16. ventile pentru scurgerea şi măsurarea coloana sondei
17. coloana de ancoraj
11. ventil colţar
18.conductă de aducţie.

4.3.6 Instalația tehnologică de suprafață a unei sonde de gaz metan

Schema de ansamblu a instalației tehnologice de suprafață a unei sonde de gaz metan:

1. cap de erupție
2. niplu
3. ventil colțar
4. niplu
5. curbă
6. conductă
7. dispozitiv TPL (temperatură, presiune, laminare)
8. termometru
9. cot masiv
10. țeavă conductă
11. flanşă
12. calorifer
13. reducţie
14. separator orizontal subteran
15. refulatorul separatorului
16. haba de etalonare
17. conductă
18. supapă de siguranţă
19. Debitmetru diferenţial
20. Clapetă cu sens unic de curgere a gazelor
21. Ventil de secţionare
22. Manometru
23. By-pass-ul poligonului (Φ 1 in)
24. Conducta colectoare a grupului
a. Spre decantor
b. Spre separatorul subteran de depozitare a lichidelor
c. Spre sistemul de captare și injecție a apelor reziduale

O altă schemă de ansamblu a instalației tehnologice de suprafață a unei sonde de gaz metan
este redată în figura următoare:

33
Fig. Sondă de gaze şi grup colector :
1 — cap de erupţie ; 2 — ventil colţar (duză reglabilă) ; 3, 5, 14 — acumulatoare de apă ; 4, ’6 — dispozitiv de reglare ;
7 — calorifer ; S — supapă de siguranţă ; 9 — racord de măsură ; 10 — contor ; 11 — instalaţie pentru reducerea
presiunii ; 12 — branşament ; 13 — grup de instalaţii tehnologice ; 15 — rampa colectoare ; 16 — conducte colectoare ;
17 — conducta magistrală.

4.3.7. Capul de erupţie propriu-zis

Capul de erupţie este un ansamblu de armături de presiune fitinguri, cruci, teuri, ventile, flanşe,
supape de reţinere etc., cu care închidem gura sondei, făcând posibile operaţiile de punere în
producţie şi extracţie prin ţevile de extracţie, prin coloana de exploatare şi simultan ţevi-coloană de
exploatare în condiţii de siguranţă pentru personalul operator. Ele se construiesc din oţeluri aliate de
calitate superioară pentru a rezista la presiunea statică a gazelor din sondă, la acţiunea corozivă a
apelor sărate ce însoţesc gazele, precum şi ia acţiunea abrazivă a fragmentelor de rocă antrenate de
gaze din straiele productive. Totodată, capul de erupţie mai are rolul de a controla debitul sondei
prin alegerea corespunzătoare a diametrului duzelor fixe sau reglabile care se montează pe braţul de
exploatare şi pentru a dirija producţia sondei. Capul de erupţie constă dintr-o cruce masivă,
prevăzută cu ventile şi duze.
Se folosesc capete de erupţie cu trei braţe (figura de mai jos) sau cu patru braţe (figura de
mai jos). Capul de erupţie cu trei braţe se foloseşte numai în cazul când armăturile sunt în pericol de
a fi roase de nisip sau corodate de componenţii corosivi ai gazelor.
în mod normal, gazele se extrag prin braţul de sus, cel de jos constituind o rezervă, prin care trec
gazele, în timpul reparaţiei sau al înlocuirii braţului de sus.

34
Capul de erupţie cu patru braţe are cea mai largă răspândire, datorită înălţimii mici,
construcţiei echilibrate, posibilităţii de montare rapidă şi uşurinţei manipulării ventilelor.
Fig. 10 reprezintă schiţa unei instalaţii complete de la gura unei sonde de gaze, pentru un debit mic
(circa 100 000 m3N/zi) şi pentru presiune medie (până la 40 kgf cm2).
Dispozitivul de susţinere al ţevilor de extracţie 1 este prevăzut în interior cu o suprafaţă
conică, pe care se aşază o mufă specială 2, care este înşurubată în partea de sus a ţevilor de
extracţie. La exterior, mufa este prevăzută cu garnituri inelare pentru etanşare, care se realizează
prin greutatea proprie a ţevilor şi prin presiunile suplimentare transmise de patru şuruburi.

Pentru înlocuirea robinetelor pe braţele laterale ale capului de erupţie, se recomandă


folosirea unor dispozitive speciale 3.

35
Braţele laterale sunt prevăzute în interior cu un filet conic. Se închide complet robinetul și se
fixează dispozitivul special 3. După fixarea dispozitivului se deschide complet robinetul şi se lasă să
treacă prin el dopul special al dispozitivului 4, prevăzut cu un filet conic, care se înşurubează în
braţul lateral după care urmează operaţia de schimbare a ventilului.
În figura de mai sus este reprezintată construcţia unui cap de erupţie pentru presiuni şi debite
medii (presiunea până la 70 kgf/cm2 şi debitul până la 500 000 m3N/zi), iar în figura următoare,
construcţia unui cap de erupţie pentru debite şi presiuni mari. La aceste capete, robinetele se
dublează.

Anterior, s-a afirmat faptul că dispozitivele de suspendare a ţevilor de extracţie sunt de două
tipuri. Dacă acestor dispozitive li se asociază capetele de erupţie propriu-zise (B) se obţine instalaţia
de captare şi dirijare a erupţiei (A, B). Prin analogie cu dispozitivele de suspendare a tubingului
există capetele de erupţie tip „Petrol” şi „Gaz-Metan”
Indiferent de denumirea lor, capetele de erupţie reprezintă un ansamblu de robinete şi corpuri
36
de legătură robuste care permit controlul şi dirijarea erupţiei spre locul dorit.
Pe lângă atributele enumerate mai sus, capetele de erupţie mai au şi următoarele roluri:
a. permit închiderea sau deschiderea sondei
b. reglează, dacă este cazul, prin intermediul duzelor, debitul de gaz metan
c. permit circulaţia fluidelor în spaţiul inelar dintre ţevile de extracţie şi coloana de
exploatare
d. posibilitatea efectuării măsurătorilor de presiune şi temperatură a gazului
e. introducerea în sondă a diferitelor dispozitive pentru măsurători de adâncime
f. punerea în producţie a sondei prin diferite procedee (denivelări cu gaze, pistonat etc)
g. omorârea sondei în cazul apariţiei complicaţiilor în exploatarea ei (presiuni anormale între
coloane, alunecări de teren) Simbolizarea capetelor de erupţie se efectuează prin
intermediul unor grupe de litere şi cifre astfel: denumirea prescurtată a capului de erupţie (C.E.),
tipul (Petrol, Gaze-Metan), diametrul nominal al robinetului (inch) şi presiunea de lucru (kgf/ cm 2)
a componentelor capului de erupţie.

1. ventil principal pe tubing


2. ventil de manevră de pe tubing
3. crucea capului de erupţie (dotată cu manometru pentru măsurarea presiunii gazului
din tubing şi termometru)
4. ventil pentru refularea în atmosferă a sondei (pe tubing)
5. ventil <J) 1/2 de scurgere a presiunii
A. dispozitiv de suspendare a ţevilor de extracţie (tip „Petrol” sau „Gaz-Metan”)
6. ventil
7. mosor de legătură
8. teu masiv
9. ventil
7. mosor de legătură (cupon)
10. teu masiv
11. ventil principal de pe coloana de exploatare
12.mventil de manevră de pe coloana de exploatare
12. ventil principal de pe coloana de exploatare
7. mosor de legătură
13. ventil de scurgere a presiunii din coloana sondei
14. ventil O 1/2, priză manometrică şi manometru pentru măsurarea presiunii gazului
37
din coloana sondei

15, 16.mventile pentru scurgerea şi măsurarea presiunii între


coloane a sondei
17. coloana de ancoraj
18. conducta de aducțiune
Capetele de erupţie se fabrică conform standardelor în vigoare, în uzine specializate în
astfel de lucrări iar diferenţierea lor este & consecinţă a diferitelor presiuni pe care le poate
dezvolta o sondă de gaze naturale. Funcţie de presiunea de lucru a componentelor capului de
erupţie, ele sunt de următoarele feluri: 70, 140, 210, 350, 700 kgf/cm2. Există şi capete de erupţie
de 1050 și 1500 at, pentru sondele de mare presiune şi adâncime.
Robinetele care compun capetele de erupţie sunt confecţionate din oţel, iar organul de
închidere este de tip „sertar-pană” având m mod uzual diametre de 2, 21/2, 3 inch.
Componenţa unui cap de erupţie este prezentată în figura de mai sus.
Coroborând părţile componentele ale instalaţiei de captare ş: dirijare a erupţiei cu detaliile
furnizate de aceeași figură, se constată că A (dispozitivul de suspendare a ţevilor de extracţie) iară
B (1 , 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15) nu are nici o utilitate tehnologică.
Piesa de legătură între conducta de aducţie 18 şi cele două componente (A şi B) este
asigurată de existenţa duzei reglabile (11) sau a ventilului colţar.
Prin intermediul acestei instalaţii (uzual denumite cap de erupţie) se pot efectua diferite
manevre prin care gazul metan poate fi condus în anumite direcţii; de aici rezultă sensul expresiei
de „dirijare a erupţiei”.
în majoritatea cazurilor, sondele de gaze naturale produc pe tubing situaţie în care se
deschid ventilele 1, 2, 6, 9, 11 şi se menţin închise ventilele 4, 5, 12, 13, 14, 15.
Cu ani în urmă au existat aşa numite sonde de gaze naturale cu „duble legături” prin
intermediul cărora gazul putea fi produs simultan pe tubing şi coloană. Utilizarea unor asemenea
instalaţii a condus la creşterea producţiei de gaze dar pe fondul epuizării premature a energiei
zăcământului. Din anumite considerente tehnologice, într-un anumit interval de timp, sonda de
gaze naturale poate produce şi pe coloana de exploatare, manevrând următoarele ventile: 11, 12,
13, deschise iar 1, 2, 4, 5, 6, 9 închise.
Prin intermediul capului de erupţie se poate pune în comunicare cu atmosfera fie tubingul din
sondă fie coloana de exploatare în vederea eliminării apei de zăcământ acumulată în sonde.
Manevrele din acest caz sunt intuitive.
O altă combinaţie posibilă de manevrare a ventilelor capului de erupţie este balansul de
presiune tubing coloană sau invers. Acest procedeu se aplică cu potenţiale şanse de repunere în
producţie a unei sonde de gaze naturale.
În fine, capul de erupţie permite măsurarea exactă a doi parametri, definitorii în evoluţia unei
sonde: presiunea din tubing (pt) şi presiunea din coloană de exploatare (pc). Grupate sub denumirea
de instalaţii tehnologice de suprafaţă, cu excepţia câtorva repere pozate la adâncimi mici în pământ,
ele reprezintă legătura între sonda propriu-zisă de gaz metan şi intrarea în conducta de colectare
transport şi ulterior de distribuţie a gazelor. Componenţa instalaţiilor tehnologice de suprafaţă este
următoarea: conducta de aducţie, dispozitivul (caseta) T. P. L., încălzitorul de gaze, instalaţia de
separare, măsurare, stocare sau transport prin conductă a impurităţilor* şi instalaţia de măsurare a
debitului de gaze.
4.3.8. Dispozitive pentru reglarea debitului de gaze
Aceste dispozitive sunt: 1. duzele; 2. discurile cu orificii; 3. robinetele de reglaj şi regulatoarele de
presiune, cu ajutorul cărora se poate obţine un debit zilnic de gaze, stabilit, sau: presiune maximă
admisibilă, în instalațiile în care se găsesc după trecerea gazelor prin aceste dispozitive.

38
1. Duzele de suprafaţă, care se montează în locaşul duzei de la capul de erupţie sau pe conductele
de evacuare a gazelor au orificiul de trecere a gazelor constant (duze fixe) sau variabil duze
reglabile).
Duzele fixe au forma cilindrică şi pereţii groşi (vezi figura următoare); capetele exterioare sunt
prevăzute cu filete şi în interior se găseşte un canal central cu o secţiune perfect circulară.

La o distanţă de 21/2" de la fiecare capăt, canalul axe diametrul de 1 1/2", apoi pe o distanţă
de 1 1/2", canalul ia forma unui con, care se îngustează pînă la diametrul d, care reprezintă mărimea
duzei. Lungimea canalului mic este standardizată la 6" şi lungimea totală a duzei la 12". Duzele se
construiesc din oţel-carbon, tratat termic.
Montarea duzelor se poate face ca şi în cazul exploatării sondelor de ţiţei, pe braţele capului
de erupţie, în locaşul port-duză respectiv, sau pe conductele de evacuare a gazelor, în imediata
apropiere a sondei.
Pentru posibilitatea înlocuirii uşoare a duzelor montate pe conducte fără oprirea sondei, se
folosește schema de instalaţie din fig următoare:

Duzele cu orificii variabile (duzele reglabile) se montează, în majoritatea cazurilor, pe


braţele capului de erupţie. Construcţia lor este la fel cu construcţia celor folosite la extracţia
ţiţeiului.
2. Discurile cu orificii constă dintr-o serie de plăci, prevăzute fiecare cu un orificiu perfect circular,
al cărui diametru este acelaşi ca şi al duzelor, care se pot monta pe conducta de evacuare a gazelor.
O garnitură standard cuprinde nouă discuri. Spre deosebire de duze, al căror canal are lungimea de
6", lungimea canalului într-un disc reprezintă o fracţiune dintr-un ţol.
Discurile cu orificii se construiesc din oţel carbon, tratat termic. Folosirea lor este recomandată la
gazele care conţin vapori de apă, deoarece la formarea criohidraţilor, canalul central lung al duzelor
se înfundă mai uşor. La sondele cu nisip fin, antrenat de gaze, nu se pot folosi discurile cu orificii,
deoarece se uzează repede.
Discurile cu orificii se fixează în conducte, prin flanşe. Debitul de gaze care trece printr-un
disc cu orificiu este dat de o formulă simplificată, care prezintă o exactitate suficientă pentru
scopurile practice:
0 = C2V(f>! - p2) (0,45 p1 + 0,55 p2).
Coeficientul C2 = 5,8 C, în care C este coeficientul folosit la duzele fixe.
3. Robinetele de reglare. Reglarea debitului cu robinete de reglare nu este recomandată, deoarece
suprafeţele de etanşare ale unui robinet parţial deschis se uzează repede prin spălarea de către
curentul de gaze, ceea ce compromite siguranţa funcţionării lui.
în general, la folosirea ventilelor, există un principiu: ventilul trebuie să fie, fie complet închis, fie
complet deschis.
4. Regulatoarele de presiune. Regulatoarele de presiune se montează pe conducta de evacuare a
gazelor, în apropierea capului de erupţie, având scopul menţinerii unei presiuni constante,
predeterminate, care corespunde debitului de gaze pe care urmează să-l producă sonda.

39
Pe măsura scăderii presiunii de strat, în sondă menţinându-se — cu ajutorul regulatorului —
aceeaşi presiune, debitul se micşorează, deci este necesară scăderea presiunii în sondă.
în acest scop se folosesc regulatoarele de presiune cu arcuri sau cu pârghii.
4.3.9. Conducta de aducție
⃰Transportul prin conductă a „impurităţilor” (apă de zăcământ, condensat) implică existenţa în
unele şantiere gazeifere a unor trasee de conductă colectoare, care au ca punct terminus o sondă de
injecţie apă reziduală.
Legătura între capul de erupţie, calorifer şi separatorul de impurităţi este asigurată de
tronsonul de ţevi înfiletate, având diametre şi grosimi de perete diferite, tronson denumit conductă
de aducţie.
Alegerea dimensiunilor unei conducte de aducţie (Φ - diametru, t - grosime de perete) se face
în urma unor calcule care folosesc ca date program, printre altele, debitul sondei, presiunea, statică
a ei precum şi pierderile de presiune pe lungimea conductei.
Materialele folosite la confecţionarea conductelor sunt oţeluri laminate de tipul OLT 55 sau
OLT 65.
În tabelul de mai jos, se reprezintă gamele de dimensiuni frecvent folosite la formarea unei
conducte de aducţie.
Diametrul nominal
0 inch 21/2 21/2
Grosimea de
perete
t mm 4,50 6,00 4,75 6,00
Greutatea/metru
kg/m
Tab. Caracteristicile câtorva ţevi (conducte de aducţie)
Realizarea unei conducte de aducţie implică executarea a trei faze distincte:
a. Săparea şanţului de poziţionare a conductei. Această operaţie se execută manual dacă este
vorba de distanţe scurte (câţiva zeci de metrii) şi mecanizat pentru distanţe apreciabile, în ambele
cazuri esenţialul este ca plasarea conductei să se facă sub adâncimea de îngheţ a solului (Ir >lm).
Este intuitiv faptul că traseul viitoarei conducte trebuie ales de o asemenea manieră încât să nu fie
situat în zone cu alunecări de teren sau mlăştinoase (deşi această posibilitate nu trebuie exclusă
total).
b. Montajul efectiv al conductei. Ţevile componente conductei de aducţie au filete la ambele
capete şi legătura între ele este asigurată printr-o mufa înfiletată la unul din capete. Pentru a realiza
o etanşeitate perfectă între corpul conductei şi mufa respectivă se foloseşte fie o vaselină de
etanşare, fie un amestec de vopsea şi cânepă. Introducerea acestor materiale între suprafeţele
înfiletate are o importanţă deosebită deoarece se elimină eventualele emanaţii de gaze care pot apare
pe traseul conductei în special în zone populate sau pe suprafeţe agricole unde activitatea se
desfăşoară mecanizat.
Legătura între conducta de aducţie propriu-zisă şi ventilul colţar al capului de erupţie se
realizează prin intermediul unor piese confecţionate în uzine speciale în astfel de lucrări şi constau
din niple sau curbe cu filete la ambele capete (figura cu varianta constructivă a conductei de
aducţie). În situaţia în care conducta de aducţie subtraversează un drum de o oarecare categorie
tronsonul respectiv va fi trecut printr-un tub protector.
Probarea etanşeităţii şi a rezistenţei montajului efectuat. Această operaţie atestă siguranţa în
exploatare a conductei de aducţie şi constă în verificarea etanşeităţilor părţilor înfiletate şi a
rezistenţei montajului. Proba se etanşeitate constă în introducerea la presiune stabilită, în conductă,
aer comprimat şi menţinerea lui în interiorul tronsonului verificat 24 h urmată de compararea şi
40
interpretarea diagramei obţinute Ia sfârşitul intervalului de probă. Diagramele care se obţin sunt o
consecinţă a folosirii unui manometru înregistrator care traduce relaţia presiune funcţie de timp.
Analiza diagramei p= f(t) indică trei situaţii posibile:
- dacă p = f(t) constant (1) implică un montaj ideal.
- dacă p = f(t) î 0 , p = ct, dar Ap = p] - p2~> 0 , situaţia este acceptabilă deoarece îmbinările
filetate sunt suficient de etanşe (2).
- dacă p # ct şi Ap = (5-10) at, semnifică faptul că montajul realizat nu este corect, iar
conducta de aducţie nu poate fi pusă în funcţie (3).
Proba de rezistenţă constă în înroducerea şi crearea unei presiuni hidraulice în interiorul
tronsonului de verificat. Presiunea de probă este stabilită în documentaţia de execuţie a lucrării.
Dacă cele două probe sunt concludente se efectuează izolarea împotriva coroziunii a părţilor
înfiletate şi astuparea şanţului de poziţionare a conductei de aductie.

Fig. Varianta constructivă a conductei de aducţie

1. ventil colţar al capului de erupţie


2. niplu cu filete la ambele capete
3. curbă cu filete la ambele capete
4. conducta de aducţie propriu-zisă
5. tub protector
Dispozitivul (caseta) T.P.L.
În componenţa instalaţiilor tehnologice de suprafaţă intră şi dispozitivul prin intermediul
căruia se poate, şi acest lucra este necesar, impune ca mişcarea (curgerea) gazului printr-un orificiu
de un anumit diametru să fie laminară. Curgerea laminară este specifică situaţiei în care liniile de
curent a masei de gaz sunt paralele între ele. Numai în această stare de curgere a gazului se poate
face o evaluare corectă a debitului de gaz.
Iniţialele care nominalizează dispozitivul au următoarea semnificaţie: T - temperatură, P - presiune,
L - laminare. Valorile de temperatură şi presiune sunt determinabile pe acest dispozitiv prin
intermediul prizelor termometrice şi manometrice.
Se specifică faptul că variaţia temperaturii gazului mai ales la trecerea sa prin orificii calibrate este
legată de formarea sau neformarea criohidraţilor.
4.4. Cazuri specifice de echipare a sondelor de gaze.

4.4.1. Dimensionarea coloanelor de țevi de extracţie


Se calculează un diametru orientativ al ţevilor de extracţie cu relaţia:

41
unde Og0 debitul volumetric pe care îl produce sondă de gaze, în mN/zi; Tz - temperatura de
zăcământ la nivelul perforaturilor, în K; pșiu - presiunea la şiul ţevilor de extracţie, în bar.
Cu diametrul calculat d, se alege din STAS 824/88 diametrul imediat superior ca valoare,
respectiv diametrul exterior deSTAS și diametrul interior al ţevilor diSTAS.
Condiţia care se impune la dimensionarea ţevilor de extracţie este ca viteza de ascensiune a
gazelor de-a lungul coloanei de ţevi de extracţie, din zona şiului până în capul de erupţia, să aibă
valoarea mai mică de 10 m/s. S-a constatat din experienţa de şantier că, la viteze mai mari de 10
m/s, gazele antrenează particule solide din strat în sondă devenind un amestec abraziv gaz-roca şi,
totodată, au acţiune mecanică asupra stratului productiv provocând dărâmări ale acestuia.
4.4.2. Echiparea sondelor de gaze în vederea exploatării simultane a mai multor orizonturi
gazeifere
Sondele echipate în acest scop se mai numesc şi sonde multiple şi se pot realiza:
1. cu o coloană de exploatare;
2. cu două sau mai multe coloane de exploatare.
Pentru realizarea exploatării simultane a două sau mai multe orizonturi productive se poate
echipa coloana de exploatare cu:
a. o coloană de ţevi de extracţie;
b. mai multe coloane de ţevi de extracţie.
a) Sondă multiplă cu o singură coloană de exploatare şi o coloană de ţevi de extracţie.
Cea mai simplă schemă de sondă multiplă cu o singură coloană de extracţie este prezentată în figura
următoare. Cele două intervale perforate sunt separate printr-un pacher prevăzut cu o supapă pentru
circulaţie laterală. Gazele produse de stratul inferior sunt extrase prin interiorul coloanei de
extracţie, iar gazele produse de stratul superior sunt extrase prin spaţiul inelar.

Schema de echipare următoare se aplică atunci când p1 > p2, iar în compoziţia gazelor
extrase din stratul inferior 1 există agenţi corozivi.
O altă variantă de echipare corespunzătoare cazului 1a este prezentată în figura 5.4. Această
schemă prezintă o instalaţie care asigură exploatarea simultană a două straie de gaze având presiuni
diferite şi agenţi corozivi în compoziţia gazelor extrase prin aceeaşi coloană de ţevi de extracţia.
Instalaţia prevede două pachere cu duze şi o supapă de contrapresiune.

42
Ansamblul de duze şi supape de contrapresiune are funcţia unui compresor cu jet, în care
fluxul gazelor de mare presiune provenite din stratul inferior antrenează în corpul dispozitivului
gazele prevenite din stratul superior p2, ascensiunea gazelor făcându-se printr-o singură coloană de
ţevi de extracţie.
b) Sonde multiple cu mai multe coloane de ţevi de extracţie
La astfel de sonde coloanele de extracţie pot fi concentrice, paralele şi încrucişate. Această
echipare se face în situaţiile în care există presiunii diferite ale straielor productive şi agenţi corozivi
în componenta gazelor extrase din stratele exploatate.
După-modul de echipare a țevilor de extracţie, notăm: I - paralel; II - concentrice; III -
încrucişate.
În figura de mai jos, se prezintă schema de echipare cu trei coloane de ţevi de extracţie
paralele şi trei pachere de coloane.

În toate stratele avem agenţi corozivi, iar presiunile sunt diferite pI#pII#pIII. În figura
următoare, se prezintă schema de echipare cu două coloane de extracţie concentrice şi doua pachere
de coloane.

43
Schema de echipare se aplică atunci când pt dar presiunile sunt mari, iar în ambele strate
sunt agenţi corozivi.
În figura ce urmează, se prezintă schema de echipare cu o singură coloană de ţevi de
extracţie şi două pachere, unul cu circulaţie încrucişată, iar celălalt de coloană.

Se utilizează când presiunea din stratul superior 2 este mai mare decât presiunea din stratul
inferior 1, p2>p1 iar în startul superior 2 sunt întâlniţi agenţi corozivi.
c) Sonde multiple cu mai multe coloane de exploatare
În figurile următoare, se prezintă schemele unor astfel de sonde multiple.

44
Se sapă o gaură de sondă cu diametru mare şi se introduc două sau mai multe coloane de
exploatare. Se tubează coloanele de exploatare de diametru mai mic decât cel normal, la adâncimile
corespunzătoare straielor productive gazeifere. Se cimentează în bloc toate coloanele de exploatare,
după care se perforează orientat şi separat fiecare coloană de
corespunzătoare stratelor productive.
Pentru că de cele mai multe ori diametrele acestor coloane sunt mici, extracţia gazelor se
face direct prin coloanele de exploatare, motiv pentru care aceste sonde se mai numesc şi sonde
multiple fără tubing.

4.5. Echiparea sondelor de gaze în vederea evacuării fazei lichide (apa) din sacul sondelor de
gaze

În mişcarea ascendentă a gazelor prin ţevile de extracţie prin scăderea temperaturii gazelor şi
datorită umidităţii acestora, gazele pot condensa apărând o cantitate de apă liberă. Pe lângă această
apă de saturaţie devenită liberă, pe traseul de curgere, gazele mai pot antrena în curgerea lor din
strat şi apă liberă de formaţie care spre deosebire de apa de formaţie, aceasta este puternic
mineralizată.
Apa acumulându-se treptat în sacul sondei poate duce uneori la imposibilitatea exploatării
sondei, din această cauză fiind necesare măsurile tehnologice de evacuare a apei care pot fi continue
sau intermitente.
Metode de evacuare a fazei lichide din sondele de gaze.
I. Metoda de evacuare a apei prin modificarea parametrilor regimului de curgere - purjarea sondei
(metodă intermitentă).
II. Metoda de evacuare a apei cu ajutorul coloanelor de ţevi de extracţie (tip macaroane) - metodă
intermitentă.
III: Echiparea ţevilor de extracţie cu celule de acumulare - evacuare prin sifonare (metodă
continuă).
IV. Utilizarea agenţilor de spumare ce pot fi lichizi sau solizi (metodă continuă sau intermitentă).
V. Evacuarea automată prin plunger-lift (piston liber).
Avantajele şi dezavantajele fiecărei dintre metodele expuse mai sus sunt în genera]
cunoscute din experienţa de şantier Alegerea celei mai bune metode implică, pentru perioada în care
este folosită în primul rând, nişte avantaje economice.
Domeniile de aplicabilitate ale unor metode de evacuare a lichidelor menţionate anterior, se
pot observa în diagrama Qt=f(Qg), reprezentată în figura de mai jos:

45
Explicarea punctelor caracteristice de pe diagrama Qt=f(Qg), este următoarea:
- în punctul A debitul de gaze este qgA este foarte mic, astfel încât apa nu ar putea fi antrenată ia
suprafaţă numai datorită presiuni proprii a sondei;
- în punctul B avem raţia gaze lichid optimă;
- în punctul C avem debit de lichid maxim;
- în punctul D avem debitul de gaze foarte mare iar qapă = 0, iar dacă există apă aceasta este
proiectată pe pereţii coloanei de ţevi de extracţie sub forma unei pelicule subţiri iar gazele se scurg
prin interiorul acestei pelicule cu o viteză mult mai mare.
În sistemul strat productiv - ţevi de extracţie, curgerea poate fi de două feluri: curgere
monofazică şi curgere bifazică.
La curgerea bifazică pierderile de energie rezultate din fenomenul de strecurare a gazelor
prin apă se numesc pierderi prin alunecare iar viteza relativă a fazei gazoase faţă de lichid se
numeşte viteza de alunecare sau de strecurare.
În structura amestecului bifazic se disting trei zone de curgere după cum urmează:
a) curgere tip BULE - întâlnită la presiuni mici, faza continuă este faza lichidă, gazele aflându-se
sub formă de bule mici dispersate în masa lichidului.
b) curgerea tip DOP - se întâlneşte la debite mari de gaze în care avem o alternanţă de dopuri de
lichid cu dopuri de gaze.
c) curgerea tip CEAŢA - se întâlneşte la presiuni şi respectiv debite mari de gaze, lichidul se află
dispersat în gaz sub formă de picături şi sub forma unei pelicule subţiri pe pereţii ţevilor de
extracţie.
I Modificarea parametrii regimului de curgere — se aplică pentru curgerea tip AI Şi constă în
producerea sondei cu debite mai mari de gaze prin doua variante:
a) periodic se fixează diametrul duzei reglabile ia o valoare mai mare decât cel de lucru;
b) se echipează capul de erupţie eu un dispozitiv port duză. cu duze fie de diametru mai mare, astfel
încât se aduc la suprafaţă cantităţi corespunzătoare punctului optim respectiv maxim de lichid.
Se pune sonda pe liber la separatorul de joasă presiune (sau în atmosferă).
II. Cu ajutorul coloanelor auxiliare de ţevi de extracţie - pentru curăţire.
Se aplică în domeniul B2 şi se evacuează apa din sondă prin injectarea de gaze de la o sondă
vecină sau cu ajutorul unei surse de gaze comprimate, printr-o coloană auxiliară de ţevi do extracţie
de curăţire, de diametru mai mic decât cel al coloanei de ţevi de extracţie iniţială (de diametru
ţevilor de extracţie între 1/4" ... 1”), numite în şantier şi de tip macaroane, care se introduc de îa
suprafaţă prin coloana de ţevi de extracţie existentă în sondă. Evacuarea apei şi a eventualelor
fragmente de rocă depuse în sacul sodei se face prin gaz lift
III. Echiparea ţevilor de extracţie cu celule de acumulare-evacuare. Metoda se mai numeşte şi prin
sifonare şi se aplica pentru domeniul Bs ai debitelor mari de gaze şi a cantităţilor reduse de lichid.
Dispozitivul realizează funcţionarea normală a sondelor de gaze cu extragerea continuă şi
completă a lichidului produs, fără folosirea aditivilor şi fără modificarea parametrilor de funcţionare
46
a sondei. Se elimină lichidul prin ţevile de extracţie conducând la o modificare a regimului de
curgere, de la regim de tip ceaţă la un regim de tip dop.
Se foloseşte o ţeava scurtă pentru dirijarea peliculei de lichid. Ţeava sifon comunică cu interiorul
ţevilor de extracţie printr-un orificiu şi poate fi substituită cu o supapă de gaz-lift neechilibrată
(figura cu schema constructivă și funcțională a unei celule de acumulare-evacuare).
La operaţia de introducere a ţevilor de extracţie în sondă, celulele de acumulare- evacuare (sifonul)
trebuie amorsate de la suprafaţă cu apă.
Nu trebuie sa se depăşească limita curgerii dop, deoarece prin trecerea la curgerea tip bule sau
gloanţe, dopul de lichid va fi străpuns de bula de gaz, iar lichidul va reveni în sacul sondei. Pentru
aceasta se recomandă dimensionarea şi alegerea diametrului ţevilor sifon în funcţie de raţie apă -
gaze pe care o produce sonda, şi presiunea sondei.

Utilizarea agenţilor de spionare lichizi şi solizi.


Metoda oferă posibilitatea evacuării apei acumulate sub forma unei coloane de spumă,
antrenarea în coloană fiind asigurată de către gazele produse de sondă.
Materiale spumogene: se pot introduce prin tubing sau pe coloană.
La introducerea pe coloană se folosesc spumanţi lichizi, lansarea realizându-se cu ajutorul
unui lubricator de cca. 30 l, montat la unui din cei doi robineţi ai spaţiului inelar sau cu ajutorul unei
pompe dozatoare acţionată de gazele naturale proprii ale sondei.
Prin tubing se introduc de preferinţă spumanţii solizi (sticksuri), iar spumanţii lichizi sunt
încapsulaţi într-o manta de polietilenglicol care se dizolvă apoi în apă. Sticks-urile solide, cât şi cu
agenţi lichizi se produc la Mediaş.
Materialele spumante solide sunt substanţe solide turnate :n fermă de baton cilindric cu diametrul
de 32 mm şi lungimea de 50.. .60 mm, temperatura de topire este de 57... 60 °C, iar densitatea ρ -
1700 kg/m3.
În funcţie de scopul pentru care au fost fabricate, sticks-urile pot fi:
1. Gas sticksuri - pentru eliminarea apei din sondele de gaze sau pentru pornirea sondelor de gaze
inundate;
a) Gas sticksuri din hidrură de calciu (CaH2);
b) Gas sticksuri spumante.

47
2. Slick sticksuri pentru a putea fi folosite ca agenţi de spumare şi reducători de frecare în ape sărate
sau dulci.
1a. Gassticksurile de hidrură de calciu (CaH2) - pot elimina apa din sondă - prin creşterea
volumului de gaze produs de sondă pentru o durată de timp scurtă. Ele nu au nevoie de o agitare a
apei de talpă fiind folosite atât la sondele de producţie cât şi ia sondele oprite şi inundate, deci şi la
pornirea sondelor omorâte pentru efectuarea unui tratament de stimulare sau pentru reparaţii
capitale.
CaH2 + H2O = Ca(OH)2 + 2H2
1 kg CaH2 => 15 m3 H2
condiţii standard.
Pentru a nu reacţiona imediat cu apa până la adâncimea sondei, sticksuri este confecţionat
dintr-o teacă etanşă de polietilenglicol, în care se introduce sub formă de pulbere 500 ... 400 g
substanţă activă de CaH2. Reacţia cu apa este exotermă şi imediată.
Ca modalitate de folosire la sondele inundate ce trebuie repornite:
- înaintea introducerii sticksurilor se deschide sonda pe liber la batal;
- se introduc sticksurile pe rând, lansarea următorului stik se face după ce primul a atins nivelul
apei.
- se lasă sonda deschisă la batal 1...3 ore.
Pentru mărirea eficienţei liftării gas-sticksurile de CaH2 se introduc împreună cu sticksurile
din materiale spumante.
2. Slick sticksurile conţin surfactanţi anionici şi cationici şi sunt singurele produse care îmbină
proprietăţile de spumare cu cele de reducere a pierderilor prin frecare. Sunt utilizate atât la
evacuarea apei din sondele de gaze cât şi pentru tratarea apei de injecţie în vederea reducerii
pierderilor prin frecări cu efect atât pentru apele dulci cât şi pentru cele sărate.
Timpul de dizolvare este de 4...6 ore. Temperatura de topire de 55 °C şi solubilitatea 100%
în apă, şi insolubile în produse petroliere.
Datorită proprietăţilor de reducere a frecărilor se folosesc la pistonare, prelungind durata de
funcţionare a garniturii pistonului.
Timpul de închidere a sondei după introducerea acestora este de 3.. .6 ore.
Materialele spumante lichide - se introduc în sondă cu ajutorul lubricatorului sau a pompelor
dozatoare acţionate de presiunea gazelor proprii ale sondei.
Agenţii de spumare lichizi utilizaţi:
1) Ionici:
a) anionici (D4; D5);
b) cationici SINTAM.
2) Neionici: IOF9; IOF15; STN2; STN3.
În şantier, uzual, se foloseşte amestecul dintre emulgatorul E96 şi agentul aditiv spumant
AAS15 în concentraţie de 10 %. Pentru evacuarea din sonda a 1 m3 de apă, se foloseşte, de regulă,
13,5 1 de astfel de agent spumant lichid de concentraţie 10 %.
Schema de montaj a instalaţiei de evacuare a apei cu pompe dozatoare acţionate de
presiunea proprie a sondei de gaze este prezentata în figura cu schema de montaj a instalației de
injecție a agentului spumant lichid cu ajutorul pompei dozatoare:

48
4.5.1. Dispozitive pentru stabilirea procentului raţional de extracţie
Sondele de gaze produc prin erupţie naturală. Aşadar, pentru extracţia gazelor este necesară
numai obţinerea unei scăderi de presiune. Pentru realizarea unei extracţii raţionale a gazelor, trebuie
îndeplinite deci condiţiile obţinerii unei scăderi raţionale de presiune. Prin menţinerea unei presiuni
la ieşirea gazelor din sondă asupra stratului productiv, se creează o contrapresiune, care face ca
diferenţa de presiune, Δp = pc — pf, să aibă o valoare determinată de necesitatea obţinerii unui debit
stabilit sau de realizarea condiţiilor tehnico-geologice ale exploatării zăcământului. Pe de altă parte,
în unele cazuri, pentru ca instalaţiile de la suprafaţă să nu fie supuse unor presiuni prea mari
(separatoare de gaze, armături etc.), se impune o scădere a presiunii gazelor, la ieşirea din capul de
erupţie. În scopul menţionat în capitolul precedent, la începerea exploatării unui zăcământ, se
recomandă ca pentru presiuni de strat ridicate, presiunea de fund să nu fie mai mare decât 90% din
presiunea de strat (ε — 0,9).
În practică, scăderea de presiune dorită se obține prin stabilirea unui anumit procent de
extracție, adică a unui anumit debit zilnic de gaze Qg, cu ajutorul unor dispozitive montate brațele
capului de erupţie sau pe conductele de evacuare a gazelor.

Mentenanța minără a echipamentelor de exploatare/captare la gura sondei


Montarea echipamentelor

Montarea echipamentelor de exploatare/captare la gura sondei se face parțial\total din


elementele componente. Flanșa cu mufă, a capului de coloană, se montează pe prima coloană tubată
a sondei, fie prin înșurubare, fie prin sudare. Toate elementele trebuie aduse cât mai aproape de
gura sondei. Nu se admit trântirea sau târârea. Elementele instalației se montează prin strângerea cu
șuruburi a flanșelor suprapuse, asigurându-se etanșeitatea cu inele metalice. La montare se folosesc
doar inele metalice noi. Înainte de montare trebuie controlată, cu atenție, starea suprafeței canalului
în care se așază inelul metalic și starea inelului. Canalele flanșelor și inelele trebuie spălate și șterse
până la uscare. Se controlează și se ung cu unsoare anticorozivă. Suprafețele lor nu trebuie să
prezinte urme de lovituri, imprimări sau alte defecte ce ar împiedica realizarea unei bune etanșări.
Șuruburile nu trebuie să aibă defecte care le-ar slăbi rezistența. Toate piesele trebuie să fie executate
din materialele și cu dimensiunile prevăzute în documentația de execuție. Strângerea șuruburilor la
49
îmbinarea a două flanșe, trebuie făcută progresiv, două câte două, diametral opuse, pentru a se evita
înclinarea flanșelor. Operația de strângere se repetă de două-trei ori, în aceeași ordine, până la
strângerea lor definitivă. Muncitorii care strâng șuruburile trebuie să stea comod și sigur pe podete
amenajate special în acest scop. (Nu se admite să stea pe elementele instalației, pe ventile, brațe
etc). Beciul sondei trebuie acoperit cu un pod de scânduri, pentru a se evita alunecarea muncitorilor.
Pentru strângerea corectă (cu momentul de strângere prescris) și pentru strângerea uniformă a
șuruburilor este indicat să se folosească chei dinamometrice. Dupa introducerea garniturii de țevi de
extracție în sondă și sprijinirea ei prin intermediul mufei tronconice în dispozitivul pentru
suspendarea țevilor, se asigură etanșeitatea și blocarea mufei tronconice în flanșa dublă, strângând
bine piulița de blocare, respectiv bolțurile speciale. Aceste bolțuri se strâng ca și șuruburile, două
câte două, diametral opuse. Penele în care se suspendă coloana de burlane trebuie să aibă dintâi
curati si in perfecta stare. Garniturile de cauciuc nu trebuie sa prezinte defecte (crapaturi, stirbituri,
bavuri etc.). Muchiile capului burlanului trebuie să fie rotunjite și curățate prin pilire. Introducerea
garniturilor pe capul burlanului trebuie să se facă cu grijă pentru a nu le deteriora. Pentru asigurarea
unei etanșări perfecte a garniturilor, după montarea lor în lăcașul corespunzător și după strângerea
șuruburilor flanșelor, trebuie presată pasta de etanșare prin orificiile din talerele flanșelor. La
montarea instalației de captare trebuie acordată o deosebită atenție la toate lucrările-transport,
control, ungere, așezare corectă a garniturilor, strângerea îmbinărilor cu flanșe etc, deoarece cea mai
mică scăpare de țiței sau gaze poate produce avarii foarte grave. În timpul demontării turlei sau a
altor lucrări la sonde, capul de erupție/pompare trebuie protejat montând deasupra lui un pod
(metalic sau din bușteni).

Întreținerea instalației de captare

Constă în verificări periodice, strângerea șuruburilor, controlul etanșeității garniturilor


principale și secundare, strângerea piuliței la presgarniturile bolțurilor cu scăpări (sau se înlocuiește
garnitura), presarea pastei de etanșare prin orificiile din talerul flanșelor etc. O operație frecventă
este controlul și înlocuirea duzei. La capetele de erupție cu un braț, operația se face prin oprirea
sondei și scurgerea presiunii de pe braț. La capetele de erupție cu două brațe, producția e dirijată pe
brațul de rezervă și controlul duzei se face fără oprirea sondei. Se închid robinetele dinainte și după
duză, se scurge presiunea din corpul portduzei și se desface capacul. În timpul controlului duzei,
personalul operator nu trebuie să stea în fața duzei (ca să nu-l poată lovi o eventuală scurgere de
presiune). Duza fixă se introduce în locașul sau cu ajutorul unui dorn special și se fixează cu
ajutorul piuliței de siguranță. Aceasta trebuie înșurubată complet cu ajutorul unor chei speciale.
Închiderea\Deschiderea robinetelor trebuie făcută lin, de către un singur om, cu ajutorul unor
pârghii cu gheare. Rotile de manevra trebuie asigurate cu piulite; nu se admite folosirea rotilor de
manevră pe pătrate de tije cu dimensiuni diferite. Se va respecta regula ca robinetul să fie închis sau
deschis; nu este permisă reglarea debitelor cu ajutorul robinetelor. Robinetul principal al capului de
erupție trebuie prevăzut cu tija de 8…10 m cu articulație cardanică, pentru a putea fi acționat de la
distanță.

Reparațiile la elementele instalației de captare

Constau în înlocuiri de piese uzate și, rareori, mici rectificări ale unor suprafețe de etanșare
(canalul inelului metalic, locașul garniturilor principale și secundare, robinete etc). Partea cea mai
expusă este capul de erupție care se uzează datorită nisipului și agenților corozivi aflati în fluidul
produs de sondă. Reviziile cuprind lucrări ce se pot executa, la fața locului, fără a fi necesară
omorârea sondei. Se pot face: înlocuiri de șuruburi uzate (unul câte unul, înlocuirea roților de
manevră, a manometrelor defecte, duzelor, garniturilor de la presgarniturile robinetelor care pot fi
scoase de sub presiune etc. Reparațiile mijlocii și capitale se efectuează la atelierele mecanice, prin
demontarea și controlul tuturor pieselor, în special al robinetelor cu sertar. Cele mai frecvente uzuri
se constată la suprafețele de etanșare ale locașurilor corpului și sertarului robinetului. Dacă uzura
50
este mică, suprafețele de etanșare se refac prin răzuire și rodaj cu pastă. Dacă locașul sau sertarul
prezintă rizuri sau coroziuni puternice, locurile uzate se încarcă cu sudură și piesele se prelucrează
mecanic (strunjire, pilire, răzuire, rodaj). Elementele reparate se supun probelor hidraulice de
rezistenta. Instalația de captare are un rol foarte important la sondele în erupție sau în pompaj.
Personalul de întreținere și reparație a acestui echipament trebuie să cunoască foarte bine
construcția, caracteristicile tehnice, destinația, modul de utilizare, reparația etc. De nivelul lor de
pregătire profesională, precum și de constiinciozitatea lor în muncă depinde, în cea mai mare
masură, asigurarea unui regim tehnologic corect de exploatare, care să elimine eventualele
accidente tehnice cu consecințe foarte grave (omorârea sondei, erupții libere etc).

CAP. 5. Regimul exploatării sondelor de gaze


5.1. Stabilirea debitului maxim admisibil al sondelor de gaze

De obicei, sondele de gaze nu pot produce cu debitul liber ci cu debite mult mai mici, pentru
a nu provoca viituri de nisip din strat. Drept debit maxim admisibil se consideră debitul maxim cu
care poate produce o sondă jără viituri de nisip.
Debitul maxim admisibil al unei sonde se stabileşte cu ajutorul unei ecuaţii care se bazează pe
condiţia că viteza reală maximă a gazelor în strat, în jurul găurii de sondă nu trebuie să atingă
valoarea la care sînt antrenate granulele de rocă în gaura de sondă şi anume:

qgm este debitul maxim, la care încep să vină granule de rocă în gaura sondei, în
Nm3/24 h ;
rs — raza găurii de sondă, în m;
h — grosimea stratului, în m;
vm — viteza reală maximă a gazelor la intrarea în gaura de sondă la
pf — presiunea dinamică de fund a sondei, în kgf/cm2;
pfg — presiunea dinamică la gura sondei, în kgf/cm2;
H — adîncimea stratului, în m;
yr — greutatea specifică relativă a gazelor;
Cm — factorul de viteză, în Nm3/24 h-kgf/cm2.

În practică, factorul de viteză, care conţine şi viteza reală maximă, se determină în felul
următor: se montează pe capul de erupţie al sondei dispozitivul reprezentat în figura următoare.
Dispozitivul cuprinde o flanşă de racord 7 pentru capul de erupţie, în care este înşurubat racordul
masiv 2, prevăzut cu robinetul de scurgere 3. într-un şanţ al capătului superior al racordului se află o
garnitură de plumb 5 şi discul calibrat 6. Aceste două piese sînt presate pe racord cu ajutorul piuliţei
8, sudată la placa 7, prevăzută cu două mînere 9. Pe placa 7 sînt fixate trei suporturi 70 care susţin o
placă din lemn tare 7 7 avînd un orificiu cu diametrul de 50 mm, o placă de placaj 72 şi o placă din
oţel 13, presate laolaltă cu ajutorul piuliţelor 14. De obicei, racordul masiv 2 este prevăzut şi cu o
teacă pentru termometru pentru a măsura temperatura curentului de gaze în interiorul racordului.
în cadrul probei de producţie se măreşte debitul sondei în etape pînă ce pe placa 72 apar primele
granule de rocă. în acest moment se determină debitul de gaze al sondei cu ajutorul discului calibrat
6 şi se măsoară presiunea dinamică la gura sondei. Cu ajutorul ecuaţiilor, se poate calcula factorul
de viteză.

51
Dispozitive pentru stabilirea debitului maxim admisibil la sondele de gaze

Debitul maxim admisibil al sondei reprezintă circa 90% din debitul la care apar primele
granule de nisip, deci :

în care:

Factorul de viteză C are o valoare constantă pe toată durata de exploatare, iar debitul maxim
admisibil scade proporţional cu presiunea dinamică. Aceasta, la rîndul ei, scade paralel cu presiunea
de zăcămînt p, pe măsura extracţiei gazelor din zăcămînt, conform ecuaţiei :

în care:
p este presiunea de zăcămînt, în kgf/cm2;
V — volumul porilor zonei de gaze a zăcămîntului, în m3 ;
t — temperatura de zăcămînt, în °C;
G0 — rezerva iniţială de gaze a zăcămîntului, în Nm3;
G' — cantitatea de gaze extrase, în Nm3;
Z — factorul de abatere al gazelor zăcămîntului faţă de gazele perfecte.

5.2. Stabilirea debitului de regim al sondelor de gaze

În general, se recomandă ca sondele de gaze să producă cu debitul maxim admisibil,


deoarece în acest caz numărul necesar de sonde şi deci investiţiile pentru foraj şi instalaţii de
producţie sînt minime. Dar, deoarece consumul de gaze variază în cursul anului, apar vârfuri de
consum care trebuie acoperite.
Pentru a acoperi vîrfurile de consum, în ţara noastră se aplică aproape exclusiv metoda
opririi în perioadele cu consum redus a unui număr corespunzător de sonde, sonde-tampon, care se
pornesc în perioadele de consum mare. Mai rar se aplică metoda ca în perioadele de consum scăzut
52
sondele să producă cu debite reduse, iar în perioadele de vîrf, debitele să se mărească pînă la
valorile maxime admisibile.
Metoda cea mai raţională a acoperirii vîrfurilor de consum constă în înmagazinarea gazelor
în perioadele de consum scăzut într-un strat poros (zăcămînt epuizat de gaze sau de ţiţei, alt strat
poros) sau într-o cavernă subterană, din care gazele înmagazinate se extrag în perioadele vîrfurilor
de consum. Aceste depozite subterane de gaze se amplasează în apropierea consumatorilor mari.
În cazul aplicării înmagazinării subterane a gazelor toate sondele de gaze pot produce
permanent cu debitul maxim admisibil; în perioadele de consum redus o parte din aceste sonde
alimentează consumatorii, restul alimentează depozitele subterane, iar în perioadele de vîrf toate
sondele, precum şi depozite subterane alimentează consumatorii. Pe lîngă avantajul că astfel
numărul necesar de sonde este redus la un minim, înmagazinarea subterană a gazelor mai prezintă
avantajul că nu este necesar să se dimensioneze conductele de transport pentru debitele de transport
maxime din vîrfurile de consum, ci pentru debitele medii. Metoda înmagazinării subterane a gazelor
a început să se aplice şi în ţara noastră.

5.3. Controlul mersului sondelor de gaze

Controlul mersului sondelor de gaze se realizează analog cu cel al sondelor în erupţie naturală,
executîndu-se următoarele operaţii, însă ţinînd seama de specificul sondelor de gaze:
• determinarea debitului de gaze fie cu debitmetrul, fie cu probatorul, cu care se poate
constata şi apariţia nisipului;
• determinarea debitului lichidelor extrase (al apei, respectiv al condensatului, care se scurg) ;
• măsurarea presiunii la suprafaţă, în coloană şi în ţevile de extracţie, înainte şi după duză (în
conductă);
• determinarea presiunilor de fund, fie cu manometrul de fund, fie prin calcul;
• controlul tălpii şi al ţevilor de extracţie. în cadrul controlului tălpii, sondele se răsuflă la
anumite intervale, pentru a extrage apa care, eventual, s-a adunat la talpă.

5.4. Repartizarea sondelor de gaze pe categorii de presiune

Conductele magistrale pentru transportul gazelor din schele la consumatori se construiesc


pentru trei categorii de presiune :
• presiune înaltă, depăşind circa 35 kgf/cm2, pentru consumatori îndepărtaţi şi debite mari;
• presiune medie, depăşind circa 15 kgf/cm2;
• presiune mică, sub 14 kgf/cm2, pentru consumatorii apropiaţi şi debite mici.

În consecinţă, gazele în schele se colectează în trei reţele de conducte: de mare, medie sau mică
presiune. Pentru a conserva cît mai bine presiunea de zăcămînt, sondele de înaltă presiune se leagă
la colectorul de mare presiune, sondele de medie presiune se leagă la colectorul de medie presiune,
iar sondele de joasă presiune se leagă la colectorul de mică presiune al schelei. În perioadele de
consum redus, cînd presiunea de transport în conducte este scăzută, o parte din sondele de medie
presiune se leagă temporar la colectorul de mare presiune, iar o parte din sondele de înaltă presiune
se opresc.
Dacă presiunea unei sonde scade sub presiunea conductei la care este legată, sonda se
schimbă la colectorul cu presiune mai mică. Dacă, însă, scăderea presiunii sondelor este generală şi
nu rămîn sonde suficiente pentru a alimenta conductele de mare presiune se instalează compresoare
care aspiră gazele din sonde şi le comprimă, refulându-le în conducte. Dacă diferenţa de presiune
între o sondă şi conducta de transport este mică, se foloseşti ejectorul (compresorul cu jet de gaze).
Cînd diferenţa de presiune între sonde şi conducte devine mare se folosesc compresoare cu piston
sau centrifuge Compresoarele sînt utilaje costisitoare, atît din punct de vedere al investiţie: cît şi al

53
exploatării. Instalarea lor împarte exploatarea zăcămintelor de gaze în două etape importante :
exploatarea fără compresoare şi exploatarea cu compresoare.

5.5. Măsurarea debitului sondelor de gaze

Pentru măsurarea debitului de gaze al sondelor se montează pe conductă un ajutaj sau un


disc prevăzut cu un orificiu central; trecerea gazelor prin orificiu produce o pierdere de presiune, în
consecinţă, presiunea p din conductă, înainte de orificiu, este mai mare decît presiunea p1 după
orificiu. Cînd raportul p1/p> 0,55, debitul de gaze se măsoară cu ajutorul debitmetrelor diferenţiale,
aşa cum se măsoară debitul gazelor din sondele de ţiţei, însă cu deosebirea că pentru sondele de
gaze se folosesc aproape exclusiv ajutaje în loc de discuri (diafragme).
Formula de calcul este aceeaşi pentru ajutaje, respectiv diafragme, cu menţiunea că valoarea
constantei din formulă, C, diferă : există tabele separate pentru diafragme, respectiv ajutaje.
Cînd raportul p1/p < 0,55 curgerea se produce în regim critic, iar debitul de gaze se măsoară cu
ajutorul discurilor calibrate, folosindu-se ecuaţia :

în care :
qg este debitul de gaze, în Nm3/24 h;
k — factor care depinde de diametrul discului, greutatea specifică, temperatura gazelor, precum şi
de coeficientul de abatere de la gazul perfect la temperatura şi presiunea gazelor, în Nm3/24 h/
/kgf/cm2 ;
p — presiunea gazelor înainte de disc, în kgf/cm2.
Valoarea factorului k, pentru diferite diametre ale orificiului, este indicată în tabela
următoare:

Debitele calculate cu valorile k din tabela de mai sus sînt aproximative, fiind valabile pentru
gaze cu greutatea specifică relativă 0,6 şi pentru 15°C.
Pentru măsurarea debitului de gaze se pot folosi şi duzele capetelor de erupţie. Şi, în acest
caz, debitul se calculează cu ecuaţia de mai jos, însă valorile factorului k sînt altele decît pentru
discul calibrat şi se determină prin etalonare.

Se menţionează că la întreprinderile de extracţie a gazului metan din ţara noastră, prin


cantitatea de 1 Nm3 se înţelege cantitatea de gaz care ocupă 1 m3 la presiunea atmosferică şi la
15°C (în loc de 0 °C), iar 1 Nm3 gaze raportate la 15 °C este egal cu circa 0,95 Nm3 gaze raportate
la 0°C. Cel mai răspândit dintre aparatele utilizate în industria petrolieră pentru măsurat debitele de

54
gaze este debitmetrul (contorul) diferenţial. Principiul de funcţionare al acestui aparat are la bază
următoarele : dacă se cunoaşte în orice moment viteza cu care un fluid oarecare trece printr-o
secţiune S a conductei, atunci debitul de fluid care trece prin această secţiune este produsul dintre
valoarea vitezei şi aria secţiunii.
Condiţiile care se impun sunt ca secţiunea să fie perpendiculară pe direcţia curgerii şi fluidul
să fie omogen.
Contorul diferenţial stabileşte indirect viteza de curgere a fluidului, prin determinarea valorii
unei presiuni diferenţiale care se poate crea în felul următor :
Se introduce în conducta prin care trece fluidul un disc cu orificiu mai mic decît diametrul
interior al conductei. In timpul curgerii fluidului prin orificiu se va crea o diferenţă de presiune între
partea din amonte şi cea din aval a discului.

5.6. Exploatarea zăcămintelor de gaze cu condensat

Zăcămintele de gaze cu condensat se deosebesc de zăcămintele de ţiţe şi de gaze obişnuite


prin aceea că temperatura lor este cuprinsă între temperatura critică şi cricondenterm, iar presiunea
— între presiunea critică şi cricondenbar. Când presiunea de zăcământ scade în cursul extracţiei
pînă la o anumită valoare, se formează, datorită condensării retrograde, o fază lichidă în strat,
condensatul, un lichid gălbui, similar cu gazolina, avînd, însă greutatea specifică mai mare. Când
55
presiunea scade în continuare, o parte din condensat se vaporizează din nou, dar o parte rămîne
definitiv în strat. Pentru a preveni formarea condensatului în strat, se procedează la menţinerea
presiunii de zăcământ. În acest scop se extrag gazele şi, după separarea condensatului, se reintroduc
în strat ; metoda se numeşte recirculare a gazelor.
Deoarece recircularca necesită investiţii pentru instalarea compresoareloi de înaltă presiune
şi cheltuieli pentru comprimarea gazelor, metoda se aplici numai cînd gazele au conţinut mare de
condensat. Exploatarea sondelor de gaze cu condensat este similară cu exploatare; sondelor de gaze,
cu deosebirea că se folosesc instalaţii de suprafaţă ma perfecţionate pentru separarea cît mai
completă a condensatului care st manipulează similar cu ţiţeiul şi se depozitează în rezervoare.
Utilajul pentri separarea condensatului cuprinde separatoare de gazc-condensat şi instalaţi similare
cu instalaţiile de degazolinare. În cazul în care gaz-condensatul se exploatează cu recirculare, se ma
foloseşte o staţie de compresoare cu toate anexele şi conductele necesare

5.7. Prezența apei în gaze

Gazele din cele mai multe zăcăminte gazeifere sînt în contact cu apa de zăcămînt şi, în
consecinţă, conţin vapori de apă. Raportul între cantitatea de vapori de apă şi cantitatea de gaze cu
care este amestecată se numeşte umiditatea gazelor, exprimîndu-se în kilograme-forţă de vapori de
apă pe 1 000 Nm3 gaze. Umiditatea maximă depinde de temperatura şi presiunea gazelor: creşte cu
creşterea temperaturii şi scade cu creşterea presiunii. Cînd gazele au, la o anumită temperatură şi
presiune, umiditatea maximă se spune că sînt saturate cu vapori de apă, la temperatura şi presiunea
respectivă, în graficul următor este reprezentată relaţia între umiditatea maximă a gazelor cu
densitatea relativă 0,6 şi între temperatură, pentru diferite presiuni. Astfel, la 70 °C, şi la 60
kgf/cm2, 1 000 Nm3 gaze pot conţine maximum 4,8 kg vapori de apă (punctul A din grafic).
Curbele din grafic sînt curbele de umiditate maximă sau curbele de saturaţie ale gazului cu
densitatea relativă 0,6 la diferite temperaturi şi presiuni.

56
Dacă temperatura gazelor saturate scade la 20 °C, iar presiunea de 60 kgf/cm2 rămîne
constantă, atunci 1 000 Nm3 gaze nu pot conţine decît maximum 0,40 kgf vapori de apă (punctul D
din fig. 143), iar restul de 4,8 — 0,4 = = 4,4 kgf condensează.
Uneori, gazele din zăcămînt sau din conductă nu sînt saturate cu vapori de apă. Astfel, dacă
la 70 °C şi 60 kgf/cm2, 1 000 Nm3 gaze conţin numai 3 kgf vapori de apă, gazele se pot răci pînă
aproape de 58 °C (punctul) fără ca vaporii de apă să condenseze. De abia la 58 °C se formează
prima picătură de apă, iar punctul D care corespunde temperaturii de 58 °C se numeşte şi punctul de
rouă al gazelor care au umiditatea 3 kgf/1 000 Nm3 la 60 kgf/cm2.
Saturaţia cu vapori de apă a gazelor scade foarte puţin dacă densitatea lor relativă este mai
mare ; în calculele tehnice se folosesc, de obicei, valorile din grafic. În afară de vaporii de apă,
gazele conţin uneori şi apă, provenită fie din apa de zăcămînt, fie din stratele acvifere vecine care
nu au fost suficient izolate de stratul productiv.
Prezenţa apei în gaze poate produce multe neajunsuri, dintre care cele mai importante sînt:
• acumularea apei la talpa sondelor, ducînd la micşorarea debitului de gaze ;
57
• acumularea apei în conductă, avînd drept consecinţă mărirea simţitoare a presiunii de
transport ; apa antrenată pînă la consumator poate produce defecţiuni tehnice şi accidente
grave la instalaţiile în care se folosesc gazele ;
• formarea criohidraţilor, care pot înfunda ţevile de extracţie sau conductele.

5.8. Formarea şi combaterea criohidraţilor

Gazele : metan (CH4), etan (C2H6), propan (C3H8) şi butan (C4H10) sau amestecurile acestor
gaze formează cu apa cu care sînt în contact corpuri solide, cristale, de o structură similară cu
zăpada, care, la un moment dat, pot înfunda complet ţevile de extracţie sau conductele. Criohidraţii
se formează cu atît mai uşor, cu cît presiunea este mai mare şi cu cît temperatura este mai mică.
Factorii secundari care favorizează formarea criohidraţilor sînt: viteza mare şi turbulenţa curentului,
pulsaţiile şi schimbările bruşte de direcţie a acestuia. Pentru criohidraţi este caracteristic că ei se
formează, dacă presiunea este destul de mare, la temperaturi care depăşesc 0 °C, fapt care măreşte
mult probabilitatea producerii acestui fenomen şi în anotimpul călduros.
În graficul următor sunt reprezentate, pentru gaze de diferite greutăţi specifice relative, relaţiile
între temperatura şi presiunea la care se formează criohidraţi.

Caracterul curbelor reflectă faptul că, dacă presiunea este mai mare, cu atît este mai ridicată-
şi temperatura la care se formează criohidraţii. Tot în grafic, se mai vede că gazele mai grele
formează criohidraţi la temperaturi mai înalte decît gazele uşoare.
Combaterea criohidraţilor se poate realiza prin:
• descompunerea criohidraţilor, micşorîndu-se presiunea conductei, respectiv oprindu-se
lucrul pentru un timp sau prin încălzire, pe cît posibil, cu abur sau cu alte fluide calde ;
• adaosuri care se introduc în gaze, cum ar fi metanolul şi altele, pentru a preveni formarea
criohidraţilor.
• eliminarea apei din gaze care se descrie în continuare.

Blocarea cauzată de criohidrați apare, adesea, la transportul petrolului și gazelor în conducte


de transport în flux multifazic, în special la explorarea hidrocarburilor din ape adânci. În general,
inhibitorii termodinamici sau inhibitorii criohidraților de dozare scăzută, cum ar fi inhibitorii
cinetici (KIS) și anti-aglomeranții, sunt injectați pentru a inhiba sau controla formarea acestora.
Pe de altă parte, problema hidraților de suspensie ar putea deveni o abordare alternativă
pentru transportul de petrol și gaze prin stocarea unor cantități mari de gaze naturale care pot fi
stocate sub formă de hidrați. Hidrații din gaze sunt solide cristaline în care moleculele de gaz sunt
închise în cuști de molecule de apă.
Moleculele de gaz, numite oaspeți, stabilizează efectiv structura solidă în acești
hidrați. Există o serie de gaze care au dimensiuni moleculare adecvate pentru a fi oaspeți în
58
structurile hidrataților, inclusiv dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, și unele hidrocarburi cu un
număr redus de carbon.

La nivel molecular, hidrații din gaze constau din molecule de metan (CH4, verde și gri)
încorporate în rețele de molecule de apă (H2O, roșu și alb). Acești hidrați au nevoie de temperaturi
scăzute și presiuni ridicate pentru a se forma.

5.8.1. Probleme provocate de criohidrați în timpul exploatării

Criohidrații din gazele naturale de producție sunt solide gheață care se formează atunci când
apa liberă și gaze naturale se combină la presiune ridicată și temperatură scăzută. Acest lucru poate
avea loc la sondele de gaze și/sau gaz condensat, precum și în cazul sondelor de ției. Localizarea și
intensitatea acumulărilor de criohidrați dintr-o sondă variază și depind de:
- regimul de exploatare
- proiectarea
- gradientul geotermic din sondă
- compoziția fluidelor
- alți factori.
Sondele de gaze închise, în special, sunt expuse la probleme serioase cauzate de hidrați, în
cazul în care sonda produce cu apă. Echilibrarea ulterioară a temperaturii din conducte și conținutul
său din zonele reci ale rocii poate reduce temperatura în zona de formare a criohidraților.
Criohidrații formează nuclee din filmele de apă pe pereții tubulari. Cristalizarea ulterioară poate
duce la formarea de dopuri mari pe zeci sau sute de hidrat de metri lungime.
De asemenea, formarea criohidraților poate avea loc în timpul unei opriri a sondei, generând
o suspensie de solid care este capabil de a acumula și a înfunda conducta.
Logica este că petrolul va dizolva unele cantități mici, în general, de apă. În condiții de
temperatură ridicată/presiune înaltă, cantitățile pot fi 5 până la 10 mol% (la 300 °F). Țițeiul este
produs crește în cantitate, temperatura scade, și apa în stare lichidă iese din soluție, rămânând în
suspensie ca micropicături. Într-o stare statică, micropicăturile coaguleză treptat și se
precipită. Această apă lichidă este saturată cu gaz astfel încât criohidrații se pot forma la valori
corespunzătoare ale presiunii/volumului/temperaturii.

5.8.2. Controlarea formării criohidraților

Primul pas în controlarea formării criohidraților este de a înțelege ce condiții de presiune și


temperatură, în ce locații în sistemul specific favorizează formarea criohidraților din gaze.
Al doilea pas de control este compararea acestor informații cu profilul PT măsurat sau
așteptat în cadrul sistemului de producție.
59
O metodă de a împiedica formarea hidratului este producerea hidrocarburilor în condiții care
să evite zona formării hidraților la anumite valori în diagrama PT sau utilizând o metodă de inhibare
adecvată. Un exemplu de reglare a parametrilor de producție, pentru a evita formarea de criohidrați
este acela de producere a gazului umed la diferite debite.
Inhibitori
O alternativă la controlul formării criohidraților este utilizarea inhibitorilor. Aceștia sunt
clasificați ca:
- inhibitori de mediu
- inhibitori termodinamici
- inhibitori cinetici
Conceptual, cea mai simplă metodă este cea „inhibare a mediului“ prin care gazul se usucă
înainte de a fi răcit prin îndepărtarea apei și a hidraților, astfel încât aceștia să nu se poată
forma. Acest lucru implică adsorbția pe, de exemplu, silicagel, sau prin răcire și condensare.
Absorbția apei se poate face în alcooli sau adsorbție pe săruri higroscopice.
„Inhibarea termodinamică“ a fost cea mai comună metodă pentru controlul criohidraților
din gaze. Există o serie de alternative:
- încălzirea presiunii gazului
- scăderea în sistemul
- injectarea de soluții saline
- injectarea de alcool sau glicol.
O metodă de furnizare a căldurii în zona de formare a criohidraților este utilizarea încălzirii
cu o rezistență electrică prin cabluri conectate la un transformator. O alta este plasarea unei duze
într-o zonă suficient de fierbinte a echipamentului de producție. Injecția de săruri (în principal
CaCl2) reduce formarea criohidraților prin scăderea activității chimice a apei și prin scăderea
solubilității gazelor în apă.
Ultima alternativă este utilizată mai frecvent acum cu o trecere de la metanol la glicoli de
etilenă pentru motive de sănătate, siguranță și mediu (HSE). Efectul general al acestor inhibitori
este nu o eliminare totală a problemei, ci o deplasare a curbei de formare a criohidraților la
temperaturi mai scăzute, aparent în afara regimului de producție PT. Este posibil să se calculeze
această diagramă de fază de gaz/apă/metanol sau glicoli cu o precizie rezonabilă.
Dezavantajul major acestei tehnici de inhibare este cantitatea mare necesară de metanol sau
glicol. Acest lucru are impact atât costurile și logistice, deosebit de importante pentru puțuri și
conducte marine de operare.
Astfel de probleme au condus la căutarea inhibitorilor hidratați cinetic cu dozare mică, care
previn creșterea nucleelor de hidrați sau de a preveni aglomerarea nucleelor în cristale mari (numite
„inhibitori de prag pentru hidrați“).
Compușii au fost alcătuiți din săruri, în principal de amoniu cuaternar; polimerice n-vinil-2-
pirolidona au fost deosebit de eficaci.
Aditivul aici a fost o soluție bazată pe metanol din polimer n-vinil, n-metil-caprolactam
acetamidă covinyl ( „VIMA-VCAP“). În exemplul dat, rata dozei a fost scăzută (0,5 gal / D în 16 B
/ D a apei produse). Inhibitorii nepolimerici de criohidrați din gaze au fost testați cu succes câmp pe
o platformă offshore, conținând sonde de injecție gaz lift și au fost utilizate în conducte submarine
umed gaz lungi.
Un inhibitor care controlează formarea hidraților, în timpul pornirii, utilizează un sistem de
gel reticulat borat. Acest sistem de gel inhibat prezintă, în aparență, de asemenea, performanța
fracturare-fluid, care are eficiența egală cu cea a sistemelor convenționale borat cu gel.
Hidrații solizi sunt îndepărtați cu substanțe chimice și tehnologii utilizate pentru a inhiba
formarea de hidraților. Cea mai simplă metodă este, dacă este posibil, de a reduce presiunea de
deasupra dopului de hidrați, suficient de mult pentru a inversa reacția de echilibru. Adăugarea de
solvenți, cum ar fi alcoolii și glicolii, este cea mai comună tehnică (bine completările va oferi
adesea pentru o linie de metanol-injecție). Un exemplu este acela de îndepărtare a dopurilor de
hidrați cu spiralat-tuburi de spălare sau cu jet cu încălzire chimică.
60
Pentru evitarea formării hidraților este preferabilă îndepărtarea hidraților existenți. Din punct de
vedere economic, se referă la aspect și de siguranță. Pentru a realiza acest lucru, procesul de
formare a criohidraților poate fi atenuat în mai multe moduri:
• deshidratarea a gazului înainte de transport
• controlul presiunii și a temperaturii în timpul transportului
• utilizarea inhibitorilor hidratate termodinamice
• utilizarea inhibitorilor hidratate cinetice
• utilizarea anticorpilor anti-Aglomerant
Formarea hidraților este similară cu procesul de cristalizare. Există două etape principale:
nucleație a hidraților sau timpul de inducție: condițiile de temperatură și presiune sunt în zona de
stabilitate a hidraților, dar aici nici un hidrat nu se formează. Este o stare metastabilă, în cazul în
care starea de echilibru nu durează o lungă perioadă de timp. Efectul de memorie are impact asupra
timpului de inducție. Dacă s-au fost format și disociați hidrații sau dacă apa a fost sub formă de
gheață, timpul de inducție este redus. Dezvoltarea hidraților are loc prin formarea rapidă a acestora
și prin creșterea cu consumului de gaz prezent.

5.9. Automatizarea sondelor de gaze.


Generalităţi

Mecanizarea şi automatizarea unor operaţii şi procese în extracţia, tratarea şi transportul


ţiţeiului se impune din ce în ce mai mult datorită creşterii numărului de sonde, a producţiei de ţiţei
şi gaze, datorită creşterii .adâncimii sondelor care creează probleme tot mai complexe în creşterea
eficienţei exploatării instalaţiilor petroliere.
Mecanizarea lucrărilor de montaj, intervenţii, reparaţii şi transport în exploatarea sondelor s-
a realizat prin scule şi dispozitive de manevră, macarale şi automacarale de diferite construcţii,
săpătoare de şanţuri, buldozere, excavatoare, stivuitoare şi alte utilaje de construcţii-montaj şi
încărcare-descărcare.
în acest fel munca omului a fost uşurată şi înlocuită cu maşini, scule, mecanisme. Aceasta impune o
calificare tot mai ridicată a celor ce le exploatează.'
Automatizarea proceselor de producţie în extracţia, tratarea şi transportul ţiţeiului are
următoarele obiective:
— urmărirea mersului sondelor, prin transmiterea la un dispecer central a unor parametri (presiuni,
sarcini etc.), interpretarea lor ştiinţifică şi efectuarea comenzilor ce se impun;
— etalonarea automată a producţiei sondelor, cu efectuarea comenzilor de introducere sau scoatere
a sondelor din separatoarele de etalonare sau de total;
— semnalizarea la staţiile de dispecerat a avariilor la sonde, oprirea şi repunerea automată în
producţie ;
— determinarea procentului de impurităţi, reglarea proceselor de tratare şi controlul acestora ;
— dirijarea diferitelor calităţi de ţiţei sau gaze la diverşi destinatari cu manevrarea automată a
pompelor, robinetelor etc.;
— semnalizarea automată a avariilor pe conducte, oprirea şi remedierea lor ;
— măsurarea debitelor de fluide injectate şi înregistrarea volumului lor, distribuirea automată a
fluidelor de injecţie, semnalizarea avariilor.
Automatizarea sondelor de gaze se aplică, în prezent, în sondele din Transilvaina, prin cod
de impulsuri la Bazna şi prin cod de frecvenţă la Copşa-Mică. Se realizează măsurarea şi
semnalizarea presiunilor diferenţiale la punctul de dispecer, precum şi telecomanda robinetului
colţar de la sondă.
Măsurile ce trebuie luate pentru asigurarea securităţii muncii la sondei-: de gaze sînt
analoage cu măsurile corespunzătoare ce se iau la sondele în erupţie naturală sau erupţie artificială.
Se menţionează, în mod special, următoarele:
Gazele care intră în amestec cu aerul în proporţie de la 4 pînă la 15% formează un amestec
exploziv periculos. în consecinţă, trebuie evitate prevenite scăpările de gaze din conducte, robinete
61
şi alte echipamente in mediul înconjurător. Trebuie deci să se acorde o mare atenţie evitării
producerii de scântei. în consecinţă, nu trebuie montate lingă sonde nici aparate telefonice, nici
sonerii şi nici claxoane, iar becurile electrice trebuie prevăzute cu globuri de sticlă şi cu grătare de
sîrmă. Dacă o sondă de gaze nu este racordată la reţeaua electrică, trebuie folosite numai lămpi
electrice cu acumulator de tip minier.
Caloriferele sondelor pentru gaze trebuie aşezate la distanţele reglementare prescrise de
normele pentru prevenirea şi combaterea incendiilor.
La unele tipuri de separatoare se pot folosi drept supape de siguranţă-, plăci de tablă,
încastrate între două flanşe şi dimensionate astfel îneît să se spargă la depăşirea presiunii maxime de
regim.

Utilaje şl aparate folosite în automatizare


1. Staţii de dispecerat
Măsurarea parametrilor unui proces tehnologic în punctul în care se desfăşoară procesul, ca :
presiune, temperatură, debit se realizează cu ajutorul manometrelor, termometrelor, debitmetrelor
etc. Pentru a putea transmite şi urmări indicaţiile acestor aparate la distanţă se folosesc dispozitivele
numite traductoare, care transforma mărimile ce trebuie măsurate (presiune, temperatură) în alte
mărimi (intensitate, tensiune).
a. Traductoare. Există mai multe tipuri de traductoare.
Traductorul potenţiometrie, din figura următoare, este un traductor pentru transmiterea
presiunii. Acul indicator 3, care îşi schimbă poziţia în funcţie de presiune, glisează pe rezistenţa 2,
alimentată de o sursă de curent cu tensiunea TJ. între axul acului indicator şi borna «, există o
tensiune U'. Valoarea tensiunii U' depinde de poziţia acului, respectiv de mărimea presiunii şi se
transmite la punctul de dispecer unde se măsoară cu voltmetrul 6, când dispecerul închide contactul
5.

Traductorul inductiv constă dintr-o punte de fier care se apropie mult sau mai puţin de un
miez de fier, în funcţie de mărimea presiunii sau a altui parametru care se măsoară. Cu cit puntea de
fier se apropie mai mult de miezul de fier bobinat, cu atât creşte curentul de inducţie în bobină, care
se transmite la punctul de dispecer intr-un aparat de măsură.
Traductorul capacitiv se foloseşte pentru a măsura conţinutul în apă al ţiţeiului într-o
conductă şi constă, în mare, dintr-un condensator a cărui capacitate variază în funcţie de conţinutul
în apă al ţiţeiului.
Aparatele de măsură şi traductoarele care sunt montate în punctul unde se desfăşoară
procesul tehnologic se numesc aparate primare, iar aparatele corespunzătoare montate la punctul de
dispecer care indică valoarea parametrilor, se numesc aparate secundare. Aparatele secundare pot fi
62
voltmetre, ampermetre sau logometre. Un logometru este constituit din două bobine încrucişate,
cuplate : curentul care vine de la aparatul primar trece prin bobine, producînd un cuplu care
deplasează acul indicator al logometrului. Aparatele secundare pot fi ori aparate indicatoare, care
indică în fiecare moment valoarea parametrului măsurat prin poziţia pe un cadran a unui ac
indicator, ori aparate înregistratoare, care înscriu o diagramă a valorii şi variaţiei în timp a
parametrului măsurat.
Un sistem special de măsură se foloseşte la teledinamometrarea sondelor în pompaj. La sonda în
pompaj sunt montate două traductoare : un traductor potenţiometric de poziţie, care este montat la
centrul balansierului şi care redă mişcarea balansierului, respectiv a tijei polizate şi alt traductor,
montat pe tija polizată, care redă efortul din tijă. Traductorul de efort este magnetoelastic;
funcţionarea lui se bazează pe fenomenul că fierul îşi schimbă permeabilitatea magnetică în funcţie
de tracţiune, respectiv de deformarea elastică la care este supus. Curenţii electrici transmişi de
aceste două traductoare la punctul de dispecer se folosesc pentru a produce pe ecranul unui tub
catodic o diagramă luminoasă de aceeaşi formă cu diagramele obţinute la dinamometrarea sondelor
cu dinamometrele obişnuite.
b. Realizarea semnalizărilor. În figura ce urmează, este reprezentată schema unei instalaţii de
semnalizare la distanţă, în cazul când valoarea unui parametru măsurat depăşeşte limitele admisibile
(maximă şi minimă). Aparatul primar de măsură, de exemplu un manometru, are la capetele scalei
câte un contact electric: contactul de maxim 2 şi contactul de minim 3.
Când acul indicator 1 al aparatului de măsurare atinge unul din contactele 2, sau 3, se
închide un circuit electric care este alimentat de o sursă de curent continuu de 24 V prin
conductoarele 4. La punctul de dispecer este montat un semnal luminos (un bec electric cu capişon
roşu) 5 şi un semnal acustic o sonerie sau o sirenă) 6 ; ambele semnale fac parte din circuitul
electric şi intră în funcţiune când se închide circuitul.

Telesemnalizarea realizată prin. Schema din această figură este nediscriminată, pentru că la
punctul de dispecer se aprinde la atingerea limitei de maxim acelaşi bec ca şi la scăderea
parametrului la limita de minim. Dacă se duce de la aparatul primar la punctul de dispecer încă un
conductor (de la contactul 3) şi se montează încă un bec semnalizator, atunci se poate obţine o
telesemnalizare discriminată, adică la atingerea limitei de maxim se aprinde un bec, iar la atingerea
celei minime se aprinde celălalt bec.
c. Realizarea comenzilor. În extracţia şi transportul ţiţeiului şi a gazelor se foloseşte telecomanda
în primul rând pentru închiderea şi deschiderea robinetelor, precum şi pentru oprirea şi pornirea
motoarelor electrice.
Telecomanda robinetelor montate pe conducte se poate realiza hidraulic, pneumatic, electric,
electropneumatic.
Telecomanda hidraulică se realizează montând în prelungirea tijei robinetului un cilindru, în
care se mişcă un piston, a cărui tijă este cuplată direct eu tija robinetului. Dacă se dirijează în
cilindru un lichid comprimat deasupra pistonului, acesta se deplasează în jos, împinge tija şi pana
robinetului, închizîndu-1; dacă lichidul comprimat se dirijează sub piston, atunci robinetul se
deschide. Telecomanda hidraulică nu se aplică în schelele de petrol decât foarte rar.

63
Telecomanda pneumatică se aplică mai des şi este asemănătoare cu telecomanda hidraulică, numai
că în loc de lichid se foloseşte un gaz comprimat. Dirijarea gazelor deasupra pistonului sau sub
piston se poate face prin manipularea unui robinet cu trei căi de la punctul de dispecer.
Telecomanda electrică se realizează cu ajutorul unui motor electric, care învârteşte, prin intermediul
unui angrenaj — reductor de ture, tija robinetului. în schelele de petrol, telecomanda electrică
prezintă uneori pericol de incendiu. Întrucât telecomanda electrică are multe avantaje, se aplică în
cazul distanţelor mai mari între punctul de dispecer şi punctul de lucru.
Telecomanda electropneumatică (reprezentată în figura de mai jos). Conducta de ţiţei 11 se închide
sau se deschide cu ajutorul robinetului pneumatic 7, care primeşte gazele comprimate pentru
manevră din conducta 6. Dirijarea gazelor comprimate deasupra sau sub pistonul robinetului
pneumatic se face prin robinetul cu trei căi 4. Robinetul este acţionat de dispozitivul electric 5
(motor electric, electromagnet), când dispecerul închide, cu întrerupătorul 2, un circuit continuu 3
de 24 V, alimentat de sursa 1. în caz de defectare a robinetului pneumatic 7, se închid manual
robinetele izolatoare 8 şi, deschizându-se manual ventilul 9, ţiţeiul trece prin ocolitorul 10.

Telecomanda motoarelor electrice. Pornirea şi oprirea de la distanţă a motoarelor electrice se


realizează cu ajutorul unui contactor. Contactorul se compune dintr-un întrerupător, care este
acţionat de un electromagnet. În figura următoare, este reprezentată schema simplificată a
telecomenzii unui motor electric. Cu ajutorul întreruptorului 2, dispecerul închide un circuit electric
(alimentat de sursa I), care alimentează bobina electromagnetului 4 de la contactor :
electromagnetul atrage întrerupătorul 5 al contactorului; astfel se închide circuitul curentului de la
linia de forţă 6 şi se porneşte motorul electric 3. Dacă dispecerul întrerupe circuitul electric, atunci
dispare forţa de atracţie a electromagnetului 4 asupra întrerupătorului 5, iar acesta se poate deschide
prin forţa unui arc şi motorul electric 3 se opreşte.

d. Transmiterea parametrilor de la punctele de lucru la punctul de dispecer. Transmiterea


parametrilor proceselor tehnologice de la punctele de lucru la punctul de dispecer se poate realiza în
două feluri: prin conductoare sau fire electrice şi prin radio.
Transmisia prin fire se poate realiza în sistemul cu fire multe şi în sistemul cu fire puţine. În
sistemul cu fire multe, fiecare punct de lucru este înzestrat pentru fiecare parametru ce se măsoară
sau semnalizează, precum şi pentru fiecare comandă cu câte o pereche de fire. Deci dacă de la un
punct de dispecer se controlează mai multe puncte de lucru, se cere un număr mare \e fire sub formă
de cabluri multifilare.
64
Numărul de fire se poate reduce dacă pe acelaşi fir se transmit curenţi alternativi de
frecvenţe diferite sau curenţi decalaţi în fază. Astfel se ajunge la sistemul de transmisie cu fire
puţine. În figura ce urmează, este reprezentată transmisia cu fire prin selecţie ie frecvenţă pentru
patru puncte de lucru, de la fiecare punct transmiţându-i-se la punctul de dispecer o presiune, o
temperatură şi un debit. De la punctul de lucru 1, se transmit cei trei parametri cu un curent de
frecventă n1, de la punctul 2, cu frecvenţa n2, de la punctul 3, cu frecvenţa n3 - și de la punctul 4 cu
frecvenţa n4. în această schemă, numărul fibrelor s-a redus de la 12 la trei.
Suprapunându-se curenţii de diferite frecvenţe, se pot transmite pe acelaşi circuit mai multe
informaţii simultan. La sistemul cu fire puţine, cheltuielile de investiţie pentru conductorii ie curent
se micşorează, în schimb sistemul cu fire puţine cere mai multe aparate, ca filtre etc.

La transmisia prin radio, aparatele primare de la punctele de lucru modulează un


radioemiţător; semnalele acestuia sunt recepţionate de un aparat de radio care le transmite
aparatelor de măsură secundare. Transmisia prin radio se poate numi şi sistem de transmisie cu
selecţie de frecvenţă, însă fără fire. Deci transmisia prin radio nu necesită cheltuieli de investiţie
pentru conductoarele de curent, în schimb, cheltuieli relativ mari pentru aparatele de radio.
e. Alte aparate pentru instalaţiile de automatizare. Pe lingă aparatele primare şi secundare prin care
se modelează direct parametrii de măsurat la punctele de lucru şi la punctul de dispecer şi pe lingă
dispozitivele de telecomandă propriu-zisă, instalaţiile de automatizare mai cuprind şi un număr de
aparate auxiliare ca : relee, distribuitoare, stabilizatoare, redresoare şi generatoare de frecvenţă etc.
Releele sunt dispozitive prin care se amorsează la distanţă un anumit proces. în
automatizarea extracţiei şi a transportului ţiţeiului şi gazelor, releele se folosesc pentru a închide la
distanţă un circuit electric prin care se realizează o telemăsură sau telecomandă.
Cele mai folosite relee sunt releele electromagnetice. Releul din schema de mai jos, se compune
dintr-un magnet 1, cu un miez de fier 2, prevăzut cu bobina 3. Când se trimite prin bobină un curent
electric (legând-o cu conductoarele 0 la o sursă de curent), miezul 2 atrage ancora 4, care, la rândul
ei, produce atingerea contactelor 7; astfel se închide circuitul electric la capetele 8 şi se acţionează
aparatul din acest circuit (motor electric, aparat de măsură, bec electric etc.). În afară de releele
electromagnetice se mai folosesc relee de alte tipuri, ca : termorelee, relee bazate pe rezonanţă etc.

65
Releele se folosesc în cele mai diferite cazuri. Astfel, telecomanda motoarelor electrice de la
punctul de dispecer cu curentul din linia de forţă prezintă o serie de dezavantaje şi pericol de
incendiu. De aceea, pentru acţionarea întrerupătoarelor motoarelor se folosesc relee care sunt
acţionate prin curenţi slabi, de joasă tensiune. Releele se folosesc mult la punctul de dispecer,
pentru că permit realizarea celor mai diferite combinaţii a legăturilor la diversele aparate de măsură
şi semnalizare.
Distribuitoarele sunt dispozitive prin care se închide sau se deschide în mod automat un
circuit, Ia anumite intervale de timp; ele se folosesc, de exemplu, la pornirea şi oprirea unităţilor de
pompaj ale sondelor care se pompează cu pauze, pentru admiterea şi oprirea gazelor comprimaţi' la
sondele în erupţie artificială intermitentă etc. De asemenea, se folosesc distribuitoare pentru a
închide şi deschide pe rând mai multe circuite electrice, care cuprind mai multe puncte de lucru, la
care se măsoară pe rând parametrii proceselor tehnologice.
Stabilizatoarele. De multe ori tensiunea reţelelor electrice din schelele de petrol prezintă
variaţii mari, ducând la imprecizia măsurătorilor şi alte dezavantaje. în aceste cazuri se folosesc
stabilizatoare, prin care tensiunea curentului folosit la aparatele de automatizare se menţine la o
valoare aproape constantă.
Redresoarele sunt aparate care transformă curentul alternativ în curent continuu cu pulsaţii
de tensiune. Pentru redresarea curentului alternativ se folosesc tuburi electronice (lămpi redresoare)
sau elemente cu semiconductoare, seleniu sau germaniu, care nu lasă să treacă curentul electric
decât intr-o singură direcţie.
Generatoarele de frecvenţă sau oscilatoarele sunt aparate care sunt alimentate cu curent
continuu şi produc curenţi alternativi de anumite frecvenţe. Oscilatoarele se folosesc în special
pentru transmisia cu selecţie de frecvenţă; se folosesc în acest scop tuburi electronice combinate cu
condensatoare şi bobine de inductanţă.
Filtrele de frecvenţă sunt dispozitive care lasă să treacă prin ele numai un curent de o
anumită frecvenţă. Ele se folosesc la sistemul de transmisie cu fire puţine, montându-se la fiecare
punct de lucru câte un filtru de o anumită frecvenţă. La punctul de dispecer este montat un generator
de frecvenţe. Dispecerul, transmiţând de la generatorul de frecvenţă prin firul 6, un curent de
frecvenţă n2, acest curent trece numai la punctul de lucru 2, la care este montat un filtru ajustat
pentru frecvenţa n2 şi realizează măsurarea temperaturii; transmiţând un curent cu frecvenţa n3
dispecerul măsoară temperatura la punctul de lucru 3 etc. în mod similar se măsoară, prin firul 5,
presiunea şi prin firul 7 — debitul la punctele de lucru 1, 2, 3 şi 4. Trasformatoarele se folosesc
pentru transformarea energiei electrice de o anumită tensiune în energie de tensiune mai joasă sau
mai înaltă, după cum este cazul. Amplificatoarele sunt dispozitive care măresc energia curentului
transmis. Există amplificatoare cu tuburi electronice şi amplificatoare magnetice.

CAP. 6. Operaţii de stimulare a sondelor de gaze


6.1. Fisurarea hidraulică. Echipamente folosite la fisurarea hidraulică

În urma lucrărilor de forare, stratele productive nu mai au aceeași permeabilitate din cauza
precipitării sărurilor din fluidele de foraj cu
care se traversează aceste strate, a migrării
particulelor foarte fine în porii rocii colectoare,
a hidratării zonei din jurul găurii de sondă de
către filtratul din fluidul de foraj etc. Apare
fenomenul pelicular sau de skin effect (colorat
cu roșu în jurul găurii de sondă), fenomen care
dă informații cu privire la stabilirea gradului
Fig. Fisuri rezultate în urma operației de fisurare de depreciere a permeabilității formațiunii productive
raportată la permeabilitatea inițială a acesteia și cuantificată printr-un factor numit factor pelicular
care este adimensional (figura de mai sus), este dat de relația:

66
 k  rp 
s    
 kP  rs 
unde:
k – permeabilitatea inițială a stratului productiv
kp – permeabilitatea stratului productiv afectată de efectul pelicular
rp – raza afectată de efectul pelicular
rs – raza găurii de sondă.
Fisurarea stratelor productive este o metodă, larg răspândită, de stimulare a producției
zăcămintelor de hidrocarburi. Fisurarea hidraulică este operația ce se efectuează cu scopul creării
unor fisuri sau deschiderea și extinderea unor fisuri naturale deja existente în jurul găurii de sondă,
prin pomparea în stratul productiv, de la suprafață a unui fluid cu presiune ridicată, a cărei valoare
depășește rezistența mecanică a rocilor, care formează matricea acestora, cu scopul măriri secțiunii
de curgere a amestecului din strat în gaura de sondă.
Stratul supus fisurării hidraulice cedează pe planurile de minimă rezistență, creându-se
canale de comunicare, iar scopul este de a realiza o mărire a afluxului de fluide cantonate în stratul
productiv din jurul găurii de sondă, pe o anumită rază echivalentă și cu raza fisurilor create (figura
alăturată).
Prin fisurare hidraulică, se urmărește creșterea
productivității sondei prin schimbarea din regimul de curgere
radial în unul liniar. În cazul fisurării carbonaților și gresiilor,
se folosesc acizi, iar în cazul carbonaților și gresiilor se
folosește materialul de susținere a fisurilor. Metoda se aplică,
cu bune rezultate, în cazul zăcămintelor cu rezerve relativ
mari de hidrocarburi, atunci când presiunea este suficient de
mare, permeabilitatea este de până la 10 mD, contactele apă-
țiței și țiței-gaze nu sunt apropiate și stratele au rocile
colector relativ bine cimentate, iar criteriile care stau la baza
Fig. Tipuri de fisuri alegerii unei sonde pentru operația de fisurare hidraulică sunt:
permeabilitatea formațiunii productive, compoziția și gradul de consolidare, grosimea, gradul ei de
izolare, performanțele echipamentului de adâncime și de suprafață, istoricul privind producția
sondei respective și distribuția fluidelor din zăcământ.
Prin mărirea fisurilor existente și formarea a altor noi, au
loc schimbări atât în sistemul de curgere prin modificarea
distribuțiilor liniilor de curent, cât și în alura curbei de variație a
presiunii din jurul găurii de sondă. Schematizată, distrubuția
fisurilor arată ca în figura din dreapta.
Se observă că în jurul găurii de sondă, se poate forma o fisură
simplă, una complexă, una complexă cu microfisuri și o rețea de
fisuri complexe cu microfisuri. Datorită stratificărilor multiple,
apar pereți de separare, care ajută la formarea de fisuri ca urmare a
creșterii la început a presiunii injecției fluidului de fisurare, după Fig. Fisuri și planuri de stratificație
care această presiune scade, provocând pătrunderea fluidului în zona fisurată. S-a constatat că
fisurile complexe sunt mai scurte și mai răspândite decât fisurile propriu-zise, dar atât lungimea cât
și înălțimea lor sunt mai reduse.
Ca urmare a gradului complexitate a propagării fisurilor, devine evident faptul că
mecanismul de dezvoltare pe înălțime a fisurilor într-un bazin complex sedimentar este afectat de
structura rocii și de fisurile naturale, ambele influențate de modul de stratificare cât și de gradul lui
de omogenitate. În cazul sondelor orizontale, forma fisurilor rezultate în urma unei operații de
fisurare hidraulică, arată ca în figura următoare:

67
Fig. Fisuri rezultate în urma fisurării (fracturării) hidraulice la o sondă orizontală
Aceste tratamente se aplică în următoarele cazuri:
• la sonde de țiței în stratele alcătuite din roci consolidate (conglomerate, gresii, calcare,
dolomite) cu permeabilitate mică
• la sondele de injecție, pentru mărirea receptivității stratelor productive
• pentru reușita cimentării stratelor acvifere.
Există patru metode de fisurare și anume:
a) fisurarea hidraulică care folosește următoarele tipuri de fluide de fisurare:
• fluide pe bază de apă (apă, fluide liniare (nereticulate), fluide reticulate, fluide
viscoelastice pe bază de gel și surfactanți). Aceste fluide au viscozittatea adecvată și nu
realizează forțe mari de frecare, în timpul fisurării. În cazul folosirii gelurilor, acestea
trebuie să aibă o viscozitate relativ ridicată, capacitate mare de transport a materialului
de susținere a fisurilor și nu produc pierderi de presiune datorate forțelor de frecare.
• fluide pe bază de spumă (spume pe bază de apă, acizi, sau alcooli, dispersii lichid-gaz
pe bază de azot sau CO2)
• fluide pe bază de produse petroliere (fluide liniare (nereticulate), fluide reticulate,
emulsii de tipul apă în ulei), care sunt compatibile cu fliuidele din zăcământ
• fluide pe bază de acizi (fluide liniare (nereticulate), fluide cu structură reticulară,
emulsii pe bază de produse petroliere). Acestea au viscozitate redusă și, totuși,
instabilitate la temperaturi ridicate
• fluide pe bază de alcooli (fluide pe bază de metanol sau pe bază de metanol și apă)
• fluide pe bază de emulsii (emulsii de tipul apă în ulei, pe bază de CO 2 și metanol etc).
Au o bună viscozitate, pierderi mici de fluid și o bună curățare a zonei de fisurare
• fluide criogenice (fluide pe bază de gaze lichefiate CO2, N2 și He)
b) fisurarea pneumatică care folosește drept fluid de fisurare un gaz și se aplică în cazul
stratelor productive cu grosimi mici
c) fisurare cu încărcare dinamică:
• fisurare electrică
• fisurare folosind materialele explozive
d) alte metode de fisurare:
• fisurare termică (criogenică)
• fisurare în urmă forării mecanice a formațiunilor marnoase
• metoda metanogenezei bacteriale
• metoda încălzirii rocii stratului productiv
Fluidele de fisurare sunt constituite din fluidul de bază, inhibitorii de coroziune, substanțele
tensioactive care au rolul de micșorare a viscozității și materialul de susținere a fisurilor. Stabilitatea
sistemelor de fluide prezentate mai sus este realizată prin adăugarea unui emulgator, cu rolul de
spargere a emulsiei la intrarea în stratul productiv. Dacă faza dispersă este un gaz, atunci aceasta va
ocupa 60-80% din volumul de fluid, iar faza dispersată 20-40%. Din punctul de vedere al
compoziției, fluidele de fisurare sunt:
• neutre (apa și țițeiul se găsesc sub formă de emulsii sau geluri)

68
• acide (obținute în urma gelificării sau emulsionării acizilor organici sau anorganici) pentru
tratamente de fisurare acidă.
Rolul fluidelor de fisurare este de a transmite presiunea necesară asupra stratului productiv care
urmează a fi supus fisurării și de a transporta agentul de susținere a fisurilor.
Un fluid de fisurare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• să nu formeze emulsii în stratul supus fisurării
• să nu reacționeze cu mineralele din rocile colectoare sau cu fluidele cu care sunt saturate
aceste roci, din care să rezulte compuși insolubili;
• să aibă o viscozitate adecvată pentru a transporta materialul pentru susținerea fisurii în strat
• să aibă o rezistență mare la pătrunderea în roca colectoare pentru se realiza presiunea de
fisurare necesară, deci o rezistență ridicată la compresiune
• să aibă o stabilitate bună la variații de temperatură și presiune
• să ofere posibilitatea de îndepărtare din strat fără dificultăți prin transformarea în produși
solubili, după terminarea operației
• să fie accesibile și ușor de procurat.
Proprietățile fluidelor de fisurare mai importante sunt viscozitatea și filtrația, deoarece fluidele
cu viscozitate mare au o capacitate bună de transport și de menținere în suspensie a materialului de
susținere și nu necesită debite mari de pompare. Totuși, alte caracteristici de care trebuie să se țină
cont sunt: compatibilitatea cu fluidele din zăcământ, pierderile mici datorate frecărilor, îndepărtarea
cu ușurință a acestuia din formație după terminarea operației de fisurare, comportamentul stabil în
condiții de zăcământ, disponibilitatea și siguranța în exploatare. Dezavantajul constă în aplicarea
unor presiuni mari de pompare, deoarece pierderile de presiune prin frecare prin țevile de extracție
sunt mari, iar fluidele mai viscoase se elimină mai greu din formațiunea productivă, fiind necesare
căderi mari de presiune între strat și gaura de sondă.
Materialele de susținere a fisurilor sunt introduse în gaura de sondă odată cu fluidul de
fisurare pentru a ocupa locul fisurilor lărgite și pe cel al fisurilor nou create cu scopul ca acestea să
nu revină la volumul inițial. Alegerea acestor materiale și dimensiunea granulelor acestora
constituie un factor de mare importanță în ceea ce privește conductivitatea fisurilor și penetrarea
acestora în fisurile stratului productiv, iar ca materiale de susținere se folosesc:
nisipurile și nisipurile acoperite cu rășini, materialele de susținere cu rezistență mecanică
intermediară, bauxită sinterizată, materialele pe baza de zirconiu etc. Proprietățile acestora sunt:
• densitatea efectivă și absolută
• distribuția granulometrică
• rotunjimea și sfericitatea
• solubilitatea în acizi
• turbiditatea
• rezistența mecanică la strivire
• dispunerea materialului de susținere
• conductivitatea.
La proiectarea unei operații de fisurare hidraulică, sunt necesare următoarele date:
permeabilitatea și porozitatea rocii colectoare ce urmează a fi fisurată, presiunea și temperatura de
zăcământ, rația lui Poisson, adâncimea și litologia formației, saturația în apă, grosimea stratului
productiv, modul de echipare a găurii de sondă, fluidele de fisurare (fluidul propriu-zis, solventul
etc) și materialele de susținere a fisurilor. Ca dificutultăți, se întâlnesc:
• înțelegerea mecanismelor de fisurare a rocilor colectoare,
• dificultatea în prezicere și cuantificare a fisurilor permeabile înainte de începerea forajului
• stabilirea cu acuratețe și precizie a geometriei fisurilor (mărime sau extindere, poziție sau
grosime)
Pentru determinarea numărului de agregate, trebuie parcurse următoarele etape:
1. se calculează presiunea de tratare conform relației lui Crittendon:
ptr = k · plit,
69
unde
plit = H · ρrmed · g,
în care:
k – coeficientul lui Crittendon
plit – presiunea litostatică
H – adâncimea de fisurare
ρrmed – densitatea medie a rocilor
g – accelerația gravitațională
2. se stabilește densitatea amestecului de fluid de fisurare (fluidul de bază, aditivii și materialul
de susținere a fisurilor):
ρam = Gam/Vam
unde:
Gam – greutatea amestecului de fluid de fisurare
Vam – volumul amestecului
Pentru a stabili cantitatea de nisip ce se adaugă la 1 m3 de fluid de fisurare propriu-zis, se
determină volumul fisurii și cantitatea totală de material de susținere a fisurii, astfel:
Se ia în considerare o fisură verticală și se determină:
- volumul fisurii verticale:
Vfis = 2 · L · h · w
în care:
L – lungimea fisurii
h – înălțimea fisurii
w – grosimea fisurii
- cantitatea de material de susținere necesar umplerii fisurii:
Gmsf = (1- mmsf) · Vfis · ρmsf
unde:
ρmsf – densitatea materialului de susținere ce va umple fisura
mmsf – coeficientul de porozitate al matertialului din fisură
- cantitatea de material de susținere ce revine unui m3 fluid de fisurare:

Gmsf
Gmsf 
V flfis
Gmsf – cantitatea de material de sustinere necesar umplerii fisurii, în kg/m3
Vflfis – volumul fluidului de fisurare, în m3
- densitatea amestecului pompat prin interiorul țevilor de extracție:
 gel  1  Gmsf

 am  
Gmsf
1
 msf
3. se determină pierderile de presiune prin țevile de extracție în timpul pompării amestecului
de fluid de fisurare:
v2 H
p fr    am
2 di
în care:
λ – coeficient de frecare
di – diametrul interior al țevilor de extracție
4. se calculează presiunea hidrostatică:
ph = H · ρam · g
5. se calculează presiunea de pompare la suprafață:
pp = ptr + pfr – ph
6. se determină numărul de agregate de fisurare:

70
qinj
na  2
qagr
unde:
qinj – debitul de injecție a fluidului de fisurare
qagr – debitul de pompare a unui agregat.
Pregătirea operației de fisurare hidraulică
Ca operația de fisurare hidraulică să dea rezultate foarte bune, trebuie avuți în vedere două
categorii de factori și anume:
• factori naturali (existența fisurilor, starea de compresiune la care este supusă roca
colectoare)
• factori externi (calitatea fluidului de fisurare, a materialului de susținere a fisurilor,
performanțele echipamentului de adâncime și ale celui de fisurare)
Un alt aspect care trebuie avut în vedere este modul în care este pregătită gaura de sondă, care
constă în:
- desfundarea intervalului perforat, prin circulație
- verificarea coloanei de exploatare, prin șablonare
- introducerea țevilor de extracție cu sau fără pacher
- fixarea acestora cu 5 - 10 m deasupra intervalului ce urmează a fi fisurat
- determinarea receptiviății stratului productiv, prin pomparea unui pachet de 10 – 15 m3 de
țiței sau apă, cu scopul obținerii de date referitoare la presiunea de fisurare.
6.1.1. Metode de fisurare hiodraulică
Fisurarea hidraulică simplă
Metoda constă în extinderea unei fisuri deja existente sau crearea uneia noi, prin injecția sub
presiune a unui fluid de fisurare. La început, fluidul de fisurare pătrunde în fisura deja existentă
extinzând-o, după care, în funcție de presiunea, debitul și ritmul de pompare, se deschide
următoarea fisură, mărindu-i-se volumul. Dispunerea agregatelor și echipamentelor folosite la
fisurarea hidraulică este redată în figura de mai jos:

Fig. Schema unei operații de fisurare (fracturare) hidraulică


Odată cu creșterea presiunii, se crează fisuri noi. Etapele unei operații de fisurare simplă sunt
următoarele:

71
1. verificarea coloanei de explpoatare și a filtrului, curățirea dsechiderii filtrului și a
perforaturilor
2. fixarea țevilor de extracție la baza deschiderilor filtrului sau când țevile de extracție sunt
echipate cu un pacher, acestea se fixează cu ajutorul pacherului, cu circa 10-15 m deasupra
deschiderilor
3. pomparea în strat a unui pachet de țiței sau apă (10-15 m3), în vederea determinării
receptivității stratului productiv și cu scopul stabilirii presiunii de fisurare
4. continuarea pompării cu debit maxim a fluidului de fisurare și a celui de transport al
materialului de susținere a fisurilor, pentru umplerea acestora.
5. pomparea unui dop tampon de petrol (apă) de circa 10-15 m3, între fluidul cu materialul de
susținere a fisurilor și agenții degelificatori
6. pomparea agenților degelificatori, care au rolul de spargere a gelului
7. pomparea în strat a unui pachet de țiței sau apă, egal cu volumul din spațiul dintre coloană și
cel al țevilor de extracție, pentru ca agenții degelificatori să poată pătrunde în strat
8. repunerea în producție a sondei, după un interval de timp de 24-36 ore, necesar desfășurării
reacției dintre agenții degelificatori și fluidul de fisurare.
Pomparea fluidelor de fisurare și a celor cu materialul de susținere a fisurilor se va face fără
întreruperi, deoarece poate apărea pericolul de depunere de dopuri de nisip, care ar putea să facă
imposibilă continuarea operației de fisurare hidraulică, iar amestecul să fie cât mai omogen.
Fisurarea hidraulică multiplă
Atunci când formațiunile productive sunt alcătuite din straturi cu grosimi mari, cu intercalații cu
zone cu permeabilități diferite, fluidul de fisurare intră, preferențial, în zonele de minimă rezistență,
iar cele cu permeabilități mai reduse rămân fisurate inomplet sau nefisurate. Pentru înlăturarea
acestui efect nedorit, se procedează la fisurarea în etape succesive și anume:
• se pompează, la presiune constantă, o anumită cantitate de fluid de fisurare, care va pătrunde
în zonele cele mai permeabile ale stratului
• se introduc bilele de cauciuc sau de material plastic, pentru astuparea perforaturilor prin
care a trecut fluidul de fisurare
• se reia pomparea cu fluid, la o presiune superioară celei precedente, făcând ca fluidul să
pătrundă în porțiunile cu permeabilitatea mai scăzută, după care se astupă fisurile nou create
prin care a fost injectat fluidul de fisurare.
Metoda se repetă până când se consideră că au fost fisurate toate zonele stratului productiv, dar
la presiuni mai mari. Această metodă constă în pomparea alternativă a fluidului de fisurare cu
materialul de susținere a fisurilor și a materialului de blocare temporară a fisurilor (naftalină,
colofoniu, var, bile de cauciuc etc) și dă rezultate bune în cazul stratelor productive cu grosimi mari
și în cazul formațiunilor cu intercalații de roci plastice (argile, marne, șisturi argiloase etc).
Blocarea temporară a fisurilor se poate realiza în strat (la intrarea în fisuri) sau în perforaturi
(filtre), în dreptul fisurilor. În primul caz, ca agent de blocare se poate folosi naftalina (cu diametre
cuprinse între 0,5 și 5 mm), formând un pod la intrarea în fisuri, care este solubilă în petrol, dar care
este în stare solidă până la 800C.
Etapele unei astfel de operații de fisurare, ce trebuie parcurse sunt:
• fixarea pacherului, deasupra formațiunii productive și pomparea fluidului de fisurare prin
interiorul țevilor de extracție, realizând prima fisură. Operația decurge ca și în cazul
fisurării simple, cu deosebirea că nu se mai pompează gelificatorii
• continuarea pompării fluidului de fisurare și a materialului de blocare temporară a fisurilor
care, mai întâi, astupă prima fisură
• mărirea presiunii de pompare a fluidului de fisurare, până la crearea unei noi fisuri în
intervlul liber de strat
• pomparea fluidului cu materialul de blocare temporară a celei de a doua fisuri
• repetarea operațiilor descrise anterior, dar introducând fluidul la presiuni mai mari, pentru a
se forma succesiv fisuri simple sau chiar fisuri verticale.

72
• după operația de formare a fisurilor, se introduce un agent de dizolvare a materialului de
blocare temporară a fisurilor (petrol lampant încălzit la 50 0C dacă se folosește naftalina ca
material de blocare temporară), având volumul de 10 ori mai mare decât cel al naftalinei
• pomparea agentului de degelificare, pentru spargerea gelului
• punerea în producție a sondei, după o pauză de 24-36 ore.
Atunci când sonda este tubată, cimentată și perforată în dreptul stratului productiv, blocarea
temporară poate fi realizată cu bile de cauciuc având diametrul de circa 22 mm. După ce se
efectuează prima fisurare, bilele de cauciuc sunt introduse în fluidul pompat, care pătrunde în gaura
de sondă, iar acestea sunt oprite în dreptul fisurilor create anterior.
Fluidul de fisurare este pompat, în continuare, pentru a deschide fisuri noi, deoarece cele deja
formate sunt blocate cu aceste bile, care sunt menținute blocate în dreptul perforaturilor cât timp
există o presiune diferențială (între 7 și 35 at), la nivelul perforaturilor, între presiunea din coloană
și cea a fluidelor din strat. După îndepărtarea acesteia, bilele cad la talpa sondei.
Fisurarea selectivă cu pacher
Pentru a limita formarea fisurilor pe un anumit interval al stratului productiv, unde se consideră
că poate fi mai bine exploatat, sau în cazul formațiunilor productive cu intercalații impermeabile, se
folosește metoda fisurării selective cu pacher. Fisurarea formațiunilor separate, printr-un pacher, se
poate face simultan sau succesiv. Porțiunea inferioară se fisurează prin pomparea prin țevile de
extracție a fluidului de fisurare, a materialului de siusținere a fisurilor și a agentului de degelificare,
iar cea superioară prin pomparea, prin spațiul inelar dintre țevile de extracție și coloana de
exploatare, respectând aceiași pași. Etapele executării unei astfel de operații sunt următoarele:
• se introduce fluidul de fisurare, prin interiorul țevilor de extracție, pentru realizarea fisurilor
din porțiunea inferioară
• se pompează fluidul cu materialul de susținere a fisurilor, cu scopul umplerii fisurilor nou
create
• se pompează agentul de degelificare
• se pune în producție porțiunea inferioară a formațiunii, prin țevile de extracție
• se pompează fluidul de fisurare, prin spațiul inelar dintre interiorul coloanei de exploatare și
exteriorul țevilor de extracție, pentru realizarea fisurilor din porțiunea superioară
• se pompează, prin același spațiu, fluidul cu materialul de susținere a fisurilor, cu scopul
umplerii fisurilor nou create
• se continuă cu pomparea agentului de degelificare
• se dezarmează pacherul, se ridică deasupra stratului, se armează și se pune în producție și
porțiunea inferioară.
Pentru evitarea depunerilor de nisip care pot împiedica extragerea pacherului, se montează
deasupra acestuia un dispozitiv de spălare. După pomparea fluidului de fisurare, se lansează bila în
interiorul țevilor de extracție, care se așează pe scaun practicat în bucșa dispozitivului. Ca urmare a
presiunii exercitate de țiței, se produce forfecarea știfturilor, bucșa se deplasează în jos, eliberând
găurile de circulație, princare circulă țițeiul pompat eliminându-se, astfel, nisipul depus.

6.2. Alte metode de intensificare a afluxului de fluide din strat în gaura da sondă

Prin metode de mărire a productivității sondelor (de intensificare a afluxului de fluide) se


întelege efectuarea unor operații la sondele de extracție, în scopul anulării sau reducerii la minim a
rezistențelor, care împiedică curgerea fluidelor din strat în sondă. Metodele de mărire a
productivității sondelor numite și metode de stimulare se pot grupa în funcție de:

• raza de acțiune asupra mediului poros permeabil


• efectul pe care îl produc asupra caracteristicilor fizice ale sistemului rocă–fluide.
1. Metode de intensificare a afluxului de fluide dupa raza de acțiune:

73
a) procedee cu rază mică de acțiune

b) procedee cu rază mare de acțiune.

a. Procedee de stimulare cu rază mică de acțiune

• Procedeele bazate pe utilizarea unor substanțe explozive sunt: reperforarea cu perforatorul


cu gloanțe sau cu perforatorul cu jet exploziv, perforarea cu proiectile explozive sau
torpilarea stratelor.
• Procedeele bazate pe curățirea găurii de sondă și a zonei perforaturilor
• tratamente cu substanțe tensioactive

• băi acide.

Utilizarea soluțiilor tensioactive se aplică pentru spălarea sondelor sau pentru introducerea în strat
pe raze mici, care permite dispersarea și curățirea particulelor solide, depuse pe pereții sondei sau în
strat, din fluidele de foraj. De asemenea, permite eliminarea blocajelor cu apa provenită din filtratul
fluidului de foraj, sau din zăcământ, precum și a blocajelor create de emulsiile apă – țiței.

Utilizarea băilor acide permite eliminarea blocajelor cu fluide de foraj la sondele noi sau ieșite din
reparații capitale sau a blocajelor datorate sărurilor depuse din apa de zăcământ, în decursul
exploatării sondelor vechi.

• Procedee termice – bazate pe creșterea temperaturii în gaura de sondă și într-o zonă


adiacentă din stratul productiv.
Încălzirea zonei perforaturilor sondei se realizează prin diferite metode ca:

- circulația de fluide fierbinți în sondă

- utilizarea unor procese termochimice

- utilizarea unor procese termoelectrice.

De obicei, aceste procedee termice se efectuează pe durate relativ scurte (câteva ore),
obținându-se lichefierea depunerilor solide de hidrocarburi din dreptul perforaturilor sondei
(parafine, ceruri, asfaltene), care sunt apoi eliminate prin repunerea sondei în producție.

Tratarea termochimică se bazează pe dezvoltarea de caldură la talpa sondei printr-o reacție chimică
ce are loc între soluția acidă de 15% HCl și magneziu. Acest reactiv este utilizat sub formă de bare
introduse într-un dispozitiv special ce se aduce în dreptul stratului productiv cu țevile de extracție.

Tratarea termoelectrică constă în utilizarea unor încălzitoare electrice, ce folosesc un sistem de


rezistențe electrice montate într-un tub, care se fixează la șiul țevilor de extracție, alimentate cu
energie electrică de la suprafață.

b. Procedee de stimulare cu rază mare de acțiune

• Procedee bazate pe acidizarea stratelor productive. Aceste procedee de tratare chimică


constau în introducerea în strat a unor acizi cum sunt: acidul clorhidric (HCl), acidul
fluorhidric (HF) și diferiți acizi organici (sub forma de soluții) alesi în funcție de compoziția
chimico – mineralogică a rocilor colectoare. Pomparea soluțiilor acide în strat se face cu o

74
presiune mai mică decât presiunea de fisurare și se obține curățirea și lărgirea canalelor de
curgere din zona de strat din jurul sondei.
• Procedeele bazate pe fisurarea hidraulică a stratelor productive se aplică la zăcămintele
constituite din roci consolidate, compacte cu permeabilitate scazută.
Fisurarea hidraulică constă în pomparea în sondă a unui lichid cu o presiune mare, care să
învingă rezistența rocilor din stratul productiv, care permite crearea unor fisuri la nivelul acestui
strat ce pot ramâne deschise prin introducerea în lichidul de fisurare a unui material de susținere
(nisip de cuarț, coji de nucă, bile de sticlă etc) putându-se îmbunătăți, substanțial, comunicația
hidrodinamică în zona necontaminată a stratului–sondă.

• Procedeele termice bazate pe creșterea temperaturii în zona de strat din jurul găurii de sondă
se aplică la zăcămintele cu țiței viscos sau cu conținut mare de parafină. Se poate utiliza
caldura degajată de reactia acidului clorhidric 15%, cu magneziu sub formă de bare
introduse într-un dispozitiv și pomparea, în continuare, în strat a acidului încălzit (acidizare
termochimică), fie introducerea, periodică, în strat a unei cantități limitate de abur (injecția
ciclică de abur), sau realizarea unui front circular de ardere subterană în jurul sondei
productive și întreținerea acestuia un timp determinat (combustia subterană de scurtă
durată).
2. Metode de stimulare după efectul produs asupra caracteristicilor fizice ale sistemului rocă –
fluide:

A. Metode de tratare cu efect asupra rocii colectoare și asupra unor materiale depuse în canalele de
curgere. Din această grupă de metode de tratare, se pot enumera:

• tratamente chimice (acidizări)

• tratamente prin crearea unor canale de pătrundere în strat (perforarea cu jet abraziv)

• tratamente prin aplicarea de șocuri asupra formațiunii productive

• torpilarea stratelor

• fisurarea hidraulică.

B. Metode de tratare cu efect asupra sistemului rocă–fluide conținute și asupra depunerilor din
rețeaua de canale de curgere din strat.

B1. Metodele de tratare fizico–chimică sunt:

• tratamente cu substanțe tensioactive

• tratamente cu agenți de dizolvare.

B2. Metode de tratare termică:

• tratamente bazate pe utilizarea unei surse de căldură în dreptul stratului productiv

• tratamente bazate pe injecția unui agent termic în strat (apă caldă, abur).

6.2.1. Acidizarea stratelor productive. Prezentare generală

Acidizarea matricei rocii colectoare este definită ca operația de injectare a unei


soluții acide în stratul degradat (contaminat), la o presiune mai mică decât presiunea de fisurare a
75
rocilor colectoare. Rolul soluției acide
este acela de a dizolva produsele solide
de invazie sau de precipitare, depuse în
sistemul poros al rocii (particule solide
din fluidul de foraj sau din pasta de
ciment, particule fine de nisip sau de
argile sau săruri) și de a lărgi canalele
de curgere existente sau de a crea altele
noi, prin dizolvarea unor minerale din
rocile colectoare.
Compatibilitatea fluidului de tratare Fig. Canale de comunicație rezultate în urma acidizării
cu roca și fluidele conținute de aceasta este un factor important în realizarea unui tratament de
stimulare eficient (figura din dreapt). Sensibilitatea rocii la acțiunea fluidului de tratare este
determinată de compoziția chimică și constituția petrografică a acesteia. Acidizarea se aplică în
formațiunile cu permeabilitate de la valori medii până la valori mari, alcătuite din calcare, dolomite,
gresii cu conținut de carbonați peste 20% sau nisipuri consolidate al căror ciment este constituit din
carbonați de calciu sau magneziu. Stimularea stratelor prin acidizare se poate realiza:
• anularea efectului pelicular rezultat din depunerea turtei din fluidele de foraj, din depunerea
de săruri sau a crustelor de ciment de pe pereții găurii de sondă în dreptul stratului productiv
• lărgirea și extinderea canalelor de curgere existente
• formarea de noi canale de curgere în stratele productive, care asigură o curgere mai
activă a fluidelor din strat în sondă
• mărirea diametrului găurii de sondă, când stratul productiv este netubat
Pentru tratarea chimică a rocilor colectoare carbonatice, se utilizează, frecvent, soluții de acid
clorhidric (în mod obișnuit 12%, 15% sau 28% HCl). Acidizarea se efectuează în mod diferit de la
un zăcământ la altul și chiar de la o sondă la alta din cauza:
• diversității litologice a zăcămintelor
• proprietăților fizice diferite ale zăcămintelor (presiune și temperatură)
• compoziției chimico-mineralogice și distribuției variate a mineralelor în rocile colectoare
• anizotropiei permeabilității rocii magazin
• naturii și compoziției fluidelor acumulate în porii rocilor.
Fluidele folosite la operațiile de acidizare
Soluțiile acide și neacide
Pentru stimularea prin acidizare a rocilor carbonatice se folosesc soluții de acid clorhidric,
acid acetic sau amestecuri acide: acid clorhidric și acizi organici, acid clorhidric și alcooli, acid
clorhidric și tenside. În funcție de natura blocajului creat la nivelul formațiunilor productive pot fi
folosite diferite soluții acide sau solvenți și dezemulsionanți.
Pentru tratarea prin acidizare a rocilor carbonatice, în funcție de compoziția mineralogică a
acestora, de distribuția mineralelor în rocă, de proporția mineralelor carbonatice, de natura
depunerilor din porii rocilor și de temperatură, în afara acidului clorhidric de concentrații diferite,
între 8%-15% HCl, sau 28% HCl se pot folosi și alte sisteme acide.
Aditivii
Soluțiile acide ce urmează a fi injectate în stratul productiv, în afară de acizii necesari
(clorhidric, fluorhidric, acetic etc) mai conțin diferiți aditivi cum ar fi: inhibitori de coroziune,
stabilizatori pentru controlul metalului, stabilizatori ai argilei, intârzietori de reacție, intensificatori,
solvenți, alcooli, agenți termici, gaze energizante care au rolul de a anihila efectele negative ale
solutților acide din sondă și strat.
Inhibitorii de corosiune
Scopul inhibitorilor de corosiune este să prevină sau să reducă reacțiile de coroziune a
materialului metalic prin care circulă soluția acidă.

76
Inhibitorii de coroziune românești pentru combaterea coroziunii acide sunt formaldehida
CH2O (aldehida formică), ACOR-21, ACOR-22, ACOR-42, CORED-22, CORED-95,
COSINTAM-86 etc.
Stabilizatorii (sechestranții)
Rolul stabilizatorilor este acela de a împiedica depunerea unor compuși ai fierului și
aluminiului (hidroxizi) care precipită sub forma unui sediment voluminos și de a menține pH-ul
soluției acide consumate între 4-4,5. Tipurile de stabilizatori folosiți sunt:
• acid acetic, în proporție de 0,8-3% din volumul soluției de tratare, eficient până la
temperatura de 700C;
• acid citric în cantitate de 20 kg/m3 soluție 15% HCl, eficient până la temperatura de 900C;
• amestec de acid citric (6 kg/m3) și acid acetic (11 kg/m3), foarte eficient până la temperatura
de 650C;
• acid gluconic în cantitate de 42 kg/m3 soluție 15% HCl, eficient până la temperatura de
650C, cost ridicat;
• acid lactic în cantitate de 23 kg/m3 soluție 15% HCl, eficiență moderată la temperatura de
400C;
• acid etilendiaminotetraacetic în cantitate de 36 kg/m3, eficient la temperatura de 900C, cost
ridicat;
• acid nitriloacetic (NTA) în cantitate de 23 kg/m3 soluție 15% HCl, temperatura de 900C, cost
ridicat.
Stabilizatori pentru argile sunt substanțe tensioactive capabile să fixeze și să protejeze mineralele
argiloase sau să crească viteza de curgere a fluidului necesară să antreneze particulele de argilă.
Frecvent, sunt utilizate următoarele cloruri: clorura de amoniu NH 4Cl, clorura de potasiu
KCl, clorura de calciu CaCl2, clorura da alumuniu AlCl3. NaCl evită hidratarea argilelor numai la
concentrație mai mare de 15%.
Intensificatorii (dezemulsionanții)
Sunt substante tensioactive, care se adaugă în soluția acidă în proporție de 0,5 – 1% (uneori
2 – 3%) din volumul acesteia cu scopul:
• de a micșora tensiunea superficială
• de a asigura o pătrundere mai ușoară a soluției acide în canalele fine ale stratului productiv.
Substanțele tensioactive cu rol de intensificatori pot fi:
• de tip anionic (alchilarilsulfonat) D5, RAG-27
• de tip neionic (alchili, fenoli polietixilati, acizi grași etoxilați E-96, S2-350, STN-7
• de tip cationic (amine organice).
Întârzietorii de reacție
Scopul întârzietorilor de reacție este de încetinire a reacției soluției acide cu roca, astfel ca
acidul neconsumat să pătrundă, pe o distanță mai mare, în stratul productiv.
Tipurile de întârzietori de reacție sunt:
• surfactanții anionici de tip alchilarilsulfonați
• surfactanții cationici care au și proprietăți de inhibitori de coroziune
• surfactanții neionici.
Alcoolii sunt fluide cu tensiune superficială scazută datorită proprietăților de vaporizare rapidă.
Rolul alcoolilor este de a recupera, integral, fluidele uzate și de a îmbunătăți permeabilitatea
față de gaze prin reducerea saturației în apă.
Tipurile de alcooli utilizați în amestecurile acide de tratare sunt:
• izopropanol CH3-CHOHCH3, folosit în concentrație de 20%
• metanol CH3OH, folosit in concentrație de 30 - 40%.
Gazele energizante
Gazele energizante sunt azotul și bioxidul de carbon comprimate sau în stare lichidă.
Datorită caracterului lor de a fi miscibile cu hidrocarburile, gazele sunt folosite pentru mărirea

77
eficienței operațiilor de acidizare a formațiunilor care conțin țiței remanent bogat în fracții grele.
Variantele de injectie a gazelor energizante, în cadrul operației de acidizare, sunt:
• înaintea efectuării tratamentului acid de stimulare
• simultan cu soluția acidă
• după introducerea soluției acide
• odată cu soluția acidă complexă sub formă de spumă.
Tehnologia de tratare cu acid clorhidric a rocilor carbonatice
La programarea operației de stimulare prin acidizare se ține seama de obiectivul urmărit este

Fig. Fazele unei operații de acidizare


formarea băii acide pentru deblocare și/sau acidizare convențională. În funcție de aceste obiective,
variază cantitatea și compoziția soluției acide ca și programul hidraulic (figura de mai sus).
La sondele echipate cu pacher de coloană de tip permanent nu se pot executa băi acide
pentru deblocarea formațiunii, se pot executa numai acidizari și fisurari acide. Pentru a realiza o
acidizare cu soluție de acid clorhidric la o sondă fără pacher, trebuie să se execute următoarele
operații:
a) pregătirea sondei;
b) prepararea solutiei acide;
c) introducerea soluției acide în strat.
a) Pregătirea sondei
Această pregătire constă, îndeosebi, în curățarea zonei tălpii sondei și a filtrului sondei de
orice depuneri (fluid de foraj, oxizi, parafină) printr-o baie de acid. Operația constă în introducerea
în sondă a unei soluții de acid clorhidric de concentrație 8-12%, la care se adaugă un inhibitor de
coroziune și, după caz, o soluție de concentrație 2-5% acid fluorhidric. În unele cazuri, se utilizează
compoziții mixte de acizi și substanțe tensioactive. Scopul acestei băi este de a preveni neutralizarea
soluției acide la trecerea ei prin zona cu depuneri, fapt care ar provoca scăderea eficienței acidizării
propriu-zise.
b) Prepararea soluției acide
Prepararea soluției acide se face prin amestecarea acidului tehnic de concentrație 32-35%

78
HCl cu apă și o serie de aditivi, aceștia din urmă cu rol de a anihila efectele nedorite ale soluției
acide în sondă și strat.
La alegerea concentrației soluției acide, se ține seama de faptul că o concentrație mai mică
presupune injectarea unui volum mai mare de soluție pentru dizolvarea unei cantități date de rocă și
necesită apoi extragerea din sondă a unei cantități mai mari de soluție uzată. Utilizarea unei soluții
acide de concentrație mare conduce la creșterea cantității de CaCl2 și MgCl2, ceea ce mărește
densitatea și viscozitatea soluției uzate, creând dificultăți la eliminarea acesteia din strat și, în plus,
cresc costurile pentru protecția echipamentului din sondă. După stabilirea cantității de acid ce revine
pe metru perforat și a concentrației soluției acide, se trece la prepararea în habe a soluției acide
necesare pentru tratare. O soluție acidă de concentrație dorită se poate prepara din apă și acid tehnic
sau dintr-o soluție de o concentrație mai slabă decât cea aleasă pentru tratare și acid tehnic.
Valoarea concentrației acidului tehnic este trecută în buletinul de analiză ce însoțește acidul.
c) Pomparea soluției acide în strat
Soluția acidă se pompează cu ajutorul agregatelor prin interiorul țevilor de extracție în
stratul productiv. Dacă distanța între baza perforaturilor și talpa sondei este de câtiva metri, această
zona numită sacul sondei se va izola cu o soluție de clorură de calciu, pentru a nu consuma o
cantitate mai mare de soluție acidă decât cea necesară introducerii în strat. După realizarea
circulației de țiței în sondă, se fixează țevile de extracție cu 1 – 2 m deasupra tălpii. Se pompează,
în sacul sondei, un volum corespunzător de soluție de clorură de calciu (figura de mai sus). Se ridică
țevile de extracție, puțtin deasupra bazei perforaturilor și se pompează un volum de soluție acidă de
tratare, astfel încât nivelul acesteia poate depăși numai cu 2 m capul perforaturilor, unde se lasă
sonda închisă pentru reacție câteva ore (nu mai mult de 12 ore) și apoi se procedează la extragerea
soluției din strat, respectiv la repunerea sondei în funcțiune.
Acidizări selective cu izolare mecanică Pentru dirijarea soluției acide de tratare în zonele dorite prin
mijloace mecanice se pot folosi: pachere, dop de coloană tip C, sau bile de etanșare a perforaturilor.
Prin intermediul acestora acidizarea este realizată, separat, pentru fiecare strat în parte dintr-un
complex productiv. Aceste sisteme mecanice sunt considerate cele mai eficiente forme de dirijare
selectivă a soluției acide într-un complex productiv, dar ele necesită o stare tehnică bună a
coloanelor de exploatare și o durată de timp apreciabilă pentru fixarea în sondă, la adâncimea
necesară. Metodele de izolare mecanică nu pot fi aplicate la sondele la care s-au realizat împachetări
cu pietriș și în găurile de sondă netubate.

Izolarea cu pachere se realizează prin introducerea unei garnituri de țevi de extracție în


sondă cu un pacher, care se fixează deasupra
stratului inferior ce urmează să fie acidizat.
Soluția acidă se introduce prin interiorul țevilor
de extracție și pătrunde numai în stratul inferior
(figura din dreapta), întrucât cele superioare sunt
izolate cu pacher. După acidizarea stratului
inferior se dezarmează pacherul și se introduce,
prin circulație, un dop de nisip în coloana de
exploatare, în dreptul stratului inferior acidizat.
Apoi pacherul se armează deasupra stratului
următor care trebuie acidizat. Operația se repetă,
în mod asemănător, până când se efectuează
acidizarea tuturor stratelor productive din
complex, programate pentru tratarea cu soluții
acide. Apoi, urmează curățarea nisipului din
coloana de exploatare, circulație cu lichide prin
sau cu ajutorul lingurii de curățat. În locul nisipului Fig. Acidizarea selectivă a stratului inferior
se pot folosi preparate chimice în stare lichidă, care nu reacționează cu roca și prezintă avantajul că
79
se pot extrage ușor din sondă, după terminarea operației de tratare a stratelor din complexul
productiv.
Ca fluid de izolare se poate utiliza o soluție de
clorură de calciu (CaCl2), cu o densitate de 1200 – 1300
kg/m3. Pentru a micșora timpul de realizare a unei
operații de acidizare selectivă se poate folosi un dop de
coloană, care nu mai necesită introducerea prin
circulație a dopurilor de nisip și curățarea lor ulterioară.
Dopul de coloană utilizat frecvent este de tip Baker
model C și poate fi cuplat la un pacher tip Baker, model
G. După acidizarea stratului inferior din cadrul
complexului, apoi urmează izolarea acestui strat de
celelalte strate ce urmează a fi acidizate cu ajutorul
dopului de coloană tip Baker model C. Acest dop se va
introduce împreună cu un pacher cu acționare mecanică
tip Baker model G, care are la partea inferioară un Fig.
Fig. Acidizarea selectivă a stratului dispozitiv baionetă cu ajutorul căruia se cuplează și se decuplează
de dopul de coloana tip C. Pacherul este înfiletat la garnitura de țevi de extracție. Ansamblul pacher
– dop se introduce în sondă, până ce dopul ajunge sub stratul care trebuie acidizat (figura din
stânga). În acest moment printr-o rotire a țevilor de extracție, se realizează decuplarea pacherului
model G, care va fi ridicat și apoi armat deasupra stratului ce urmează a fi acidizat. Dopul de
coloană C, prin construcția sa, va ramâne în coloana de exploatare la adâncimea dorită după
decuplarea pacherelui, prin fixarea bacurilor sale în peretele coloanei de exploatare, iar etanșarea sa
se realizează sub acțiunea unei presiuni diferențiale (prin umflarea unor garnituri de cauciuc sub
formă de cupe situate la extremitățile corpului). Trebuie menționat că sensul de decuplare a
pacherului model G de dopul de coloana tip C este superior invers decât sensul de rotire pentru
armarea pacherului G. În caz contrar, nu este posibilă retragerea pacherului pentru efectuarea
operației. Dupa acidizarea stratului dorit, se dezarmează pacherul și se coboară prin intermediul
garniturii de țevi de extracție pentru a se cupla dopul de coloană tip C în sistemul baionetă al
pacherului. Urmează retragerea ansamblului pacher–dop și poziționarea lor în sondă cum s-a
mentionat anterior, pentru acidizarea altui strat superior după cum se observă în schema din figura
Etanșările cu bile oferă un cost mic, dar eficiența lor depinde de mai mulți parametri, care includ
lungimea intervalelor perforate, numărul de perforaturi pe metrul liniar, rotunjimea și netezimea
perforaturilor, debitul de injecție, presiunea diferențială de-a lungul perforaturilor și calitatea
inelului de ciment. Bilele confecționate din materiale speciale rezistente la atacul acid, sunt
transportate în sondă și dirijate în perforaturi de soluția acidă de tratare, care curge, preferențial,
spre zonele cu permeabilitate mai mare. Când bilele de etanșare vin în contact cu orificiile realizate
în coloană prin perforare, presiunea diferențială creată presează bila în perforatură, împiedicând
trecerea soluției acide în strat. Bila etanșează perforatura atâta timp cât presiunea din sondă se
menține mai ridicată decât presiunea din formațiune.

După terminarea operației de acidizare se scurge presiunea din coloană și între strat și sondă,
apare o presiune diferențială care îndepartează bilele din perforaturi. Dacă stratul începe să produca
cu un debit mai mare, bilele sunt antrenate de fluid și aduse la suprafață.

80
Dacă sonda nu debitează imediat, bilele cad la talpa sondei. Pentru introducerea bilelor în fluidul
acid de stimulare se folosesc dispozitive cu acționare manuală sau dispozitive cu ejector.
Dezavantajul principal al tehnologiei de acidizare selectivă cu bile de etanșare constă în faptul că nu
există siguranța dirijării bilelor spre toate intervalele deschise. Pentru a obține o etanșare sigură, se
estimează că pentru fiecare perforatură sunt necesare două sau trei bile.

Acidizări repetate
În urma unei operații de acidizare a unui strat productiv, debitul sondei crește inițial, apoi
scade după un timp ce diferă de la o sondă la
alta. Din această cauză, sondele se supun unor
acidizări periodice, mărindu-se cantitatea de soluție
acidă cu 25 – 50%, față de acidizarea precedentă.
Debitul sondei, după fiecare acidizare, este din ce în
ce mai mic. Acest fenomen se datorează faptului că,
la o ulterioară acidizare, soluția acidă se canalizează
pe vechile canale, lărgindu-le numai, fără a crea
altele noi care să penetreze în strat, pentru a pune în
legatură sonda cu alte zone ale stratului cu
permeabilitate mai bună. Pentru a combate tendința Fig. Plusul de producție rezultat după
de canalizare a soluției acide în canalele cu secțiune acidizări repetate
mare, se injectează în strat, înaintea soluției acide, un dop de soluție de clorură de calciu sau o altă
substanță adecvată, care blochează, temporar, canalele cu secțiune mare (sau zonele cu
permeabilitate ridicată), astfel încât soluția acidă injectată ulterior să patrundă și în canalele cu
secțiune redusă care nu au fost atacate la tratamentul precedent. Operația de stimulare este
repetabilă atâta timp cât plusul de producție obținut după acidizare depășește cheltuielile necesare
acestui tratament (figura de mai sus).
Acidizări în tranșe
La formațiunile productive de grosimi mari sunt necesare și volume mai mari de soluție
acidă pentru tratare. Eficiența acidizării la aceste strate poate crește, dacă introducerea soluției acide
se face în 2 – 4 tranșe. Acidizările în tranșe sunt de fapt niște acidizări repetate care se fac
consecutiv, fără repunerea sondei în producție. La fiecare tranșă se introduce un volum de soluție
aciăa cu 30 – 40% mai mare decât cel din tranșa precedentă.
După introducerea fiecărei tranșe, se lasă soluția acidă în contact cu roca pentru reacție, după
care se recomandă să se execute curațarea stratului productiv de produșii rezultați din reacție.
Soluția acidă pompată în tranșa următoare găsește pereții sondei curați și canalele curățate, încât
pătrunde, mai ușor, în strat și pe o distanță mai mare.
Acidizări prin vibrații
La sondele la care s-a produs o colmatare a stratului productiv pe o distanță relativ mică s-au
obținut rezultate pozitive prin injecția în strat a unui volum de 6 – 10 m3 soluție de acid clorhidric,
care trece printr-un perforator hidraulic sau vibrator. Acest dispozitiv este adus în dreptul stratului
productiv cu țevile de extracție. La suprafață, se folosește un echipament identic cu cel folosit la
fisurarea hidraulică.
Pomparea soluției acide se face prin interiorul garniturii de țevi de extracție, închizând
ventilul de la coloana de exploatare, în momentul în care soluția a ajuns în dreptul stratului
productiv. Perforatorul hidraulic sau vibratorul intră în funcțiune în timpul pompării soluției.
Datorită oscilațiilor care se produc la ieșirea din dispozitiv a soluției acide, în mediul poros
permeabil al stratului, saturat cu lichid, se crează o rețea de microfisuri, în care pătrunde soluția
acidă, obținându-se astfel o eficiență sporită. Rolul principal în propagarea oscilațiilor generale îl
are pulsația lichidului din spațiul inelar, provocată de mișcarea vibratorului.
Planul de pompare (fazele unei operații de acidizare cu izolarea sacului sondei)
Distanța de pătrundere a soluției acide în strat

81
Se presupune că formațiunea productivă este omogenă și penetrarea în strat a soluției acide
este uniformă și radială.
Determinarea presiunii de pompare se face:
• în condițiile pompării în sondă a soluției acide de tratare;
• în condițiile pompării țițeiului prin țevile de extracție pentru împingerea soluției acide in
strat.
Alegerea agregatelor de pompare
În funcție de presiunea de pompare, se aleg agregatele de pompare în funcție de
performantele acestora și de valoarea presiunii maxime de lucru, care corespunde unui anumit
diametru de plunger. Corespunzător acestui diametru de plunger se alege o valoare a debitului
teoretic, care poate fi realizată cu o anumită turație a motorului de antrenare și un numar de curse
duble pe minut la pompă.
h) Schema de pompare

Fig. Schema de pompare în cazul operației de acidizare


Mai sus, este redată schema de pompare în cazul operației de acidizare, unde este arătat
modul de dispunere și conexiunile dintre aggregate, în raport cu gaura de sondă (Fig. 10.7).

6.2.2. Metode fizico – chimice de deblocare a stratelor

În funcție de elementul care provoacă frânarea curgerii, metodele de tratare fizico-chimică


pentru deblocarea formațiunile productive se pot grupa astfel:
- tratarea cu substanțe tensioactive
- tratarea cu agenți de dizolvare.
Tratarea cu substanțe tensioactive
De la deschiderea stratelor productive și până la faza finală a exploatării zăcămintelor,
activitatea sondelor de exploatare a petrolului este condiționată de fenomenele fizice care apar la
interfața sistemului lichid – mediu solid sau în zona de separare a două fluide de natură diferită.
Tratarea cu substanţe tensioactive se aplică în cazul pătrunderii apei în porii stratului (fie din fluidul
de foraj, fie apa circulată în sondă în cursul unor operații de intervenții sau reparații) și în cazul
formării unei turte de colmataj pe pereții găurii de sondă.

Apa pătrunsă în porii stratului are ca efect reducerea permeabilității efective față de țiței și
formarea cu țițeiul din strat a unei emulsii de viscozitate mare, care curge greu prin mediul poros
din strat. Substanțele tensioactive au efect de detergenți sau de dezemulsionanți înlesnind curgerea
țițeiului spre gaura de sondă.
Pentru tratamente, pot fi utilizate următoarele categorii de substanțe tensioactive: anionice,
cationice și neionice.
Surfactanții anionici sunt: săpunurile, fenolii, sulfonații de petrol, alchil aril sulfonații, alchil benzen
sulfonații.
Sulfonații cationici sunt: aminele, sărurile și bazele cu azot cuaternar.

82
În cazul folosirii surfactanților cationici, în prezenta clorurii de calciu (CaCl2) din apele de
zăcământ sau ca rezultat al acțiunii acidului clorhidric asupra rocilor carbonatice, se produce o
coagulare a surfactanților sau o reacție chimică între cationul de calciu și surfactant, care are drept
consecință o reducere a activității acestuia din urmă. Pentru evitarea acestor inconveniente, pentru
operațiile de tratare a sondelor se vor utiliza compușii tensioactivi neionici.

Surfactanții neionici cuprind produsele etoxilate, alcooli grași, polietoxilati alchili – fenoli
polietoxilați, acizi grași sau derivații lor polietoxilați. Timp îndelungat în industria extractivă de
petrol s-au utilizat sulfonații de petrol, obținuți prin tratarea cu acid sulfuric concentrat a unor
fracțiuni de petrol. Cel mai utilizat sulfonat de petrol în șantierele din țară noastră este sulfonatul de
amoniu și sodiu , pentru dezemulsionarea unor țițeiuri.

În sondele cu valori reduse ale procentelor de impurități și cu presiuni de zăcământ relativ


mici, este indicata folosirea tensidelor în soluție slab acidă, care favorizează reducerea considerabilă
a tensiunilor interfaciale. Un agent tensioactiv pentru a fi efficient, trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe:
• să scada tensiunea interfacială a sistemului apă – țiței
• să prezinte pierderi minime în zăcământ
• să aibă o mobilitate apropiată de cea a fluidelor cu care vine în contact;
• să fie stabil din punct de vedere chimic în apele de zăcământ
• să fie solubil sau dispersabil în apă sau țiței.
Soluția de tratare se prepară prin dizolvarea substanței tensioactive într-un fluid de diluare
corespunzător. Se recomandă aproximativ 0,6 – 0,8 m3 soluție de agent tensioactiv pentru fiecare
metru perforat. Tehnologia de executare a operației de tratare cu agenți tensioactivi constă în
următoarele:
- se fixează țevile de extracție cu șiul, aproape de baza perforaturilor
- se prepară soluția de tratare într-o habă, prin turnarea soluției acide peste soluția de agent
tensioactiv
- se pompează soluția de tratare în sondă în cantitate egală cu volumul interior al țevilor de extracție
și al coloanei în dreptul perforaturilor, menținând ventilul de la coloană deschis
- se închide ventilul de la coloană și se pompează restul de soluție
- se pompează un volum de țiței egal cu volumul țevilor de extracție, tratat cu 3 – 5 % substanță
tensioactivă
- se închide sonda sub presiune și se menține închisă pentru reacție, timp de 8 – 24 ore
- se repune sonda în producție.
Substantele tensioactive cu rol de dezemulsionanți utilizate la noi în țară sunt:

• RAG 27, solubil în apă și dispersabil în țiței; folosit ca dispersant al particulelor minerale în
concentrație de 1 – 2% și în soluții acide în concentrație de 5 – 7%.
• RAG 14, solubil în țiței și dispersabil în apă, folosit în amestec cu țiței în concentrație de
0,5% pentru tratarea sondelor care produc cu procent mare de apă.
Substanțele tensioactive ce se pot folosi pentru prevenirea emulsiilor de țiței sunt:

• E 96 – un alcool
• D4 sau D5 – dezemulsionanți care constau în sulfonați de petrol obținuți prin sulfonarea
unor fracțiuni de petrol.
Tratarea cu agenți de dizolvare

Tratamentele cu agenți de dizolvare (solvenți) constau în aducerea acestor substanțe în


dreptul stratului productiv sau introducerea lor în strat pentru dizolvarea unor depuneri de pe pereții
filtrului sondei și din porii rocii colectoare. În cazul depunerilor de parafină în porii rocii colectoare
83
se pot utiliza pentru solubilizarea acestora, agenți de dizolvare. Acești solvenți au proprietatea de a
desprinde parafina de pe pereții sondei, din canalele rocii sau de a o dizolva, ca apoi împreună cu
fluidele ce vin din strat în sondă, parafina să fie antrenată la suprafață. Pentru aducerea solventului
în zona de tratare se folosește ca agent de transport, petrolul lampant sau motorina. Operația de
tratare cu agenți de dizolvare se desfășoară astfel:
- se deparafinează, mecanic, țevile de extracție
- se curăță talpa, prin circulație cu țiței, încât să nu se introducă în porii rocii, odată cu solventul,
eventualele impurități aflate în sondă
- se introduce, în strat, soluția de solvenți în același mod ca soluția acidă în cadrul operației de
acidizare
- se face o pauză de 6 – 12 ore pentru menținerea în contact a solventului cu depunerile din pori
- se extrage soluția din strat și se repune sonda în funcțiune.
Dizolvarea parafinei depusă în porii rocii la sondele de producție de mică adâncime, care
urmează a fi trecute în injecție se poate realiza prin introducerea în strat a unui volum de condens
sau țiței tip A cu un aditiv și după 4 – 6 ore, se începe drenajul pentru evacuarea particulelor de
parafină din formațiune.

6.2.3. Intensificarea afluxului la sondele de gaze, prin torpilarea stratelor


Pentru reducerea rezistenţelor create în strat, sau în spaţiul inelar dintre pereţii găurii de
sondă şi filtrul sondei, care împiedică curgerea liberă a gazelor din strat spre sondă, se iau aceleaşi
măsuri ca şi în cazul sondelor de ţiţei, în cazul sondelor de gaze, cauzele micşorării permeabilităţii
rocilor în jurul găurii de sondă, datorită acumulărilor de materiale, sînt mult mai puţin numeroase,
deoarece fluidele nu conţin parafină, ceruri, asfalturi etc.
Acidizările făcute în strat nu dau totdeauna rezultate satisfăcătoare, datorită permeabilităţii
reduse a stratelor cu gaze.
în urma experienţelor făcute s-a constatat că unele sonde de gaze îşi măresc producţia după
torpilarea stratelor productive. Această creştere a debitului de gaze poate fi datorită următoarelor
cauze:
1. Crearea unor fisuri radiale în jurul găurii de sondă, în urma torpilării, mărindu-se astfel
suprafaţa de filtrare a gazelor, tocmai în zona unde pierderile de presiune sunt maxime.
Zona distrugerii, în care se produc fisuri şi sfărâmări parţiale ale rocii, formată în urma torpilării,
are o rază de 10—12 m.
2. Degajarea, din soluţia suprasaturată, a gazelor dizolvate, în urma zguduirii produse de
explozie. După cei mai mulţi autori, mărirea debitului de gaze se datorează, în cea mai mare parte,
acestui fenomen. într-un strat de gaze, acestea se găsesc deasupra apei. După legea lui Henry,
cantitatea de gaze dizolvate în apă este proporţională cu presiunea. La o scădere treptată a presiunii,
gazele dizolvate trebuie să iasă din soluţie şi să treacă în zona cu gaze libere.
în realitate, la o scădere treptată a presiunii,' bulele de gaze nu se formează, iar apa din strat se
transformă într-o soluţie suprasaturată cu gaze. Suprasaturarea soluţiei creşte până la o limită
maximă, când apa nu mai poate să reţină gazele în soluţie. în acest moment se elimină din soluţie o
parte din gaze; presiunea din strat, datorită degajării gazelor, creşte, iar soluţia devine din nou
nesaturată, procesul repetându-se apoi în aceeaşi ordine.
La o scădere neîntreruptă a presiunii de strat, eliberarea gazelor din soluţie se produce periodic,
pe măsura creşterii până la o anumită limită maximă a suprasaturaţiei apei cu gaze. în momentul
separării gazelor dizolvate, presiunea de strat se măreşte, iar debitul sondelor creşte.
Degajarea gazelor dizolvate dintr-o soluţie suprasaturată poate fi provocată artificial, cu mult
înainte de a fi atinsă limita de suprasaturare, dacă se produce o zguduire puternică a soluţiei
saturate.
Această zguduire poate fi realizată prin torpilarea stratului productiv. Gazele dizolvate prin
zguduire trec din soluţie în fază gazoasă, mărind presiunea şi debitul sondei.
Eficacitatea torpilării este maximă la stratele cu o suprafaţă mare de contact între zona de apă şi

84
cea de gaze.
Sondele alese pentru torpilare trebuie să fie situate cît mai aproape de limita apă-gaze, sau chiar
în zona inundată cu apă.
Explozia trebuie provocată simultan la toate sondele alese pentru torpilare, astfel încît să producă
o zguduire simultană a întregului strat.
Torpilarea sondelor trebuie să se facă periodic, chiar de la începutul exploatării. Intervalul de
timp dintre două torpilări periodice se stabileşte în funcţie de ritmul scăderii presiunii de strat.
3. Degajarea gazelor adsorbite din nisipurile argiloase brune, calcare etc. Aceste roci au un număr
foarte mare de pori cu diametru mic sau canale, deci o suprafaţă de adsorbţie foarte mare (peste 10
000 m2 suprafaţă de pori la 1 m3 de rocă).
Pelicula de gaze care se formează pe suprafaţa unui corp solid are o presiune interioară puţin mai
mare decât presiunea mediului înconjurător.
Prin atracţia pe care această peliculă iniţială o exercită asupra moleculelor de gaze din mediul
înconjurător, îşi măreşte grosimea până când stratul exterior de molecule se găseşte la o depărtare
de suprafaţa corpului solid, astfel încât atracţia acestor molecule exterioare, de către corpul solid,
este insuficientă ca să învingă energia cinetică a moleculelor.
Prin zguduirea produsă de torpilarea stratelor, moleculele exterioare se desprind uşor de pe
suprafaţa porilor sau a canalelor rocii, iar gazele, separându-se de suprafeţele respective, pot circula
din nou prin porii stratului.
Din experienţele făcute s-a ajuns la concluzia că prin torpilare nu se eliberează toate
hidrocarburile adsorbite pe suprafaţa rocilor colectoare, ci numai hidrocarburile uşoare, în special
metanul. De asemenea, s-a constatat că, în general, nisipurile cuarţoase sau gresiile nu sînt favo-
rabile pentru formarea peliculelor de gaze pe pereţii porilor sau ai canalelor acestor roci. Printre
rocile cele mai favorabile formării peliculelor de gaze sunt şisturile argiloase gazei- fere (bogate în
materii organice), unele calcare (creta), cărbunii etc.
Torpilarea trebuie făcută simultan pe toată grosimea formaţiei gazeifere.
În cazul când se urmăreşte obţinerea efectelor de zguduire, torpilarea trebuie făcută la contactul
dintre apă şi gaze, iar apa, având un coeficient de compresibilitate mic, va asigura propagarea
undelor către zona gazeiferă a stratului.
Explozia trebuie amorsată pe cale electrică, simultan în toate sondele alese pentru torpilare,
pentru ca eficacitatea torpilării să fie maximă.
Durata intervalelor de torpilare se stabileşte în funcţie de scăderea presiunii de strat. La începutul
exploatării, când scăderea presiunii de strat este mai lentă, durata se stabileşte între l’/a şi 2 ani. Pe
măsură ce scăderea presiunii se produce mai repede, durata intervalului se micşorează treptat la 1
an, apoi la 6 luni.
A l e g e r e a e x p l o z i b i l u l u i . Explozivii folosiţi la torpilarea sondelor sunt:
1) nitroglicerina lichidă;
2) gelatina explozibilă, care conţine 90 — 97%, nitroglicerină şi 3 — 10% nitroceluloză;
3) dinamita gelatinoasă, cu un conţinut de minimum 72% nitroglicerină.
Alţi explozivi, ca de exemplu, amonalul sau amonitul nu dau o explozie suficientă.
Rezultatele cele mai mulţumitoare s-au obţinut prin folosirea nitroglicerinei lichide, în special
cînd aceasta a fost întrebuinţată imediat după preparare. Pentru acest motiv se recomandă ca ea să
fie preparată chiar în şantierul de exploatare.
Nitroglicerina se introduce în sondă în tuburi de metal sau de bachelită.
Se recomandă ca pereţii tuburilor să fie dubli şi spaţiul dintre aceştia să fie umplut cu apă, pentru
ca temperatura înaltă care se produce în timpul exploziei (peste 3 400°C) să nu producă o topire a
unor minerale de pe pereţii stratului şi să astupe porii rocii.
6.3. Măsuri de protecția muncii luate la fisurarea hidraulică
Transportul ACF-ului pe locație

Înainte de începerea deplasării se verifică asigurarea echipamentelor și autovehiculul

85
conform Standardului Cerinţe HSEQ pentru activitățile de transport EPHSEQRO-06-08-01.
Înainte de începerea deplăsarii se va completa “Evaluarea deplasărilor și Formularul de
aprobare a călătoriilor WO&WI” în conformitate cu Instrucțiunea de Lucru “Gestionarea
Călătoriilor PE-O-HS-WOI-001-01-R.
Deplasarea ACF-ului se va face întotdeauna cu rezervorul de măsurare gol și curat.
Înainte de începerea deplasării se verifică fixarea accesoriilor (liniilor de presiune,
coturilor, balamalelor, furtunurilor etc), în locurile destinate acestui scop, pentru evitarea
desprinderii necontrolate a acestora. Nu este permisă prezența, urcarea sau coborârea pe și de pe
platforma in timpul manevrarii Agregatului Pregatirea operatiei
Instalarea agregatelor de pompare se va face in afara zonelor cu pericol de explozie ( zona II ).
Agregatul se va amplasa întotdeauna astfel încât operatorul să aibă o bună vizibilitate asupra
liniilor temporare de presiune și echipamentelor de la gura sondei. Agregatul se va poziționa în
partea opusă direcției vântului astfel încât gazele de la haba de circulație să nu vină spre acesta.
Se verifică dacă aparatele de măsurare pentru parametrii de pompare sunt în stare bună de
functionare; Înainte de a începe instalarea pe locație toate componentele rigide sau flexibile ale
liniilor de presiune temporare vor fi inspectate vizual și existența și valabilitatea certificărilor. Se
verifică manevrabilitatea robinetelor și ventilelor de contrapresiune (supape unisens).
Se recomanda montarea unei supape de reținere între gura sondei și linia de refulare pentru a
se evită returul fluidului din sondă spre linia de pompare.
În cazul liniilor de presiune temporare prin care circula fluide cu temperaturi ridicate sau
foarte reci, acolo unde este posibil, acestea trebuie izolate pentru a proteja personalul operator.
Pentru a preveni apariția unor accidente, zona periculoasă din imediata apropiere a liniilor de
presiune temporare trebuie delimitată și marcată.
Atunci când sunt instalate mai multe trasee de linii de presiune temporare, acestea vor fii
instalate astfel încât să nu se atingă între ele și să nu obstrucționeze căile de acces.
Liniile de presiune temporare rigide se vor securiza utilizând cleme de siguranță montate pe
conducte și prevăzute cu urechi prin care se trece un cablu de oțel.
Liniile de presiune temporare flexibile (furtunele de presiune) utilizate pentru vehicularea
fluidelor trebuie sa aibă conexiunile asigurate cu cleme și cabluri de siguranță/lanțuri sau plase de
siguranță. Înainte de testul de presiune pe locație a liniilor de presiune temporare, supervizorul
activității de pompare/șeful atelierului servicii de pompare/șeful de formație/sondorulșsef va
inspecta pe teren montajul liniilor de presiune temporare conform schiței (acolo unde este cazul).
Testarea liniilor temporare de presiune montate pe locatie se execută de către operatorul
echipamentului de presiune și asistat de supervizorul activității de pompare.
Testul de presiune va începe cu o presiune scazută (de 200 – 300 psi) (14 – 21 bar) și va fi
menținută un timp 5 minute după stabilizare. Dacă rezultatul probei este satisfăcător se poate trece
la efectuarea probei de presiune la valoarea maximă anticipată majorată cu 50% dar nu mai mult
decât presiunea nominală și care va fi menținută timp de 10 minute dupa stabilizare.
Nu este permisă utilizarea unui personal necalificat sau fără un riguros instructaj cu privire
lab manipularea agregatului. Înainte de punerea în funcțiune a agregatului, se verifică obligatoriu
existența și starea cuiului de forfecare din supapele de siguranță ale manifoldului de refulare.
Cuiul de siguranță va corespunde presiunii maxime de lucru pentru care a fost construit agregatul
În timpul efectuării testului de presiune al liniilor de presiune nu se va desfășura nici o altă
activitate. Personalul va fi îndepărtat din zona de potențial pericol. Este interzisă trecerea
autovehicolelor peste liniile de presiune temporare.

Desfășurarea operației

Pe toată durata desfășurării operației, nu este permis accesul la pupitrul de comandă al


agregatului decat operatorului. Operatorul ACF-ului trebuie să rămână la comenzi urmărind
parametrii de pompare tot timpul când pompa este în funcțiune.

86
Pentru evitarea oricîrui incident nedorit în timpul operatiei, persoana/persoanele
nominalizate în timpul întâlnirii de dinaintea începerii operației trebuie să monitorizeze, de la
distanță, în permanență liniile de presiune temporare.
Se interzice curățirea sau ungerea subansamblurilor agregatului când acesta este pus în
funcțiune. Se interzice intrarea sub autoșasiu când functionează, fie agregatul de cimentare, fie
motorul autosasiului.
În timpul operației, este interzisă staționarea personalului în apropierea liniilor sub presiune.
Este interzisă manevrarea canelei cu cep prin apăsarea cu piciorul pe levierul de comanda.
Operatorul care execută asemenea manevră se poate dezechilibra și se poate accidenta. Când se
lucrează cu fluide deosebite (ușor inflamabile, toxice etc.) se vor lua următoarele măsuri
suplimentare:
- se va monta la supapele de siguranță un cui de siguranță nou și se vor racorda scurgerile acestor
supape spre locul destinat acestui scop;
- se va menține, în rezervorul de măsurare, un nivel de fluid, astfel încât să nu existe pericolul
deversării lui prin supraplin;
- se va racorda scurgerea din rezervorul de măsurare spre locul special destinat acestui scop.
În timpul funcționării se va urmări, cu atentie, aparatura de bord a agregatului. Aceste
aparate avertizează operatorul ori de câte ori apar nereguli în funcționarea utilajelor care, neoprite la
timp, pot provoca avarii sau accidente. Este strict interzisă strângerea îmbinărilor care prezintă
neetanșeități, când agregatul se află sub presiune.
Strângerea sau înlocuirea garniturilor de la sistemele de etanșare defecte se face numai după
ce agregatul a fost oprit și presiunea din sistem a fost scursă. Depistarea de scurgeri sau vibrații
semnificative, la liniile temporare de presiune, vor conduce la oprirea temporară pompării/curgerii
și remedierea celor constatate.
Remedierea problemelor constatate se va face numai după scurgerea presiunii și izolarea
liniei. Strângerea conexiunilor, mișcarea liniilor sau alte acțiuni similare nu sunt permise atâta timp
cât liniile sunt sub presiune.

Demobilizarea

Înainte de demontarea oricărei legături trebuie să se verifice dacă linia de presiune


temporară a fost depresurizată și izolată.
Se va verifica izolarea recipienților (habe, rezervoare etc.) în care sunt depozitate fluidele,
pentru a nu se produce scurgerii în urma demontării liniilor de presiune.
Fluidele rămase pe liniile temporare de presiune vor fi colectate în vase speciale pentru a
preveni scurgerea în careul sondei și, implicit, contaminarea solului sau posibilitatea aprinderi în
cazul fluidelor inflamabile.
După spălarea interioară și exterioară chiar și după oprirea pompei, agregatul se pregătește
pentru transport astfel:
- se scurge fluidul de lucru rămas, în partea hidraulică a pompei, prin spălarea supapelor de
aspirație;
- se scurge manifoldul de aspirație al pompei prin deschiderea ventilelor cu clapetă și a capacelor
montate pe aspirație;
- se golesc, dacă este cazul, compartimentele rezervorului de măsurare;
- se scurge manifoldul de refulare prin deschiderea duzei reglabile și a canalelor de pe acest
manifold;
- se verifică dacă canalele cu cep și ventilele cu clapetă sunt în poziția „deschis”- poziția de repaus
și se montează toate capacele de la manifolduri;
- se montează și fixează toate accesoriile utilizate la operație în locurile destinate fiecăruia pentru
transport;
- se verifică dacă au fost desfăcute racordurile de la alimentarea rezervorului de măsurare.

87
6.4. Mentenanţa echipamentelor folosite la fisurarea hidraulică

Mentenanța pe locație constă în inspecții vizuale, lubrifiere, verificări funcționale în


conformitate cu documentația producătorului și procedurile existente.
Se va avea în vedere ca operațiile de inspecție și revizie să se efectueaze la timp. Nerespectarea
acestor operații poate duce la defectarea chipamentului și poate produce răniri grave utilizatorilor.
Orice disfuncționalitate observată, în timpul verificărilor, va fi anunțată și se vor lua măsuri
de remediere a acesteia sau de înlocuire a echipamentului.
Operația de stimulare hidraulică trebuie desfășurată cu mare atenție în ceea ce privește
protecția muncii. O atenție specială trebuie acordată ședințelor de protecția muncii înainte de
începerea operației. Considerațiile legate de protecția muncii ar trebui discutate în detaliu. Tot
personalul ar trebui să știe unde să meargă în eventualitatea unui accident. Tot personalul trebuie să
cunoască presiunea maximă de operare. Supervizorul ar trebui să cunoască numărul oamenilor de la
locație.
Scopul principal al acestei întîlniri este ca fiecare individ să cunoască rolul, responsabilitatea și cum
trebuie să acționeze în timpul efectuării tratamentului.
Cele mai importante măsuri pentru efectuarea în siguranță a tratamentului de stimulare hidraulică
sunt:
se iau în considerare toate normele de siguranță în conformitate cu legislația în vigoare și cu
documentele si standardele interne ale OMV Petrom.
se marchează o zonă de adunare în cazul producerii unui accident.
se stabilește presiunea maximă de pompare.
fiecărei persoane trebuie să îi fie alocată o responsabilitate specifică.
stabilirea factorilor de decizie (o persoană trebuie să fie responsabilă din partea operatorului și
una din partea companiei de servicii).
reprezentantul companiei de petrol ar trebui să desemneze persoanele responsabile pentru
fiecare sarcină.
se va asigura că există un sistem de comunicare eficient.
se plasează un extinctor pe pământ pentru acces usor.
se desemnează două persoane care au responsabilitatea transportării posibilelor persoane rănite la
cea mai apropiată clinică/spital.
se alege un vehicul care să fie disponibil pentru transportul personalului rănit.
se numără angajații de la locație.

CAP.7. Combaterea viiturilor de nisip

Exploatarea sondelor cu un procent ridicat de suspensii solide (peste 0,2 %) în fluidele


extrase la suprafaţă conduce la apariţia unor fenomene nedorite si anume:
– scăderea productivităţii sondelor datorită:
• formării unor dopuri de nisip in coloana de exploatare sau in garnitura de ţevi de extracţie;
• întreruperii temporare a procesului de extracţie pentru eliberarea intervalului perforat sau
degajarea dopurilor din garnitura de ţevi de extracţie;
– deteriorarea prin eroziune a echipamentului de fund si de suprafata;
– întreruperea parțială sau totală a afluxului in gaura de sonda prin darâmarea int er ca laț iilor sau
a capacu lui mar nos aferent for maţ ie i pro duct ive
– for mar ea unorac a v e r n e s i p r ă b u ș i r e a a c o p e r i ș u l u i s t r a t u l u i p r o d u c t i v p o t
c o n d u c e l a b l o c a r e a perforaturilor precum si la ovalizarea sau deplasarea coloanei de explo
atare, in asa felincat sonda sa fie scoasa complet din exploatare, de asemenea, prin surparea
acoperişului se pot deschide stratele acvifere superioare, apele pătrunzând in stratul productiv
– umplerea progresiva cu nisip a sistemului de colectare si de măsură de la suprafață (conducte,
rezervoare de etalonare si de depozitare etc.)

88
Factorii care concura la declansarea viiturilor de nisip pot avea, in functie de natura acestora, fie
un caracter obiectiv, fie un caracter subiectiv, astfel, dintre factorii cu caracter obiectiv se enumera :
– gradul de consolidare a rocii magazin,
– înclinarea stratelor,
– viscozitatea fluidelor din zăcământ si respectiv,
– presiunea de fund
Formaţiunile productive neconsolidate analizate din punctul de vedere al momentului declanşării
viiturii de nisip si al concentraţiei particulelor solide in fluidele extrase pot fi caracterizate prin:
nisipuri curgătoare (quick sands) – producerea nisipului începe încă din timpul probelor de
producţie, iar concentraţia acestuia in fluidele extrase rămâne constanta timp îndelungat, din sonde
putându-se extrage cantități importante de material solid fără ca in jurul găurii de sonda sa se
formeze caverne, în acest caz, obtinerea unor carote mecanice cu grad corespunzator de recuperare
este puţin probabila, iar menţinerea intervalului perforat fără depuneri de nisip este de scurta durata
nisipuri tasate (packed sands) – viiturile de nisip apar dupa un timp relativ mic de exploatare a
sondelor, moment in care sub acţiunea forţelor de frecare generate de circulaţia fluidelor prin
mediul poros, liantul slab de cimentare dintre granulele de nisip cedează in zona din imediata
vecinătate a găurii de sonda, în acest caz, concentraţia nisipului in fluidele extrase este variabila in
timp, materialul solid fiind extras alternativ sub forma de suspensie, respectiv sub forma de dopuri,
ca rezultat al acestei comportări, in jurul găurii de sonda se formează caverne si in final se
înregistrează prăbuşirea capacului marnos al formaţiei productive cu repercusiuni decisive asupra
indicelui de productivitate si stării tehnice a coloanei de exploatare
nisipuri friabile (friable sands) – cu toate ca la prima vedere carotele mecanice par fine
consolidate, viiturile de nisip apar totuşi după o perioada relativ mare de exploatare, iar concentraţia
nisipului in fluidele extrase scade progresiv, in timp la debit constant. Deteriorarea echilibrului
mecanic al matricei se datorează, in principal, scăderii presiunii de zăcământ peste care se
suprapune creşterea impurităţilor lichide ca urmare fie a avansării apei adiacente, fie ca efect al unor
procese de injecţie de apa și in aceasta situaţie apar condiţii favorabile formarii cavernelor la nivelul
intervalului perforat, respectiv, prăbuşirii separaţiilor marnoase si deteriorării coloanelor de
exploatare. Este de mentionat ca amploarea viiturilor de nisip si a dificultăţilor ce le însoţesc, cresc
odată cu creşterea înclinării stratelor productive, iar manifestarea acestora are loc pe toata durata de
exploatare a zăcămintelor, fără apariţia cavernelor in jurul găurii de sonda, dar cu înregistrarea unui
număr mai mare de sonde scoase din producţie, datorita deteriorării coloanei de exploatare.
În aceeaşi ordine de idei, prezența unui țiței cu viscozitate ridicata favorizează iniţierea si
întreţinerea viiturilor de nisip. Acest fapt se datorează atât creşterii accentuate a capacitaţii de
antrenare a particulelor solide de către fluidele extrase cat si aplicării unor metode termice de
intensificare a afluxului.
La factorii cu caracter obiectiv menţionaţi anterior, care acţionează în direcţia declanşării si
menţinerii viiturilor de nisip, se pot alătura și alţi factori, dar de aceasta data, cu caracter subiectiv,
după cum urmează:
a lt e r ar e a p e r me a b ilit ă ţ ii zo ne i d in ju r u l g ă ur ii d e so nd a pr in fo lo s ir e a
unor fluide de traversare neadecvate (deteriorarea permeabilităţii zonei din jur ul găur i i
de so nda in t impul fo ra!u lui dat or it a co nt aminăr ii cu fluidul de foraj sau cu filtratul
acestuia);
exec ut area necorespu nzăt oare a ciment ăr ii co lo anei de exploat ar e, in special in
dreptul stratelor productive;
per forar ea nesat is făcăt oare din punct ul de veder e al unifor mit ăţ ii, penetrabilităţii si
a suprafeţei de comunicare cu stratul;
realizarea unor presiuni diferenţiale mult prea mari in timpul operaţiilor de punere in
producţie;
exp lo at ar ea fo rţ at ă a so nde lo r ;
det er iorar ea liant ulu i mat r ic e i ca ur mare a execut ăr ii unor operaţ ii repetate de
stimulare a afluxului; fata de complexitatea fenomenelor care concura la declanşarea si menţinerea
89
viiturilor de nisip, pe de o parte, si de amploarea dificultăţilor generate de acestea, pe dealta parte,
este necesar ca la alegerea metodei de control a nisipului ce urmează a fi luata pe fiecare zăcământ
in parte, sa se tina seama de întregul complex de factori ce caracterizează fiecare sonda in parte.

7.1. Mecanismul producerii viiturilor de nisip

P e nt r u a e xp l i c a m e c a n i s m u l p r o d u c e r i i v i i t u r i lo r d e n i s i p s -
a u e m i s m a i m u lt e ipoteze dintre care doar trei par a fi mai importante si anume:
• deplasarea nisipului din strat in sonda are loc atunci când cimentarea granulelor de nisip este
slaba, iar in timpul exploatării sondei se aplica o presiune diferenţială strat-sonda mare;
• d epla sar ea nis ip ulu i din st rat in so nda ar e lo c ca ur mare a apar iţ ie i ape i de
sinclinal care dizolva materialul de cimentare a granulelor de nisip (fenomen care are loc in
prezența apei existente in momentul sedimentarii nisipului, apa a cârei compoziții este
diferita de cea a apei de sinclinal);
• dep lasar ea nis ipulu i din st rat in so nda ar e lo c dat or it a scăder ii presiunii d e
zaca mant , care are ca r ezult at t asar ea st rat elor si dist ruger ea mat er ia lu lui de
cimentare.

7.2. Metode de prevenire si combatere a viiturilor de nisip

Metodele cunoscute si aplicate atat in tara cat si in străinătate, in scopul controlului nisipului, se pot
grupa in:
metode mecanice;
metode chimice;
metode combinate.
Îndiferent de metoda, rolul de limitator al migrării particulelor solide din formatia productiv
a il îndeplineşte un ecran filtrant artificial, format dintr-un nisip de cuarţ cu o granulaţie controlata,
plasat la nivelul formaţiei productive si menţinut la rândul sau, fie printr-un liant de natura chimica
(rășină), fie printr-un filtru metalic.

Metode mecanice de prevenire si combaterea viiturilor de nisip

Dintre metodele aplicate la scara mondiala in scopul controlului nisipului, metodele mecanice
înregistrează o frecventa in aplicare, cu mult superioara frecventei aferente tuturor celorlalte metode
proprii acestui domeniu. Spre exemplu, in ciuda bogatei diversificări înregistrata in domeniul
maselor plastice, cat si a aditivilor necesari, metodele mecanice sunt folosite la 34% din numărul
total de sonde operate in scopul controlului
nisipului. Principalele avantaje ale metodelor mecanice rezulta, in principal, din:
durata mare de influenta in direcţia controlului eficient al nisipului, durata imprimata de
rezistenta mecanica a filtrelor in timp superioara rezistentei liantului de masa plastica;
lipsa limitărilor de aplicabilitate impuse de valoarea temperaturii de zăcământ sau a
proceselor termice de recuperare aplicate pe acestea;
evit ar ea det er iorăr ii per meabilit ăţ ii zo nei din jur ul găur ii de so nda;
controlul eficient al nisipului inclusiv la sondele cu intervale deschise pe lungimi de zeci
de metri;
necondiţionarea executării operaţiilor de către ploaie sau temperaturi mult sub zero
grade;
folosirea unor substanţe chimice inofensive din punctul de vedere al toxicităţii. În cazul
metodelor mecanice întâlnim următoarele tehnologii;
injecţ ia co nvenţ io nala de nis ip de cuarţ in st rat ul product iv;
ut iliz a r e a filt r e lo r me t a lic e ;

90
echiparea sondei cu un filtru metalic împachetat cu pietriş in gaura de sonda lărgită din
timpul forajului sau in coloana cu precompactare in spatele perforaturilor (gravel - packing).

Injecţia convenţională de nisip de cuarţ in stratul productiv

Injectia conventionala de nisip de cuart in stratul productiv este utilizata numai in cazuri cu totul
particulare. Nu toate ca aceasta tehnologie este simpla in sine, totuşi nu cunoaşte o răspândire larga,
deoarece lipsa unui suport metalic (filtru) plasat in fata nisipului injectat, suport care sa menţină
nisipul de cuarţ la nivelul formaţiei productive nu permite exploatarea sondelor la debite potenţiale,
fără riscul antrenării materialului solid in gaura de sonda. Din aceasta cauza, aria de aplicabilitate a
injecţiei convenţionale de nisip de cuarţ se limitează numai la sondele la care restricţiile de diametru
aferente coloanei de exploatare nu permit completarea sondelor cu filtre mecanice.

Utilizarea filtrelor metalice. Filtre cu orificii

Se construiesc din burlane de tubaj in care sunt practicate orificii cu diametrul cuprins intre -,4 – -0
mm.
Filtre cu șlituri
Se construiesc din burlane de tubaj sau ţevi de extracţie in
car e se pr act ica nist e deschider i drept unghiulare numit e șliț ur i sau fant e, dispuse
longitudinal sau transversal pe suprafaţa burlanului Filt r ele cu fant e lo ngit ud ina le r ez ist a
ma i bine la t racţ iune, iar cele cu fant e transversale la presiune exterioara.

Filtru cu șlițuri
Ș lit u r ile se e xe c ut ă pr in fr e z a r e cu fr e z e c ir c u la r e , pr in t a ie r e c u fla c
ă r ă oxiacetilenicĂ sau eroziune anodomecanică.

7.3. Prezentare generală a tehnologiilor de control a nisipului


Controlul nisipului
Tehnologiile de control al nisipului sunt utilizate în zăcăminte predispuse la forfecare și /
sau rupere prin întindere datorită forțelor de tracțiune și sarcinilor aplicate la matricea rocilor din
periaoada de producție și pana la epuizare.
Soluțiile de management ale nisipului trebuie să se bazeze pe un echilibru al constrângerilor
tehnice (proprietățile stratului productiv și stadiul de declin, echipamente disponibile, complexitatea
echipării, executarea corespunzătoare și controlul calității), economice (fluxul de numerar și rata de
rentabilitate etc.), precum și constrângerile de risc (reducerea performanței fluxului de curgere în
sondă, condițiile echipamentelor de adâncime, migrarea imprevizibilă a particulelor solide,
incompatibilitatea fluidelor din zăcământ și fluidul de transport folosit la împachetarea cu nisip etc.)
Obiectivele esențiale ale celor mai bune practici privind managementului nisipului sunt de a
optimiza producția prin prevenirea sau întârzierea producerii de nisip de‐a lungul vieții unei sonde
sau zăcământ.
OMV Petrom a decis să utilizeze împachetarea cu nisip și –frac pack ca două din cele mai
aplicabile soluții, datorită condițiilor actuale de zăcământ şi așteptările legate de obiectivele de
producție. Deşi în trecut s‐a încercat utilizarea de metode chimice (injecție de rășină), OMV Petrom
foloseşte în prezent doar împachetarea cu nisip şi –frac pack .

91
Bazele controlului nisipului (Justificare, explicare, strategia de management a controlului
nisipului)

Producerea de nisip din formaţiune duce la pierderi de producție și blocarea împachetărilor


cu nisip, a filtrelor, a perforaturilor, a materialului tubular, a liniilor de amestec de suprafață și a
separatoarelor. În plus față de defecţiunea cauzată la echipamentul de suprafață prin blocare,
coloana și echipamentele de suprafață pot fi erodate datorită caracterului abraziv al fluidului in
amestec cu nisipul care curge din sonda.
Cele mai grave probleme în cazul producerii de nisip pot provoca avarierea totală a sondei
sau necesitarea de re‐echipare datorită avarierii coloanei, avarierii găurii netubate, sau ambele.

7.4. Cuantificarea riscului producerii de nisip

În mod tradițional, riscul de blocare este perceput ca riscul de a ajunge la condițiile operative
la care nisipul începe să intre în gaura de sondă. Implicit, se presupune că nisipul va cauza în cele
din urmă probleme semnificative si nici o acțiune eficientă nu poate fi efectuată pentru a face față
acestora, singura posibilitate fiind evitarea afluxului de nisip. Prin managementul nisipului se poate
accepta chiar producerea de nisip in anumite situaţii in funcţie de criterii economice sau de
siguranta din punct de vedere economic sau pentru siguranță. Scopul este de a defini condițiile în
care fiecare problemă legată de nisip (erodarea oțelului, blocarea perforaturilor, blocarea conductei
sub‐marine, umplerea separatorului etc.) poate apărea în fiecare caz în parte. Pentru a realiza acest
lucru, analiza trebuie să se bazeze pe diferite modele și criterii care acționează ca instrumente
pentru estimarea riscului fiecărei probleme în parte. Integrarea acestor rezultate poate defini
intervalele de producție în care riscul total este acceptabil, şi poate ajuta inginerii de zăcământ și
echipări sonde să facă alegeri logice pentru a extinde aceste intervale de producție.
Sistemul de control a nisipului trebuie selectat nu numai pentru capacitatea sa de a menține
nisipul în afara găurii de sondă, ci și pentru capacitatea sa de a creşte producția în condiții de
siguranță de‐a lungul vieții sondei. Procedurile care nu sunt executate corespunzător sau sunt
neadecvate pot duce la deteriorarea filtrelor sau ineficienta operaţiei de împachetare cu nisip sau a–
operaţiei de Fracpack, ceea ce duce la deteriorarea sistemului foarte repede dupa punerea in
producţie sau chiar de la inceput. Procesele incompatibile și/sau materialele incompatibile, , precum
şi uneori o cunoastere insuficienta a zăcământului poate duce la coroziune, eroziune și alte
defecţiuni mecanice. Sistemele se vor defecta în cele din urmă atunci când sunt necesare filtre sau
împachetări pentru desfăşurarea activităţii peste durata de viață sau condițiile de funcţionare pentru
care au fost proiectate inițial.
Cel mai frecvent element care se poate deteriora în sistemele de control a nisipului este
filtrul proiectat pentru a reţine nisipul de împachetare sau, în cazul echipărilor doar cu filtre,a
nisipului de formaţiune. De obicei, filtrele se deteriorează ca urmare a activităților de producţiei sau
de echipare. Cauzele de deteriorare pot fi grupate în următoarele categorii:
deteriorarea împachetării cu nisip a spaţiului inelar din cauza vitezei excesive a curgerii prin
perforaturi
Eroziunea filtrului
Coroziunea filtrului
Zone fierbinți localizate, cauzate de curgerea in jurul secțiunilor de filtre blocate sau de
colapsul nisipului din spaţiul inelar datorita compactării
Deformarea filtrului cauzată de blocare.
Peste 40% din producția totală de ţiţei și gaze din OMV Petrom necesită controlul nisipului.
Această problemă apare în special în nisipurile sarmațiene. Aceste formațiuni sunt slab consolidate
cu materiale argiloase de legătură, interacțiunea frecării intergranulare și forţele in situ, forțele
capilare, precum și prin viscozitate fluidelor in situ. Acest lucru se datorează materialelor de
legatură insuficiente și mediului geopresurizat, reducerea efectelor frecării intergranulare şi
rezistenţei suprasolicite.
92
Producția fluidelor din gaura de sondă creează tensiuni în zona din apropierea acesteia care
cauzează producerea nisipului. Tensiunile sunt rezultatul reducerilor de presiune localizate,
rezultând o sarcină mai mare pe matricea formațiunii, precum și datorită frecării fluidului la
curgerea prin matrice. Magnitudinea frecărilor fluidului depinde de factori precum permeabilitatea
efectivă, debitul de producție, vâscozitatea fluidului și fazele fluidului. După ce forțele
destabilizatoare depășesc rezistenţa zăcământului, va urma producerea de nisip. Restricționarea
debitului de producție va preveni producerea de nisip prin reducerea forțelor de destabilizare până la
un punct inferior maximelor acestora. Determinarea debitului maxim de curgere liberă a nisipului
este complicată de interacțiunea factorilor menționați anterior.
Producerea de nisip este frecvent precedată de producerea de apă. Producerea de apă are un
impact sever asupra rezistenţei și permeabilităţii nisipului, datorită dispersiei materialelor amorfe de
fixare. Eliberarea nisipului este declanșata de diferenţa de presiune excesivă, care provoacă
deteriorări locale în jurul perforaturilor, sau prin epuizare, care provoaca ruperi în întregul
zăcământ. Diferenţa de presiune maximă și liberă este mai pronunțată într‐un zăcământ de gaze
decât într‐un zăcământ de lichide. Această diferenţă de presiune admisibilă scade odată ce se
epuizează presiunea din zăcământ.
Împachetarea cu nisip a fost cea mai populară metodă pentru a atenua problema producerii
de nisip și permite efectuarea unei numar mare de echipări. Aceste împachetări cu nisip s‐au dovedit
eficiente, prelungind viata zăcămintelor depletate.
Pentru a îmbunătăţi rezultatele împachetării cu nisip și a optimiza eficiența echipării, au fost
utilizate și aplicate diverse metode (precum acidizare, creșterea densității perforărilor, reducerea
pierderilor de fluide, utilizarea de nisip cu o conductivitate mai mare (material de susţinere), precum
și plasarea de cantităţi mai mari de nisip prin perforărturi). În ultimii ani, operaţiile de Frac pack au
reprezentat o metodă foarte atractivă și eficientă de a asigura
rezultate pe termen lung de înaltă performanță în zăcăminte unde nu sunt aplicabile metode
mecanice. Procedurile din teren și echipamentele utilizate pentru efectuarea operatiilor de
împachetare cu nisip sunt foarte importante pentru rezultatele obținute. Dimensionarea nisipului,
selectarea filtrului, metoda de plasare și echipamente de fund trebuie urmate de procedurile de
operare executate în mod corespunzator și de personal calificat. Producerea neașteptată de nisip
poate duce la eroziune, pierderea integrității și posibile accidente. În schimb, instalarea inutilă de
sisteme pentru controlul nisipului poate fi costisitoare și dăunătoare productivității și gestionării
zăcămintelor.
Instalarea de sisteme pentru controlul nisipului în sonde este considerat unul dintre cele mai
importante componente pentru o funcţionare de durată a unei sonde. Imposibilitatea de a instala un
sistem adecvat de control a nisipului poate duce la o performanţă scăzută a sondelor, posibila
pierdere a echipării și timp neproductiv. Fluxurile de lucru sunt dezvoltate ca instrumente rapide
pentru selectarea și instalarea sistemelor corespunzătoare de control a nisipului cu intenția de a
îmbunătăți cele mai bune practici existente și de a crește durata de funcţionare a sistemului de
împachetare cu nisip aplicat, în special în cele mai critice Asset‐uri unde durata de viața a
împachetărilor cu nisip este mai mică de 200 zile .

7.5. Tehnologia de împachetare cu nisip în sondele tubate şi netubate

Împachetarea cu nisip este metoda cea mai utilizată la scară largă pentru a controla producția
de nisip în OMV Petrom (95%). Atunci când este corect proiectată şi executată, această metodă
este, de asemenea, cea mai eficienta pentru controlul nisipului, în special la echipările inițiale.
Împachetarea cu nisip este o tehnică ce implică plasarea unui strat de nisip dimensionat special între
zona expusă a stratului sau a perforaturilor si filtre. Împachetarea cu nisip este dimensionată pentru
a preveni mișcarea nisipului din formaţiune. Este utilizat un filtru pentru a menţine nisipul fixat,
după cum este prezentat în

93
Schema tehnologiei de împachetare cu nisip
Tendința de podire și cantitatea de particule solide, care va trece printr‐o împachetare cu
nisip și filtre reprezintă un factor determinant pentru aplicarea corectă a tehnologiei de împachetare
cu nisip. În echipările pentru împachetare cu nisip, nisipul, care este mai mare decât dimensiunea
medie a particulelor de nisip din formaţiune, este plasat între formaţiune și un filtru sau un liner
şliţuit. Împachetarea cu nisip ar trebui să rețină cea mai mare parte a nisipului din formaţiune, însă
trebuie să permită producerea de particule fine din formaţiune pentru a preveni blocarea și pierderi
ale productivității sondei. O echipare pentru împachetare cu nisip de succes trebuie să reţină nisipul
din formaţiune și să ofere o rezistență cât mai puțin posibilă pentru curgerea prin acesta.

Împachetare cu nisip neobturata

Împachetare cu nisip invadată parţial

Cele mai comune două tipuri de echipări pentru împachetare cu nisip sunt împachetarea cu
nisip în coloana și împachetare cu nisip în gaura libera lărgită, oferind o conductivitate mai bună
prin împachetarea cu nisip, însă este limitată la echipări într‐o singură zonă. În ambele cazuri,
selectarea dimensiunii nisipului utilizând Distribuţia cunoscută a dimensiunii particulelor din
formaţiune (curba PSD – Distribuţia după mărime a particulelor) este esenţială pentru aplicarea
eficientă a tehnologiei de împachetare cu nisip.

94
Atunci când se proiectează o împachetare cu nisip, este important să se ia în considerare
faptul că nisipul din formaţiune trebuie controlat fără a reduce excesiv productivitatea sondei. Un
control eficient necesită o bună proiectare şi execuţie a împachetării cu nisip, incluzând obținerea
unei probe reprezentative de nisip din formaţiune, distribuţia granulometrica, selectarea dimensiunii
corecte a nisipului de împachetare în raport cu dimensiunea nisipului de strat și alegerea
dimensiunii optima a dimensiunii fantelor filtrelor.
Variațiile din proprietățile rocii, caracteristicile zăcământului, și mediul de producție fac ca
fiecare proiectare a unui sistem de control a nisipului să fie unică. Este necesară o evaluare atentă
pentru fiecare echipare pentru a asigura că este implementată cea mai bună tehnică de control a
nisipului.

7.6. Selectarea dimensiunii nisipului

Selectarea dimensiunii nisipului de împachetare se bazează în primul rând pe analiza


granulometrica a nisipului de strat. Prin urmare, obținerea unei probe reprezentative este critică.
Tipurile de probe disponibile sunt următoarele:
Nisip din lichidele produse,
Probe obţinute prin lăcărit/spălare
Probe laterale
Probe obţinute din carote
În general, nisipul obținut din liniile de producție conține un exces de particule fine deoarece
particulele mari vor tinde să se depună înapoi în sondă. Din acest motiv, în general, probele obţinute
prin lăcărit, vor înclina către dimensiuni mai mari de particule de nisip. Atunci când sunt
disponibile numai probe obţinute prin lăcărit, trebuie pus în aplicare un criteriu foarte conservator
pentru dimensiunea nisipului.
Probele din carote sunt considerate a fi mai reprezentative decât cele din carotierele laterale,
care tind să conțină nisip care a fost spart prin procedura de prelevare de probe. Practica
recomandată din industrie este ca de la cel puțin o sondă în fiecare zăcământ sau zonă care produce
nisip dintr‐o anumită formațiune geologică să se preleveze probe în totalitate din intervalele de
producţie. Dacă este posibil, trebuie prelevată o probă la fiecare 0.6‐0.9 m (2 până la 3 feet) în
formaţiune sau la fiecare schimbare de litologie. Probele de zăcământ trebuie dezagregate, evitând
zdrobirea particulelor de nisip, iar apoi trecute printr‐o serie de site pentru a separa particulele în
game de dimensiuni. Pentru a se asigura că argila și nămolul sunt separate de particulele de nisip,
proba este uneori amestecată în apa care conține un agent de dispersie. Particulele dispersate sunt
apoi spălate printr‐o sită de 325 U.S. mesh, pentru a separa cea mai mare parte a argilei și nămolului
de particulele de nisip. Fracția de nisip rămasă trebuie apoi uscată și cernută. După cernere,
dimensiunea materialului reținut pe sitele progresive trebuie determinată. Greutatea materialului
care trece prin sita mică, umedă trebuie de asemenea, măsurată și înregistrată.
În prezent, două metode utilizate pentru analiza PSD sunt: Standard Dry Sieving (SDS) ‐ Cernerea
standard uscată și Laser Particle Light Scattering Analysis (LPLSA) – Analiza dispersiei cu
particule de lumină laser
Cernere standard uscată
Metodă foarte comună
Particulele agitate în timpul cernerii astfel încât este măsurată cea mai mică dimensiune
Nu se recomandă măsurarea particulelor mai mici de 44 μm

7.7. Metode mecanice de control a nisipului

Selectarea celor mai potrivite metode mecanice (Filtrele individuale ‐ SAS, împachetarea cu
nisip şi Frac pack) de a controla producerea de nisip și de a reduce riscul defectării premature a
echipamentelor de adâncime și scăderea producției sondei, va influența semnificativ selectarea
corespunzătoare a tipului de filtre, fantele filtrului, dimensiunea nisipului, atât pentru activităţile de
95
împachetare cu nisip, cât şi pentru cele de frac pack.

7.8. Dimensiunea fantelor filtrelor

Mărimea fantei trebuie să fie cea mai mare dimensiune care oprește întregul nisip care trece,
în general nefiind mai mare de 75% din cel mai mic diametru al nisipului. Acest lucru este relativ
ușor pentru un filtru cu înfășurare de sarma.
În orice caz, această regulă obligatorie pentru distanţa dintre coloană și filtru trebuie validată
cu teste de laborator pentru a se asigura că filtrul funcționează în combinație cu nisipul pentru
impachetare selectat. Trebuie utilizat un criteriu de selectie (şi anume, dimensiunea fantei trebuie sa
fie mai mică decât cea mai mică dimensiune a nisipului pentru impachetare) pentru a asigura că
nisipul de impachetare nu poate trece prin fanta, păstrând în același timp un aflux suficient de mare
pentru a evita o cădere de presiune majoră prin filtru, după cum este prezentat în de mai sus. Pentru
filtrele pre‐împachetate, sinterizate și cu sită,
dimensiunile ochiurilor sitei sau a porilor trebuie proiectate conform criteriului de blocare absolută.
Dimensiunea fantei recomandată (Δ) este de aproximativ 50‐70% din diametrul minim al
particulelor nisipului de impachetare.

7.9. Tipul proiectării filtrului

Există trei tipuri de filtre: filtre standard cu înfășurare de sarma, filtre pre‐împachetate și

96
filtre speciale cu înfășurare de site metalice sinterizate (premium). Filtrele standard sunt utilizate în
mod normal în sonde verticale sau la operaţii de împachetare cu nisip a sondelor cu un nivel mai
scăzut de deviere, utilizând tehnici diferite de plasare a nisipului de împachetare pentru a preveni
podirea acestuia. Filtrele pre‐împachetate sunt compuse din două filtre concentrice împachetate cu
nisip de siliciu cu o anumita granulaţie (fie acoperit cu rășină, fie convențional). Filtrele speciale
conțin straturi alternative de metal sinterizat și sarma sau straturi alternative de plase de sarma.
Filtrele preîmpachetate şi filtrele speciale sunt utilizate în general ca metodă de controlul nisipului,
în condiții speciale cum ar fi sonde in gaura libera și / sau intervale deviate foarte lungi.

7.10. Aspecte operaţionale ale împachetării cu nisip

Împachetarea cu nisip (în special în sondele tubate) poate crea deteriorarea semnificativă a stratului
și afecta productivitatea în cazul în care nu sunt respectate procedurile adecvate. Împachetările cu
nisip sunt echipări complicate și dificile, care necesită atenție la detalii:
Fluide compatibile
Sisteme de vehiculare si stocare a fluidelor curate și o gaura de sonda curata
Apă sărată filtrată pentru echipare
Mărimea şi numărul corespunzător al perforaturilor libere
Calitatea și dimensiunea corespunzătoare a nisipului
Plasarea adecvată a nisipului
Operatia reprezintă un succes numai dacă se obtine o productivitate maximă durabilă după
echiparea sondei. Împachetările cu nisip în sondele tubate sunt frecvent utilizate în OMV Petrom,
această metodă trecând prin etape de îmbunătățire continuă a echipamentelor de adâncime
brevetate, precum și a calităţii serviciilor. Tehnologia de împachetare cu nisip cu apă în sondele
netubate nu este utilizată în OMV Petrom. Posibila săpare de sonde noi, care ar putea fi exploatate
in gaura libera, pot fi candidate pentru aplicarea tehnologiei de impachetare cu nisip în sonde
netubate, ulterior fiind stabilite direcții practice bazate pe cele mai bune practici pentru acest tip de
completare.
Metoda de împachetare cu apă (LDLC) se referă la o metodă de echipare care utilizează o
scula de încrucişare a circulaţiei și ţevi de spălare pentru a injecta nisipul în perforaturi cu un fluid
de operare negelifiat. În sonde înclinate > 30°, sunt utilizate debite ridicate de injecţie și debite
reduse de circulație la împachetare (160‐320 litri/min, 1‐2 bpm) pentru a ajuta pe de o parte
transportul
nisipului in formaţiune si pe de alta parte pentru a asigura o buna împachetare a filtrelor si a
tunelurilor perforaturilor Împachetările cu nisip in sonde tubate şi in gaura libera sunt similare.
Debitele de pompare sunt de asemenea similare. Este de dorit să se poată injecta sub presiune și
circula pentru împachetare.
Realizarea doar a împachetării fără injecţie de nisip in strat va duce la neîmpachetarea
tunelurilor perforaturilor. Injecţia sub presiune la operaţii la care se utilizează echipamente
mecanice poate fi realizată prin închiderea prevenitoarelor de erupţie. Totuşi, pentru intervale lungi,
circulația va ajuta la plasarea nisipului la baza intervalului. Există o limită a lungimii intervalului
perforat pentru care împachetarea cu nisip poate fi realizata într‐o singură treaptă. în OMV Petrom,
lungimile intervalelor deschise sunt de obicei mai mici de 75 m (250 ft).
Uneori, fluidul de transport trebuie pompat la debite mai mari pentru a ajuta la asigurarea unei bune
împachetări a filtrelor și pentru a maximiza si împachetarea tunelurilor perforaturilor. Aceasta
tehnologie este denumită Frac pack cu apă (High Rate Water Pack ‐ HRWP). De obicei, fluidul
trebuie injectat la sau puțin peste presiunea de fisurare pentru a asigura deblocarea perforaturilor
În toate tehnicile de împachetare cu nisip a sondelor tubate, în cazul în care tunelurile
perforaturilor nu sunt curățate după perforarea la subechilibru, echilibru sau supraechilibru lichidul
nu poate pătrunde în formaţiune, iar tunelul perforaturilor nu va fi împachetat. Perforaturile care nu
sunt împachetate duc la realizarea unei împachetări necorespunzătoare .
Deoarece apa nu are bune proprietăți pentru a asigura portanta nisipului si datorita si gravitaţiei se
97
va asigura o buna împachetare în sonde cu inclinaţii mai mici de 60°. Sunt necesare debite de
recuperare mai mari în sonde deviate cu mai mult de 60° pentru a preveni podirea prematura a
nisipului în spațiul inelar care duce la apariţia golurilor în împachetarea cu nisip. Utilizarea apei
elimină de asemenea, orice eventuala posibilitate de blocare a stratului ca urmare a degradarii
fluidelor viscoase utilizate pentru evitare pierderilor de circulaţie. Împachetările cu apă sunt
echipări cu pret scăzut, foarte eficiente.
Echipamentele și accesoriile pentru operaţiile de împachetare cu nisip fie rămân în sondă
(echipamente de adâncime) fie sunt introduse şi extrase înainte de introducerea tubingului de
producție

(Echipamente (scule) de operare).


Garnitura de lucru /Echipamente de operare pentru împachetare

Echipamentele de operare pentru împachetările cu nisip sunt definite ca echipamente


necesare pentru efectuarea împachetărilor cu nisip, dar care sunt extrase din sondă după executarea
împachetării cu nisip. Întotdeauna echipamentele de operare necesare pentru împachetarea cu nisip
sunt dictate de tipul echipamentului de adâncime utilizat pentru împachetarea cu nisip.
Echipamentele de operare pentru împachetare:
scule de armare
Scule de operare de încrucişare a circulaţiei
Supapa cu bila
Dispozitive recuperabile
Ţevi de spălare
Dispozitive de trecere

Scule de armare

Scula de armare este de fapt un piston hidraulic care generează forța necesară pentru a arma
pacherul utilizat la împachetarea cu nisip (a se vedea de mai jos). Acesta este atașat la partea
superioară a sculei de operare de încrucişare a circulaţiei şi are un manşon de armare a pacherului,
presiunea aplicată garniturii de lucru acţionează pe un piston în scula de armare hidraulica pentru a
forța manșonul să coboare pentru a arma bacurile și a comprima garniturile de etanşare ale
packerului. Scula de armare este echipata cu un manșon adaptor și cu un inel de armare pentru a
putea acoperi întreaga gamă de dimensiuni a packerului.
Temperatura maximă de funcționare este de 120 °C. Scula de armare este reutilizabilă după
înlocuirea elementelor de cauciuc și recondiţionarea diverselor elemente.

98
Sculă de armare hidraulică

Scula de operare de încrucişare a circulaţiei

Scula de operare de încrucişare a circulaţiei pentru împachetarea cu nisip creează diferite căi
de circulare pentru fluid în timpul operației de împachetare cu nisip. Acesta constă dintr‐o serie de
etanşări din cauciuc vulcanizat în jurul porturilor packerului, jumătatea distanței porturilor şi unor
porturi de întoarcere în partea superioara (a se vedea figura de mai sus). Existenta unei ţevi
concentrice în interiorul sculei de operare de încrucişare a circulaţiei şi o extensie permit pomparea
fluidului prin garnitura de lucru de deasupra packerului pentru a ajunge încrucişat in spaţiul inelar
filtru/ coloană de sub packer. În mod similar, fluidele recuperate care circulă prin ţevile de spălare
de sub packer poate circula încrucișat către spațiul inelar garnitura de lucru/coloană de deasupra
packerului. Scula de operare de încrucişare a circulaţiei asigură etanșarea în interiorul packerului și
niplului cu sertar la o presiune minimă de 250 de bari. Aceasta permite circularea nisipului in
suspensie şi a fluidului de transport la raţii mari de 500 kg/m3 și un debit de injecţie până la 1400
lit/mn. Din punct de vedere mecanic, scula de operare de încrucişare a circulaţiei susţine greutatea
ansamblului de adâncime în sondă printr‐o conexiune cu filet pătrat stânga situat la partea
superioara a packerului, utilizat la împachetare, care asigura etanşarea pe coloana de exploatare .
Scula de operare de încrucişare a circulaţiei nu permite trecerea nisipului în interiorul filtrelor în
timpul deplasării în sus, in poziţia de circulaţie inversă. Toate părțile sculei de operare de
încrucişare a circulaţiei, cu excepția elementelor de etanșare, care sunt în contact cu nisipul pentru
împachetare sunt rezistente la abraziune, pentru a putea permite injectarea a cel puțin 10t de
nisip/operaţiune fără a afecta porturile de bypass‐are.
Scula de operare de încrucişare a circulaţiei include de asemenea un scaun pe care etanşează
o bilă lansată de la suprafaţă care permite creşterea presiunii in garnitura de lucru pentru armarea
packerului. După armarea packerului, presiunea in garnitura de lucru este crescută pentru a forfeca
nişte ştifturi ale scaunului pentru a elimina bila într‐o zonă de sub orificiile pentru împachetare a. În
acest moment, scula de operare de încrucişare a circulaţiei poate fi eliberata din filetul stânga al
packerului. Sculele de operare de încrucişare a circulaţiei sunt prevăzute fie cu un sistem de
eliberare mecanic prin rotaţie sau cu unul hidraulic. Eliberarea mecanică necesită 10 ‐ 12 rotații la
dreapta a garniturii de lucru, cu aplicarea unei mici sarcini da tracţiune. Sistemul hidraulic de
eliberare este acționat de presiunea din spațiul inelar dintre garnitura de lucru/coloană sau de
presiunea din interiorul garniturii de lucru. Eliberarea mecanică poate fi utilizată si ca sistem de
siguranță pentru cea hidraulică. Pentru a asigura funcționarea fiabilă a sculei de operare de
încrucişarea circulaţiei, acesta trebuie să aibă încă un scaun pentru o bila secundara de armare, în
cazul funcționării necorespunzătoare a primului sistem de armare. De asemenea, trebuie sa permită
împachetarea independentă a filtrului de control și a celui de producţie. Elementele de etaășare pot
rezista la temperatura maximă de funcționare de până la 120 °C.
Scula de operare de încrucişare a circulaţiei are trei poziții – injectie, circulatie pentru impachetare
și circulatie inversă. Poziția de injecţie se găseşte prin lăsarea unei anumite sarcini pe packer pentru
porturile de retur sa fie etanşe în packer. Poziția de injecţie permite fluidului de operare cu nisip in
suspensie sau alte lichide (acizi etc) pompat prin garnitura de lucru să ajungă în formaţiune,. Poziția
de circulaţie este localizata prin ridicarea sculei de operare de încrucişare a circulaţiei până la
aproximativ 0,5 m (20 inchi) deasupra poziției de injecţie. În poziţia de circulaţie se deschide o
noua cale de comunicare care permite o buna împachetare a filtrelor Calea de circulaţie este de la
partea de jos a garniturii de lucru, în scula de operare de încrucişare a circulaţiei, în afara extensiei
extensiei cu sertar, în partea de jos a spațiului inelar dintre filtru/coloană, în filtru (doar lichidul fără
nisip), prin ţevile de spălare, în scula de operare de încrucişare a circulaţiei din nou și în partea de
sus a spațiului inelar dintre garnitura de lucru/coloană.

Scula de deplasare (închidere–deschidere) sertar

99
Scula de deplasare sertar este introdusa sub scula de operare de încrucişare a circulaţiei și
este utilizata pentru a deschide și închide sertarul extensiei de împachetare. Scula este de fapt o
bucşa elastica conceputa să agate degetele sertarului si sa‐l închidă la deplasarea in sus sau sa‐l
deschidă la deplasarea in jos. Scula de deplasare permite rotirea sculei de armare, a sculei de
operare și a ţevilor de spălare, dacă este necesar. Filetul superior al sculei de deplasare
(închidere‐deschidere) sertar este același cu cel al sculei de operare. Filetul inferior al sculei de
deplasare poate fi conectat la ţevile spălătoare.

Poziţiile sculei de operare pentru împachetarea cu nisip

Ţevile de spălare

Acestea se introduc sub scula de operare sau sub scula de deplasare in


interiorul ţevilor oarbe și a filtrelor pentru ca punctul de circulație de retur a lichidului de transport
sa se află în partea de jos a filtrelor. Acest lucru ajută la plasarea nisipului de împachetare în partea
de jos a filtrului și la realizarea împachetării de jos in sus. Capătul ţevii de spalare trebuie poziționat
cât mai aproape posibil de partea de jos a filtrului. Creșterea diametrului exterior al ţevii de spălare
va crește rezistența de curgere în spațiul inelar ţeavă de spălare/filtru. Cu cât rezistența forţelor de
curgere a lichidului de transport este mai mare, cu atât fluidul va curge mai mult prin spațiul inelar
dintre filtru/coloană și va transporta nisipul la talpa sondei la baza filtrului. Prin realizarea acestui
lucru, împachetarea cu nisip a spațiul inelar filtrui/coloană este mult mai completă. Pe baza
experimentelor, raportul optim dintre diametrul exterior al ţevii de spălare şi diametrul interior al
ţevii de bază a filtrului trebuie să fie de aproximativ 0,8. Realizarea acestui raport, în filtre cu
anumite dimensiuni va necesita utilizarea de conexiuni speciale ale ţevii de spălare.

Echipamente de adâncime pentru împachetarea cu nisip utilizate în prezent în OMV Petrom


Instrumente de echipare:
Packere (Mecanice – tipurile utilizate în prezent sunt HOVA‐ C, PIROM şi MOCA‐H şi cele
hidraulice de tip Baker 70 B‐32 sau altele)
Extensii de împachetare cu sertar
Racord siguranță

100
Ţevi oarbe (superioare şi inferioare)
Filtre cu înfășurare de sarma (Filtre de producţie şi de control)
Ansamblu de etanşare

Packere utilizate în operaţiile de împachetare cu nisip

În partea de sus a ansamblului de adâncime pentru împachetarea cu nisip există un packer.


Acest packer poate fi permanent sau recuperabil. Toate packerele (mecanice și hidraulice) utilizate
în OMV Petrom sunt packere de tip recuperabil. Deoarece împachetarea cu nisip este o operație
complexă, pot apărea probleme atât în timpul operaţiei de completare, cat si pe durata de viaţă a
zăcământului. Packerul recuperabil uşurează operaţiile de workover la extragerea acestuia, fără
costuri suplimentare și elimină riscurile ce pot apărea la frezarea unui packer permanent.
Packerele recuperabile utilizate pentru împachetarea cu nisip sunt packere care au interiorul
prelucrat special pentru a asigura etanşarea, precum packerul model “SC‐1” (figura de mai jos). În
plus, pentru a facilita operațiunile de împachetare cu nisip, packerele pot fi folosite pentru
producție; prin urmare, packerul poate fi proiectat pentru condițiile de temperatură, presiune și de
mediu prezente în sondă. Acest packer poate să reziste la presiuni diferențiale de până la 400 bar şi
temperaturi de până la 120 °C. Presiunea diferențială maximă impusa de OMV Petrom este de 250
bari. Un sistem de blocare hidraulic, încorporat in manşonul de armare, previne armarea accidentala
a packerului în timpul introducerii în sondă. Packerul este armat cu o scula de armare acţionata
hidraulic, fără a fi necesară nicio rotație. Packerul este dezarmat și recuperat cu o scula de
extragere, prin simplă tractiune. Packerul SC1 permite testarea etanseitatii dacă este necesar.

Packer hidraulic Baker Model “SC‐1”

Extensii pentru împachetare

Extensiile pentru împachetare sunt utilizate în combinație cu packerul și sculele de operare


pentru a realiza o cale de curgere de la garnitura de lucru aflata deasupra packerului la spațiul inelar
dintre filtru/coloană aflat sub packer. Extensia pentru împachetare este formată dintr‐o extensie
101
superioară (care conține porturi de curgere pentru fluidul de operare), un niplu de etanşare (cu
diametrul interior identic cu diametrul packerului) și o extensie inferioară (în interiorul căreia poate
culisa scula de operare). Lungimea extensiilor este astfel proiectată pentru a putea fi utilizata cu un
anumit packer şi o anumita scula de operare. Extensiile sunt disponibile în două tipuri, perforate și
cu sertar (manşon glisant). La extensiile perforate, extensia superioară este pur și simplu prevăzută
cu găuri pentru ieșirea fluidului. Aceste găuri trebuie izolate în timpul producției sondei cu un
ansamblu de etanşare ca măsură de precauție pentru a preveni producerea de nisip. La o extensie cu
sertar (manșon glisant), găurile din extensia superioară sunt deschise în timpul împachetării cu
nisip, însă izolate cu un sertar, care este închis de scula de deplasare atunci când scula de operare
este extrasa din sondă.

Extensii utilizate la împachetare cu nisip

Racordul de siguranţă (SOSJ) constă dintr‐un racord superior si unul inferior conectate
printr‐un număr de ştifturi de forfecare. Acest dispozitiv este utilizat în cele mai multe ansambluri
de adâncime, pentru a permite recuperarea packerului și extragerea acesteia
independent de ţeava oarbă și filtru. Racordul de siguranţă este calculat ca la o anumita forta de
tracţiune sa se foarfece ştifturile în timpul extragerii packerului cu o scula de extragere. După
extragerea packerului, ţeava oarbă şi filtrul pot fi îmbrăcate si recuperate folosind tehnicile
obişnuite de instrumentare. În cazul în care racordul de siguranţă nu este introdus, ţeava oarbă aflată
sub packer trebuie tăiată pentru a permite recuperarea packerului. Ştifturile de forfecare utilizate în
SOSJ trebuie să susțină greutatea ţevii oarbe şi a filtrului cu un factor de siguranță semnificativ.
Limita la tracţiune a garniturii de lucru care va fi utilizată pentru a recupera packerul, trebuie luată
de asemenea în considerare atunci când se selectează rezistenta la forfecare. Limitele standard de
forfecare sunt între 15 și 25 t (44,800 și 80,640 pounds) în funcție de tipodimensiunea
echipamentului. Racordurile superior si inferior sunt blocate rotativ pentru a permite transmiterea
momentului de torsiune, dacă este necesar. De obicei,racordurile de siguranţă nu sunt utilizate
atunci când se introduc packere permanente sau atunci când se introduc ansambluri de adâncime
foarte lungi şi grele. Deoarece aceste ştifturi se foarfecă la o anumita forţă de tracţiune,
ansamblurile de adâncime sunt în mod normal armate in compresiune pentru a se asigura că nu are
loc forfecarea acestora sub acţiunea presiunii in timpul operaţiei Există numeroase tipuri, și sisteme
de echipamente utilizate la împachetările cu nisip care practic pot acoperi orice condiții întâlnite in

102
sonde. Figura de mai jos prezintă echipările obişnuite în sonde tubate şi gaura liberă, folosind
packerul hidraulic tip SC 1. Echipările, după cum este ilustrat, utilizează tehnologia pentru
împachetarea cu nisip cu mufa încrucişată, fiind o tehnică modernă utilizată în industrie în prezent.
Schemele prezentate în aceste figuri au fost selectate pentru a ilustra câteva dintre cele mai
bune practici în sondele de ţiţei și gaze echipate cu diferite tipuri de packere (Mecanice ‐ PIROM
MOCA ‐H și HOVA‐ C și hidraulic Baker) în OMV Petrom.

Echipamente utilizate la împachetarea cu nisip a sondelor tubate şi netubate

Instalaţii de suprafaţă

Uneori, habele și liniile de legătură sunt ignorate, însă acestea reprezintă o cauză frecventa
ce poate produce probleme, în special atunci când instalaţia de foraj este utilizată pentru echiparea
sondei. Habele trebuie curăţate şi spălate cu jet puternic pentru a se asigura că sunt eliminate orice
particule solide rămase. În următoare sunt prezentate două cazuri (metode acceptate şi neacceptate).

103
Habe cu fluid de operare pentru împachetarea cu nisip

Echipamente de pompare şi sisteme de filtrare

Fluidele de operare pentru împachetarea cu nisip trebuie să fie suficient de curate pentru ca
particulele în suspensie să nu se colmateze sau să reducă permeabilitatea formaţiunii, perforatorilor
sau nisipului pentru împachetare. Este necesar un anumit grad de filtrare pentru a obține un lichid
curat. De obicei, lichidele pentru operare sunt filtrate în intervalul de la 2 până la 10 microni, însă
este de preferat ca apa sărată să fie filtrată la 2 microni, aceasta depinzând de proprietățile
zăcământului. Lichidul poate fi filtrat fie printr‐un filtru cu diatomită montat în amonte în
combinație cu cartuşe filtrante montate în aval, sau cu o unitate de filtrare cu cartușe independentă.
Deoarece diatomita este mai ieftină decât cartuşele filtrante, utilizarea unui filtru cu diatomita in
combinaţie cu cu cartuşe filtrante montate în aval va fi mai economic decât o unitate independentă
cu filtru cu cartuș. Acest lucru este valabil in special în cazul în care lichidul utilizat este foarte
murdar sau în cazul în care sunt necesare volume mari de lichid. În figura următoare sunt prezentate
echipamentele de pompare si filtrare.

Unitate de pompare si filtrare

CAP. 8. Norme de sănătate şi securitate în muncă şi a normelor de prevenire


şi stingere a incendiilor. Norme de protecţia mediului
8.1. Norme de sănătate şi securitate în muncă şi a normelor de prevenire şi stingere a
incendiilor

La montarea și demontarea capetelor de erupție se vor lua următoarele măsuri la:


a) Transportul
Se verifică fixarea capului de erupție pe suportul de transport. Încărcarea și descărcarea
echipamentului se va face utilizând cabluri standardizate, în bună stare cu certificate de verificare
valabile, corespunzătoare greutăţii . Funiile sau chingile utilizate pentru dirijarea sarcinii trebuie să
fie în stare bună și să se utilizeze corespunzător.
Echipamentele vor fi asigurate cu chingi conforme în caroseria utilajului de transport pentru
a preveni deplasarea sau răsturnarea acestora în timpul transportului.
b) Demontarea capetelor de erupție
Înainte de a începe demontarea capului de erupție se va verifica dacă există presiune în
tubing și coloană. În cazul în care există, se va scurge presiunea.
La demontarea prezoanelor se vor folosi numai chei calibrate corespunzător și care nu
prezintă pericolul producerii de scântei. Ridicarea capului de erupție se va face numai după
echilibrarea greutății acestuia și asigurarea împotriva răsturnării.
Pentru prinderea cablurilor de ridicare se vor folosi chei de tachelaj certificate și verificate.
104
După demontare capul de erupție se va depozita pe un suport de lemn poziționat astfel încât să nu
împiedice accesul la gura sondei și să nu existe riscul răsturnării acestuia
c) Montarea capetelor de eruptie
Se va verifica dacă capul de erupție se va monta corespunzător în ceea ce privește dimensiunile
și presiunea anticipate, dacă are certificările necesare și acestea sunt în perioada de valabilitate.
Înainte de montare se va face o inspecție vizuală și o verificare functionala. Orice
disfuncționalitate observată în timpul verificărilor va fi anunțată și se vor lua măsuri de remediere a
acesteia sau de inlocuire a echipamentului. Manevrarea capului de erupție, la poziționarea pe
locație, se va face cu cabluri certificate, în bună stare de utilizare iar pentru ghidare se vor utiliza
funii conforme. Se va asigura ca flanșele și canalele inelelor de etanșare sunt curate iar inelul de
etanșare este corespunzător ca tip și dimensiuni.
Se va asigura ca strângerea prezoanelor să se facă în cruce, conform schemei de montaj
recomandată de producător și la momentul de torsiune recomandat. La montare, se vor utiliza numai
prezoane și piulițe dimensionate și tratate corespunzător.
La montarea prezoanelor se vor folosi numai chei calibrate corespunzător și care nu prezintă
pericolul producerii de scântei. Se va asigura ca distanța între flanșe să fie este egală pe toată
circumferința pentru a se realiza etanșarea corectă. Se va verifica dacă manometrele montate pe
capul de erupție sunt corespunzătoare presiunii de lucru anticipate, în bună stare de functionare și în
perioada de valabilitate a certificării.
După montarea capului de erupție se va efectua proba de presiune a acestuia conform
programului de lucru.
Fiecare sondă de gaze, va fi prevăzută cu un cap de erupţie corespunzător condiţiilor cerute
de respectiva sondă, în conformitate cu programele de lucru aprobate de conducerea unității și cu
prevederile din proiecte.
Montajul capetelor de erupţie se va face conform proiectului. Capul de erupţie probat de unitatea
constructoare sau reparatoare va fi furnizat cu certificatul de calitate și fișa tehnică, păstrate la
unitatea beneficiară.
După montajul la sondă, capul de erupţie va fi probat hidraulic la presiunea precizată în
programele sau proiectele aprobate. Instalația de efectuare a probei va corespunde presiunii maxime
de probă a capului de erupţie. Pe timpul probei personalul va fi îndepărtat din zona capului de
erupţie și a instalaţiei de probare.
Suprafața aferentă capului de erupţie va fi împrejmuita. Se vor monta plăci avertizoare pe
exteriorul împrejmuirii cu următorul conţinut: "INTRAREA PERSOANELOR STRĂINE
INTERZISĂ!", "FUMATUL OPRIT!", "PERICOL DE EXPLOZIE!".
Capetele de erupţie ale sondelor de gaze, care sunt oprite o perioadă mai îndelungată în
anotimpul friguros, vor fi umplute cu un fluid care nu îngheață. La roțile de manevră ale fiecărui
ventil al capacului de erupţie vor fi montate plăcuțe indicând numărul de ture la închidere și sensul
de închidere-deschidere.
Manevrarea ventilelor capului de erupţie se va face de cel mult doi oameni, din poziţie
laterală. Se interzice forţarea închiderii sau deschiderii. Sondele de gaze vor fi controlate zilnic de
către operatorii de extracție conform programelor și instrucţiunilor de lucru, elaborate de unitate.
Capetele de erupţie trebuie să fie perfect etanşe. Nu sunt admise scăpări pe la flanşe sau filete. Este
interzis accesul și executarea unor lucrări de către persoane neautorizate, precum și focul deschis în
zona sondei de gaze.
Este interzisă montarea manometrelor pe capul de erupţie fără ventile de izolare. Se interzice
arderea gazelor evacuate din sonde la nivelul solului. Arderea se va face numai la coşuri amenajate
conform normativelor în vigoare.
Se interzice lucrul în beciuri sau în căminele de ventile unde sunt posibile emanaţii de gaze,
fără supraveghere din afară. Deficiențele constatate la sonde vor fi consemnate în rapoartele de
lucru și raportate ierarhic pentru înlăturarea lor. Pentru accesul și lucrul la capul de erupţie, vor fi
amenajate platforme corespunzătoare. Nu sunt admise poduri improvizate sau incomplete care să
facă posibile alunecările în beciul sondei.
105
Periodic, pe bază de grafic, va fi efectuat controlul presiunilor între coloanele sondei.
Scăpările permanente de gaze între coloane vor fi dirijate la o distanță sigură pentru evitarea
incendierii capului de erupţie și se vor stabili măsuri pentru eliminarea acestor scăpări de gaze.
Capul de erupţie și zona împrejmuită a sondei vor fi menţinute în perfectă stare de curățenie.
Demontarea oricărei armături sau subansamblu al capului de erupţie se va face numai după
scoaterea de sub presiune a acestora și verificarea inexistenței acumulărilor de gaze. Dacă acest
lucru nu este posibil, se va proceda la omorârea sondei pe bază de program aprobat. Montarea și
demontarea manometrelor se va face numai după evacuarea presiunii.
Manometrele vor corespunde presiunii de măsurat. Montajul manometrelor va asigura
acestora o poziţie verticală și o vizibilitate optimă. Transportul, depozitarea, manipularea și
utilizarea unor substanţe chimice cu toxicitate mare introduse în sondele de gaze vor fi făcute cu
respectarea prevederilor din Normele specifice de securitate a muncii pentru extracţia țițeiului,
utilizând echipament adecvat și după efectuarea unui instructaj special. Pompele, lubricatoarele și
legăturile pentru introducerea substanţelor vor fi verificate și probate la presiunea de lucru. Toate
operaţiile de complexitate și dificultate deosebită (lichidare avarii, erupţii, incendii, spargeri de
coloană, eliminarea dopurilor de criohidrați) vor fi executate pe bază de programe de lucru, cu
asistență tehnică corespunzătoare și instruire specială.

8.2. Norme de protecţia mediului

Sursele de poluare pentru factorii de mediu sunt utilajele în care se desfășoară activitățile de
bază din cadrul schelelor: extracție, colectare, separare, tratare, depozitare, transport cât și utilajele
în care se desfășoară activitațile conexe: producere, distribuție abur, tratare ape uzate, injecție apă,
depozitare șlam. Utilajele care pot reprezenta, în funcțiune și sursele specifice de poluare pentru
factorul de mediu sol/subsol și acvifer sunt:
- sonde - țevi de extractie, turle, careu sonde
- parcuri separatoare - claviaturi sonde, separatoare, rezervoare, pompe
- stații de compresoare – instalații de răcire, turn răcire, pompe
- baterii cazane – stații de dedurizare, rezervoare - depozite de rezervoare-bazine decantaore,
rezervoare petrol
- instalații colectare ape uzate-rețea de canalizare, bazine decantoare, habe
- stații de epurare-separatoare de ulei
- conducte de transport - conducte de amestec, de injecție
- batalurile de șlam - celule de șlam, diguri de retenție, șanțuri de gardă, conducte de sifonare.
Un mare risc îl reprezintă gazele de sondă însoţitoare sub formă gazoasă sau cele rezultate în
urma evaporării gazelor de sondă lichide ca: bioxid de carbon (CO 2), hidrogen sulfurat (H2S),
bioxid de sulf (SO2), metan (CH4) etc., gaze care poluează aerul reţinut în porii solului.
Impactul exploatării gazelor extrase asupra mediului înconjurător este dat de:
• riscul de explozie și deflgrație
• riscul modificărilor tectonice și geologice
• riscul de poluare a pânzelor freatice și a apelor de suprafață
• riscul biologic (afectarea faunei și florei)
• riscul poluării aerului.

Măsurile de diminuare a impactului pentru factorul de mediu sunt asupra:


a) apei:
• prin echiparea careului sondelor cu habă de colectare reziduuri, se diminuează efectul
infiltraţiilor apelor meteorice, la nivelul întregii suprafeţe ale careurilor;
• protecţia apelor subterane din pânza freatică împotriva contaminării acestora cu eventualele
gaze, se va realiza prin tubarea şi cimentarea adecvată a sondei;
b) aerului:

106
• folosirea la lucrări a utilajelor noi sau cu motoare performante şi omologate;
• respectarea strictă a tehnologiei de exploatare;
• utilizarea unor echipamente care să diminueze emisiil de gaze arse, pe perioada funcţionării
acesteia, dar poluarea aerului este de scurtă durată şi nesemnificativă.

c) solului şi subsolui;

Pentru protecţia solului, suprafeţele închiriate vor fi decopertate, cu depozitarea stratului de


sol vegetal şi nivelarea acesteia, urmând ca la terminarea lucrărilor, acestea să fie împrăştiate pe
toată suprafaţa, mai putin cea pentru amenajarea careurilor pentru exploatarea fiecărei sonde.
Pe aceste suprafeţe se vor executa lucrări de construcţii-montaj începând cu instalaţia de
foraj și până la exploatarea sondei de gaze.
Se va monta structura instalaţiei pe dale de beton şi se vor executa lucrări de protecţie a
mediului prin construirea şanţurilor de scurgere a apelor pluviale şi reziduale, amplasarea habei de
colectare a apei reziduale şi amenajarea platformei dalate.
Pentru protecţia solului împotriva eventualelor scurgeri de la rezervoarele de ulei, acestea
vor avea montate ventile cu închidere sigură şi vor fi verificate periodic, înlaturând astfel efectul de
contaminare cu produse petroliere, în general și cu gaze în special.
În vederea protejării subsolului şi a pânzei freatice împotriva eventualelor infiltraţii, se va
tuba coloana de ghidaj. Coloana se va betona pe toată lungimea.
Adâncimea de fixare a coloanelor de tubaj asigură:
 controlul eventualelor manifestari eruptive;
 prevenirea contaminării pânzei freatice;
 închiderea tuturor formaţiunilor geologice instabile cu permeabilitate mare de la suprafaţă.
În vederea protejării subsolului este interzisă evacuarea şi injectarea de reziduuri provenite de la
sondele în foraj sau de exploatare.
Şlamul/solul infestat rezultat din beciul sondei şi de pe suprafaţa de teren afectată pe parcursul
activităţii de cercetare/exploatare a sondei este colectat cu grijă şi transportat la depozitele aprobate
de APM în vederea bioremedierii. După trecerea acestuia într-o stare inertă, se depozitează final sau
se utilizează ca material de umplutură sau pentru drumuri de exploatare.
Beneficiarul are obligaţia de a asigura salubrizarea zonei aferente obiectivului prin dotarea cu
recipiente (containere) adecvate în vederea colectării selective a deşeurilor.
După terminarea operaţiilor de foraj şi probare strate, se trece la evacuarea instalaţiilor, a
rezervoarelor, habelor şi barăcilor din incinta careurilor de sonde și motarea echipamentelor pentru
exploatarea sondei de gaze.
Măsurile de diminuare a impactului pentru zgomot şi vibraţii sunt:
- desfăşurarea activităţilor de şantier, în limitele parametrilor normali de lucru;
- se va respecta durata prevăzută pentru amenajarea terenului, manipularea
materialului tubular și în timpul exploatării;
- se vor monta structuri antivibratoare la utilaje – elemente elastice.

107
CUPRINS

CAP. 1. Noţiuni de geologia petrolului 2


1.1. Formarea zăcămintelor de petrol şi gaze 2
1.2.Tipuri de zăcăminte de petrol şi gaze 3
1.3. Prospectarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol si gaze 4
CAP. 2. Parametrii fizici ai fluidelor şi factorii de zăcământ care intervin în
extracţia ţiţeiului şi gazelor asociate. 7
2.1. Proprietăţile gazelor. Proprietățile chimice și fizice ale gazelor 7
2.2. Țițeiul și proprietățile acestuia 10
2.3. Apele de zăcământ și proprietățile acestora 13
CAP. 3. Punerea în producție a sondelor de gaze 17
3.1. Metoda punerii în producţie prin injecţie de gaze comprimate 18
3.2. Metoda punerii în producţie prin circulaţie de ţiţei cu gaze 20
3.3. Parametrii determinaţi în urma probelor de producţie a sondelor de gaze 21
CAP. 4. Echipamente şi instalaţii pentru sondele de ţiţei şi gaze 21
4.1. Pregătirea sondelor de gaze pentru exploatare 21
4.2. Echipamentul de adâncime al sondelor de gaze naturale 22
4.2.2. Coloana da exploatare 22
4.2.3 Filtrul sondei 24
4.2.4 Ţevile de extracţie 24
4.2.5 Duzele de fund 24
4.2.6 Pacherele de coloană 25
4.3 Echipamentul de suprafaţă al sondelor de gaze 25
4.3.1. Instalaţii tehnologice aferente extracţiei gazelor 25
4.3.2. Instalaţia de captare şi dirijare a erupţiilor 26
4.3.3 Flanşa coloanei de exploatare (capul de coloană). 27
4.3.4.Flanşa intermediară 28
4.3.5. Dispozitivul de suspendare a ţevilor de extracţie 28
4.3.6 Instalația tehnologică de suprafață a unei sonde de gaz metan 33
4.3.7. Capul de erupţie propriu-zis 34
4.3.8. Dispozitive pentru reglarea debitului de gaze 38
4.3.9. Conducta de aducție 40
4.3.10 Dispozitivul (caseta) T.P.L. 41
4.4. Cazuri specifice de echipare a sondelor de gaze 41
4.4.1. Dimensionarea coloanelor de țevi de extracţie 41
a) Sondă multiplă cu o singură coloană de exploatare şi o coloană de ţevi de extracţie. 42
b) Sonde multiple cu mai multe coloane de ţevi de extracţie 43
c) Sonde multiple cu mai multe coloane de exploatare 44
4.5. Echiparea sondelor de gaze în vederea evacuării fazei lichide (apa) din sacul
sondelor de gaze 45
4.5.1. Dispozitive pentru stabilirea procentului raţional de extracţie 49
4.6. Mentenanța minoră a echipamentelor de exploatare/captare la gura sondei 49
CAP. 5. Regimul exploatării sondelor de gaze 51
5.1. Stabilirea debitului maxim admisibil al sondelor de gaze 51
5.2. Stabilirea debitului de regim al sondelor de gaze 52
5.3. Controlul mersului sondelor de gaze 53
5.4. Repartizarea sondelor de gaze pe categorii de presiune 53
5.5. Măsurarea debitului sondelor de gaze 54
5.6. Exploatarea zăcămintelor de gaze cu condensat 55
5.7. Prezența apei în gaze 56
5.8. Formarea şi combaterea criohidraţilor 58
108
5.8.1. Probleme provocate de criohidrați în timpul exploatării 59
5.8.1. Controlarea formării criohidraților 59
5.9. Automatizarea sondelor de gaze 61
CAP. 6. Operaţii de stimulare a sondelor de gaze 66
6.1. Fisurarea hidraulică. Echipamente folosite la fisurarea hidraulică 66
6.2. Alte metode de intensificare a afluxului de fluide din strat în gaura da sondă 73
6.2.1. Acidizarea stratelor productive 75
6.2.2. Metode fizico – chimice de deblocare a stratelor 82
6.2.3. Intensificarea afluxului la sondele de gaze, prin torpilarea stratelor 84
6.3. Măsuri de protecția muncii la fisurarea hidraulică 85
7.5. Mentenanţa echipamentelor folosite la fisurarea hidraulică 88
CAP. 7. Combaterea viiturilor de nisip 88
7.1. Mecanismul producerii viiturilor de nisip 90
7.2. Metode de prevenire si combaterea viiturilor de nisip 90
7.3. Prezentare generală a tehnologiilor de control a nisipului 91
7.4. Cuantificarea riscului producerii de nisip 92
7.5. Tehnologia de împachetare cu nisip în sondele tubate şi netubate 93
7.6. Selectarea dimensiunii nisipului 95
7.7. Metode mecanice de control al nisipului 95
7.8. Dimensiunea fantelor filtrelor 96
7.9. Tipul proiectării filtrului 96
7.10. Aspecte operaţionale ale împachetării cu nisip 97
CAP. 8. Norme de sănătate şi securitate în muncă şi a normelor de prevenire
şi stingere a incendiilor. Norme de protecţia mediului 104
8.1. Norme de sănătate şi securitate în muncă şi a normelor de prevenire şi stingere
a incendiilor 104
8.2. Norme de protecţia mediului 106

109