Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
OPERAŢII DE STIMULARE
INTERVENŢII ŞI REPARAŢII
1
INFLUENŢA ZONEI DE STRAT
DIN JURUL GĂURII DE SONDĂ
ASUPRA EXPLOATĂRII SONDELOR
1.1. Cauzele care conduc la blocarea curgerii fluidelor
din stratele productive spre sonde
2
Efectele filtratului pătruns în stratele productive în timpul forajului şi
punerii sondelor în producţie, ale apei introduse în strat în perioada de
exploatare şi ale schimbării condiţiilor de zăcământ sunt:
- blocarea cu apă;
- umflarea şi dispersarea argilei;
- depunerea crustelor;
- formarea emulsiilor;
- blocarea cu bacterii;
- modificarea proprietăţilor rocii colectoare;
- depunerea unor fracţii grele de ţiţei în porii rocii;
- formarea unei zone cu saturaţie mare în gaze.
De cele mai multe ori, mecanismele de deteriorare a curgerii fluidelor în
zăcământ se suprapun şi generează efecte complexe. Aproape fiecare operaţie
realizată într-o sondă (de foraj, pregătire pentru punerea în producţie,
intervenţii şi stimulare) poate constitui o potenţială sursă de contaminare.
De aceea, în practică este foarte important ca specialiştii care se ocupă de
exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze să cunoască cu precizie tipul blocării
precum şi condiţiile termodinamice, care au generat sau au influenţat separarea
şi depunerea materialului de blocare pentru a putea proiecta şi realiza operaţiile
de modificare în sens favorabil şi eficient a procesului de exploatare şi
respectiv a estima efectele acestor operaţii.
Ca rezultat al eforturilor întreprinse în domeniul cercetării, în ultimii ani
s-au făcut importante progrese privind identificarea factorilor cauzali şi de
întreţinere a contaminării şi în perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor de
tratare aplicate în scopul diminuării sau prevenirii contaminării şi stimulării
curgerii fluidelor în stratul productiv.
a. Neuniformitatea colectorului
Această însuşire a unui zăcământ de hidrocarburi, des întâlnită, apare ca
evidentă în cazul în care o sondă produce cu un debit sensibil mai mic decât al
sondelor din jur, care produc din aceeaşi formaţiune, ca urmare a
permeabilităţii naturale reduse în zona de drenaj a acestei sonde, în comparaţie
cu cea din zonele de drenaj ale sondelor vecine. Variaţia de permeabilitate
poate fi consecinţa diferenţei majore dintre compoziţiile mineralogice ale
rocilor care intră în alcătuirea formaţiunii respective.
Curgerea fluidelor prin medii poroase are loc în spaţii mici şi cu
intercomunicaţii multiple, cu frecare interioară a fluidului în spaţii mărginite de
pereţi impermeabili. Permeabilitatea unui strat productiv variază în diferite
puncte ale stratului. Întrucât, în general, permeabilitatea variază cu direcţia de
stratificaţie, mediul poros prin care se deplasează fluidele este un mediu
anizotrop din punct de vedere al permeabilităţii. De regulă, permeabilitatea pe
direcţia de stratificaţie este mai mare decât cea perpendiculară pe direcţia de
stratificaţie
Într-o sondă, în care deschiderea prin foraj a stratului anizotrop se realize-
ază complet, curgerea fluidului se poate considera ca plan - radială, iar dacă
forajul sondei nu se realizează până la culcuşul stratului, curgerea este
considerată radial - sferică.
În curgerea plan - radială a fluidelor din stratul productiv spre sonde,
suprafaţa de filtrare scade pe măsură ce se micşorează distanţa (raza) până la
sondă, iar vitezele de curgere cresc corespunzător şi ca urmare rezistenţa la
3
curgere a fluidelor în zona din jurul găurii de sondă se măreşte. În cazul unor
strate cu permeabilitate mare, această rezistenţă la curgere nu împiedică
obţinerea unor debite convenabile ale sondelor. La stratele cu permeabilitate
mică, rezistenţa la curgere poate determina obţinerea unor debite scăzute ale
sondelor, mai ales când nu se dispune de presiuni de zăcământ, care să permită
crearea unei presiuni diferenţiale suficient de mare între strat şi sondă. În astfel
de cazuri, în vederea măririi permeabilităţii stratului în zona din jurul sondei se
pot aplica metode de tratare corespunzătoare, cum ar fi fisurare hidraulică
neutră sau acidă.
b. Imperfecţiunea hidrodinamică
În procesul de pregătire a unei sondei pentru exploatare, efectele
penetrării parţiale a stratului productiv şi ale echipării sondei în dreptul
acestuia, privite din punct de vedere hidrodinamic, introduc în sistem unele
modificări cu implicaţii nefavorabile asupra curgerii fluidelorApariţia
rezistenţelor suplimentare conduce la o diminuare a capacităţii de producţie a
formaţiunii.
Printr-o sondă hidrodinamic perfectă se înţelege o sondă care îndeplineş-
te următoarele condiţii:
- traversează complet stratul productiv pe întreaga grosime;
- gaura de sondă rămâne netubată şi neutilată cu vreun dispozitiv de
construcţie specială (filtru) în dreptul stratului productiv.
Prin imperfecţiune hidrodinamică se înţelege nerespectarea uneia din
aceste condiţii. În această situaţie, sonda poate deveni din punct de vedere
hidrodinamic:
• imperfectă după grad;
• imperfectă după mod.
b1.O sondă este imperfectă după gradul de deschidere, când stratul
productiv este penetrat numai parţial în procesul de foraj.
În cazul în care stratul ar fi penetrat complet, ar exista tendinţa de
formare a conurilor de apă la talpa sondei sau s-ar putea realiza o zonă de
tranziţie la contactul apă – ţiţei, care prezintă o anumită distribuţie a saturaţiei
cu fluide;
b2. O sondă este imperfectă după modul de deschidere, când accesul
fluidelor din strat în sondă se face numai printr-o porţiune din suprafaţa
deschisă a stratului productiv.
Utilarea sondei, în dreptul formaţiunii productive se realizează cu scopul
de a asigura stabilitatea scheletului mineral solid al stratelor productive slab
consolidate sau neconsolidate, pentru ca în perioada de exploatare să se
limiteze sau chiar să se opreas- că deplasarea particulelor solide din strat în
sondă, odată cu fluidele. Prezenţa în dreptul pereţilor stratului productiv a unei
coloane tubate, cimentate şi perforate sau a unui dispozitiv de construcţie
specială, realizează o suprafaţă de curgere mai mică decât suprafaţa stratului
deschis şi produce unele schimbări ale curgerii prin introducerea în sistemul
strat - sondă a unor elemente cu efect de frânare a deplasării fluidelor.
Debitul unei sonde perfecte din punct de vedere hidrodinamic Q0p, spre
care are loc o curgere plan - radială, a unui lichid omogen şi incompresibil, în
regim de filtrare liniar şi staţionar, printr-o zonă de drenaj de formă cilindrică
4
cu secţiune inelară, alcătuită dintr-un mediu poros uniform (izotrop), se expri-
mă prin relaţia:
2 kh(pc pd )
Q0 p , (1.1)
Rc
bt t ln
rs
unde: Q0p este debitul unei sonde perfecte din punct de vedere hidrodinamic, în
condiţii de suprafaţă;
k - permeabilitatea stratului productiv;
h - grosimea stratului productiv;
pc - presiunea de contur;
pd - presiunea dinamică a fluidului în dreptul stratului productiv;
Rc - raza conturului de alimentare;
rs - raza sondei;
bt - factorul de volum al lichidului;
t - vâscozitatea fluidului, în condiţii de zăcământ.
Debitul unei sonde imperfecte din punct de vedere hidrodinamic Q0i într-o
formă generală, se poate exprima cu relaţia:
2 kh pc pd
Q0i . (1.2)
Rc
bt t s1 ln
rs
s1 s p sh , (1.3)
5
Aceste valori sunt funcţie de: diametrul coloanei de exploatare D, adâncimea
de pătrundere în strat a unui glonţ l, diametrul glonţului, dp, şi de numărul de
perforaturi, n. Cu cât numărul de perforaturi, diametrul perforaturilor şi
adâncimea de penetrare a gloanţelor sunt mai mari, se pot obţine valori sp < 0.
Acest lucru se explică prin mărimea suprafeţei de filtrare în strat, create de
canalele practicate de gloanţele care pătrund în mediul poros.
Pseudoskinurile au o importantă influenţă asupra condiţiilor de producţie,
deoarece ele induc căderi suplimentare de presiune:
Q0i t bt
psupl s1 . (1.4)
2 kh
2 kh(pc pd )
Q0i . (1.5)
Rc
bt t ln
rr
rs
rr . (1.6)
e s1
6
realiza o puternică şi permanentă scădere a permeabilităţii efective faţă de ţiţei,
ca rezultat al umflării argilei, migrării particulelor argiloase şi astupării de către
aceste particule a constricţiilor porilor. Acest fenomen poate avea loc şi în
timpul operaţiilor de tratare a stratelor productive, realizate înainte de punerea
în producţie.
Toate fluidele străine, pătrunse în mediul poros, se găsesc într-un
dezechilibru fizic şi electrochimic cu roca colectoare şi fluidele conţinute
datorită incompatibilităţii dintre proprietăţile lor fizico – chimice.
Adâncimea de pătrundere a fluidelor de foraj sau a filtratului şi cantitatea
de particule solide care rămân în porii rocii depind de susceptibilitatea stratului,
care este în funcţie de presiunea diferenţială dintre sondă şi strat, de conţinutul
şi natura mineralelor componente ale rocii, de permeabilitatea şi porozitatea
mediului solid şi de caracteristicile fluidelor introduse în sondă.
Depunerea particulelor solide în porii interiori ai rocilor colectoare are ca
rezultat o micşorare a permeabilităţii absolute a acestora, în timp ce invazia
fluidelor şi a filtratului din fluide are ca rezultat o micşorare a permeabilităţii
efective a mediului poros faţă de ţiţei.
Ca urmare a efectelor solvato – peliculare şi/sau adsorbţie – solvatare
care se produc în strat prin pătrunderea fazelor de constituţie a fluidului de
foraj, a fluidului de stimulare, se ajunge la o reducere semnificativă a secţiunii
libere de curgere a mediului poros, în special în rocile cu porozitate mică.
Aceste efecte tind să se realizeze ca urmare a fixării mai mult sau mai
puţin rigide, pe suprafaţa canalelor, a uneia sau mai multor specii de atomi sau
molecule prin fenomenul de atracţie. Forţele care au ca efect fixarea
menţionată pot fi forţe de atracţie atomică şi moleculară (de tip Van der Waals)
ori legături de valenţe libere. Alte forţe care mai intervin între atomii cu sarcini
electrice neechilibrate sunt cele ionice, electrostatice, invers proporţionale cu
pătratul distanţei, atractive între ionii cu sarcini de sens contrar, repulsive între
ionii de acelaşi semn.
Tensiunile care apar la suprafaţa de contact dintre atomi şi/sau molecule
care determină puterea de fixare a acestora sunt dependente de natura atomilor
şi/sau moleculelor respective. Astfel pe suprafaţa de contact dintre atomii
(moleculele) aceleiaşi faze se dezvoltă tensiuni interfaciale, iar pe suprafaţa de
contact dintre atomii (moleculele) a două faze diferite sunt iniţiate tensiuni
superficiale
.
c2. Pătrunderea în stratul productiv a fluidelor utilizate în perioada
de exploatare a sondei
În prezent procesele de injecţie de apă, sub diferite variante, au o pondere
importantă în cadrul metodelor de recuperare secundară aplicate în ţara noastră.
Apele folosite în procesul de injecţie provin din zăcăminte cu caracteristici
diferite şi variabile în timp. Caracteristicile fizico – chimice ale apelor de
injecţie trebuie cunoscute şi corelate, pentru ca aceste ape injectate să nu
blocheze canalele de curgere din strat prin impurităţile pe care le conţin şi prin
produşii rezultaţi din reacţiile cu unele mineralele din rocile colectoare şi cu
diferite componente ale fluidelor din zăcământ la temperatura respectivă.
Cu cât conţinutul în suspensii mecanice, ţiţei, emulsii, bicarbonat de Ca,
Mg, Fe, sulfaţi de Ca, Mg, substanţe coloidale organice, gaze (O 2, H2S),
bacterii este mai ridicat, cu atât creşte gradul de blocare.
7
Depunerile formate în timpul exploatării sondelor se pot întâlni pe
coloană, în perforaturi şi/sai în formaţiune pe o distanţă a cărei mărime este în
funcţie de caracteristicile apei injectate, a rocilor colectoare şi a apei de
zăcământ.
Apa folosită ca fluid de circulaţie pentru spălarea dopurilor de nisip din
sonde poate produce umflarea şi dispersarea mineralelor argiloase. Aceste
efecte de blocare a spaţiilor poroase din formaţiunile productive sunt
dependente de compoziţia mineralogică şi de distribuţia mineralelor argiloase
în rocile colectoare
8
compoziţii mineralogice şi texturi asemănătoare, gresiile situate în zone cu
temperaturi ridicate prezintă o scădere evidentă a porozităţii şi permeabilităţii.
Temperatura influenţează procesele de dizolvare şi depunere a sărurilor
din apele de zăcământ, contribuind prin procese diagenetice la modificarea
porozităţii primare prin recimentări şi reprecipitări de minerale şi săruri
dizolvate în timpul circulaţiei apelor.
În timpul exploatării unor zăcăminte de hidrocarburi aflate la adâncimi
până la 1000 m, unde temperatura nu depăşeşte 35 – 40 C, în anumite condiţii
de presiune create în zona de strat din jurul găurii de sondă se produce şi o
schimbare a condiţiilor fizic – chimice. Ca efect se înregistrează frecvent un
proces de separare şi depunere a compuşilor complecşi, natural prezenţi în
hidrocarburile care curg din strat în sondă. Astfel de depuneri de substanţe
organice, constituite din parafină, cerezină, răşini, asfaltene, porfirine, compuşi
macromoleculari ai ţiţeiului şi alte hidrocarburi grele cu punct de topire ridicat
micşorează permeabilitatea în zona respectivă şi conduc la creşterea rezistenţei
la curgere a fluidului care se deplasează din strat spre gaura de sondă.
Zăcămintele de hidrocarburi exploatate în regim de gaze dizolvate se
caracterizează printr-o scădere continuă a presiunii şi a capacităţii de producţie.
Productivitatea sondelor se reduce atunci când presiunea dinamică scade sub
valoarea presiunii iniţiale de saturaţie.Ca urmare a ieşirii gazelor din soluţie în
zona din jurul găurii de sondă are loc o curgere bifazică marcată de o creştere a
saturaţiei în gaze, cu efecte asupra permeabilităţii efective faţă de ţiţei.
9
- conţinutul ridicat de pelite din stratele productive, fie sub forma
intercalaţiilor subţiri, fie sub formă de amestec;
- apariţia apei de sinclinal, ce produce o dizolvare parţială a
materialelor de cimentare, conducând la slăbirea coeziunii granulelor
- apariţia apei de sinclinal, ce produce o dizolvare parţială a
materialelor de cimentare, conducând la slăbirea coeziunii granulelor
şi migrarea lor în sondă;
- creşterea presiunii litostatice odată cu scăderea presiunii de
zăcământ, care conduce la forfecarea materialului de cimentare;
- înclinarea mare a stratelor.
2) Cauze tehnice:
- perforări nereuşite şi repetate;
- crearea de presiuni diferenţiale mari în dreptul formaţiunii
productive în timpul probelor de producţie şi în timpexploatării;
- defecţiuni ale coloanei de exploatare;
- regim de lucru neadecvat pentru caracteristicile stratului productiv şi
ale fluidelor conţinute în mediul poros.
Principalele dificultăţi create de viiturile de nisip în timpul exploatării
sondelor de extracţie sunt:
• formarea unor dopuri de nisip în interiorul coloanei de exploatare sau în
ţevile de extracţie, ceea ce conduce la reducerea afluxului de fluide din
formaţiune sau la oprirea sondelor din producţie;
• uzura echipamentelor de adâncime şi de suprafaţă a sondelor prin
acţiunea abrazivă a nisipului;
• formarea de caverne în strat prin extragerea unei cantităţi mari de nisip
care poate conduce la surparea stratelor protectoare superioare, ceea ce
cauzează obturarea parţială sau totală a complexului productiv deschis
sau punerea în comunicaţie a unor strate superioare gazeifere cu cele
exploatate, conducând uneori la păpuşarea coloanei de exploatare.
Metodele de prevenire şi combatere a viiturilor de nisip se pot aplica în
anumite stadii de evoluţie a sondei: în perioada de traversare prin foraj a
stratului productiv, de echipare a sondei pentru exploatare sau în timpul
exploatării.
Pentru prevenirea şi combaterea viiturilor de nisip o pondere mare o au
metodele mecanice: filtre metalice simple (cu orificii circulare, cu fante, cu
înfăşurare de sârmă, cu butoane, inelare) şi filtre cu pietriş.
Prin instalarea unui filtru metalic în sondă în dreptul formaţiunii
productive se obţine un efect pozitiv pentru extracţia fluidelor din strat în
condiţii mai bune. În acelaşi timp prezenţa filtrului în dreptul stratului
productiv atrage după sine şi un efect negativ de diminuare a debitului sondei,
prin introducerea unor modificări din punct de vedere hidrodinamic.
10
- proprietăţile fizico – chimice ale fluidelor injectate;
- modul de interacţiune şi reacţiile primare şi secundare dintre fluidele
de stimulare injectate şi componenţii mineralogici ai rocilor colectoare
tratate.
Efectul benefic al unei operaţii de stimulare se poate transforma într-un
eşec obţinându-se parametri de curgere mai slabi comparativ cu cei din
perioada anterioară tratamentului, ca urmare a unor cauze ce pot fi de origine:
• chimică: reacţii secundare a unor componenţi care vin în contact în
timpul tratamentului;
• organică: depuneri sub formă de gudroane acide, precipitate coloidale;
• fizică: detaşarea particulelor fine solide din formaţiunea productivă;
• fizico - chimică: dispersarea şi umflarea argilelor, formarea emulsiilor.
Dintre principalele cauze ale nereuşitelor operaţiilor de stimulare a co-
lectoarelor alcătuite din roci carbonatice, din gresii sau din nisipuri slab
consolidate, întâlnite în sonde de extracţie şi de injecţie se pot enumera:
- alegerea incorectă a fluidelor de stimulare;
- proiectarea unor volume de tratare insuficiente;
- poziţionarea greşită a garniturii ţevilor de extracţie sau a tubingului
flexibil folosite pentru circularea fluidului de tratare în dreptul stratului
productiv;
- debite de injecţie şi presiuni de pompare necorespunzătoare;
- formarea de precipitate la contactul soluţiei de tratare cu unele
minerale componente ale rocilor colectoare;
- formarea de emulsii sau produşi insolubili la contactul fluidelor de tra-
tare cu fluidele din porii rocilor colectoare;
- adsorbţia pe suprafaţa rocilor formaţiunii productive a unor
componenţi ai fluidului de tratare cu efect de micşorare sau blocare a
canalelor de curgere din strat;
- dirijarea preferenţială a fluidelor de stimulare spre zonele de mare
permeabilitate dintr-un complex productiv alcătuit din alternanţe de roci
fisurate şi roci compacte cu grad diferit de contaminare, dacă nu există
nici o barieră fizică pentru a preveni acest lucru;
- blocarea stratului tratat cu compuşi ai fierului (Fe2O3, FeO2, Fe(OH)3),
ca urmare a desprinderii sau dizolvării ruginii de pe echipamentul metalic
prin care circulă fluidul de tratare.
Separarea tehnologiilor de operare şi a compoziţiilor soluţiilor de
stimulare în funcţie de destinaţia sondelor este obligatorie, deoarece s-a dovedit
că acelaşi fluid de tratare poate avea efecte diferite în funcţie de tipul sondei.
Astfel, dacă se utilizează o emulsie de apă în ţiţei pentru stimularea prin
fisurare hidraulică a stratelor productive de ţiţei, fluidul de stimulare nu
modifică permeabilitatea efectivă faţă de ţiţei a rocii colectoare. Acelaşi fluid
utilizat la o sondă de producţie de gaze sau de injecţie de apă reduce în mod
considerabil permeabilitatea efectivă pentru gaze respectiv pentru apă,
conducând la scăderea debitului de gaze extras şi la creşterea presiunii de
pompare la sondele de injecţie de apă.
La stimularea sondelor de mare adâncime apar probleme deosebit de di-
ficile din cauza presiunilor şi temperaturilor de zăcământ ridicate (vezi Schim-
barea condiţiilor de zăcământ) şi în cazul prezenţei hidrogenului sulfurat (H2S)
şi dioxidului de carbon (CO2).
11
Din practica de şantier s-a constatat că nu se pot elabora reţete de
stimulare pe tipuri de zăcăminte sau tipuri de sonde datorită complexităţii
condiţiilor geologo – tehnice, a cauzelor diverse care produc o diminuare sau
blocare a curgerii fluidelor la nivelul stratului productiv
Trebuie analizate în amănunt condiţiile concrete din fiecare sondă şi
rezultatele testelor de laborator referitoare la proprietăţilor fizico – chimice ale
fluidelor de tratare şi ale aditivilor utilizaţi pentru a proiecta şi a executa o
operaţie de stimulare eficientă la o sondă de producţie sau de injecţie.
2 kh
Q I p pstr p pd , (1.7)
Rc c
ln
rs
12
presiune (Δ pstr = pc – pd) are loc pe o rază R1 relativ mică (de câţiva metri) în
comparaţie cu raza zonei de drenaj Rc.
13
Distanţa până la care este necesar să fie tratat stratul productiv pentru
refacerea sau îmbunătăţirea permeabilităţii are o influenţă hotărâtoare asupra
alegerii procedeului de tratare, adecvat fiecărei sonde.
14
magneziu.Acest reactiv este utilizat sub formă de bare introduse într-un
dispozitiv special ce se aduce în dreptl stratului productiv cu ţevile de extracţie.
Tratarea termoelectrică constă în utilizarea unor încălzitoare electrice, ce
folosesc un sistem de rezistenţe electrice montate într-un tub care se fixează la
şiul ţevilor de extracţie, alimentate cu energie electrică de la suprafaţă.
15
• tratamente cu agenţi de dizolvare.
B2. Metode de tratare termică:
• tratamente bazate pe utilizarea unei surse de căldură în dreptul
stratului.
• tratamente bazate pe injecţia unui agent termic în strat (apă cal
caldă, abur);
Teste şi întrebări
16
10. Care sunt efectele instalării unui filtru metalic în sondă în dreptul
formaţiunii productive?
11. Care sunt principalele cauze ale nereuşitelor operaţiilor de stimulare,
aplicate în sonde de extracţie şi de injecţie, prin injectarea unor
soluţii de tratare în strate alcătuite din roci carbonatice, din gresii
sau din nisipuri?
12. Ce se înţelege prin operaţii de mărire a productivităţii sondelor (de
intensificare a afluxului de fluide) ?
2
17
2. METODE DE TRATARE BAZATE PE ACŢIUNEA
ASUPRA ROCII COLECTOARE
2.1. Metode de tratare chimică – Acidizări
18
Între rezultatele stimulării formaţiunilor de nisipuri, de gresie şi de calcar
există diferenţe semnificative.
Acidizarea se efectuează în mod diferit de la un zăcământ la altul şi chiar
de la o sondă la alta datorită:
• diversităţii litologice a zăcămintelor;
• proprietăţilor fizice diferite ale zăcămintelor (presiune şi temperatură);
• compoziţiei chimico – mineralogice şi distribuţiei variate a mineralelor
în rocile colectoare;
• anizotropiei permeabilităţii rocii magazin;
• naturii şi compoziţiei fluidelor acumulate în porii rocilor.
Obiectivul tehnic al stimulării formaţiunii productive îl reprezintă
obţinerea unui factor skin post operatoriu neglijabil sau negativ, ce corespunde
cazului îndepărtării eficiente a modificărilor survenite în sistem.
Obiectivul economic se consideră că a fost atins atunci când s-a
îmbunătăţit afluxul de fluide din strat în sondă şi productivitatea sondei a
crescut. Totodată, scurtarea timpului necesar realizării operaţiei de stimulare
proiectate şi implicit reducerea timpului aferent întreruperii din producţie sunt
elemente primordiale importante din punct de vedere economic.
19
- amestecuri de acizi şi solvenţi aromatici pentru dizolvarea unor
depozite organice insolubile în apă şi a mineralelor carbonatice;
- acizi spumanţi, recomandaţi în formaţiunile cu porozitate mare, pentru
o extracţie mai rapidă şi eficientă a produşilor de reacţie sau pentru
tratare zăcămintelor ;de gaze cu presiuni şi permeabilităţi scăzute;
- acizi gelificaţi, emulsii acide sau neutre cu contrast de densitate pentru
tratarea formaţiunilor cu fisuri naturale.
La tratamentele de stimulare prin acidizare a zăcămintelor de gresii se
recomandă următoarele amestecuri acide:
- amestec de acid clorhidric şi acid fluorhidric de concentraţii diferite în
funcţie de permeabilitatea şi de temperatura formaţiunii productive, de
natura mineralelor componente din gresii şi de proporţia acestora;
- amestec din metilen şi biflorură de amoniu pentru tratamentul în
profunzime a formaţiunilor alcătuite din gresii;
- acid tetrafluoroboric pentru tratarea gresiilor care conţin minerale
potasice (feldspaţi) pentru evitarea precipitatelor contaminante;
- amestec acid clorhidric, acid fluorhidric şi alcool pentru matricea
grezoasă ce conţine un procent mic de carbonaţi;
- amestec de 9% acid formic (HCOOH) şi 3% acid fluorhidric (HF)
pentru strate cu temperaturi mari (93 – 150°C) cu scopul de a întârzia
consumarea acidului fluorhidric.
Pentru tratarea prin acidizare a gresiilor fisurate se recomandă un
amestec de acid clorhidric şi acid fluorhidric cu alcool sau acid
tetrafluoroboric.
Pentru gresiile fisurate cu o mare cantitate de carbonaţi ca material de ci-
mentare (solubilitate în HCl ≥ 20%), contaminarea poate fi produsă de şlam
sau particule fine de argilă. La temperaturi mai mari de 150° C sunt
recomandate fluide neacide de suspensie sau fluide neacide floculante. La
temperaturi mai mici de 150°C se utilizează acidul tetrafluoroboric
. Aditivi
Soluţiile acide ce urmează să se injecteze în stratul productiv, în afară de
acizii necesari (clorhidric, fluorhidric, acetic, etc.) mai conţin diferiţi aditivi
cum ar fi: inhibitori de coroziune, stabilizatori pentru controlul metalului,
stabilizatori ai argilei, întârzietori de reacţie, intensificatori, solvenţi, alcooli,
agenţi termici, gaze energizante care au rolul de a anihila efectele negative ale
soluţiilor acide din sondă şi strat.
Cunoaşterea structurii şi a mecanismului de acţionare a fiecărui aditiv
utilizat contribuie la selectarea şi dozarea corectă a acestora pe baza testelor de
laborator.
Inhibitori de coroziune
Scopul inhibitorilor este să prevină sau să reducă reacţiile de coroziune a
materialului metalic prin care circulă soluţia acidă
Inhibitori de coroziune româneşti pentru combaterea coroziunii acide:
♦ Formaldehida CH2O (aldehida formică) se adaugă în soluţia de tratare
• în proporţie de 1–2% din volumul soluţiei acide cu
concentraţie ≤15% HCl;
• în sinergism cu ACOR – 21 în soluţii de 15% HCl, la
temperaturi până la 100°C;
20
• în sinergism cu ACOR – 42 în soluţii de 28% HCl la
temperaturi până la 90°C.
♦ ACOR – 21 • singur;
• în sinergism pentru soluţiile de 8 – 15% HCl în cantităţi
varabile funcţie de temperatură (tabelul 2.1) .
Stabilizatori (sechestranţi)
Rolul stabilizatorilor este de a împiedica depunerea unor compuşi ai
fierului şi aluminiului (hidroxizi) care precipită sub forma unui sediment
voluminos şi de a menţine pH-ul soluţiei acide consumate între 4 – 4,5.
21
Tipuri de stabilizatori:
• Acid acetic în proporţie de 0,8 – 3% din volumul soluţiei de tratare, ef-
cient până la temperatura de 70°C;
• Acid citric în cantitate de 20 kg/m3 soluţie 15% HCl, eficient până la
temperatura de 90°C;
• Amestec de acid citric (6 kg/m3) şi acid acetic (11kg/m3), foarte eficient
până la temperatura de 65°C;
• Acid gluconic în cantitate de 42 kg/m3 soluţie 15% HCl, eficient până la
temperatura de 65 °C. cost ridicat;
• Acid lactic în cantitate de 23 kg/m3 soluţie 15 % HCl, efi- cienţă
moderată la temperatura de 40°C;
• Acid etilendiaminotetraacetic (EDTA) în cantitate de 36 kg/m3, eficient
la temperatura de 90°C, cost ridicat;
• Acid nitriloacetic (NTA) în cantitate de 30 kg/m3 soluţie 15 % HCl,
eficient la temperatura de 90°C, cost ridicat.
Stabilizatorii pentru argile sunt substanţe tensioactive capabile să fixeze
şi să protejeze mineralele argiloase sau să crească viteza de curgere a fluidului
necesară să antreneze particulele de argilă.
Sunt utilizate frecvent următoarele cloruri: clorura de amoniu NH4 Cl, clorura
de potasiu KCl, clorura de calciu CaCl2, clorura de aluminiu AlCl3.
NaCl evită hidratarea argilelor numai la concentraţie > 15%.
Intensificatori (dezemulsionanţi)
Sunt substanţe tensioactive, care se adaugă în soluţia acidă în proporţie
de 0,5 – 1% (uneori 2 –3%) din volumul acesteia cu scopul:
- de a micşora tensiunea superficială;
- de a asigura o pătrundere mai uşoară a soluţiei acide în canalele fine ale
stratului productiv.
Substanţele tensioactive cu rol de intensificatori pot fi:
• de tip anionic (alchilarilsulfonat) D5, RAG – 27;
• de tip neionic (alchili, fenoli polietoxilaţi, acizi graşi etoxilaţi E– 96,
S2– 350, STN – 7;
• de tip cationic (amine organice).
Întârzietori de reacţie
Scopul întârzietorilor de reacţie este încetinirea reacţiei soluţiei acide cu
roca, astfel ca acidul neconsumat să pătrundă pe o distanţă mai mare în stratul
productiv.
Tipuri de întârzietori de reacţie:
• surfactanţi anionici de tip alchilarilsulfonaţi;
• surfactanţi cationici care au şi propietăţi de inhibitori de coroziune;
• surfactanţi neionici.
Alcoolii sunt fluide cu tensiune superficială scăzută datorită proprietăţilor
de vaporizare rapidă.
Rolul alcoolilor este de a recupera integral fluidele uzate şi de a
îmbunătăţi permeabilitatea faţă de gaze prin reducerea saturaţiei în apă.
Tipuri de alcooli utilizaţi în amestecurile acide de tratare:
- izopropanol CH3 - CHOHCH3 folosit în concentraţie 20%;
- metanol CH3OH folosit în concentraţie 30 – 40%.
22
Gaze energizante
Gazele energizante sunt azotul şi dioxidul de carbon comprimate sau în
stare lichidă. Datorită caracterului lor miscibil cu hidrocarburile sunt folosite
pentru mărirea eficienţei operaţiilor de acidizare a formaţiunilor care conţin
ţiţei remanent bogat în fracţii grele.
Variantele de injecţie a gazelor energizante la operaţia de acidizare:
• înaintea efectuării tratamentului acid de stimulare;
• simultan cu soluţia acidă;
• după introducerea soluţiei acide;
• odată cu soluţia acidă complexă sub formă de spumă.
a. Pregătirea sondei
Această pregătire constă îndeosebi în curăţarea zonei tălpii sondei şi a
filtrului sondei de orice depuneri (fluid de foraj, oxizi, parafină) printr-o baie
de acid. Operaţia constă în introducerea în sondă a unei soluţii de acid
clorhidric de concentraţie 8 – 12%, la care se adaugă un inhibitor de coroziune
şi după caz o soluţie de concentraţie 2 – 5% acid fluorhidric. În unele cazuri se
utilizează compoziţii mixte de acizi şi substanţe tensioactive. Scopul acestei băi
este de a preveni neutralizarea soluţiei acide la trecerea ei prin zona cu
depuneri, fapt care ar provoca scăderea eficienţei acidizării propriu – zise.
23
Orientativ, se pot face următoarele recomandări pentru tratarea stratelor
cu soluţii de acid clorhidric:
!- pentru strate cu permeabilitate absolută mică şi presiune de strat mare
se va injecta un volum de soluţie de 0,5 – 0,6 m3/m strat, cu o
concentraţie de 15% HCl.
- pentru strate cu permeabilitate absolută medie şi presiune de strat medie
se va injecta un volum de soluţie de 0,8 – 1,0 m3/m strat, cu o
concentraţie de 12% HCl.
- pentru strate cu permeabilitate absolută mare şi presiune de strat mică
se va injecta un volum de soluţie de 1,0 – 1,5 m3/m strat, cu o
concentraţie de 8 – 10% HCl.
Gs = Vs s Cs. (2.3)
24
Vst = Vsc + Vsd,
Vst = 1 m3,
Vsd = 1 – X,
se pot determina cantităţile de acid tehnic concentrat şi apă exprimate
volumetric pentru a prepara 1 m3 soluţie de tratare cu relaţia:
Gst Gsd
X , (2.5)
Gsc Gsd
unde: Gst este cantitatea de acid clorhidric pur conţinută într-un m3 soluţie acidă
de tratare;
Gsd – cantitatea de acid clorhidric pur conţinută într-un m3 soluţie acidă
de diluare;
Gsc – cantitatea de acid clorhidric pur conţinută într-un m3 soluţie acidă
concentrată (acid tehnic).
Există şi alte modalităţi de determinare aproximativă a cantităţilor de
acid tehnic şi apă (exprimate în litri pentru a obţine 1 m3 soluţie de tratare de
concentraţie dată), când nu se cunoaşte densitatea soluţiilor acide şi anume:
- metoda analitică;
- metoda grafică – regula paralelogramului.
C
A B st , (2.6)
C
sc
a. b.
25
colţurile din dreapta sus şi jos se trec diferenţele de concentraţie socotite pe
diagonală (fig.2.1.a).
Pentru a înţelege aplicarea acestei metode se consideră că trebuie să se
prepare 1 m3 12% HCl din acid tehnic 30% HCl şi apă.
Se completează colţurile paralelogramului cu concentraţiile soluţiilor
acide aşa cum s-a menţionat şi rezultă figura 2.1.b. Conform acestei figuri
rezultă că pentru a obţine 30 l soluţie 12% HCl sunt necesari 12 l soluţie 30%
HCl şi 18 l apă.
1000 18
x 600l apă.
30
Deci 1 m3 soluţie 12% HCl se prepară din 600 l apă şi 400 l 30% HCl.
În mod frecvent, se utilizează concentraţii ale soluţiilor de tratare de 12 –
15% HCl. Aceste soluţii nu sunt eficiente atunci când conţinutul în carbonaţi al
rocilor este peste 30 – 50%, dar se pot utiliza cu rezultate favorabile la un
conţinut de carbonaţi în roci de 15 – 30% şi chiar mai mici (peste 5%).
Concentraţii mici de 8 – 12% HCl se utilizează în cazurile când stratul
productiv este constituit din nisipuri slab cimentate cu material calcaros, de-
oarece utilizarea unor soluţii acide mai concentrate în asemenea situaţii poate
conduce la intensificarea viiturilor de nisip cu toate dificultăţile ce decurg din
acestea
Acidul clorhidric tehnic utilizat la prepararea soluţiei acide de tratare a
stratelor productive este livrat cu un conţinut de aproximativ 0,4% H 2SO4. În
urma reacţiei impurităţilor de acid sulfuric (din soluţia de acid clorhidric) cu
roca ce conţine carbonaţi se formează gipsul, care se depune în sistemul poros
al rocii.
Pentru anihilarea acestui efect nedorit al acidului sulfuric, înainte de
introducerea sa în strat, soluţia acidă preparată într-o habă se tratează cu
clorură de bariu, care reacţionează cu acidul sulfuric. Sulfatul de bariu rezultat
din reacţie, fiind insolubil, se sedimentează. După limpezire soluţia acidă se
poate pompa în strat.
Soluţia de tratare se prepară la sondă sau la o bază specială, acolo unde se
justifică acest lucru (când mai multe sonde sunt supuse frecvent la tratamente
cu soluţii acide).
În majoritatea cazurilor, ordinea de adăugare a componentelor soluţiei
acide în habă este următoarea:
- apă în cantitatea necesară pentru obţinerea volumului de soluţie acidă de
concentraţia dorită;
- inhibitorul de coroziune adecvat;
- acidul clorhidric tehnic în cantitatea stabilită;
- stabilizatorul în proporţia stabilită;
- clorură de bariu, dacă este cazul;
- intensificatorul şi se agită.
După o pauză de limpezire a soluţiei acide, prin sedimentarea sulfatului
de bariu, se va începe pomparea acesteia în sondă. În situaţia în care soluţia
26
acidă nu se tratează cu clorură de bariu, după adăugarea tuturor aditivilor se
începe pomparea acesteia în strat într-un timp cât mai scurt, mai ales în cazul
sondelor la care se întâlnesc temperaturi ridicate, fiindcă eficienţa aditivilor se
micşorează sub acţiunea acestui factor.
a b c d
Fig.2.2. Schema de introducere a soluţiei acide în strat.
27
C Volumul
conductei
de amestec Ventil
închis
B Volumul Soluţie
ţevilor Ţiţei
HCl
de extracţie
A Volumul
coloanei
în dreptul
stratului
a b c d
Fig. 2.3. Fazele unei operaţii de acidizare cu izolarea sacului sondei
2
qitr hm R2 rs , (2.7)
28
h – grosimea stratului productiv;
m – coeficientul de porozitate al rocii.
Din relaţia (2.7) rezultă raza de pătrundere a soluţiei acide în strat, cu
efect de dizolvare:
qi tr
Ra rs2 . (2.8)
hm
qi ti
Ri rs2 , (2.9)
hm
Vst
ti . (2.10)
qi
29
◦ diametrul interior al ţevilor de extracţie di;
◦ diametrul exterior al ţevilor de extracţie d e.
d di de At
in mm mm cm2
2 7/8 62,0 73,0 30,18
3 1/2 76,0 88,9 45,34
b. Metodologia de proiectare
Pent bru a stabili volumul de apă şi de acid tehnic pentru prepararea
volumului de soluţie acidă de tratare şi pentru a determina numărul de agregate
necesar pentru pomparea acestui volum de soluţie de tratare în strat se vor
parcurge următoarele etape:
Determinarea volumului soluţiei acide de tratare:
Vst = a h. ( 2.12)
30
Se poate obţine o valoare aproximativă a volumelor de soluţie acidă
concentrată şi de apă necesare, lauând în considerare numai concentraţiile
soluţiilor acide, prin utilizarea relaţiei (2.6) sau aplicând regula
paralelogamului.
Calcularea razei de pătrundere a soluţiei acide în strat cu efect de
dizolvare cu relaţia (2.8) :
qi t r 2
Ra rs ,
hm
qi t i 2
Ri rs .
hm
pp pinj p fr ph , (2.16)
v2 L
p fr , (2.17)
2d
ph = L g. (2.18)
vd
Re , (2.19)
31
0,3164
pentru regim turbulent : 4
. (2.20)
Re
qinj
na 1, (2.21)
qa
32
special în prezenţa concentraţiilor mari de protoni (H+) care provin fie de la
HCl, fie de la HF din amestec şi care pot să producă dizolvarea.
În materialul de cimentare conţinutul de feldspaţi trebuie să fie mai mic
de 20% din volumul total deoarece ei pot fi o sursă de Na +, K+ şi/sau Al+3 chiar
dacă ei sunt silicaţi de schimb neionic.
Calcitul şi dolomitul care vor reacţiona cu HF formând un precipitat de
CaF2 ar trebui să reprezinte mai puţin de 15% din volumul de rocă tratată,
deoarece aceasta este cantitatea maximă care poate fi practic îndepărtată.
Mineralele argiloase prezente în anumite proporţii, pot fi îndepărtate
încât să conducă la o creştere a permeabilităţii fără pierderea consolidării.
Din amestecul de acizi, acidul clorhidric are o acţiune de dizolvare a
cimentului calcaros şi a oxizilor de fier şi aluminiu din rocă, iar acidul
fluorhidric dizolvă elementele argiloase (silicaţi simpli şi dubli de aluminiu) şi
feldspatice precum şi nisipul cuarţos, componente ale gresiilor.
Trăsătura esenţială a unui tratament de acidizare a gresiilor, bine
proiectat, constă în dizolvarea aluminosilicaţilor cu precipitarea mecanică
concomitentă a câtorva elemente de acid monosilicic.
Principalele reacţii chimice care au loc la acidizarea gresiei cu HF sunt:
33
Când un astfel de precipitat s-a format, dar nu a blocat complet mediul
poros al formaţiunii, el poate parţial să se redizolve când acidul florhidric este
aproape neutralizat spre sfârşitul operaţiei de acidizare. În acest timp,
concentraţia anionilor de fluorură din soluţie este aşa de mică, încât aluminiul
din gresii, care apare în special ca ioni liberi (Al+3), este capabil să extragă
fluorul din precipitatul CaF2 pe care-l redizolvă parţial, conform reacţiei:
34
Prespălarea constă în tratarea stratului productiv contaminat în mod
preventiv, pentru a elimina precipitatele rezultate în urma reacţiei unor
minerale componente ale rocii colectoare cu soluţia de tratare.
Prin operaţia de prespălare se realizează răcirea preliminară a formaţiunii
înainte de injectarea amestecului acid, prevenindu-se reacţia acidului fluorosi-
licic (H2SiF6) cu argilele sau feldspaţii şi precipitarea silicagelului [Si(OH) 4] în
zona din imediata vecinătate a sondei.
Pentru răcirea garniturii de ţevi de extracţie şi a peretelui formaţiunii se
pompează iniţial cu debit mic o parte din volumul soluţiei de prespălare,
urmată apoi de pomparea restului volumului de soluţie de prespălare cu debitul
de injecţie proiectat.
Se recomadă de regulă pentru operaţia de prespălare o soluţie de acid
clorhidric, pentru că ea previne contaminarea “suplimentară" a gresiilor, cu
conţinut de 5% până la 15% carbonaţi, prin dezlocuirea apei interstiţiale şi
îndepărtarea carbonaţilor.
Se efectuează o acidizare obişnuită introducându-se în strat un volum de
soluţie de acid clorhidric de concentraţie 5 – 15%, încât să revină o cantitate de
500 - 1000 l/m perforat. Soluţia acidă va conţine şi aditivi specifici: inhibitori
de coroziune, agenţi sechestranţi, solvenţi, agenţi tensioactivi.
Volumul soluţiei de acid clorhidric reprezintă între 50 – 70% din volu-
mul total de HCl şi HF care urmează să fie introdus în strat.
Acidul clorhidric pătruns în strat creează o zonă cu pH scăzut în urma
reacţiei, în general foarte rapide, cu mineralele carbonatice prezente în compo-
ziţia rocii colectoare grezoase. Prin îndepărtarea acestor minerale se împiedică
reacţia acidul fluorhidric activ cu carbonaţii, evitându-se formarea fluorurii de
calciu (CaF2) care este un precipitat insolubil şi care ar putea ridica gradul de
contaminare al formaţiunii productive.
Acidul clorhidric utilizat la prespălare dizolvă parţial oxizii, sulfurile şi
cloritele din argilele prezente în gresii şi creşte puterea de dizolvare a acidului
fluorhidric. De asemenea dezlocuieşte apa sărată din sondă şi din zona de strat
înconjurătoare, împiedicând contactul dintre ionii de calciu, sodiu şi potasiu din
apa sărată şi combinarea lor ulterioară cu acidul fluorhidric , spre a nu se forma
compuşi de precipitare precum fluorosilicaţii de calciu, de sodiu sau de potasiu.
Fluorosilicatul de calciu (CaSiF4) este parţial solubil în apă (10,6 g/100
cm3 apă) şi are o solubilitate mărită în mediu acid.
Hexafluorosilicatul de sodiu (Na2SiF4) şi cel de potasiu (K2SiF6) sunt
insolubiili şi rezultă, sub forma unor precipitate cu structură gelatinoasă, din
reacţia acidului fluorhidric cu apele de zăcământ care conţin săruri de sodiu şi
de potasiu. Aceste precipitate gelatinoase înfundă spaţiul poros al rocii şi pot să
micşoreze efectul tratamentului sau chiar să blocheze zona de strat tratată.
Se recomandă ca volumul de acid clorhidric necesar pentru prespălare să
fie suficient, ca niciodată frontul de acid fluorhidric să nu depăşească pe cel de
acid clorhidric activ. O prespălare abundentă scade mult dimensiunea zonei în
care este foarte posibilă precipitarea.
În general, concentraţia soluţiei de acid clorhidric folosită la prespălare
trebuie să fie mai mare decât concentraţia de acid clorhidric din amestecul
acid (HCl şi HF) care urmează să se injecteze în etapa următoare.
Distanţa de pătrundere efectivă a acidului activ în formaţiunea contami-
nată este de circa 0,3 – 0,7 m, şi ea depinde de următorii factori:
- commpoziţia mineralogică a rocii;
35
- temperatura la nivelul stratului productiv;
- concentraţia acidului;
- debitul de injecţie al soluţiei acide.
Solvenţii aromatici precum toluenul sau xilenul, cu sau fără acid
clorhidric, pot fi folosiţi pentru îndepărtarea particulelor de parafină şi
asfaltene în etapa de prespălare.
În această etapă sunt, de asemenea, folosiţi solvenţii mutuali (cum este
etilenglicolmonobutileter-EGMBE).
Aceşti solvenţi trebuie să fie testaţi în detaliu pentru a determina
compatibilitatea cu ţiţeiul din formaţiunea respectivă. În mod normal ei sunt
utilizaţi în combinaţie cu HCl sau apă sărată cu amoniu. Trebuie să fie luate
măsuri speciale când se folosesc solvenţii mutuali, deoarece s-a constatat din
cercetările efectuate că în sistemele de ţiţei şi apă aceşti solvenţi pot mobiliza
particulele fine şi contribuie la migrarea lor conducând la blocarea formaţiunii.
Acidul acetic (CH3COOH) poate înlocui acidul clorhidricl în etapa de
prespălare. Acest acid în concentraţie de 5 – 10%. îndepărtează carbonaţii din
formaţiunile sensibile la actd clorhidric.
Acidul acetic, ca toţi acizii organici, are acelaşi efect de umflare a argile-
lor, ca şi apa dulce. De aceea se recomandă o soluţie de 2 – 5% clorură de
amoniu (NH4Cl) amestecată cu 5 – 10% acid acetic (CH3COOH) care menţine
compatibilitatea cu formaţiunea şi ajută la prevenirea umflării argilei.
Tratarea propriu – zisă (etapa a doua) constă în introducerea în strat a
mestecului de HCl şi HF, utilizându-se volume relativ mari de soluţie acidă şi
anume 1500 – 2500 l/m perforat. În unele cazuri aceste volume pot ajunge
până la 5000 l/m perforat.
Se folosesc volume mai mici de soluţie acidă atunci când se tratează un
nisip slab consolidat şi există pericolul apariţiei unor viituri de nisip, iar pentru
tratarea gresiilor consolidate se folosesc volume mai mari de soluţie acidă, mai
ales când există un blocaj puternic cu fluid de foraj, sau când stratul conţine un
procent mai mare de argile.
Pentru creşterea eficienţei operaţiilor de acidizare a gresilori este
important de ştiut faptul că distanţa de la peretele sondei pe care tratamentul cu
HCl şi HF este foarte evident, variază între 25 – 35 cm.
Utilizarea unor volume mari de soluţie acidă nu va mări distanţa de
pătrundere cu efect de dizolvare a amestecului acid decât nesemnificativ din
punct de vedere al permeabilităţii, dar poate duce la slăbirea gradului de
cimentare al rocii rezervor, cu efecte negative asupra productivităţii la
repunerea sondei în producţie.
Acidul fluorhidric, din amestecul acid, va reacţiona cu argilele, feldspaţii,
nisipul, fluidul de foraj şi filtratul pastei de ciment, rezultând o îmbunătăţire a
permeabilităţii zonei de strat din jurul sondei.
Acidul clorhidric din acest amestec reacţionează doar parţial, rămânând
în mare parte neconsumat, şi are rolul de a menţine pH-ul soluţiei la valori
mici, împiedicând astfel depunerea în porii rocilor colectoare a unor produşi
rezultaţi din reacţiile acidului fluorhidric. De asemenea favorizează menţinerea
în soluţie a majorităţii produşilor de reacţie (inclusiv a fluorosilicatului de
calciu) care pot fi în acest mod eliminaţi la repunerea sondei în producţie.
Soluţia de acid clorhidric din amestecul acid împinge mai departe în
formaţiune soluţia de acid clorhidric injectată în etapa de prespălare, prin
urmare se extinde zona de îndepărtare a carbonaţilor şi de pH scăzut.
36
Ulterior, în timpul injecţiei amestecului acid, întreaga cantitate de acid
clorhidric injectat în etapa de prespălare se consumă.
Acidul fluorhidric activ din amestecul acid se neutralizează lângă sondă,
întrucât reacţionează rapid cu cantităţi relativ mari de argile şi particule de
feldspaţi. Între timp, frontul de acidul fluorhidric consumat se va propaga încet
în formaţiune, prin zona de pH scăzut.
Modificările proporţiei acizilor în amestecul acid, folosit pentru tratare,
pot ajuta la eliminarea precipitării fluorosilicaţilor.
Cercetătorii au realizat teste de laborator prin care au constatat cum
reacţionează amestecurile acide în diferite formaţiuni, la diferite temperaturi.
Rezultatele obţinute indică faptul că proporţia minimă a amestecului acid (HCl
şi HF) este de 6 la 1 şi proporţia optimă este de 9 la 1.
Amestecul acid obişnuit (12% HCl – 3% HF) a fost utilizat ani de-a
rândul, pentru creşterea producţiei din formaţiunile de gresii.
Din 1980, specialiştii au început să folosească diverse concentraţii de
HCl şi HF în amestecul acid, pentru a soluţiona importante probleme legate de
blocare.
La introducerea amestecului acid în strat, în urma contactului HF cu roca
grezoasă se produc trei tipuri de reacţii: primară, secundară şi terţiară.
Reacţia primară conduce la formarea de fluoruri de siliciu şi de
aluminiu.În timpul acestei reacţii, produşii rezultaţi vor conţine o mare
cantitate de cid activ, deoarece din amestecul acid se consumă numai o mică
parte de acid clorhidric.
37
Deşi precipitarea siliciului nu poate fi oprită, precipitarea fluorurilor de
siliciu poate fi împiedicată prin creşterea concentraţiei HCl la care are loc
scăderea solubilităţii sărurilor de sodiu şi potasiu..
Reacţia terţiară este aceea în care se produce crusta de aluminosilicat.
Aluminosilicatul este crusta amorfă care conţine atât aluminiu cât şi siliciu.
Un factor favorizant pentru depunerea crustei îl constituie apa sărată care
duce la mărirea pH-ului soluţiei acide. Crusta poate să creeze probleme grave
de blocare.
Fluorurile de aluminiu, care rămân în soluţie, continuă să reacţioneze
până se consumă tot acidul. După ce acidul s-a consumat, din soluţia rezultată
se poate produce depunerea alumino – silicatului.
În funcţie de permeabilitatea rocii, de cantitatea de minerale din constitu-
ţia rocii care pot crea probleme de blocare în urma reacţiei cu acizii şi în func-
ţie de temperatura zăcământului, specialiştii recomandă diferite soluţii de
amestec de HCl şi HF pentru tratarea cu succes a formaţiunilor slab cimentate
şi cu posibilă mobilitate a particulelor solide fine sau a celor de gresii. Aceste
recomandări pot fi urmărite în tabelul 2.4.
38
Peste 79 C amestecul 13,5% HCl – 1% HF nu provoacă precipitarea în
formaţiunile productive cu mult feldspat de sodiu.
Sub 79 C amestecul 9% HCl - 1% HF previne precipitarea fluorosilicatu-
lui de sodiu.
Tabelul 2.6 conţine volumele necesare pentru diferite concentraţii ale
amestecului acid.
39
Pentru prevenirea depunerii silicatului şi pentru creşterea eficienţei
tratamentului de acidizare a gresiilor argiloase este necesar să se utilizeze o
compoziţie specială pentru postspălare (motorină, azot, soluţie de 5 – 10%
HCl, soluţie de 3% acid acetic sau soluţie de 2 – 3% clorură de amoniu), iar
punerea în producţie a sondei trebuie realizată fără pauză de reacţie.
Pentru stratele neomogene şi pentru cele alcătuite din roci cu conţinut
ridicat de minerale argiloide şi cu valori reduse de permeabilitate, se
recomandă utilizarea soluţiilor acide alcoolice care ajută atât la pătrunderea
mai uşoară a soluţiei acide în formaţiune, cât şi la extragerea rapidă a soluţiei
acide consumate, datorită tensiunilor interfaciale scăzute.
Spre deosebire de substanţele tensioactive, alcoolul nu se adsoarbe pe
rocă şi tensiunea superficială a soluţiei acide rămâne neschimbată după trecerea
ei pe roci cu procente mari de argile.
Cei mai utilizaţi alcooli sunt: metanolul, izopropanolul, etanolul şi
butanolul. La alegerea alcoolului trebuie să se aibă în vedere compatibilitatea
acestuia cu acizii şi aditivii folosiţi la prepararea soluţiei acide de tratare.
La sondele noi, săpate pentru exploatarea zăcămintelor de ţiţei la care s-a
constatat lipsă de aflux, se recomandă introducerea în dreptul stratului produc-
tiv a unui amestec de HCl şi HF şi apoi efectuarea perforării în acest mediu
acid, pentru ca primul lichid care pătrunde din sondă în perforaturi să fie solu -
ţia acidă, obţinându-se astfel o bună comunicaţie între strat şi sondă.
Perforarea sondelor în mediu acid se recomandă până la temperaturi în
strat de circa 95 C şi numai în prezenţa unui inhibitor de coroziune cu eficienţă
ridicată, astfel ca soluţia acidă să poată staţiona în sondă mai mult timp fără a
coroda coloana de exploatare.
Tratamentul de stimulare cu amestec de HCl şi HF nu se aplică în orice
situaţie în trei etape în succesiunea normală prezentată..
În sondele de exploatare a căror formaţiuni productive sunt alcătuite din
gresii cu un conţinut între 5% până la 15% carbonaţi, ce au fost foarte puternic
deteriorate (s 100), tratarea acestora în faza iniţială cu soluţie de 3% HF în
cantitate de 0,125 – 0,5 m3/m, pentru reducerea factorului skin, a asigurat
succesul tratamentului cu amestec acid.Circulaţia inversă trebuie realizată
imediat după tratamentul propriu – zis pentru reducerea la minim a şansei
precipitatelor secundare de a reacţiona cu HF neutralizat.
În situaţia în care degradarea formaţiunii productive a fost generată de
migrarea particulelor solide fine, utilizarea acidului tetrafluoroboric (HBF4), cu
rol determinant în stabilizarea acestui tip de particule. a condus la un efect
pozitiv al tratamentului efectuat.
40
calcaroase moi, în timp ce pentru tratarea rocilor calcaroase mai dure şi dense,
care au permeabilitate iniţială mică este mai eficientă utilizarea soluţiilor de
acid clorhidric cu concentraţie ridicată (28% HCl).
Viteza de reacţie a HCl creşte aproximativ direct proporţional cu
concentraţia acidului până la valoarea de 20% HCl. La valori ale concentraţiei
acidului clorhidric cuprinse între 20% şi 24% viteza de reacţie creşte într-un
ritm mai intens atingând valoarea maximă, iar peste concentraţia de 24% HCl,
viteza de reacţie a acestuia se reduce..
S-a ales pentru operaţiile de tratare soluţia 28% HCl, deoarece s-a
constatat din cercetările de laborator efectuate că viteza de reacţie a acestei
soluţii este aproximativ aceeaşi cu viteza de reacţie a soluţiei 17% HCl (fig.
2.5). Datorită acestei variaţii a vitezei de reacţie, în general, se evită utilizarea
pentru tratarea sondelor a soluţiilor de (20 – 24)% HCl şi se preferă
concentraţii de circa 28% care asigură pătrunderea pe o rază mai mare, în
stratul productiv, a acidului neconsumat.
41
mai mult acid clorhidric pur, iar pe de altă parte, canalele se lărgesc mai
repede, reducând raportul suprafaţă rocă / volum acid din sistemul poros.
Soluţia de 28% HCl prezintă următoarele avantaje (în comparaţie cu
soluţia de 15% HCl):
- viteza de reacţie mai mică, ceea ce înseamnă o pătrundere a soluţiei
acide pe o distanţă de 2 - 3 ori mai mare în rocă înainte de consumare;
- durata de consum este de circa 3 ori mai mare;
- cantitate mai mare de rocă dizolvată şi implicit o creştere a
permeabilităţii efective a matricei;
- degajarea în timpul reacţiei dintre acid şi rocă a unei cantităţi duble de
dioxid de carbon, care antrenează mai uşor produşii de reacţie la
repunerea sondei în producţie şi contribuie la scăderea vâscozităţii
ţiţeiului;
- prezenţa unei cantităţi sporite de clorură de calciu în soluţia acidă
consumată măreşte capacitatea de menţinere în suspensie a particulelor
desprinse din formaţiune în timpul acidizării.
Acidizarea de matrice cu soluţie de acid clorhidric cu concentraţie mărită
se aplică în cazul calcarelor organogene masive nefisurate, dar cu valori mari
de porozitate.
Dacă în compoziţia mineralogică a rocii se află carbonatul de magneziu,
în compoziţia soluţiei 28% HCl se introduc acizi organici (formic, acetic) şi se
exclude acidul fluorhidric, atât pentru evitarea blocării formaţiunii cu produşi
de reacţie cât şi pentru îmbunătăţirea capacităţii de dizolvare a dolomitului,
concomitent cu mărirea distanţei de pătrundere a soluţiei acide în formaţiune
înainte de consumare.
Trebuie menţionat faptul că pe lângă efectele pozitive menţionate,
acidizarea cu acid clorhidric de concentraţie 28% poate provoca şi dificultăţi în
cazul în care nu se iau măsuri corespunzătoare.
Dificultăţile ce pot apare la folosirea soluţiei de 28% HCl:
- viteze de coroziune extrem de ridicate, care în lipsa inhibitorilor de
coroziune adecvaţi pot conduce la accidente(ruperea ţevilor de
extracţie);
- pericol de formare a gudroanelor acide la contactul soluţiei de HCl cu
unele ţiţeiuri din zăcământ;
- posibile incompatibilităţi cu unii aditivi care se adaugă la soluţia acidă:
substanţe tensioactive, inhibitori de coroziune, agenţi de blocare
temporară;
- formarea unor precipitate cu unele ape de zăcământ cu conţinut mare în
săruri;
- reacţie intensă cu rocile colectorului care poate conduce la formarea
unor precipitate şi în final la micşorarea permeabilităţii.
Pentru combaterea coroziunii în cazul folosirii soluţiei de 28% HCl s-au
sintetizat inhibitori de coroziune care asigură reducerea, sub limita admisă, a
vitezelor de coroziune şi s-au elaborat o serie de reţete sinergetice, care asigură
protecţia echipamentelor metalice cu un grad comparabil cu cei mai buni
inhibitori de pe piaţa mondială.
În tabelul 2.7 se prezintă eficienţa inhibitorilor de coroziune româneşti de
tip ACOR în sinergism în soluţii de 28% HCl la diferite temperaturi, (prin
măsurarea vitezei de coroziune a unor eşantioane de oţel tip J-55 menţinute în
soluţii 28% HCl neinhibate şi inhibate cu ACOR în sinergism)
42
Tabelul 2.7. Protecţia anticorosivă în soluţii de 28% HCl
Viteza de coroziune
T i p d e i n h i b i t o r g/m2/h
65 C 90 C
Fără inhibitor 1500 4600
1% ACOR 42 + 1% CH2O 3,2 18,70
0,3% ACOR 22 + 1% CH2O (sau HMTA) 3,3 19,07
0,3% ACOR 22 + 1% CH2O (sau HMTA) + 0,1% CuSO4 2,5 15,30
43
Amestecul de acid acetic şi hidrocarbura lichidă este necorosiv până la
întâlnirea cu apa, când coroziunea începe să se manifeste, dar cu o intensitate
mult mai mică decât la alţi acizi (cum ar fi HCl sau HF). Acest amestec nu
atacă suprafeţele cromate, tratate termic, nici aliajele cu aluminiu. şi nu
generează coroziune fisurantă de hidrogen.
În cazul când presiunile de zăcământ nu sunt mari, amestecul de ţiţei cu
acid acetic poate fi utilizat, eficient ca fluid de umplere a sondei în timpul
operaţiei de perforare.
Acidul acetic 3% (procente volumetrice) s-a dovedit eficient, pentru
tratare în soluţii cu 1,5% HF. La concentraţii mai mari de 1,5% HF se vor
utiliza concentraţii mai mari de acid acetic şi în mod deosebit când sunt
prezente cantităţi mari de argile, feldspaţi şi/sau zeoliţi.
44
în strat, aşa cum pot rămâne substanţele tensioactive. Prin urmare, alcoolul
circulă împreună cu soluţia de tratare favorizând eliminarea din formaţiunea
productivă a soluţiei uzate împreună cu produşii de reacţie.
Cercetările efectuate au arătat însă că introducerea alcoolului în soluţia
de acidizare a sondelor are şi unele dezavantaje, cum sunt::
- micşorarează protecţia anticorosivă a unor inhibitori;
reacţionează cu acizii din soluţia de tratare şi îi consumă parţial.
Cercetările de laborator au demonstrat, că în urma reacţiei acidului
clorhidric cu diferiţi alcooli, consumul în timp al acidului clorhidric este în
funcţie de tipul de alcool, de concentraţia acestuia în soluţia de tratare, de
temperatura din formaţiunea tratată şi de timpul de injecţie a soluţiei de tratare
în strat).
Tratarea cu microemulsii
Microemulsiile sau soluţiile micelare sunt dispersii stabile de picături
sferice cu diametrul mai mic de 0,14 m ale unui lichid în alt lichid (de obicei
dispersii de hidrocarburi în apa stabilizată cu un surfactant şi eventual un
stabilizator tip alcool).
Deci o soluţie micelară este o dispersie microscopică alcătuită în general
din patru componente principale în diferite proporţii medii, cum ar fi: 10%
surfactant, 1 – 4% cosurfactant, 25 – 70% hidrocarbură lichidă, 20 – 60% apă
sărată, dar care împreună formează o singură fază lichidă.
Cele patru componente se amestecă în diferite proporţii, după reţeta
rezultată din testele de laborator corespunzătoare caracteristicilor rocii magazin
şi a fluidelor conţinute.
Soluţiile micelare (microemulsiile) sunt omogene, stabile, transparente,
în timp ce emulsiile sunt instabile, opace şi neomogene.
Temperaturile maxime la care microemulsiile, în concentraţie de până la
5% în diferite soluţii acide rămân stabile, respectiv până la care se inversează
într-o macroemulsie opacă sunt:
• peste 100 C în soluţii 15% HCl;
• 80 C în soluţia HCl uzată (neutralizată în formaţiune);
• peste 100 C în soluţii HF şi apă sărată;
• 50 C când se injectează azot.
În acid uzat, la temperatura ambiantă soluţiile apar opace, dar la
temperaturi peste 33 C devin clare, transparente până la atingerea temperaturii
de inversare.
Rolul componenţilor unei microemulsii:
- Surfactantul (tensida), respectiv sulfonatul de petrol acţionează ca un
săpun, care are rolul de reducere a tensiunii interfaciale dintre fluidul
deplasant şi cel deplasat.
45
- Cosurfactantul (cotensida), respectiv alcoolul are capacitatea de a
îngloba o cantitate mai mare de apă sau de ţiţei.
- Electrolitul dizolvat în apă, format din săruri sau baze (de obicei cloru-
ră de sodiu sau hidroxid de sodiu), măreşte vâscozitatea soluţiei.
Concentraţii mai mari de sare pot cauza precipitarea surfactantului din
microemulsie, dar în schimb reduc cantitatea de alcool necesară.
Efectul tratamentelor cu microemulsii
Efectele avantajoase ale soluţiei acide cu microemulsie, preparată în
funcţie de caracteristicile formaţiunii şi de natura blocajului, constau în
refacerea permeabilităţii cu o eficienţă de patru ori mai mare decât a unei
soluţii acide simple.
Soluţiile acide micelare, având o tensiune interfacială redusă, pătrund
rapid şi mai adânc în formaţiunile compacte, cu permeabilitate mică.
Tratamentele cu microemulsii se aplică:
- la sondele de producţie noi, cât şi la cele vechi, pentru eliminarea
degradării permeabilităţii;
- la sondele de injecţie a căror receptivitate poate fi mărită considerabil
prin capacitatea soluţiei micelare de curăţare a spaţiului poros, de
micşorare a tensiunilor interfaciale şi de creştere a permeabilităţii
efective pentru ap;.
- în cazul transformării sondelor de producţie în sonde de injecţie,
situaţie în care existenţa unei saturaţii remanente în ţiţei în zona de
filtru a sondelor scade receptivitatea sondelor.
Dacă ţiţeiul din zăcământul respectiv este foarte parafinos sau asfaltos şi
prezintă valori apreciabile de vâscozitate în condiţii standard, se propune ca
soluţia micelară să fie pregătită cu condens şi tricloretilenă, în loc de ţiţei din
zăcământ.
Programul de stimulare se stabileşte în funcţie de diagrama ternară a
soluţiei micelare acide utilizate, luând în considerare compoziţia apei de
zăcământ şi structura mineralogică a rocii.
Se va ţine seama de faptul că instabilitatea soluţiei micelare şi deci
posibilitatea formării de emulsii blocante apare la adsorbţia surfactantului pe
rocă, ca şi la contactul îndelungat al soluţiei micelare acide cu roci bogate în
sulfaţi de calciu.
Soluţia micelară acidă poate dizolva gipsul, punând în libertate ionul de
calciu care micşorează mult stabilitatea soluţiei micelare. În aceste situaţii se
vor executa tratamente cu volume mari de soluţii alcoolice şi dezemulsionanţi
neionici, acestea având rolul de a distruge blocajele cu emulsii apărute prin
degradarea soluţiilor micelare acide.
46
Acest amestec de acizi are un efect puternic asupra proprietăţilor
superficiale ale bentonitei. Ionul de hidrogen din acidul clorhidric înlocuieşte
ionul de sodiu ataşat la particulele de bentonită umflată, ducând la formarea
unei bentonite acide a cărei afinitate pentru apă este mult redusă (de 5 ori mai
mică decât a unei bentonite bazice). Apa va fi eliberată din fiecare nucleu.
S-a observat, şi o neutralizare parţială a sarcinilor electrice, cauzată de
excesul de acid clorhidric şi de sarea rezultată din reacţia schimbului de ioni.
Prezenţa acidului sulfonic aromatic în amestecul chimic are multe
avantaje în legătură cu schimbul ionic. Acesta este un agent tensioactiv şi un
spărgător de emulsie foarte activ.
Amestecul chimic pătrunde prin turta de noroi în nisipurile bentonitice
mărind în modul acesta schimbul ionic. Apa eliberată, care are o tensiune
superficială redusă, este uşor recuperată din stratul tratat.
Proprietăţile de dispersie ale amestecului chimic sunt foarte importante,
întrucât indiferent dacă s-a pierdut o cantitate oarecare de fluid de foraj în strat,
sau dacă trebuie să se îndepărteze numai turta de pe pereţii sondei, în urma
schimbului de ioni se formează un amestec fluid, care poate fi uşor evacuat.
Rezultatele experimentale efectuate pe carote consolidate luate de la
sonde (în care s-a injectat fluid de foraj preparat din apă şi bentonită şi apoi
s-au tratat aceste carote cu soluţii acide) au dovedit superioritatea amestecului
chimic (acid clorhidric 3% şi acid sulfonic aromatic) faţă de soluţia de acid
clorhidric. Rezultatele comparative pot fi urmărite în tabelul 2.8.
47
Pentru sondele vechi, cantitatea de amestec chimic este mai mică,
revenind circa 300 – 400 l pe metru de strat.
Soluţia de acid sulfonic aromatic şi acid clorhidric, necesară pentru
tratament, se prepară într-o habă. Întâi se dizolvă în apă cantitatea necesară de
acid sulfonic aromatic (D5). Soluţia de acid clorhidric se adaugă numai când
toate pregătirile pentru introducerea în sondă au fost terminate.
Procentul de acid clorhidric fiind mic (2 – 3%) nu este necesar să se
adauge inhibitori de coroziune pentru protejarea instalaţiilor de suprafaţă şi a
echipamentului de adâncime.
La sondele care au presiunea de strat scăzută, tratarea se poate face prin
introducerea soluţiei chimice în spaţiul inelar, după care se pompează o
cantitate de ţiţei necesară pentru împingerea soluţiei în strat. După o pauză de
reacţie de 3 – 4 ore, sonda se repune în producţie.
48
Tratarea cu spume acide
Pe plan mondial practica în domeniul stimulării formaţiunilor productive
a arătat că în cazul zăcămintelor aflate într-un stadiu avansat de exploatare la
care aplicarea tratamentelor acide convenţionale nu mai dau rezultate, tratarea
cu spume acide este cea mai eficientă metodă de stimulare.
Introducerea soluţiei acide complexe, sub formă de spumă acidă, cu gaze
este o variantă tehnologică recomandată atât în cazul stimulării formaţiunilor
depletate, cât şi în cazul stimulării unor intervale dintr-un complex productiv
cu proprietăţi fizice diferite.
Spumele acide sunt fluide bifazice ce constau dintr-o fază internă şi una
externă. În general faza internă este gazoasă, folosindu-se uzual azot (N2), sau
dioxidului de carbon (CO2). Faza externă este constituită din soluţie de HCl,
soluţii de amestecuri de acizi şi un surfactant, sau amestec apă-alcool. Agentul
activ de suprafaţă (surfactantul) are rolul de stabilitate a spumei acide prin
adsorbţia orientată a moleculelor lui la interfaţa gaz-lichid, reducând tensiunea
superfacială a lichidului şi asigurând o bună dispersie a gazului în lichid
Spumele acide sunt cel mai bine caracterizate prin calitatea lor.
Calitatea spumei acide este dată de volumul de gaz conţinut (exprimat
procentual).
Spumele folosite în tratamentele de acidizare au calităţi în general între
60-80%. Spumele de calitate redusă nu sunt recomandate datorită volumelor
mici de gaz şi volumelor mari de lichid care le reduce eficienţa prin scăderea
capacităţii de eliminare a produşilor de reacţie din strat, după operaţia de trtare.
Asigurarea unei eficienţe sporite a tratamentului cu spume acide presupu-
ne alegerea tipului şi a concentraţiei optime de agent de spumare
Printre avantajele utilizării spumelor acide se pot enumera următoarele:
- conţinut mic de lichid, important în special pentru formaţiunile produc-
tive care conţin minerale argiloase sensibile la apă;
- pierderi de fluid reduse, ca urmare a vâscozităţii aparente mari a acidu-
lui spumos ce permite o penetrare a acestuia pe o rază mai mare în strat;
- o curăţare mai bună prin recuperarea mai eficientă a fluidelor după tra-
tare, datorită gazului încorporat în soluţia acidă;
- transport îmbunătăţit de solide, datorită vâscozităţii mai mari a spume-
lor acide, care face ca particulele fine, insolubile (cuarţ, gips, feldspat)
din strat să fie purtate în suspensie şi îndepărtate din canalele de curgere
şi apoi din sondă;
- un control mai bun al curgerii spumei acide prin îmbunătăţirea calităţii,
schimbând densitatea acidului de tratare;
Tratamentele cu spume acide trebuie să aibă un timp redus de închidere a
sondei după pompare, pentru a diminua şansa separării lichidului şi a gazelor.
Cu cât timpul de menţinere a spumei acide în condiţii statice creşte, cu atât
mai uşor se pot separa cele două faze şi particulele fine suspendate se pot sepa-
ra de acidul spumos.
Repunerea în producţie a sondei se va face progresiv în cazul în care
după pauza de reacţie presiunea se menţine la valori relativ ridicate
49
În orice operaţie de stimulare este important să se evalueze eficienţa
respectivului tratament aplicat matricei.
Singurul mijloc de evaluare a eficienţei unei tehnici de stimulare este de
a dovedi că obiectivele tehnice şi economice au fost atinse. De fapt scopul
principal al operaţiilor de stimulare a statelor productive îl reprezintă
optimizarea productivităţii (creşterea debitului sondei) prin eliminarea eficientă
a contaminării din strat productiv deschis,
Pentru a evalua efectul acidizării asupra zonei de strat din jurul sondei se
consideră cele două situaţii existente înainte de acidizare şi după acidizare:
Q1 km
. (2.33)
Q2 k2
2 km h pc pd 2 k2 pc p 2 ki h p pd
Q (2.34)
R R R
ln c ln c ln a
rs Ra rs
50
Fig. 2.6. Zone cu prtmeabilităţi difrrite după acidizare
Rc Rc Ra
Q ln Q ln Q ln
rs Ra rs
. (2.36)
2 km h 2 k2h 2 k1 h
51
Rc
k1k2 ln
rs
km ,
R R
k1 ln c k2 ln a
Ra rs
(2.37)
2 k1 k 2 h p
Rc R Rc
k1 ln k 2 ln 1 k1 ln
Q1 R1 rs rs
, (2.38)
Q2 2 k2h p R R
k1 ln c k 2 ln 1
R R1 rs
ln c
rs
Rc
ln
rs
. (2.39)
R R
ln c ln 1
R1 rs
52
2
5m
0,25m
1,6 2m
1m 0,5m
0,5 m 1m
φ 1,2 0,25 m 2m
0,8 5m
0,4
0
0 1 2 3 4 5 6
α = k11/k
a=k /k22
:
Fig.2.7.Vaiaţia debitului de lichid al unei sonde în funcţie
de raportul permeabilităţilo rpentru diferite raza de pătrundere a soluţiei acide
53
etanşare a perforaturilor. Prin intermediul acestora acidizarea este realizată
separat pentru fiecare strat în parte dintr-un complex productiv.
Aceste sisteme mecantce sunt considerate cele mai eficiente forme de
dirijare selectivă a soluţiei acide într-un complex productiv, dar ele necesită o
stare tehnică bună a coloanelor de exploatare şi o durată de timp apreciabilă
pentru fixarea în sondă la adâncimea necesară.
Metodele de izolare mecanică nu pot fi aplicate la sondele la care s-au
realizat împachetări cu pietriş şi în găurile de sondă netubate.
Izolarea cu packere se realizează prin introducerea unei garnituri de ţevi
de extracţie în sondă cu un packer, care se fixează deasupra stratului inferior ce
urmează să fie acidizat (fig. 2.8, a).
Soluţia acidă se introduce prin interiorul ţevilor de extracţie şi pătrunde
numai în stratul inferior, întrucât cele superioare sunt izolate cu packer. După
acidizarea stratului inferior se dezarmează packerul şi se introduce prin
circulaţie un dop de nisip în coloana de exploatare, în dreptul stratului inferior
acidizat. Apoi packerul se armează deasupra stratului următor care trebuie
acidizat (fig. 2.8, b).
54
Acest dop se va introduce împreună cu un packer cu acţionare mecanică
tip Baker model G, care are la partea inferioară un dispozitiv baionetă cu
ajutorul căruia se cuplează şi se decuplează de dopul de coloană tip C. Packerul
este înfiletat la garnitura de ţevi de extracţie.
Ansamblul packer – dop se introduce în sondă, până ce dopul ajunge sub
stratul care trebuie acidizat (fig. 2.9, a). În acest moment printr-o rotire a
ţevilor de extracţie se realizează decuplarea packerului model G, care va fi
ridicat şi apoi armat deasupra stratului ce urmează a fi acidizat (fig. 2.9, b).
Dopul de coloană C, prin construcţia sa, va rămâne în coloana de
exploatare la adâncimea dorită după decuplarea packerelui, prin fixarea
bacurilor sale în peretele coloanei de exploatare, iar etanşarea sa se realizează
sub acţiunea unei presiuni diferenţiale (prin umflarea unor garnituri de cauciuc
sub formă de cupe situate la extremităţile corpului).
Trebuie menţionat că sensul de decuplare a packerului model G de dopul
de coloană tip C este invers decât sensul de rotire pentru armarea packerului G.
În caz contrar nu este posibilă retragerea packerului pentru efectuarea operaţiei.
55
După terminarea operaţiei de acidizare se scurge presiunea din coloană şi
între strat şi sondă apare o presiune diferenţială care îndepărtează bilele din
perforaturi.
Dacă stratul începe să producă cu un debitmai mare, bilele sunt antrenate
de fluid şi aduse la suprafaţă.
Dacă sonda nu debitează imediat, bilele cad la talpa sondei.
Pentru introducerea bilelor în fluidul acid de stimulare se folosesc
dispozitive cu acţionare manuală sau dispozitive cu ejector.
Dezavantajul principal al tehnologiei de acidizare selectivă cu bile de
etanşare constă în faptul că nu există siguranţa dirijării bilelor spre toate
intervalele deschise. Pentru a obţine o etanşare sigură se estimează că pentru
fiecare perforatură sunt necesare două sau trei bile.
a2. Acidizări selective cu agenţi de deviere chimici
Mulţi agenţi chimici au fost experimentaţi şi utilizaţi ca agenţi de deviere
în cadrul operaţiilor de acidizare selectivă a complexelor productive, dar s-a
renunţat treptat la utilizarea unor agenţi chimici datorită problemelor apărute
care au diminuat eficienţa tratamentului, conducând uneori la o contaminare
suplimentară a formaţiunilor.
Pentru a evita realizarea unor devieri nesigure a soluţiei acide sau
producerea unei deteriorări suplimentare a permeabilităţii formaţiunilor
productive, agentul de deviere ales trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie insolubil sau parţial solubil în soluţia acidă de transport;
- să fie solubil în fluidele de producţie sau injecţie;
- să fie inert cu alţi aditivi din soluţia de tratare (inhibitori de coroziune,
surfactanţi, antispumanţi);
- să aibă temperatura de topire mai mare decât temperatura de la talpa
sondei;
- să prezinte o dimensiune adecvată, în funcţie de mărimea deschiderii
porilor şi a fisurilor sdin stratul productiv pentru a preveni invazia
particulelor de deviere în roca rezervor;
- să creeze o crustă impermeabilă pentru un efect de deviere maxim.
Deviatorii chimici creează o crustă de particule solide în zona de strat cu
permeabilitate mare, direcţionând astfel curgerea fluidelor de stimulare spre
zonele cu permeabilitate mică. Deoarece intrarea fluidului de tratare în fiecare
strat din cadrul complexului productiv este limitată de rezistenţa acestei cruste,
agenţii de deviere conduc la o egalizare a curgerii în zonele de permeabilităţi
diferite.
Fluidul de transport al agenţilor chimici de deviere poate fi: o soluţie
acidă, o soluţie de sare, un gel, o hidrocarbură, o emulsie sau o spumă.
Dacă agentul de deviere este solubil în fluidul de transport, trebuie să se
satureze acest fluid cu agent de deviere.
În urma constatărilor din şantier, nu se folosesc deviatori chimici pentru
stimularea intervalelor scurte ( 30 m).
Posibilităţile de dirijare a soluţiilor acide de tratare spre zonele de interes
sunt mai uşor de valorificat prin utilizarea fluidelor de stimulare cu contrast de
densitate. Aceste soluţii de stimulare se pot dovedi foarte eficiente în cazul în
care contactele ţiţe – apă şi/sau gaze – ţiţei sunt foarte apropiate de intervalul
perforat.
56
În funcţie de natura agenţilor de blocare se pot aplica mai multe tehnici
de izolare a unor strate cu permeabilităţi mari, pentru o tratare eficientă a unui
complex productiv prin acidizare.
Izolarea cu geluri se realizează prin introducerea acestora în sondă în
dreptul stratului care trebuie izolat, atunci când starea tehnică a coloanei de
exploatare nu permite introducerea unui packer.
Gelurile sunt agenţi antifiltranţi sub formă de polimeri naturali sau
sintetici cu greutate moleculară mare. Din categoria polimerilor naturali fac
parte: guma guarul şi derivaţii hidroxialchilaţi, derivaţii celulozici şi în
particular hidroxietilceluloza (HEC). Polimerii sintetici sunt constituiţi din
poliacriamide.
În şantier, au fost utilizate geluri concentrate pe bază de poliacrilamidă şi
aldehidă formică (în cazul sondelor de injecţie de apă) sau geluri pe bază de
silicat de sodiu şi polimeri polivinilici (în cazul sondelor de injecţie de gaze. În
aceste geluri organice se pot adăuga diferite materiale fibroase, pentru a realiza
game de geluri cu densităţi diferite faţă de densitatea soluţiei acide de tratare.
Pentru acidizarea selectivă a unui complex productiv în care stratele cu
permeabilitate ridicată se află la partea inferioară, iar stratele cu permeabilitate
scăzută la partea superioară a complexului, se procedează astfel:
- se introduce în sondă un gel cu densitate mai mare decât a soluţiei acide;
- se coboară ţevile de extracţie cât mai aproape de talpa sondei;
- se introduce gelul într-o cantitate necesară pentru a izola stratele inferi-
oare cu permeabilitate ridicată;
- se ridică ţevile de extracţie deasupra nivelului de gel;
- se începe pomparea soluţiei acide pentru acidizarea stratelor superioare.
Dacă stratele cu permeabilitate scăzută se găsesc la baza complexului
productiv, iar cele cu permeabilitate ridicată la partea superioară a complexului
productiv, se procedează astfel:
- se coboară ţevile de extracţie cât mai aproape de talpă (la baza stratelor
cu permeabilitate scăzută);
- se pompează un dop de gel cu densitate mai mică decât a soluţiei acide,
care va acoperi întregul complex productiv;
- se pompează prin ţevile de extracţie un volum de soluţie acidă necesar
pentru tratarea stratelor inferioare; dopul de gel din coloană se ridică
şi crează o coloană hidrostatică de lichid care va forţa soluţia acidă să
intre în stratele inferioare;
- se pompează un nou volum de soluţie acidă necesar pentru
acidizarea întregului complex.
Izolarea cu materiale solide fin măcinate are o largă aplicabilitate
deoarece asigură dirijarea fluidului acid în filtre împachetate cu pietriş,
perforaturi, strat.
Pe măsură ce soluţia acidă de stimulare cu agenţi de deviere este pompată
în complexul de strate productive perforate, particulele solide se aglomerează
preferenţial la faţa rocii colectoare, formând o turtă impermeabilă, suficientă
pentru a dirija curgerea fluidului acid de tratare spre suprafeţele cu
permeabilitate scăzută.
Materialele solide fin măcinate au rol de blocare temporară a
formaţiunilor din complexul productiv care au permeabilităţi mari şi grad redus
de contaminare.
57
Soluţia acidă care asigură transportul agentului de deviere trebuie să aibă
densitatea sau vâscozitatea necesară păstrării dispersiei uniforme a particulelor
solide.
În mod frecvent, în practica acidizării selective a unui complex stratificat,
se folosesc agenţi de deviere sub formă solidă:
- cu particule de dimensiuni mai mari de 2 mm:
• nisip (material inert);
• sare gemă brută (solubilă în apă şi acid diluat);
• acid benzoic - fulgi (solubil în ţiţei, gaze, apă, acid);
• răşini (solubile în ţiţei şi condensat);
• naftalină - solzi (solubilă în ţiţei şi gaze);
• amestecuri de ceară şi polimeri sintetici (solubile în ţiţei);
- cu particule de dimensiuni mici (sub 100 m):
• benzoat de sodiu sau amoniu (solubil în apă sau soluţie alcalină
şi slab solubil în acid);
• amestecuri de răşini (solubile în ţiţei şi inerte în mediul acid).
Sarea gemă nu poate fi folosită niciodată ca agent de deviere în
tratamentele cu acid fluorhidric sau înaintea acestor tratamente, deoarece ea
creşte riscul precipitării fluorosilicatului de sodiu.
Dacă se utilizează agent de blocare într-un zăcământ cu permeabilitate
de 100 mD până la 1000 mD, rezistenţa crustei de deviere nu va fi suficientă
pentru a evita penetrarea fluidului în zonele cu permeabilitate ridicată. Pe de
altă parte, dacă se utilizează un agent de deviere cu particule solide foarte fine,
acestea vor migra în mediul poros cu fluidul de tratare şi nu se va produce
devierea.
În unele cazuri, când porii rocii au un diametru mai mare decât
particulele de deviere, se poate crea o crustă internă ce conduce la o deviere
eficientă, dar extragerea acesteia poate fi dificilă.
Izolarea cu emulsie conduce la dirijarea soluţiei acide spre zonele supe-
rioare sau inferioare ale intervalului de strate perforate, în funcţie de
obiectivele tratamentului.
De exemplu, pentru a evita pătrunderea soluţiei acide sau emulsiei acide
în partea inferioară a zonei situate în imediata apropiere a contactului apă–ţiţei,
ceea ce ar conduce la mărirea simultană a canalelor de comunicaţie şi a
fisurilor situate atât în zona de ţiţei cât şi în zona de apă şi implicit la creşterea
procentului de apă, se recomandă folosirea a două pachete de emulsie cu
caracteristici diferite. Se injectează un pachet de emulsie neutră de mare
viscozitate şi densitate, urmat de un pachet de emulsie acidă cu o vâscozitate şi
o densitate mai mică.
Contrastul de densitate se obţine folosind la prepararea emulsiei neutre o
soluţie de clorură de calciu.
Contrastul de vâscozitate dintre emulsia neutră şi emulsia acidă se obţine
prin folosirea unor raporturi diferite între ţiţei, emulgator şi soluţia acidă,
respectiv între ţiţei, emulgator şi soluţia de clorură de calciu, ca şi folosirea
unor calităţi diferite de ţiţei.
Pentru a mări stabilitatea în timp a emulsiilor cu densitate mare, diferenţa
de densitate dintre soluţia de clorură de calciu şi ţiţei se poate micşora prin
adăugarea în ţiţei a tetraclorurii de carbon ( CCl4 = 1595 kg/m3). Tot
58
tetraclorură de carbon se adaugă în faza hidrocarbonată, pentru a egaliza
densităţile la prepararea emulsiilor acide sau a emulsiilor neutre[.
Se pot realiza contraste de densitate cu fluide de stimulare cu densităţi
normale,prin gazeificarea cu azot a pachetelor de soluţie de stimulare, sau prin
transformarea lor în spume cu densitate redusă la jumătate faţă de densitatea
iniţială.
Izolarea cu spume soluţiilor acide de stimulare nespumate.a dat
rezultate foarte bune la acidizarea stratelor depletate dintr-un zăcământ
petrolifer multistratificat caracterizat printr-un contrast mare de permeabilitate
şi o contaminare puternică, neuniformă.
Spumele au fost utilizate cu succes ca agenţi de deviere, numai în
circumstanţe speciale, cum ar fi: stimularea stratelor cu împachetări de pietriş
şi stimularea simultană a zonelor de ţiţei sau apă cu grosimi mari şi presiuni
sub valoarea celor hidrostatice, constituite din roci neomogene din punct de
vedere al porozităţii şi permeabilităţii.
Natura fizică a spumelor ajută la amplasarea controlată şi uniformă a
soluţiilor acide de tratare. Spumele îşi schimbă proprietăţile în funcţie de
presiune şi temperatură. Astfel, într-o zonă de joasă presiune spuma va avea o
calitate superioară şi deci un efect de deviere mai mare a soluţiei acide.
Un avantaj semnificativ al sistemelor de deviere pe bază de spume îl
constituie capacitatea lor de a transporta în sens invers (strat-sondă) particule
solide insolubile dislocate în timpul curgerii.
Spumele prezintă totuşi unele dezavantaje: sunt relativ instabile în cazul
unor condiţii deosebite de injecţie şi au rezistenţă scăzută la injecţia ulterioară a
fluidelor. De asemenea diluarea spumelor acide datorită fluidelor din zăcământ,
determină scăderea calităţii şi diminuarea eficienţei lor ca agenţi de deviere.
Îmbunătăţirea stabilităţii spumelor se poate realiza prin creşterea
vâscozităţii fazei externe. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul
polimerilor solubili în apă, obţinând spume îmbunătăţite cu polimeri.
O stabilitate mecanică şi mai bună se poate obţine gelând faza externă a
spumei, adică formând geluri-spumă .
Izolarea cu sisteme de tip gel – spumă a devenit o metodă practică
deosebit de utilă pentru blocarea căilor de mare permeabilitate a stratelor
productive şi de modificare a profilului de curgere a fluidelor în zăcământ.
Sistemul tip gel – spumă (spume îmbunătăţite cu polimeri reticulaţi)
prezintă o stabilitate şi o rezistenţă mărită faţă de gelurile convenţionale.
Utilizarea gelurilor – spumă poate constitui o metodă nouă, eficientă şi
economică de uniformizare a profilului de curgere, reprezentând o combinaţie
a două tehnologii de blocare (cu geluri pe bază de polimeri şi cu spume
apoase). Această metodă realizează o blocare selectivă pe o rază mai mare în
zăcământ, cu un consum mai mic de chimicale.
Folosirea gelurilor – spumă, comparativ cu utilizarea separată numai a
gelurilor sau numai a spumei, prezintă mai multe avantaje:
- blocarea canalizărilor de gaze, datorită densităţilor mici obţinute prin
utilizarea unor fracţii mari de gaze (50-90%);
- timp de viaţă mai lung decât o spumă obişnuită;
- tratarea mai economică a unui volum poros mare comparativ cu
utilizarea unui gel simplu.
59
Gelurile – spumă sunt unice prin proprietăţile lor, deoarece, formulate
corect, ele au comportamentul şi caracteristicile unei spume apoase în timpul
injecţiei în zăcământ (înainte de gelare) şi ale unui gel elastic după ce gelează.
În timpul tratamentelor de acidizare cu agenţi de deviere chimici, pot
apărea probleme majore dacă nu sunt respectate condiţiile referitoare la
decantare, solubilitate, distribuţia mărimii particulelor şi compatibilitate .
b. Acidizări repetate
În urma unei operaţii de acidizare a unui strat productiv, debitul sondei
creşte iniţial, apoi scade după un timp ce diferă de la o sondă la alta. Din
această cauză sondele se supun unor acidizări periodice, mărindu-se cantitatea
de soluţie acidă cu 25 – 50% faţă de acidizarea precedentă.
Debitul sondei după fiecare acidizare este din ce în ce mai mic (fig.2.10)
Acest fenomen se datorează faptului că la o ulterioară acidizare soluţia
acidă se canalizează pe vechile canale, lărgindu-le numai, fără a crea altele noi
care să penetreze în strat, pentru a pune în legătură sonda cu alte zone ale
stratului cu permeabilitate mai bună.
Pentru a combate tendinţa de canalizare a soluţiei acide în canalele cu
secţiune mare, se injectează în strat, înaintea soluţiei acide, un dop de soluţie de
clorură de calciu sau altă substanţă adecvată care blochează temporar canalele
cu secţiune mare (sau zonele cu permeabilitate ridicată), astfel încât soluţia
acidă injectată ulterior să pătrundă şi în canalele cu secţiune redusă care nu au
fost atacate la tratamentul precedent.
Operaţia de stimulare este repetabilă atâta timp cât plusul de producţie
obţinut după acidizare depăşeşte cheltuielile necesare acestui tratament.
c. Acidizări în tranşe
La formaţiunile productive de grosimi mari sunt necesare şi volume mai
mari de soluţie acidă pentru tratare.
Eficienţa acidizării la aceste strate poate creşte, dacă introducerea soluţiei
acide se face în 2 – 4 tranşe.
60
Acidizările în tranşe sunt de fapt nişte acidizări repetate care se fac
consecutiv, fără repunerea sondei în producţie. La fiecare tranşă se introduce
un volum de soluţie acidă cu 30 - 40% mai mare decât volumul tranşei
precedente.
După introducerea fiecărei tranşe se lasă soluţia acidă în contact cu roca
pentru reacţie, după care se recomandă să se execute curăţarea stratului
productiv de substanţele rezultate din reacţie. Soluţia acidă pompată în tranşa
următoare găseşte pereţii sondei curaţi şi canalele curăţate, încât pătrunde mai
uşor în strat şi pe o distanţă mai mare.
2.2.1.Aspecte generale
Stratele productive saturate cu hidrocarburi reprezentate prin nisipuri
neconsolidate sau slab cimentate, cu o permeabilitate mare, oferă posibilităţi
bune de circulaţie în mediul poros, a fluidelor care se deplasează din strat în
gaura de sondă. Deschiderea unor astfel de strate tubate şi cimentate se poate
realiza prin perforare cu gloanţe obişnuite, nefiind necesară creearea de canale
prin perforare în stratul productiv, dincolo de inelul de ciment.
La deschiderea stratelor productive alcătuite din gresii compacte sau cal-
care cu o permeabilitate mai mică trebuie acordată importanţă metodei de
perforare pentru a creşte adâncimea de pătrundere în roca magazin din jurul
găurii de sondă.
Puterea de pătrundere a gloanţelor obişnuite consideră insuficientă pentru
realizarea unui nivel corespunzător de productivitate a sondelor, fie în cazul
deschiderii unor strate cu roci compacte sau al perforării prin mai multe rânduri
de burlane, fie în cazul străpungerii zonelor colmatate sau cimentate, precum şi
a zonelor înfundate cu diverse depuneri. Pentru condiţiile menţionate, rezultate
bune s-au obţinut cu metoda perforării cu gloanţe explozive.
Deşi realizează adâncimi mari de pătrundere şi creează un sistem amplu
de crăpături şi fisuri în stratele alcătuite din roci compacte, folosirea
61
perforatoarelor cu gloanţe explozive are o acţiune limitată, deoarece prin
acţiunea lor coloana de exploatare şi inelul de ciment sunt puternic degradate.
Datorită condiţiilor diverse întâlnite în zăcămintele de petrol din ţara
noastră (gradul de consolidare al rocilor colectoare, compoziţia mineralogică şi
proprietăţile lor fizice, presiunea şi temperatura din stratele productive, precum
şi modul de echipare al sondei din timpul forajului), pentru deschiderea
stratelor productive s-a trecut la perfecţionarea continuă a perforatoarelor cu
gloanţe simple şi explozive şi la adaptarea unor metode noi de străpungere cu
eficacitate mult mai mare (metoda străpungerii cu jet exploziv şi metoda
străpungerii cu jet abraziv).
Problema referitoare la influenţa perforării asupra integrităţii şi
rezistenţei coloanelor tubate este strâns legată de problema asigurării
exploatării normale a sondelor. Degradarea sau micşorarea rezistenţei coloanei
de exploatare în cursul perforării poate constitui în anumite condiţii cauza
viiturilor de nisip, a inundării premature cu apă sau gaze a sondelor şi duce
chiar la turtirea coloanei şi surparea stratului în zona filtrului.
Natura şi gradul de deformaţie al coloanei depind atât de tipul de
perforator utilizat cât şi de condiţiile specifice din sondă (diametrul, grosimea
de perete şi tipul de oţel al burlanelor, de starea coloanei).
Pentru obţinerea unui debit optim se determină fiecare diametru de
coloană suprafaţa din dreptul stratului productiv ce trebuie să fie deschisă şi
deci numărul şi diametrul orificiilor teoretic necesar, precum şi caracteristicile
stratelor ce urmează a fi puse în comunicaţie cu gaura de sondă. În consecinţă
se vor alege aparatele de perforare cu eficienţă corespunătoare pentru fiecare
zăcământ şi chiar pentru fiecare sondă.
Micşorarea rezistenţei de filtraţie în zona filtrului sondei prin
îmbunătăţirea modului de deschidere a stratului prin perforare este una din
căile de mărire a productivităţii sondei. Încercarea de a mări debitul sondei prin
mărirea diametrului orificiilor este riscantă pentru rezistenţa coloanei de
exploatare şi de aceea se recomandă o mărire a distribuţiei orificiilor cu
diametru mic (cca 13 orificii pe metru).
Metodele de creare a unor canale de pătrundere în zona stratului
productiv, în scopul obţinerii condiţiilor necesare de curgere a fluidelor spre
gaura de sondă pot fi grupate astfel:
• metoda perforării cu gloanţe:
a) obişnuite;
b) explozive;
• metoda perforării cu jet exploziv;
• metoda perforării cu jet abraziv.
62
Pentru această operaţie se utilizează un dispozitiv de perforare cu jet
abraziv compus dintr-un corp metalic de formă cilindrică, prevăzut cu găuri
radiale, ce constituie locaşul pentru montarea unor port duze în care se fixează
duzele prin care trece jetul de fluid şi nisip (fig. 2.11.).
La partea inferioară a corpului se montează o supapă cu bilă 4, care
menţine presiunea în perforator. Corpul metalic este compus din mai multe
tronsoane, iar duzele pot fi dispuse elicoidal sau radial la 120 0 sau 900, într-un
număr de aproximativ 8 duze/m, fie situate în grup. Majoritatea dispozitivelor
sunt prevăzute de obicei şi cu un centror cu arcuri pentru realizarea unei
centrări şi a unei stabilităţi mai bune.
180 l = f(t)
Lungimea cablului, mm
135
90
45
v = f(t)
0
15 30 45
timp (min)
Instalaţia necesară
Pentru operaţia de perforare cu jet abraziv în ansamblu, instalaţia
necesară în afară de perforatorul propriu zis şi coloana de ţevi de extracţie cu
care se introduce acesta în sondă şi prin care se pompează sub presiune fluidul
amestecat cu nisip mai cuprinde: agregate de pompare, un amestecător de nisip,
habă pentru fluid, reţea de conducte între elementele de pe poziţie şi capul de
eruţie.
La suprafaţă sonda poate fi echipată cu un cap de erupţie sau un
prevenitor de erupţie care se închide pe ţevile de extracţie.
Ţevile de extracţie sunt suspendate într-un elevator aşezat pe prevenitorul
de erupţie. Există şi un cap hidraulic şi furtun, astfel ca să poată fi posibilă
injectarea sub presiune a fluidului în sondă combinată cu manevrarea ţevilor de
extracţie necesară pentru deplasarea perforatorului în funcţie de configuraţia
fisurilor dorite în strat. Se poate astfel realiza o tăietură radială sau verticală,
care se va extinde ulterior printr-o operaţie de fisurare hidraulică.
Capul de erupţie este utilizat numai pentru operaţia de perforare.
63
pPentru adâncimi mari ale stratelor productive de 3500 – 4000 m
utilizarea perforatoarelor obişnuite ataşate la ţevile de extracţie crează
probleme. O
:
Fig.2.13. Dispozutuv cu jet abraziv pentru sonde de adâncime
a. dispozitivul în ansamblu; b. duză
64
Rolul corpului cu ferestre este de a permite ca după ce s-a terminat
operaţia de perforare cu jet abraziv să se poată trece în continuare la efectuarea
unei fisurări hidraulice. În acest scop se introduce prin ţevile de extracţie bila
cu diametru mijlociu 10, care ajungând în dispozitiv etanşează locaşul niplului
pentru închiderea temporară a ferestrelor . Se face apoi o suprapresiune
necesară pentru a rupe ştiftul în care este fixat niplul. Acesta cade în partea
inferioară a corpului până în pragul opritor şi descoperă ferestrele prin care se
poate pompa lichidul de fisurare, care va intra în perforaturile create anterior,
extinzându-le şi realizând o zonă cu o mare permeabilitate.
2.3.1.Aspecte generale
65
La sondele la care în cursul operaşiei de deschidere a stratelor
productive s-au utilizat fluide de foraj cu densitate mare cu adaos de barită şi
hematită s-a constatat că durata de punere în producţie se prelungeşte deoarece
îndepărtarea turtei din zona filtrului se face greu prin metodele de tratare
chimice . S-a dovedit că pentru mărirea capacităţii de pătrundere a soluţiilor de
tratare în formaţiune trebuie să se reealizeze şi o solicitareare mecanică asupra
rocii, în scopul formării unei reţele de canale noi în rocă,
În acest scop soluţiile de tratare pompare în sondă sunt aduse la nivelul
stratului sub forma unui jet de fluid, proiectat cu presiune mare în mod
intermitent asupra pereţilor stratului. Datorită oscilaţiilor presiunii, precum şi
vitezei de deplasare a fluidului în spaţiul inelar, aflat în comunicaţie cu fluidul
din formaţiune. Se crează în porii şi în canalele din rocă în primul rând un
regim de pulsaţii ale mediului fluid. Aceste pulsaţii solicită scheketul mineral
solid al rocii, făcând ca în structura acestuia să arară noi fisuri.
Dispozitivil folosit pentru realizarea jetului pulsator de lichid este
schematizat în figura 2.14.
66
Pulsaţia realizată cu acest dispozitiv este în funcţie de numărul de
deshideri, de forma şi dimensiunile acestora şi de cantitatea de lichd pompată.
Undele de şoc de mare amplitudine provocate cu dispozitivul cu jet
pulsator acţionează asupra zonei filtrului, asigurând distrugerea rapidă a turtei
depusă pe pereţii stratulul productiv sau a filtrului şi realizează o modificare a
sistemului de fisuri din rocă., îmbunătăţind condiţiile de curgere din strat.
67
exploziv cu care se face tratarea propriu – zisă se află într-o celulă
confecţionată din aliaje de magneziu şi aluminiu, având o lungime de 1,5 m şi
diametrul de 31/2 in, care se distruge complet în timpul exploziei din gaura de
sondă.
Presiunea creată în dreptul stratului productiv are o durată foarte mică,
dar o valoare superioară presiunii de fisurare a stratului productiv.
Rrin aplicarea acestui procedeu s-au obţinut rezultate bune în cazul
stratelor cu permeabilitate mică alcătuite din calcare, dolomite, gresii. Se poate
aplica înaintea unor operaţii de stimulare prin acidizare sau fisurare.
Implozia constă în apariţia bruscă a onui nucleu de joasă presiune într-un mediu
de presiune ridicată. Deci acest fenomen reprezintă reversul exploziei.
Pentru a realiza acest mecanism de tratare, în sondă la nivelul stratului
productiv se introduc nişte dispozitive speciale, numite celule de implozie.
Aceste celule pot fi confecţionate din sticlă, ceramică sau metal. Ele sunt vidate
în interior şi pot rezista la o presiune superioară presiunii coloanei hidrostatice
a lichidului din sondă.
Celulele sunt aduse în dreptul stratului productiv şi se va crea asupra
coloanei de lichid din sondă o presiune suplimentară cu un agregat, astfel ca
aceste celule să se spargă.
În momentul spargerii celulelor vidate, fluidul din sondă şi din strat tinde
să ocupe brusc şi simultan spaţiul de joasă presiune. Prin deplasarea rapidă a
fluidelor din strat spre zona de implozie (de joasă presiune) se realizeză o
curăţire a perforaturtlor coloanei şi acanalelor de curgere din strat, având un
efect de mărire a permeabilităţii rocilor din jurul găurii de sondă.
Coloana de fluid din sondă se va deplasa cu viteză mare spre zona vidată
din celula spartă şi astfel se crează o presiune ridicată, care poate fi de 2 – 3 ori
mai mare decât presiunea de spargere a celulei, dar de durată foarte mică. Sub
acţiunea acestui puternic şoc hidraulic formaţiunea productivă cedează şi în
structura sa apar fisuri. Aceste fisuri pot fi extinse printr-o operaţie de fisurare
hidraulică simplă, care necesită presiuni mai scăzute.
Tipuri de dispozitive
Tipuirle de dispozitive folosite pentru crearea imploziei la nivelul strate-
lor productive sunt următoarele:
a) capsule simple;
b) capsule cu detonant;
c) dispozitive cu membrană;
d) dispozitive cu supape.
a. Capsule simple
Aceste dispotitive sunt confecţionate din sticlă sau ceramică, cu pereţii
groşi, au formă cilindrică, cu diametre mai mici decât al coloanelor de
exploatare în care se introduc şi cu lungimi ce sunt în funcţie de mărimea
intervalului dorit pentru tratare. Capsulele sunt vidate în interior.
Dimensionarea unei capsule se face încât spargerea ei să se producă sub
acţiunea unei presiuni mai mari decât presiunea existentă în sondă la
adâncimea unde este programată efectuare impoziei.
68
b. Capsule cu detonant
Aceste tipuri de capsule sunt alcătuite din tuburi de sticlă închise la
capete, cu grosimi variabile, cu diametrul de100 mm pentru coloane mat mari
de 6 5/8 in şi de 80 mm pentru coloane de 41/2 in.
În interiorul capsulei se află încărcătura explozivă şi fitilul detonant, care
este conectat la cablul eletric de lansare, alimentat de la suprafaţă.
c. Dispozitivul cu membrană
Acest dispozitiv schematizat în figura 2.15 este alcătuit dintr-o cameră
vidată confecţionată din ţevi de extracţie închisă la capătul superior cu un dop,
iar la partea inferioară cu o membrană, care se sparge la o presiune superioară
celei hidrostatice din sondă. Dispozitivul se introduce în dreptul stratului
productiv cu ţevple de extracţie. La partea inferioară a coloanei de ţevi de
extracţie, deasupra mufei de legătură cu dispozitivul sunt prevăzute nişte
crificii în ţevi , necesare realizării circulaţiei
69
Fig..2.17. Schema dispozitivului cu supapă
70
• caracteristicile fizice ale rocii colectoare, în special de modulul de
elasticitate al rocii;
• de cantitate şi calitatea mateialului exploziv;
• de raportul dintre diametrul încărcăturii de exploziv şi diametrul coloa-
nei de exploatare.
Torpilările sunt eficiente în strate alcătuite din roci dure şi compacte.
La rocile plastice nu se formează fisuri, iar pe de altă parte din cauza
tasării rocilor în urma exploziei, permeabilitatea rocii din jurul sondei poate fi
micşorată.
Substanţele explozive care au o utilizare mai largă la torpilarea stratelor
sunt: nitroglicerina, dinamitele, trotilul şi balistita.
Pentru a introduce substanţa explozivă în sondă se folosesc torpilele.
Aceste dispozitive sunt construire dintr-un cilindru metalic sau tub de az
bociment umplut cu substanţă explozivă şi au un detonator la mijloc.
Aprinderea detonatorului se face electric de la suprafaţă, prin intermediul
cablului de carotaj cu care se introduce torpila în sondă.
Torpilele se pot clasifica după tipul de material exploziv utilizat, dar şi
din punct de vedere al profilului geometric al celulelor cu material exploziv,
asamblate într-un dispozitiv pentru a crea un efect cumulat.
Dintre substanţele explozive care îndeplinesc condiţiile de lucru din
sonde se utilizează cu succes dinamita sau balistita în torpile bine etanşe.
71
Fig. 2.18. Torpila cu dinamită Fig. 2.19..Torpila cu balistită
insolubilă
b. Torpila cu balisttită
Torpila care utilizează ca material exploziv balisttita este schemaizată în
figura 2.19. Acest dispozitiv constă dintr-un corp metalic confecţionat din ţevi
de extracţie sau burlane.La partea inferioară are sudat un cap de profil ogival,
iar la partea superioară are filet în care se ataşează o reducţie specială prin care
trece cablul de alimentare cu curent electric. O mică porţiune a cablului
pătrunde în corpul torpilei unde se află materialul exploziv şi acest cablu are la
capăt o rezistenţă electrică. Prin încălzirea acesteia se produce aprinderea
respectiv explozia balistitei din torpilă
2.4.2.Torpilarea dirijată
72
După forma şi locul de amplasare a calotei sau în funcţie de configuraţia
geometrce a celulei explozive se deosebesc următoarele tipuri de torpile:
a) torpile cu acţiune laterală convergentă (fig.2.20 a);
b) torpile cu acţiune laterală divergentă (fig.2.20 b);
c) torpile cu acţiune verticală (fig.2.20 c).
Torpilele cu acţiune laterală concentrată (convergentă) se folosesc pentru
torpilarea separată a unor intervale de strate.
73
Fig,2.21. Torpila cu acţiune laterală Fig.2.22.Torpila cu acţiune laterală
cu efect de păundere în plan orizontal cu efect de păundere în plan vertical
74
2.4.3.Realizarea burării exploziei
V0 P0 Vi P1 (2 40)
CV0 D 2 he hb * (2.41)
4
75
2.5. Tratarea stratelor prin fisurare hidraulică
Prin fisurarea hidraulică a unui strat se înţelege crearea unor fisuri sau
deschiderea şi extinderea unor fisuri naturale, prin pomparea în strat a unui
fluid cu presiune ridicată, ce depăşeşte rezistenţa rocilor care formează
scheletul mineral solid.
Fisurarea hidraulică este un proces fizic în care stratul cedează pe
planurile de minimă rezistenţă sub efectul presiunii fluidului pompat în sondă.
Scopul tratamentului prin fisurare hidraulică este de a realiza o mărire a
afluxului de fluid în zona de strat din jurul găurii de sondă pe o anumită rază
echivalentă cu raza fisurii create.
Aceste tratamente se aplică în următoarele situaţii:
• la sonde de ţiţei în strate constituite din roci consolidate (gresii, calcare,
dolomite, conglomerate) cu permeabilitate mică;
• la sondele de injecţie, pentru mărirea receptivităţii stratelor;
• pentru reuşita cimentării stratelor acvifere.
Prin realizarea unei fisuri în strat se produc schimbări atât în sistemul de
curgere prin distribuţia liniilor de curent, cât şi în aliura curbei de variaţie a
presiunii în jurul găurii de sondă.
Se menţionează faptul că înaintea aplicării fisurării hidraulice ca metodă
controlată de fisurare a stratelor, se observase în practica de şantier producerea
accidentală a acestui fenomen în timpul forajului, a cimentării sondelor sau în
timpul injecţiei de apă în zăcământ.
76
Fluidele cu vâscozitate redusă trebuie pompate cu debite mari, pentru a
asigura viteza necesară de transport al materialului de susţinere în fisură.
Caracteristica de filtrare în strat a fluidului de fisurare are un rol
deteminant asupra gradului de extinde a fisurii iniţiate în strat.
Dacă filtraţia fluidului este mare, o însemnată parte din fluidul necesar
să creeze şi să extindă fisura va trece prin feţele fisurii în strat. Prin extinderea
fisurii în timp, cantitatea de lichid ce filtrează în stat se măreşte
La un moment dat, cantitatea de fluid filtrat prin feţele fisurii în strat
corespunzător unei presiuni diferenţiale ∆p = pfis – pstrat poate să depăşească
valoarea debitului de injecţie. În acest caz fisura nu se mai extinde, iar fluidul
de fisurare invadează stratul şi va avea un efect dăunător asupra exploatării
ulterioare a sondei.
Un fluid cu filtraţie mare favorizează depunerea materialului de susţinere
a fisurii chiar la intrarea în fisură.
Efectul realizat de un fluid de fisurare cu filtraţie mare poare fi urmărit în
figura 2.24 şi comparat cu efectul fluidelor de fisurare cu filtraţie mică
prezentat schematic în figura 2.25.
Fig. 2.24. Efectul realizat de un fluid Fig. 2.25. Efectul realizat de un fluid
de fisurare cu filtraţie mare de fisurare cu filtraţie mică
77
- ţiţeiul folosit din aceaşi formaţiune prezintă neajunsul de a avea o
capacitate mare de filtrare;
- ţiţeiul provenit din altă formaţiune prezintă posibilitatea formării de
emulsii sau precipitate.
b) Fluide pe bază de apă:
• apă gelificată:
- geluri liniare (nereticulate);
- geluri reticulate
• soluţii acide.pentru fisurare acidă.
Compoziţia unui fluid de fisurare pe bază de apă sau apă cu 2% KCl, este
următoarea:
- agent de gelificare;
- agent de reticulare;
- aditivi.
Agenţi de gelificare folosiţi în cazul fluidelor pe bază de apă:
-guar;
- hidroxipropilguarul (HPG);
- carboximetilhidroxipropil guar (CMHPG);
- hidroxietilceluloza (HEC);
- carboximetilhidroxietilceluloza (CMHEC);
- guma Xanthan.
Agenţi de reticulare
Se adăugă în concentraţii foarte mici (sub 1%) pentru a mări greutatea
moleculară efectivă a polimerului, crescând astfel foarte mult vâscozitatea
fluidului de tratare. În acest scop se utilizează:
• boraţii pentru reticularea guarului şi HPG;
• metalele tranziţionale (Ti şi Zr) pentru operaţii de fisurare în sonde
adânci şi cu temperaturi ridicate;
• aluminiu pentru reticularea CMHPG şi CMHEC la pH scăzut;
• stibiu pentru reticularea guarului şi HPG la temperaturi joase.
Fluide gelificate pe bază de apă, soluţii acide şi alcool:
♦ Hidrogelul este un fluid pe bază de apă cu:
• alcool polivinilic (APV) ca agent de gelificare;
• tetraborat de sodiu (Na2B4O7) ca agent de reticulare.
Aest fluid se utilizează pentru tratarea sondelor de gaze, sau a sondelor
de injecţie de apâ.
♦ Siligelul este un fluid pe bază de apă cu :
• acid clorhidric tehnic (HCl);
• clorură de potasiu (KCl) pentru protecţia argilelor;
• silicat de sodiu (Na2OSiO) ca agent de gelificare;
• carboxilmetilceluloza (CMC) ca agent de îngroşare.
Se utilizează pentru tratarea sondelor de injecţie şi la consolidarea stra-
telor cu nisip ca fluid de transport.
♦ Alcogelul este un fluid pe bază de metanol cu:
• un polimer sintetic – APV ca agent de gelificare;
• tetraboratul de sodiu (Na2B4O7) ca agent de reticulare.
78
Se utilizează pentru tratarea sondelor de gaze.
♦ Poligelul este un fluid pe bază de apă dulce şi metanol, sau soluţie de
HCl 15% cu: poliacrilamidă (PAA), sau alcool polivinilic (APV) ca
agent de gelificare.
Se utilizează pentru tratarea sondelor de ţiţei şi gaze în condiţii geologice
diferite.
c) Fluide de tipul emulsiilor
• petrol lampant în acid clorhidric;
• apă în petrol.
Stabilitatea sistemului este menţinută prin adăugarea unui emlgator,care
are şi rolul de spargere a emulsiei la intrarea în strat.
♦ Emulsigelul este un fluid tip emulsie directă cu:
• carboximetilceluloză (CMC) ca agent de gelificare;
• nonilfenolul ca agent de emulsionare.
d) Fluide tip spume (dispersii lichid – gaz):
• pe bază de azot (N2);
• pe bază de dioxid de carbon(CO2).
Faza dispersă este gazul (N2 sau CO2) ce reprezintă 60 – 80% din
volum;
Faza dispersantă este un lichid (apă, amestsc de apă cu metanol,soluţie
acidă sau ţiţei) ce reprezintă 20% – 40 % din volum.
Fluide pe bază de spume:
♦ Aquafoam spumă pe bază de apă;
♦ Alcofoam spumă pe bază de apă şi alcool;
♦ Niofoam spumă pe bază de ţiţei
Din punct de vedere al compoziţiei fluidele de fisurare pot fi:
• neutre (apa şi ţiţeiul sub formă de emulsii sau geluri);
• acide (obţinute prin gelificarea sau emulsionarea acizilor organici sau
anorganici) pentru tratamentele de fisurare acidă.
Fluidele de fisurare neutre pot fi:
- newtoniene (fluide la care vâscozitatea absolută rămâne constantă, dacă
tensiunea de forfecare se schimbă) cum ar fi apa şi hidrocarburile;
- nenewtoniene (fluidele la care vâscozitatea aparentă se modifică dacă
tensiunea de forfecare variază) cum ar fi emulsiile şi gelurile pe bază
de hidrocarburi, de apă, sau alcool şi apă, sau produsele petroliere
îngroşate.
……..
79
Sondă de gaze
Temperatura statică
T < 1070C din formaţiune T > 1070C
Guar sau Spume sau fluide Guar HPG Fluide energizante Fluide energizante
HPG energizante reticulat reticulat pe bază de HPG pe bază de HPG
reticulat cu reticulate la pH cu săruri cu săruri reticulate cu săruri reticulate cu săruri
borax scăzut de titan sau de titan sau de Ti + 25% CO2 de Ti sau Zr
zircon zircon la pH scăzut + 25% N2
80
Aceste criterii trebuie considerate ca nişte recomandări, deoarece la
alegerea efectivă a fluidului de fisurare pentru o anumită operaţie, trebuie avute
în vedere condiţiile concrete ale fiecărui rezervor şi sondă.
Sensibilitatea la apă a rocilor din rezervor este de asemenea un criteriu
deosebit de important care adesea poate conduce la decizia de a alege între un
fluid pe bază de apă sau unul pe bază de motorină. Dacă nu se ţine cont de
acest criteriu se poate ajunge la selectarea unui fluid neadecvat şi la obţinerea
unui tratament de fisurare mai puţin eficient.
Se apreciază că pentru rezervoare în care sensibilitatea la apă a rocilor este
moderată, trebuie urmată schema de selecţie a fluidelor reprezentată pentru
sondele de gaze. Pentru formaţiunile alcătuite din rocil cu sensibilitate foarte
mare la apă se pot utiliza fluide pe bază de ţiţei sau motorină.
1 1 1 1
, (3.6)
CL Cv Cd Ct
km p
Cv , (2.7)
2 f
unde: k este permeabilitatea absolută a rocilor din stratul productiv;
m – porozitatea absolută a rocii care alcătuieşte stratul productiv;
81
Δp – diferenţa de presiune dintre presiunea cu care fluidul intră în
strat şi presiunea de zăcământ;
f – vâscozitate fluidului de fisurare în condiţii de zăcământ.
km
Cd p , (2.8)
Ck t p
Ct , (2.9)
2 f
82
- Nisip standard. Acest nisip este mai închis la culoare, mai ieftin şi cu
o mare aplicabilitate în SUA. Provine în general din Texas (unele
denumiri comune: nisip „Texas Brown”, nisip „Brady” etc).
Nisipurile acoperite cu răşini
Nisipurile din această categorie au o densitate de 2550 kg/m3. Aceste
nisipuri au o rezistenţă mecanică mult mai mare decât cea a nisipurilor
convenţionale datorită răşinii care ajută la distribuirea presiunii pe o suprafaţă a
granulelor mult mai mare.
Când granulele se strivesc, acoperirea cu răşini ajută încapsularea
porţiunilor strivite şi previne migrarea lor şi înfundarea canalelor de curgere,
deci previne reducerea permeabilităţii.
Materiale de susţinere cu rezistenţă mecanică intermediară (ISP)
Sunt materiale de susţinere ceramice tratate termic care au o densitate de
2700 ÷ 3300 kg/m3. Aceste materiale de susţinere se folosesc în general pentru
presiuni de închidere cuprinse între 420 bar (când nisipul începe să se distrugă)
şi 700 ÷ 845 bar (când începe să se distrugă materialele de susţinere cu
rezistenţă mecanică intermediară).
Bauxita sinterizată şi materiale de susţinere cu zirconiu
Sunt materiale de susţinere cu rezistenţa mecanică mare ,cu o densitate
de 3400 kg/m3 şi chiar mai mare. Datorită faptului că sunt foarte scumpe se
folosesc doar la sondele cu presiuni de închidere foarte mari.
Datorită marii varietăţi de materiale de susţinere ce poate fi utilizată la
ora actuală în operaţiile de fisurare, precum şi cantităţilor mari de material de
susţinere necesare pentru fiecare operaţie, Institutul American de Petrol (API) a
elaborat o serie de metode de testare a materialelor de susţinere în vederea
stabilirii calităţii, a proprietăţilor şi a domeniului de utilizare a fiecărui tip de
material de susţinere. În plus la standardele API Dowell Schlumberger a
adăugat unele criterii proprii pentru evaluarea materialului de susţinere.
83
susţinere sunt necesare viteze mari de curgere pentru injecţia materialului de
susţinere în strat sau pentru o bună plasare a acestuia în lungul fisurii.
Dimensiunea particulelor şi distribuţia lor
Materialele de susţinere cu dimensiuni de particule mai mari prezintă o
permeabilitate mare a pachetului de material de susţinere în condiţiile unor pre-
siuni de închidere scăzute şi pot fi folosite pentru sondele de adâncimemică.
Alegerea materialelor de susţinere trebuie realizată în funcţie de
dimensiunile particulelor rocii din formaţiunea care trebuie tratată.
Dacă formaţiunea productivă conţine un procent mare de minerale
argiloase şi particule fine, care au o migrare puternică în pachetul de material
de susţinere, atunci se recomandă agenţi de susţinere cu dimensiuni mici care
rezistă la invazia materialului fin din strat.
Dimensiunile mai mari ale particulelor materialelor de susţinere pot crea
probleme la sondele de adâncimi mai mari din cauza susceptibilităţii ridicate la
sfărâmare şi problemelor de plasament.
Rotunjimea şi sfericitatea
Rotunjimea granulelor de material de susţinere este o proprietate care
apreciază ascuţirea relativă a colţurilor granulelor sau a curburii acestora.
Sfericitatea particulelor este o proprietate care aproximează particulele de
material de susţinere de forma unei sfere.
Granulele de material de susţinere vor rezista la solicitări mai mari cu
cât sunt mai rotunde şi aproximativ de aceeaşi dimensiune,deoarece tensiunea
care se exercită asupra lor este mult mai uniform distribuită.
Metoda folosită de Dowell Schlumberger pentru aprecierea rotunjimii şi
sfericităţii este o metodă vizuală, care constă în examinarea la un microscop cu
o putere de rezoluţie de 10 – 20 ori, a circa 10 – 20 granule şi compararea lor
cu o hartă˝ pentru estimarea vizuală a rotunjimii şi sfericităţii.
În figura 2.27 este prezemtată harta realizată de Krumbein şi Class
pentru determinarea vizuală a rotunjimii şi sfericităţii materialului de susţinere.
0,9
Sfericitatea
0,7
0,5
0,3
84
Solubilitatea în acizi a materialului de susţinere
Această proprietate indică prezenţa unor contaminanţi nedoriţi în nisip
sau pe suprafaţa granulelor de nisip cum ar fi: carbonaţi, feldspaţi, oxizi de fier,
minerale argiloase, care reacţionează cu soluţiile acide.
Testul de turbiditate oferă informaţii asupra gradului de spălare a
materialului de susţinere ce urmează a fi utilizat la operaţia de fisurare.
Turbiditatea se manifestă prin reducerea transparenţei unui volum de apă
introdus peste proba de material de susţinere datorită prezenţei unor particule
argiloase, care aderă la suprafaţa particulelor de material de susţinere.
În urma testului de turbiditate realizat cu nisipurile indigene s-a ajuns la
concluzia că nisipul de Pleaşa conţine foarte multe substanţe care reduc
transparenţa soluţiei, deci este foarte puţin spălat comparativ cu nisipul de
Miorcani care este un nisip bine sortat şi spălat.
Rezistenţa la strivire
Când se crează o fisură hidraulică, presiunea ,,in situ” trebuie să fie atât
de mare încât să poată iniţia şi să propage fisura. Această presiune încercă să
închidă fisura şi să acţioneze asupra materialuli de susţinere, numindu-se
presiune de închidere.Dacă materialul de susţinere nu este suficient de rezistent
la această presisne de închidere, acesta poate fi sfărâmat şi prin creşterea
procentului de material fin în pachetul de susţinere permeabilitatea fisurii este
puternic redusă.
Presiunea de închidere pîn poate fi calculată estimativ cu relaţia:
: pîn gf H pt (2.17)
85
unde: plit este presiunea litostatică dată de apăsarea rocilor aflate deasupra
formaţiunii productive;
H - adâncimea stratului productiv ce va fi fisurat;
ρrmed - densitatea medie a rocilor care alcătuiesc pachetele de strate aflate
deasupra stratului productiv tratat
k - coeficient de proporţionalitate stabilit de Crittendon
1 2 2
k 1 1 cos 2l , (2.20)
2 1 1
Gam
am ; (2.21)
Vam
Gn 1 mn V fis n (2.23)
Gn
G n* (2.24)
V flfis
86
• Determinarea densităţii amestecului pompat prin ţevile de extracţie:
gel 1 Gn*
am (2.25)
Gn*
1
n
v2 H
p fr am , (2.26)
2 di
4q inj
v , (2.27)
d i2
am vd
Re , (2.28)
0,3164
pentru Re> 2300 → regim turbulent: 4
(2.29)
Re
ph H am g (2.30)
pp ptr p fr ph (2.31)
qinj
na 2 (2.32)
qagr
87
• presiunea de rupere (fisurare), care repretintă valoarea presiunii
fluidului pompat ce anulează efectul de compresiune al rocilor din
stratul productiv şi iniţiază fisura;
• presiunea de injecţie în strat pis, care reprezintă presiunea fluidului de
fisurare în cursul procesului de de extinderea fisurii.
pfis
Presiunea
Presiunea
pfis=pis
pis
∆pinj
∆ pinj
pstrat pstrat
Timp Timp
a. b.
Fig.2.28 Variaţia presiunii de fisurare
a. crearea de fisuri noi; b. deschiderea unor fisuri existente.
88
Etapele operaţiei de fisurare hidtaulică sunt următoarele:
• Se pompează în sondă fluid de fisurare (gel curat) cu presiune mare
pentru a învinge rezistenţa rocii şi a crea o fisură.
• Cu aceeaşi valoare a presiunii şi a debitului se pompează în continuare
amestecul de fluid de fisurare format din gel şi materialul de susţinere
a fisurii.
• Se pompează cca. 1,5 – 2 m3 ţiţei curat, care formează un dop protector
între gelul cu nisip şi soluţia de degelificare.
• Se introduce cu presiune soluţia de degelificare pentru spargerii gelului.
• Se pompează un volum de ţiţei egal cu volumul ţevilor de extracţie sau
al spaţiului inelar, pentru a asigura împingerea în strat a soluţiei de
degelificare.
• Se închide sonda sub presiune şi se menţine închisă timp de 24 ore,
pentru reacţia dintre agenţii degelificatori şi lichidul de fisurare.
• Sonda se repune în producţie cu un ritm de extracţie mai mic decât cel
dinaintea operaţiei de fisurare, pentru a preveni antrenarea nisipului din
fisură. Treptat debitul sondei se măreşte, trecându-se la o funcţionare
normală.
Fisurarea simplă are o eficienţă redusă în strate formate din intercalaţii de
roci plastice şi nisipuri, datorită faptului că la aplicarea presiunii de fisurare se
formează fisuri în zonele de minimă rezistenţă şi anume la suprafaţa de
separaţie între stratul de nisip şi rocile plastice. Aceste fisuri se închid relativ
repede după un timp dela repunerea sondei în producţiei, prin umplerea
acestora cu particole provenite din rocile plastice.
Din punct de vedere tehnologic fisurarea hidraulică s-a dezvoltat rapid,
fiind cunoscutete multe procedee de realizare practică, potrivit diverselor
situaţii existente în sondă.
Cele mai multe dintre primele operaţii de tratare s-au efectuat pompând
fluidele de fisurare prin interiorul coloanei de ţevi de extracţie, echipată cu
packer la partea inferioară. Acest procedeu continuă să se folosească în cadrul
acelor operaţii ce necesită presiuni de lucru mari, care nu pot fi suportate de
coloana de exploatare.
Când este necesar un volum mare de fluid de fisurare, care impune debite
mari de injecţie, pomparea fluidului de fisurare prin ţevi este limitată, datorită
pierderilor de presiune prin frecare mari în ţevile de extracţie. Dacă se
pompează fluidul de fisurare prin ţevi cu debite de injecţie mai mici decât cele
necesare, există pericolul ca agentul de susţinere transportat de fluid să se
depună înainte de a ajunge în fisură. În acest caz se recomandă pomparea
fluidului de fisurare prin coloana de exploatare pentru a obţine debite mari de
injecţie.
Un alt procedeu (aplicat frecvent în şantierele din ţară) constă în
pomparea fluidului de fisurare simultan prin ţevile de extracţie şi prin spaţii
inelar. În acest caz coloana de exploatare este supusă la solicitări mari.
Operaţiile de tratare prin fisurare executate prin canalele create în urma
perforării coloanei de exploatare şi a inelului de ciment se realizează în condiţii
diferite faţă de procedeul obişnuit de tratare în gaura netubată.
Rezultatul operaţiei va depinde de capacitatea de trecere a amestecului de
fluid cu nisip prin perforaturi şi de debitul cu care se pompează acest amestec.
Mecanismul de fisurare prin perforaturi se apreciază că se desfăşoară
astfel: pe măsură ce se pompează fluid cu un anumit debit, presiunea asupra
89
perforaturilor create iniţial creşte şi la un moment dat formaţiunea se va fisura
în dreptul uneia sau mai multor perforaturi.
În cazul folosirii unor debite mari de pompare, după ce are loc ruperea
formaţiunii în dreptul perforaturilor situate în zona cu rezistenţa cea mai mică,
atunci când capacitatea de curgere a fluidului prin această fisură este mai mică
decât debitul de injecţie, există posibilitatea ca acţiunea fluidului de fisurare să
se concentreze asupra altui grup de perforaturi şi să se producă o nouă fisură.
Obţinerea unei eficienţe maxime a tratării prin perforaturi se poate obţine
prin folosirea unor materiale cu rol de agenţi de blocare temporară, aşa cum se
va menţiona în cadrul procedeului fisurării multiple.
Utilizarea packerelor
Pentru a realiza o fisurare selectivă a unui complex productiv se
utilizează packere pentru separarea diferitelor zone ale acestui complex.
În figura 2.28 pot fi urmărite căteva scheme de realizare a fisurării
selective.
Pentru fisurarea unui strat situat la partea inferioară a complexului
productiv se fixează deasupra acestui strat un packer prevăzut cu supapă de
circulaţie şi cu ancore hidraulice. Fluidul de fisurare se pompează prin
interiorul ţevilor de extracţie şi acţiunea acestuia se exercită asupra stratului
inferior din complex (fig. 2.29 a).
Când se doreşte fisurarea unui strat situat la mijlocul complexului
productiv se pot utiliza două packere fixate la distanţă corespunzătoare funcţie
de grosimea stratului ce va fi tratat prin fisurare.
a. b. c.
90
Packerul inferior este obturat, iar ţevile de extracţie pe porţiunea dintre
cele două packere prezintă nişte fante prin care va trece fluidul de fisurare
pentru a acţiona asupra zonei dorite din cadrul complexului productiv (fig.
2.29. b).
În cazul a două strate productive cu o intercalaţie impermeabilă, aceasta
poate fi izolată cu un packer ca în figura 2.29.c). În acest caz se poate fisura
stratul inferior pompând fluidul de fisurare prin interiorul ţevilor de extracţie,
iar pentru fisurarea stratului superior se va pompa fluid de fisurare prin spaţiul
inelar coloană – ţevi de extracţie.După terminarea operaţiei de fisurare se
repune în producţie stratul inferior prin interiorul ţevilor de extracţie apoi se
dezarmează packerul, se retrage mai sus şi se repune în producţie şi stratul
superior.
În timpul pompării fluidului de fisurare împreună cu materialul de
susţinere a fisurii prin spaţiul inelar al sondei există posibilitatea ca o parte din
nisip să se separe din amestec sau să se depună deasupra packerului prin
închiderea fisurii înaintea timpului proiectat.Acest lucru conduce la formarea
unui dop de nisip deasupra packerului şi imposibilitatea dezarmării acestuia.
Pentru a facilita spălarea nisipului de deasupra packerului se foloseşte un
dispozitiv special montat în ţevile de extracţie deasupra packerului (fig. 2.30).
Bilă
Niplu
Ştift
a. b.
Fig. 2.30. Schema fisurării selective a două strate cu posibilitatea
de spălare a nisipului din spaţiul inelar.
91
Aceste scheme de izolare a stratelor productive pentru fisurarea selectivă
sunt aplicate mai rar în cazul fisurării hidraulice cu material de susţinere
datorită problemelor nedorite care pot apare atât la coloana de exploatare cât şi
la garniturile de etanşare a packerelor. Se pot utiliza la operaţiile de fisurări
acide selective.
a. b. c.
92
După blocarea primei fisuri se execută o nouă operaţie de fisurare simplă
cu o presiune superioară operaţiei anterioare. Noua fisură se produce într-o
zonă cu roca mai rezistentă decât cea din zona primei fisuri (fig.2.31.c).
Se umple şi această fisură cu materialul de susţinere.
Se pompează fluid de fisurare cu material de blocare temporară
Se injectează în continuare fluid de fisurare crescând presiunea de
pompare pentru crearea altei fisuri şi operaţia se repetă până se atinge valoarea
maximă a presiunii de pompare a agregatelor de care dispunem.
După crearea ultimei fisuri şi umplerea ei cu material de susţinere se va
introduce în sondă un fluid de dizolvare a materialului de blocare.
Dacă s-a utilizat naftalina ca material de blocare a fisurilor se va
introduce în sondă petrol lampant la 50 – 700C pentru dizolvarea acestor
granule.
Se introduce în complexul productiv în toate fisurile create agentul de
degelificare.
Se face o pauză de cca 24 ore pentru degelificarea fluidului din strat şi se
repune sonda în producţie.
Evaluarea performanţelor diferitelor materiale de blocare temporară a
arătat că cele de tip granular sunt mai eficiente decât cele de tip fibros sau
lamelar. Granulele cu diametru mare blochează fisura în zona ei de deschidere
maximă , lângă peretele găurit de sondă, iar granulele cu diametre mai mici
umplu interstiţiile dintre granulele mari, formând un perete izolant la faţa
fisurii.
Ca materiale de blocare temporară s-au utilizat: sarea grunjoasă pentru
fluidele de fisurare pe bază de hidrocarburi şi naftalina sub formă de granule
pentru fluidele de fisurare pe bază de apă. Ulterior s-au elaborat materiale de
blocare temporară sintetice de tipul polimerilor solubile în apă sau produse
petroliere.
Pentru blocarea temporară a fisurilor s-au utilizat bile elastice din cau-
ciuc / mase plastice cu diametrul mai mare decât al perforaturilor din coloană.
Principiul de funcţionare al bilelor de etanşare din cauciuc este similar cu
cel al supapelor cu bilă.
Bilele sunt introduse în fluidul de fisurare după fracturarea primului
interval. În continuare fluidul cu bilele de blocare se va dirija spre zonele cu
permeabilitate mai mare, blocând astfel perforaturile din dreptul acestor zone.
Pentru menţinerea bilelor de cauciuc în dreptul perforaturilor în poziţia
de blocare până la terminarea operaţiei, trebuie ca pomparea fluidelor în sondă
să se facă fără întrerupere.
După terminarea operaţiei de fisurare multiplă când presiunea
diferenţială sondă – strat se micşorează, bilele cad la talpa sondei de unde pot fi
extrase cu o lingură de cirăţat.
Tehnologia de fisuraremultiplă cu bile de etanşare poate fi utilizată atât la
presiuni mici cât şi la presiuni de pompare mari şi în fluide cu o gamă mare de
vâscozităţi, indiferent de calitatea materialului de susţinere.
Bilele de etanşare au diametre cuprinse între5/8 in şi 1/4 in.
Fisurarea multiplă cu bile elastice de blocare se poate realiza şi într-o
succesiune stabilită de formare a fisurilor. În această variantă bilele elastice se
introduc în sondă cu ajutorul unui dispozitiv ce are corpul de formă tronconică
(fig. 2.31),ce se montează la capătul inferior al ţevilor de extracţie.
93
Dispozitivul este deschis la partea supeiioară şi prevăzut la partea
inferioară cu orificii care permit pătrunderea
fluidului de fisurare oentru ridicarea bilelor din
dispozitiv.
Bilele se aşează în dreptul perforaturilor
stratelor situate deasupra dispozitivului datorită
presiunii diferenţiale ∆p = pfis - pc.
Cu ajutorul ţevilor de extracţie se fixează
deasupra complexului productiv un paker cu
ancoră hidraulică (fig. 2.32). Sub packer, pe
ţevile de injecţie, se montează un disc izolator,
care previne pătrunderea bilelor sub packer în
cazul când acestea se ridică din dispozitiv.
Când dorim fisurarea complexului pornind
de la stratele inferioare în sus, se va monta
packerul cu ancoră deasupra complexului
productiv, ţevile de injecţie de sub packer vor fi
fixate în dreptul stratului ce urmează a fi fisurat.
La injectarea fluidului de fisurare prin ţevi,
bilele sunt ridicate din dispozitiv şi blochează
intrarea în stratele superioare, asigurând condiţii
corespunzătoare de fisurare selectivă a stratului
inferior (fig. 2.33.a). După fisurarea acestui strat,
la oprirea injecţiei prin scăderea presiunii, bilele
Fig. 2.32. Dispozitiv elastice se desprind din dreptul perforaturilor
cu bile de blocare stratelor superioare şi cad din nou în dispozitiv.
94
a. b. c.
Fig. 2.33. Fazele fisurării multiple cu dispozitiv cu bile
pentru blocare temporară
95
Îdeia combinării celor două tehnici într-un singur tratament a fost pentru
prima dată pusă în practică în 1964 în Venezuela.Tratamentul a constat în
perforarea zonei productive şi apoi aplicarea unei operaţii de fisurare prin care
s-a urmărit crearea unei fisuri scurte, dar care să depăşească zona de blocaj.
Pentru fisurare s-a folosit ţiţei cu vâscozitatea între 10 – 20 cP.
Nisipul utilizat la susţinerea fisurii a fost acelaşi cu cel utilizat la
împachetare (ales după criteriul lui Saucier). Pentru intervalele perforate cu
lungimi mari au fost utilizate bile de cauciuc pentru blocarea temporară.
Această tehnică a furnizat creşteri mari de productivitate a sondelor datorită
scăderii mari a factorului de skin şi a controlului eficient al nisipului.
Tehnologia a fost experimentată ţn 1984 în Louisiana pe zăcământul
Hackbery, unde combinarea celor două tehnici de fisurare şi de împachetare au
fost denumite „Hack – Frack”.
Această ehnologie s-a extins în toate continentele o dată cu dezvoltarea
cercetărilor asupra aspectelor teoretice ale procesului, dovedindu-se cea mai
eficientă metodă de echipare şi control la sondele cu viituri de nisip.
Operaţia de fisurare hidraulică şi gravel – packing se pot executa la sondă
într-un singur marş sau în două marşuri.
Această operaţie de stimulare are următoarele scopuri:
• crearea unei căi de cmunicaţie stat – sondă foarte conductive care să
depăşească zona de blocaj;
• schimbarea liniilor de curent în jurul găurii de sondă (liniile de curent
vor fi perpendiculare pe suprafaţa fisurii).
Tehnica TSO (Type Screen Out) înseamnă blocarea propagării fisurii
prin podirea nisipului. Aceasta se realizează prin creşterea raţiei de agent de
susţinere şi are ca scop oprirea extinderii fisuriii pentru a realiza umflarea
acesteia. După oprirea propagării fisurii presiunea creşte rapid, iar raţia de
agent de susţinere este raţia maximă admisă de capacitatea de transport a
fluidului folosit, pentru a putea susţine lăţimea de fisură realizată.
Prin creşterea deschiderii fisurii (prin umflarea acesteia) se realizează
fisuri de conductivitate mai mare decât la operaţiile clasice de fisurare. Dacă nu
se aplică această tehnică şi se realizează fisuri de deschidere mică de cele mai
multe ori agentul de susţinere este înglobat de nisipul din strat.
În figura 2.34. sunt prezentaţi parametrii operaţiei şi evoluţia fisurii
comparativ pentru cele două tehnici de fisurare, clasică şi respectiv fisurare
prin folosirea tehnicii TSO.
După operaţia de fisurare se realizează operaţia de împachetare. De
regulă cele două operaţii se efectuează într-un singur marş, adică operaţia de
fisurare se realizează cu echipamentul de împachetare introdus în sondă, în
poziţie de injecţie sub presiune.
Tehnologia „frack – pack” este cunoscută pe plan mondial în două
variante, ce diferă în funcţie de fluidul de fisurare utilizat:
a) gel pe bază de polimer sau amine cuaternare;
b) apă aditivată precedată de soluţie acidă.
Eficienţa celor două metode diferă de la un zăcământ la altul în funcţie de
caracteristicile acestora.
Parametrii caracteristici ai operaţiilor frack – pack sunt diferiţi faţă de
operaţiile clasice de fisurare.
Intervalele perforate maxime ce pot fi fisurate sunt diferite în funţie de
fluidul de fisurare folosit. La fluidele cu filtrare mare, cum ar fi soluţiile lineare
96
de HEC, se pot fisura intervale de maxim 30 m, în timp ce cu fluide pe bază de
polimeri reticulanţi se pot fisura intervale mai mari.
Debit
Presiune
Raţia de agent de susţinere
Faza 3: Umflarea şi
împachetarea fisurii
97
În practică, pe plan mondial, se utilizează raţii de agent de susţinere de
până la 350 kg/m3, în cazul folosirii apei ca agent de transport, şi raţii
crescătoare, între 50 şi 1200 – 2000 kg/m3, în cazul fluidelor cu capacitate
mare de transport.
Volumul de fluid şi cantitatea de agent de susţinere variază în funcţie de
lungimea intervalului perforat şi de eficienţa fluidului.
În general, cantitatea de agent de susţinere este mai mare decât la
operaţiile clasice de fisurare.
Fazele unei operaţii complete de frack – pack diferă în funcţie de fluidul
de fisurare utilizat.
Faza I Faza II
Iniţierea Injecţia
fisurii de nisip
2.35
98
5. Se injectează fluidul cu agent de susţinere, crescând progresiv raţia de
agent de susţinere.
6. Se urmăreşte permanent presiunea, pentru a putea identifica momentul
când se realizează TSO.
7. După atingerea TSO se pompează fluid cu raţie maximă de agent de
susţinere până se ajunge la presiunea maximă proiectată pentru umflarea şi
împachetarea fisurii.
8. Se realizează împachetarea filtrelor cu nisip. Este foarte probabil ca
filtrele să se împacheteze în timpul injecţiei de agent de susţinere după
atingerea TSO.
9. Se extrage surplusul de nisip din garnitura de manevră.
Faza I Faza II
Armare packer şi Injecţia de acid
probe de circulaţie
99
5. Se injectează un volum de fluid fără agent de susţinere pentru iniţierea
fisurii.
Din cauza filtratului mare a apei, extinderea fisurii se va opri când de-
bitul pompat egalează debitul filtrat prin pereţii fisurii Acest volum de
fluid în cazul folosirii apei ca fluid de fisurare, este limitat la volumul
la care se realizează extinderea maximă a fisurii.
6. Se pompează fluid cu agent de susţinere în suspensie, prin creşterea
raţiei de agent de susţinere în trepte, până se atinge TSO.
7. Se continuă injecţia de fluid cu agent de susţinere cu debit mic, până
se atinge presiunea maximă proiectată.
8. În cazul când sunt mai multe strate perforate izolate hidrodinamic ce
se împachetează simultan, se reia injecţia cu fluid şi se repetă fazele
de la 4 la 7.
9. Se împachetează filtrele.
10. Se elimină excesul de nisip din garnitura de manevră.
100
Întrebări
101
20.Pentru combaterea coroziunii în cazul folosirii soluţiei 28% HCl se
utilizează:
a. inhibitor ACOR 21;
b. inhibitor ACOR 22;
c. inhibitor în sinergism [ACOR 22 + CH2O (sau HMTA)];
d. inhibitor în sinergism (ACOR 42 + CH2O).
11. Introducerea acidului acetic în soluţia de acid clorhidric conduce la:
a. o mărire a vitezei de reacţie cu carbonatul;
b. o încetinire evidentă a reacţiei cu carbonatul;
c.o micşorare a vitezei de coroziune.
102
2.23. Cu ce se realizează undele de şoc asupra formaţiunilor productive
prin procedeul jetului pulsator de fluid şi care sunt efectele acestui procedeu de
tratare?2.24. Care este mecanismul tratării prin implozie?
2.37. Care sunt măsurile de pregătire a unei sonde pentru aplicarea unei
operaţii de stimulare prin fisurare hidraulică?
2.38. Care sunt fazele de executare a unei operaţii de tratare prin fisurare
hidraulică
2.39. Cum se realizează tratarea prin fisurare hidraulică selectivă a unui
complex productiv?
103
2.40. Cum se realizează fisurare multiplă a unui complex productiv?
METODE DE STIMULARE
CU EFECTE ASUPRA SISTEMULUI
ROCĂ - FLUIDE CONŢINUTE ŞI ASUPRA
DEPUNERILOR DIN CANALELE DE CURGERE
104
Surfactanţii neionici cuprind produsele etoxilate, alcoli graşi polietoxilaţi
alchii-fenoli polietoxilaţi, acizi graşi sau derivaţii lor polietoxilaţi.
Aceşti surfactanţi neionici sunt produşi de sinteză reprezentând diversele
combinaţii ce se pot obţine prin fixarea unui număr variabil de molecule de
oxid de etilenă la o moleculă cu un număr variabil de nuclee fenolice (prin
condensarea alchil fenolilor şi alchil crezolilor cu oxid de etilenă).
Proprietăţile acestor combinaţii variază în funcţie de numărul de nuclee
fenolice din molecule, care le imprimă un caracter olefil, precum şi de numărul
moleculelor de oxid de etilenă, care le dau un caracter hidrofil. Pe măsură ce
numărul de molecule de oxid de etilenă fixate se măreşte, produsele obţinute îşi
reduc solubilitatea în solvenţii organici şi işi măresc solubilitatea în apă. Aceşti
surfactanţi neionici se caracterizează printr-un consum specific redus în
comparaţie cu surfactanţii ionici
Eficienţa substanţelor tensioactive este influenţată de o serie de factori
cum ar fi: compoziţia ţiţeiului şi a apei de zăcământ, tipul de rocă şi
proprietăţile ei de umectare, viteza de injecţie, tensiunea interfacială, gradul de
absorbţie.
Timp îndelungat în industria extractivă de petrol s-au utilizat sulfonaţii
de petrol, obţinuţi prin tratarea cu acid sulfuric concentrat a unor facţiuni de
petrol. Cel mai utilizat sulfonat de petrol în şantierele din ţara noastră este D 5 –
sulfonatul de amoniu şi sodiu pentru dezemulsionarea unor ţiţeiuri.
Tensidele neionice sunt eficiente în ape sărate şi soluţii acide, medii în
care substanţele tensioactive anionice sunt mai puţin eficiente sau chiar
dăunătoare. Astfel alchil aril sulfonaţii de amoniu sau sodiu formează în apa
sărată cu concentraţie de 300 – 500 Kg/m3 precipitate insolubile chiar în
produse petroliere. Această tendinţă poate fi diminuată sau anihilată prin
folosirea sinergismelor cu tenside neionice. În mediile puternic acide este
recomandat să nu se lucreze cu concentraţii de D5 mai mari de 3 %, deoarece se
pot forma geluri care înfundă spaţiul poros permeabil.
Din aceste considerente tensidele anionice se vor folo si numai în
amestec cu ţiţei sau cu solvenţi.
În sondele cu valori reduse ale procentelor de impurităţi şi cu presiuni de
zăcământ relativ mici este indicată folosirea tensidelor în soluţie slab acidă,
care favorizează reducerea considerabilă a tensiunilor interfaciale.
În cazul folosirii tensidelor neionice (E – 96, S2 – 350) se are în vedere
că acestea nu sunt solubile în ţiţei, ci numai în apă.
Un agent tensioactiv pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
• să scadă tensiunea interfacială a sistemului apă – ţiţei;
• să prezinte pierderi minime în zăcământ;
• să aibă o mobilitate apropiată de cea a fluidelor cu care vine în
contact;
• să fie stabil din punct de vedere chimic în apele de zăcământ;
• să fie solubil sau dispersabil în apă sau ţiţei.
Soluţia de tratare se prepară prin dizolvarea substanţei tensioactive într-
un fluid de diluare corespunzăt
.Se recomandă aproximativ 0,6 – 0,8 m3 soluţie de agent tensioactiv
pentru fiecare metru perforat.
Tehnologia de executare a operaţiei de tratare cu agenţi tensioactivi
constă în următoarele:
105
- se fixează ţevile de extracţie cu şiul aproape de baza perforaturilor;
- se prepară soluţia de tratare într-o habă prin turnarea soluţiei acide peste
soluţia de agent tensioactiv;
- se pompează soluţia de tratare în sondă în cantitate egală cu volumul
interior al ţevilor de extracţie şi al coloanei în dreptul perforaturilor,
menţinând ventilul de la coloană deschis;
- se închide ventilul de la coloană şi se pompează în continuare restul de
soluţie;
- se pompează un volum de ţiţei egal cu volumul ţevilor de extracţie,
tratat cu 3 –5 % substanţă tensioactivă;
- se închide sonda sub presiune şi se menţine închisă pentru reacţie timp
de 8 – 24 ore;
- se repune sonda în producţie.
Substanţele tensioactive cu rol de dezemulsionanţi utilizare la noi în ţară:
• RAG 27 solubil în apă şi dispersabil în ţiţei; folosit ca dispersant al
particulelor minerale în concentraţie de 1 – 2% şi în soluţii acide în
concentraţie de 5 – 7%.
• RAG 14 solubil în ţiţei şi dispersabil în apă; folosit în amestec cu ţiţei
în concentraţie de 0,5% pentru tratarea sondelor care produc cu
procent mare de apă.
Produsele ce se pot folosi pentru prevenirea emulsiilor de ţiţei sunt:
E 96 – un alcool gras polietoxilat,
D4 sau D5 – dezemulsionanţi care constau în sulfonaţi de petrol
obţinuţi prin sulfonarea unor fracţiuni de petrol
În schela de producţie Moineşti s-au utilizat apele fenolice provenite de la
prelucrarea cauciucului, care acţionau cu efect dublu
- ca agent tensioactiv neionic prin acţiunea fenolului;
- ca solvent prin derivaţii organici alfametilstiren şi izopropilbenzen.
106
- se face o pauză de 6 – 12 ore pentru menţinerea în contact a
solventului cu depunerile din pori;
- se extrage soluţia din strat şi se repune sonda în funcţiune.
Dizolvarea parafinei depusă în formaţiune la sondele de producţie de
mică adâncime, care urmează a fi trecute în injecţie se poate realiza prin
introducerea de condens sau ţiţei tip A, aditivat cu 10 – 15% tricloretilenă şi
după 4-6 ore se începe drenajul pentru scoaterea particulelor de parafină din
formaţiune.
3.2. Metode termice de stimulare
Tratamentele termice constau în producerea şi menţinerea unei perioade
de timp în gaura de sondă a unei surse de căldură, care va încălzi atât zona
filtrului sondei cât şi zona învecinată găurii de sondă.
Efectul tratării este acela al curăţirii zonei filtrului de parafina depusă pe
pereţi şi de îndepărtarea a acesteia din canalele rocii din zona din jurul găurii
de sondă, dar şi de reducere a vâscozităţii ţiţeiului aflat în porii rocii pe raza de
pătrundere a agentului termic.
Metodele termice se utilizează şi ca metode secundare sau terţiare de
exploatare, după injecţia de apă sau de gaze.
În ţara noastră, metodele termice se aplică în toate fazele de exploatare a
sondelor ca procedee primare, secundare sau terţiare, diferenţiindu-se prin
tehnologia de aplicare.
În acest capitol vor fi prezentate în detaliu câteva metode termice bazate
pe injecţia unui agent termic în sondele de producţie şi cu efect de îmbunătăţire
a condiţiilor de curgere pe o anumită rază în jurul găurii de sondă.
După locul în care este generată energia termică se disting două grupe de
metode:
A. Metode bazate pe utilizarea unei surse de căldură în dreptul stratului şi
încălzirea zonei de strat prin conductivitate:
- metode termochimice;
- metode termoelectrice;
- arderea directă în gaura de sondă;
- injecţie de abur produs în generatoare subterane;
.
B. Metode bazate pe introducerea în strat a unei surse de căldură produsă
la suprafaţă şi care cuprinde:
- injecţia de apă caldă;
- injecţia cicltcă de abur;
- injecţia de gaze calde.
În timp ce căldura produsă prin metodele din grupa A este cedată
fluidelor din zăcământ şi stratelor adiacente din acoperiş şi culcuş, în metodele
din grupa B o mare parte din căldura generată la suprafaţă este pierdută pe
traseu (de la suprafaţă la nivelul stratului productiv). De aceea injecţiile de apă
caldă sau gaze inerte calde sunt mai puţin utilizate ca metode termice de
tratare, deoarece fluidele pot ajunge cu temperaturi reduse în zăcământ.
În cazul transmiterii căldurii prin radiaţie, căldura trece de la un corp la
altul datorită curgerii unor particule lipsite de masă, care nu fac parte din cele
două corpuri. Radiaţiile termice sunt asemănătoare celor electromagnetice, ele
propagă la orice distanţă şi chiar prin vid.
107
A. Metode bazate pe utilizarea unei surse de căldură
în gaura de sondă
4 ht (T f Ts )
Q
4Dt
ln 2
rs
(3.3)
108
unde: este coeficientul de conductibilitate termică a mediului
poros;
h - grosimea stratului productiv;
Tf - temperatura în gaura de sondă;
Ts – temperatura în strat;
t - durata menţinerii în dreptul stratului a temperaturii Tf;
rs – raza sondei.
S-au considerat următoarele ipoteze:
- mediul poros este uniform;
- nu sunt piederi de căldură prin acoperişul şi culcuşul
stratului productiv
- sursa de căldură este punctiformă.
109
Aceste metode se bazează pe dezvoltarea de căldură la talpa sondei
printr-un proces chimic.
Combinarea efectului chimic de dizolvare a rocii cu efectul termic
realizat prin creşterea temperaturii, la nivelul zonei unde se execută tratarea,
conduce la o îmbunătăţire a eficienţei procesului de reacţie între soluţia de acid
clorhidric şi rocă sau materialele care se află depozitate în spaţiul poros.
Prin încălzirea soluţiei acide creşte viteza de reacţie între HCl şi rocă şi,
pe de altă parte, prin creşterea temperaturii la valori peste 45 - 50 C, se poate
realiza topirea şi îndepărtarea hidrocarburilor grele depuse în zona
perforaturilor sondei, în porii sau pe pereţii stratului.
Metoda de lucru, în cazul acestor procedee, diferă după locul unde se
plasează reactivul, dar şi după modul în care se face transportul acestuia la lo-
cul de reacţie.
110
Efectul termic realizat în urma reacţiei este preluat în proporţie de
aproximativ 60% de către fluidele aflate în sondă în jurul dispozitivului de
reacţie (soluţia neutralizată şi lichidele din sondă) şi în proporţie de
aproximativ 40% se transmite în formaţiunea supusă tratării, încălzind pereţii
stratului, precum şi zona de strat din jurul sondei pe o anumită distanţă.
Raza de extindere a acţiunii efectului termic depinde, în principal, de
căldura degajată în sondă şi de conductivitatea rocilor care alcătuiesc stratul
tratat.
În cazul operaţiilor de tratare executate numai în scop termic se
recomandă ca imediat după neutralizarea soluţiei acide să se treacă la
extragerea lichidului din sondă şi din porii rocii pentru a împiedica
resolidificarea depunerilor parafinoase.
111
c.Termoacidizare
Acidizarea termochimică
reprezintă o variantă a tratării
termochimice, prin care se obţin două
efecte (termic şi chimic) într-o singură
operaţie într-un timp mai scurt.
Pentru realizarea operaţiei de
termoacidizare se utilizează dispozitivul
schematizat în figura 3.6, cu reactivul
de magneziu sub formă de bare, adus în
dreptul stratului productiv cu ţevile de
extracţie.
Prin ţevile de extracţie se
pompează soluţia acidă de 15% HCl,
care pătrunde în camera 1 a
dispozitivului. Ea va reacţiona un timp
cu reactivul de magneziu, astfel încât
concentraţia soluţiei acide să scadă la
12%. Această soluţie de concentraţie
reziduală 12% încălzită trece în camera
2 a dispozitivului de unde este
proiectată pe pereţii sondei prin
deschiderile laterale ale camerei.
În camera 2 este montat un
termometru înregistrator, care
înregistrează variaţia temperaturii în
cursul operaţiei de tratare.
Pe măsură ce se desfăşoară proce-
sul de dizolvare a barelor de magneziu,
diametrul acestora se micşorează
continuu, prin urmare se micşorează
Fig. 3.1. Dispozitiv de reacţie suprafaţa de reactiv expusă contactului
cu reactivi sub formă de bară cu solu- ţia acidă.
Conducerea acestui proces trebuie
astfel dirijată, încât la terminarea reacţiei barele de magneziu să se consume în
întregime, iar soluţia acidă să se încălzească la temperatura necesară fără a-şi
micşora concentraţia stabilită de 12% pentru efectuarea în continuare a
acidizării stratului. Rezultă că trebuie să se lucreze cu un anumit regim de
pompare.
Planul de pompare se va întocmi corespunzător unor intervale de timp,
calculate în concordanţă cu treptele de dizolvare a barelor. Pentru aceasta se
aleg nişte intervale (i) în care diametrul barelor de magneziu scade cu o
anumită valoare şi pe fiecare interval se va stabili debitul de pompare al
soluţiei HCl de concentraţie 15% şi timpul de pompare al acestei soluţii acide,
încât concentraţia soluţiei acide să scadă la 12% după reacţia cu magneziul.
Elementele ce trebuie determinate pe fiecare interval sunt următoarele:
1. Suprafaţa medie de reactiv în contact cu soluţia acidă:
112
2. Volumul corespunzător al barelor dizolvate:
2
d med Sb medi d medi
Vb medi i
ln , (
4 4
3.5)
cm315% HCl
Consumul specific Vsp,
cm2magneziu
113
concentraţiei soluţiei acide de la 15% HCl la 12% HCl.
Vsoli
qi .
t ri
(3.8)
3,04 1
y 0,09 m 3 .
34
Pi Vbi Mg , (3.9)
114
Mg – densitatea magneziului.
7. Cantitatea de acid consumată pe fiecare interval pentru reacţia cu
magneziu corespunzătoare reducerii concentraţiei soluţiei acide de la 15% la
12% HCl:
Vi = G Pi. (3.10)
8..Durata de pompare pe fiecare interval:
Vi
Ti . (3.11)
qi
115
Prin injecţie în strat a unor fluide încălzite, care au o căldură specifică
ridicată, se poate ridica temperatura rocilor şi a fluidelor conţinute pe o
anumită rază în jurul găurii de sondă.
Introducerea unor fluide calde, cum ar fi apa caldă, aburul sau gazele
încălzite, în stratele productive, au condus la rezultate foarte bune în cazul
exploatării unor zăcăminte cu ţiţeiuri grele şi foarte vâscoase, având în vedere
marea influenţă pe care o are temperatura ridicată asupra reducerii vâscozităţii
ţiţeiului şi ca urmare o creştere importantă a mobilităţii acestuia (k/µ) la
deplasarea din strat spre gaura de sondă.
Problema pierderilor de căldură pe traseul parcurs de fluid a fost
soluţionată admiţând în gaura de sondă un transfer de căldură în regim
staţionar, iar în strat o pierdere de căldură în regim nestaţionar.
Determinarea pierderilor de căldură a fost soluţionată de Ramey H.J.
pentru sondă şi Max J.W. şi Longenhein R.N. pentru zăcământ, găsindu-se
relaţii analitice care controlează fenomenele ce au loc.
Pierderile de căldură încep de la sursa termică de la suprafaţă, prin
conductele de transport a agentului încălzit, capul de erupţie, continuând cu
gaura de sondă şi stratele adiacente ale stratului încălzit.
Transmiterea de căldură de la un sistem în afară se face prin conducţie,
convecţie sau radiaţie.
Transmiterea căldurii prin conducţie este caracteristică corpurilor solide
unde transferul de căldură de la un punct cu temperatură mai mare la altul cu
temperatură mai mică se face de la particulă la particulă, fără a exista o
deplasare fizică a acestor particule ale corpului respectiv. Conducţia se
întâlneşte şi la fluide atunci când acestea se află în stare de repaus.
Transmiterea căldurii prin convecţie este caracteristică schimbului de
căldură dintre un solid şi un fluid, care se mişcă pe lângă suprafaţa solidului.
Convecţia ei poate fi liberă. când fluidul se mişcă datorită diferenţei de
densitate cauzată de diferenţa de temperatură, sau forţată când fluidul se mişcă
pe lângă suprafaţa solidului în mod forţat datorită aplicării unei presiuni asupra
sondei.
În cazul transmiterii căldurii prin radiaţie, căldura trece de la un corp la
altul datorită curgerii unor particule lipsite de masă, care nu fac parte din cele
două corpuri. Radiaţiile termice sunt asemănătoare celor electromagnetice, ele
propagă la orice distanţă şi chiar prin vid.
Principii generale
Injecţia ciclică de abur este o metodă termică de stimulare Odată a
sondelor, care constă în injecţia aburului prin sondele de extracţie câteva zile,
urmată de o perioadă de 3 – 4 zile de închidere a sondelor, după care ele se
repun în producţie.
Scopul operaţiei constă în mărirea productivităţii sondelor prin:
• reducerea vâscozităţii ţiţeiului → mărirea mobilităţii acestuia;
• topirea parafinelor din porii rocilor din imediata apropiere a găurii de
sondă → mărirea permeabilităţii stratului în această zonă.
După injectarea debitului de abur prevăzut, sonda se închide, timp în care
continuă cedarea căldurii de către abur către ţiţei şi rocă.
116
Durata injecţiei de abur în strat şi frecvenţa ciclurilor se stabileşte pentru
fiecare sondă în parte, pe baza unor date experimentale, analizând de fiecare
dată eficienţa operaţiei.
La primele operaţii se injectează cantităţi mai mici de abur (400-600 t
abur pe un ciclu de injecţie), deoarece stratul fiind rece, aburul se condensează
rapid după ce pătrunde pe o rază de câţiva metri în jurul găurii de sondă. În
această situaţie, căldura cedată, atât rocii cât şi ţiţeiului este insuficientă pentru
a-i reduce vâscozitatea. De aceea este posibil ca, după primul sau al doilea
ciclu de injecţie, sonda să producă mici cantităţi de ţiţei, încă vâscos şi o
cantitate redusă de apă condensată din abur.
La ciclul următor se injectează cel puţin aceeaşi cantitate de abur, cu
debit cât mai mare, funcţie de debitul şi presiunea generatorului şi de
receptivitatea şi de grosimea formaţiunii productive.
Aburul, intrând în stratul deja încălzit, ridică temperatura ţiţeiului căruia
îi reduce vâscozitatea. O parte din fracţiile uşoare se vaporizează, apoi se
condensează şi se amestecă cu ţiţeiul, mărindu-i astfel mobilitatea.
Receptivitatea stratului creşte după primele cicluri deoarece este
deblocată zona perforaturilor de anumite particule solide depuse.
Odată cu reducerea saturaţiei în ţiţei scade şi producţia şi creşte cantitatea
de abur injectat. După câţiva ani, raportul abur injectat - ţiţei recuperat creşte
mult şi procesul devine neeconomic.
Etapa următoare constă întrecerea de la injecţia ciclică la injecţia
continuă de abur sau la combustia subterană.
la o presiune de injecţie de 14 bar, apoi s-a reluat procesul de injecţie
de abur în 1960 în California la zăcămintele din Bolivar – Coast
La noi în ţară s-a experimentat pentru prima dată procesul de injecţie
ciclică de abur la o sondă la Levantinul de pe structura Moreni..
Procesul de injecţie de abur la sondele ce exploatau Levantinul de pe
structura Moreni s-a iniţiat prin injecţia de abur saturat la presiunea de 8 – 9
bar cu temperatură de 170 – 180°C, cu o entalpie de 660 kcal/kg, cu un debit de
1t/oră pe o durată de 4 – 5 zile. Treptat s-a mărit temperatura aburului la
250°C, debitul de abur injectat şi durata de injecţie s-a mărit la 10-12 zile,
ajungând până la o lună.
În perioada 1979 – 1980 a fost aplicată injecţia ciclică de abur trei sonde
de pe zăcământul Bălăria la o adâncime de 650 m, în strate de grosimi de 6 m,
ce conţineau ţiţei de densitate de 945 kg/m3 şi vâscozitate de 300 cP. La aceste
sonde au apărut probleme de dilatare a ţevilor de extracţie şi procesul de
injecţie de abur a fost întrerupt.
injecţia ciclică de abur, acest proces s-a extins cu scopul de a intensifica
afluxul de fluide pentru zăcămintele ce produc ţiţei vâscos la Levantinul de ca
Gura Ocniţei – Moreni, Piscuri – Bana, la Panonianul de la Suplacul de Barcău
şi Meoţianul de la Tătaru.
Titlul aburului
În figurile 3.3 şi 3.4 se poate urmări un proces de vaporizare izoterm-
izobar reprezentat într-o diagramă presiune – volum specific.
Urmărind diagrama din figura 3.3, se constată că pe porţiunea A1 − B1
caracteristică existenţei unui amestec de vapori şi lichid la saturaţie, proporţia
în amestec a lichidului la saturaţie şi a vaporilor saturaţi uscaţi se schimbă pe
117
măsură ce procesul de vaporizare evoluează de la starea de lichid la starea de
vapori saturaţi uscaţi.
Luând ca referinţă 1 kg de amestec, acesta este alcătuit din: x kg vapori
saturaţi uscaţi şi (1− x) kg lichid saturat.
K (punct critic)
Presiunea, p
Amestec de vapori şi
apă
(vapori umezi)
Volumul specific
Volumul specific, v
A1Z1
x
A1B1 , (3.12)
v x v'
x
sau v" v'
118
v” – volumul specific al vaporilor saturaţi uscaţi în punctul corespunzător
stării B;
vx – volumul specific al amestecului.
În cazul în care se cunoaşte titlul aburului de vapori x se poate determina
volumul specific al amestecului:
1
Uc (3.15)
1 1 r 1 r 1 r 1
ln ec ln eiz ln esp
2 i ric 2 c ric 2 iz riiz 2 sp risp 2 t resp
119
ric – raza interioară a conductei;
rec – raza exterioară a conductei;
riiz – raza interioară a izolaţiei;
reiz – raza exterioară a izolaţiei;
risp – raza interioară a stratului protector;
resp –raza exterioară a stratului protector;
α – coeficient de convecţie.
tiiz teiz
unde: tm . (3.17)
2
Coeficientul de convecţie de la abur la peretele interior al conductei se
calculează cu relaţia
:
i Nu (3.18)
di
120
unde: cp este căldura specifică a aburului;
r1 – raza interioară a ţevilor de extracţie;
Ts – temperatura aburului injectat;
Tc – temperatura la exteriorul coloanei de exploatare;
U – coeficientul global de transfer de căldură de la interiorul ţevilor de
extracţie la exteriorul coloanei de exploatare.
Căldura cedată de W kg abur este egală cu cantitatea de căldură ce se
pierde de la interiorul ţevilor de extracţie la exteriorul coloanei de exploatare.
În acest spaţiu căldura se transmite prin:
• convecţie forţată de la abur la peretele interior al ţevilor de extracţie;
• conducţie de la peretele interior la peretele exterior al ţevii de extracţie;
• convecţie liberă în interiorul spaţiului inelar;
• conducţie de la interiorul coloanei de exploatare spre exteriorul acesteia.
Cantitatea de căldură care se pierde prin conducţie este dată de relaţia:
2 L (Ts Tt )
Qcd . (3.20)
r2
ln
r1
Qcv A T. (3.21)
Cantitatea de căldură ce se transmite de la coloană spre rocile traversate
prin conducţie este dată de Ramey sub forma:
2 r (Tc Tr )dz
dq c , (3.22)
f(t )
unde:λr este coeficientul de conductivitate al rocii;
f(t) – o funcţie de conducţie termică ce depinde de condiţiile specifice în
care se transmite căldura;
Tr ( tr) – temperatura rocii.
tr az b , (3.23)
121
2 r1U r aH 2
qc (Ta b) H . (3.24)
r r1U f(t ) 2
2 (Tc Tr )
r
f(t ) . (3.25
dq / dz
Carslaw şi Jaeger au prezentat o soluţie grafică pentru cazul unei surse
cilindrice care pierde căldura la flux constant şi temperatură constantă prin
convecţie către un sistem radial de întindere infinită.
În figura 6.3 este reprezentată grafic funcţia f(t) pentru trei cazuri:
• flux caloric prin sondă constant, sursă lineară;
• temperatură constantă la raza exterioară a coloanei de exploatare;
• pierdere constantă prin convecţie de la coloană spre rocă.
Pentru utilizarea graficului 6.3, timpul se transformă în timp adimensional,
aplicând relaţia:
Dt
t , (3.26)
r2,2
λr
D , (3.27)
ρ r cr
122
1,0
Temperatura
Log f(t0) = log (2Πk(T2-T1)/(dq/dz))
constantă la r = r`2
0,5
sursă cilindrică
0
Flux constatnt de căldură liniară
-0,5
-1
-2 -1 0 1 2 3 4
Log (Dt/r, 22)
Fig. 3.3. Funcţia f(t) în cazul unei surse cilindrice după Carlsaw şi Jaeger.
Pentru t > 100, funcţia f(t) se poate determina analitic cu relaţia:
1 t
f(t ) (ln 0,080907) . (3.28)
2 2
Qis Q0 s Qc ,
(3.29)
123
unde:Q0s este cantitatea de căldură injectată în sondă de la suprafaţă;
Qc – cantitatea de căldură cedată stratelor traversate;
Q0 s Wit , (3.30)
în care:
W este debitul masic de abur injectat pe oră;
t – timpul de la începutul injecţiei aburului în sondă;
x0 – titlul aburului la suprafaţă;
is – entalpia aburului;
ia – entalpia apei.
Ţinând cont de relaţia (6.22) se poate exprima cantitatea de căldură intrată
în stratul productiv în funcţie de debitul masic de abur injectat W şi de titlul
aburului la intrarea în strat xis
:
Qis W xis is (1 xis )ia t . (3.32)
Q0s
124
Qc
Qca
Qis Qu
2
T 1 T
, (3.34)
x2 D t
în care:
x este distanţa pe care a pătruns căldura în stratele adiacente măsurată de la
acoperişul sau culcuşul stratului încălzit;
D – coeficientul de difuzivitate termică.
Din rezolvarea ecuaţiei (3.37) se obţine valoarea vitezei cu care se
transmite căldura prin culcuşul şi acoperişul stratului productiv:
125
r T
vx 0 . (3.35)
Dt
A( t )
r T dA
Qca (t ) 2 d . (3.36)
0 D(t ) d
dA
Qu hM T , (3.37)
dt
A( t )
r T dA dA
Qis 2 d Mh T . (3.39)
0 D(t ) dδ dt
Qis M h D x 2 2x
A(t ) e erfc(x) 1 , (3.40)
4 2r T π
2 r t
x . (3.41)
Mh D
126
Pentru uşurinţa utilizării relaţiei (3.40), valorile termenilor din paranteză
care conţin pe x sunt tabelate funcţie de valoarea lui x ..
Eficienţa termică a procesului de injecţie de abur se defineşte ca raportul
între căldura utilă preluată de strat şi căldura injectată în strat.
Qu A(t ) h M T
E . (3.42)
Qis Qis t
1 x2 2x
E e erfc(x) 1 . (3.43
x2 π
127
Pentru obţinerea unei eficienţe sporite este necesar să se urmărească în
mod permanent respectarea:
cantităţii de abur prevăzute a fi injectate pe fiecare interval pentru a
realiza raza de pătrundere (încălzire) necesară;
calitatea aburului furnizat în jur de 80%, deoarece dacă se injectează
abur necorespunzător sau apă caldă, efectul se reduce în mod
inevitabil.
Referitor la adâncimea stratului tratat se poate menţiona că presiunea de
injecţie a aburului creşte cu adâncimea. Procesul de injecţie se realizează fără
dificultăţi până la adâncimea de 500 – 600m. Cu creşterea adâncimii cresc
pierderile de căldură spre stratele traversate (Qc) şi trebuie să se folosească
pachere termice, materiale izolante în spaţiu inelar şi generatoare de abur cu
debit ridicat şi presiune mare.
Căldura utilă din strat este proporţională cu grosimea stratului productiv.
La strate cu grosimi mari şi presiuni mici, perioada de productivitate este mai
mare, deoarece acţionează şi efectul gravitaţional. La strate cu grosime mică
numărul de cicluri de injecţie este redus, deoarece aburul pătrunde pe distanţe
mai mari. La stratele cu grosimi sub 6m, pierderile de căldură în stratele
adiacente sunt mari şi procesul este neeconomic.
Pentru diminuarea pierderilor de căldură de la generator până la intrarea
în strat a aburului se vor lua următoarele măsuri:
distribuţia aburului la suprafaţă se realizează prin conducte prevăzute
cu piese şi izolate termic cu saltele din vată minerală protejate cu
sârmă de oţel zincat;
utilizarea garniturilor din azbest grafitat la robinetele prin care trece
aburul;
utilizarea de ţevi de extracţie de diametru mare şi acoperite la exterior
cu foi de aluminiu sau vopsea de aluminiu sau folosirea ţevilor de
extracţie cu pereţi dubli;
injectarea în spaţiul inelar coloană-ţevi de extracţie a unei cantităţi de
gaze (cca. 1000 – 2000 N/m3/zi) în timpul injecţiei de abur prin ţevi,
având efecte favorabile asupra producţiei de ţiţei a sondelor, când
ţevile nu sunt izolate cu un pacher termic.
Îmbunătăţirea debitelor de injecţie abur şi de ţiţei produs de strat se
realizează prin:
efectuarea de tratamente de prevenire a umflării marnelor şi argilelor
din strat;
tratamente cu substanţe tensioactive (E-96, sub formă lichidă sau
solidă), pentru reducerea procentului de emulsie de apă în ţiţei;
deschiderea intervalelor adiacente productive, la scăderea debitelor de
producţie, după 3-5 ani de injecţie, strate care între timp au ajuns la
temperatura necesară pentru curgerea ţiţeiului vâscos.
Odată cu reducerea saturaţiei în ţiţei, va scade şi producţia sondei şi
creşte cantitatea de abur injectat, deci consumul specific (abur
injectat/ţiţei recuperat) creşte mult şi procesul devine neeconomic,
moment în care se trece de la injecţia ciclică la injecţia continuă de
abur sau la combustie subterană.
Întrebări
128
3.1. Când se aplică tratarea cu substanţe tensioactive?
3.2. Ce tipuri de substanţe tensioactive se folosesc pentru tratarea
sondelor de producţie şi care sunt factorii care influenţează eficienţa acestor
substanţe?
3.3.Care este tehnologia de tratare cu agenţi tensioactivi?
3.4.Care sunt metodele termice de tratare aplicate la sondele de
producţie? (Criteriile de clasificare, caracterizarea fiecărei grupe de metode).
129
MODULUL 2
130
În acest modul sunt prezentate:
• cauzele care conduc la oprirea din funcţionare a sondelor;
• tipurile de investigaţii şi modelări pentru a preciza cauzele (tehnice sau
de zăcământ), concrete din fiecare sondă;
• instalaţiile cu echipamentele aferente pentru remedierea defecţiunilor
din sondele de producţie;
• scule şi dispozitive necesare rezolvării accidentelor tehnice din gaura de
sondă.
Cuprins
131
5.4.2. Repararea coloanelor cu defecţiuni sub formă de spărturi
..................................................................................................... 203
5.4.3. Repararea coloanelor smulse sau rupte .......................... 205
5.4.4. Repararea coloanelor turtite cu ţevile de extracţie prinse206
5.4.5. Manşonarea coloanelor reparate .................................... 207
5.4.6. Întregirea coloanei pierdute ........................................... 208
4
OPERAŢII DE INTERVENŢII
LA SONDELE DE PRODUCŢIE
132
- schimbarea unor componente uzate ale instalaţiei de suprafaţă;
- modificări în programul de exploatare al sondei prin:
• schimbarea metodei de extracţie a sondei;
• modificarea unor parametrii ai regimului de lucru;
- prezenţa în coloana de exploatare sau în coloana de extracţie a unor
elemente care împiedică deplasarea normală a fluidelor spre suprafaţă
(parafină, nisip).
În zona de strat din jurul sondei poate avea loc o micşorare a
permeabilităţii absolute a rocilor stratului sau o blocare parţială sau totală a
curgerii hidrocarburilor din strat spre gaura de sondă provocată de cauze
(naturale sau tehnice) ce au fost menţionate în capitolul 1,.
Pentru remedierea tuturor acestor neajunsuri, în practica de şantier, se
aplică o varietate de procedee de lucru.
Operaţiile de intervenţie pot fi clasificate după sistemul de exploatare al
sondelor şi după specificul operaţiei astfel:
a) Intervenţii specifice pentru sondele în erupţie naturală şi artificială:
• deparafinarea ţevilor de extracţie;
• curăţirea dopurilor de nisip din ţevile de extracţiei sau din coloană;
• instrumentaţii pentru cuţite de deparafinare, cabluri, manometre şi
termometre de adâncime scăpate accidental în sondă.
b) Intervenţii specifice sondelor în pompaj cu prăjini:
• deparafinarea ţevilor de extracţie;
• deparafinarea prăjinilor de pompare;
• schimbarea pompelor uzate sau a pistoanelor uzate;
• manevrarea pompei de extracţie sau a pistonului pentru control;
• introducerea separatoarelor de gaze şi nisip de adâncime;
• instrumentaţii după prăjini de pompare, ţevi de extracţie rupte sau
smulse din filet, sau după alte dispozitive de curăţire.
c) Operaţii speciale:
• introduceri şi fixări de pachere;
• operaţii de intensificare a afluxului de fluide din strat spre gaura de
sondă: tratamente chimice, fisurări hidraulice, tratamente termice;
• reperforări sau perforări adiţionale de strate.
Majoritatea intervenţiilor se rezumă la manevre de ţevi de extracţie, de
prăjini de pompare, operaţii cu cablu (pistonat, curăţarea cu lingura, lăcărit,
deparafinări mecanice).
Lucrările de intervenţii presupun oprirea din producţie a sondelor. Ele
conduc la imobilizarea unor utilaje şi forţe de muncă necesare rezolvării
cauzelor care le-au generat şi acest lucru duce la cheltuieli însemnate, care
influenţează costul tonei de ţiţei.
133
Pentru manevrarea ţevilor de extracţie şi a prăjinilor de pompare se
folosesc ca instalaţii de ridicare turlele de producţie sau masturile cu sistemul
geamblac – macara – cârlig şi troliile de intervenţii.
Instalaţiile de intervenţii pot fi fixe, semitransportabile şi transportabile.
Tendinţa permanentă pentru îmbunătăţirea constructivă şi funcţională a
instalaţiilor, impusă de necesitatea obţinerii unei eficienţe tehnico – economice,
respectiv sporirea debitului efectiv al sondei prin intervenţii şi reparaţii rapide
şi de calitate, a condus la construirea troliilor şi instalaţiilor de intervenţii şi
reparaţii transportabile pe pneuri.
Pentru efectuarea lucrărilor de intervenţii şi reparaţii şi punere în
producţie a sondelor, există în prezent o gamă largă de instalaţii de intervenţii
de capacităţi corespunzătoare unui mare interval de adâncimi de lucru (tabelul
4.1).
134
- cleşti cu două articulaţii pentru corp şi pentru mufe;
- cleşti cu bac continuu;
• cleşte mecanizat pentru ţevi de extracţie şi prăjini de foraj cu grup de
acţionare hidraulic;
• elevatoare pentru prăjini de pompare;
• agăţătoare pentru prăjini de pompare au rolul de a suspenda prăjinile
de pompare în turlă, pentru a le ţine întinse şi a le feri de murdărie. Sunt
construite în două variante:
- tip A cu traversă dreaptă;
- tip B cu traversă circulară (policandru).
• chei pentru prăjini de pompare folosite la înşurubarea şi deşurubarea
prăjinilor de pompare, construite pentru a prinde de pătratul prăjinii sau
de mufă. Se construiesc în două variante:
- chei fixe fabricate dintr-o singură bucată prin forjare;
- chei cu articulaţie, care au capul şi coada articulate.
pf H fo g pstrat (4.1)
135
Apa se recomandă ca fluid de omorâre la strate ce se cimentează sub
presiune în vederea abandonării şi la sondele de gaze cu presiune mare,
deoarece nu se gazeifică uşor.
De asemenea apa sărată se foloseşte sub formă de dop de separare între
fluidul din sondă şi noroi pentru a împiedica gazeificarea noroiului.
Ţiţeiul curat este cel mai bun agent pentru omorârea sondelor de
producţie cu presiuni mici de strat.
Dacă cerinţele de contrapresiune asupra stratului impun un fluid cu
densitate mare se va folosi un fluid de foraj.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acest fluid de omorâre
pentru a se evita efectele negative asupra stratului sunt următoarele:
- vâscozitate mică pentru a fi mai uşor pompat;
- filtraţie mică încât în stratul productiv să pătrundă cât mai puţină apă;
- turta cât mai redusă, dar compactă, pentru a micşora filtrarea apei.
Presiunea exercitată de coloana de fluid de omorâre pfo se recomandă a fi
cu 20 – 50 bari (20 – 50)∙105 Pa) mai mare decât presiunea statică a stratului şi
astfel se poate determina densitatea fluidului de omorâre ρfo cu relaţia 4.2.
p fo
fo , (4.2)
Hg
136
• Se realizează o presiune la agregat cu 5 – 10 bari mai mare decât cea
din capul de erupţie. In această fază ventilele de pe traseul haba cu fluidul de
omorâre – ţevile de extracţie sunt deschise şi ventilele ce fac legătura cu
coloana sunt închise.
• Se deschide ventilul de la coloană după ce presiunea din coloană creşte
cu 15 – 20 bari şi se începe scurgerea fluidului din spaţiul inelar, prin duza
reglabilă de la capul de erupţie, spre parcul de separatoare. Manevrarea duzei
reglabile se va face în concordanţă cu debitul de fluid care se introduce în
sondă şi cu presiunea din coloană.
• Se continuă introducerea fluidului de omorâre, urmărind scăderea
presiunii în coloană şi când se consideră că stratul nu mai produce, se deschide
complet duza pentru evacuarea ţiţeiului din sondă şi pentru realizarea
circulaţiei cu fluidul de omorâre.
137
- necesită presiuni de lucru mai mici şi deci se pot realiza debite mai
mari;
- posibilitatea de contaminare cu gaze este mai mică, datorită suprafeţei
mici în secţiunea transversală a ţevilor de extracţie, când viteza de
deplasare a fluidului prin interiorul acestora este mai mare.
138
Fig. 4.2. Schema omorârii sondei când ţevile sunt blocate
139
Fig. 4.3. Schema omorârii sondei când spaţiul inelar este blocat
Dacă spaţiul inelar este blocat, se vor umple ţevile de extracţie prin
lubricare conform schemei 4.3. procedând astfel:
- Se pompează apă sărată în lubricator prin ventilul 1, până când acesta se
umple. Ventilul 2 este închis în acest timp, iar ventilele 3 şi 4 sunt deschise,
prin ele trecând apă sărată.
- Se închid ventilele 1 şi 4, apoi se deschide ventilul 2 prin care apa sărată
din lubricator curge prin ţevi spre talpa sondei, iar ţiţeiul şi gazele din sondă
fiind mai uşoare,se ridică în lubricator.
- Se închide ventilul 2 când lubricatorul s-a umplut cu lichid din sondă.
- Se scurge presiunea din lubricator.
După închiderea ventilului de scurgere a presiunii, etapele de pompare a
apei sărate în sondă se reiau în succesiunea prezentată, pentru evacuarea
ţiţeiului din sondă.
Operaţia se execută până când gaura de sondă se umple cu apă sărată,
creând contrapresiunea necesară pe strat.
140
Metoda se foloseşte în cazurile când ţevile de extracţie sunt înfundate la
partea inferioară cu nisip şi alte obiecte sau instrumente scăpate accidental.
Dacă ţevile de extracţie sunt blocate numai cu nisip, fără alte corpuri sau
obiecte metalice, se poate proceda la o spălare a nisipului cu ajutorul unei
garnituri de ţevi de extracţie cu diametru mic de 1 1/4 in, utilizând noroi ca
lichid de spălare cu densitatea cerută de adâncimea dopului şi de presiunea
stratului.
În cazul când blocarea este datorită nu numai nisipului, ci şi unui obiect
metalic înfundat în nisip, se utilizează direct metoda de perforare a ţevilor de
extracţie şi omorârea în continuare a sondei cu noroi cu caracteristici adecvate.
Se va proceda în felul următor:
• Se măsoară adâncimea dopului de nisip în ţevile de extracţie.
• Se va introduce prin coloana de ţevi existentă în sondă o coloană de ţevi
de diametru 1 1/4 in pentru înlocuirea fluidului din ţevile de extracţie cu noroi
cu densitatea corespunzătoare. În timpul manevrelor cu această garnitură de
ţevi, sonda va fi asigurată cu un prevenitor cu bacuri pentru garnitura de ţevi de
diametru mic.
• Se extrag ţevile de extracţie de diametru mic (1 1/4 in) după aducerea
fluidului de omorâre adecvat în ţevile existente iniţial în sondă.
• Se va introduce un perforator special cu ţevile de 1 1/4 in. Acest
perforator se armează la adâncimea dorită în ţevile de extracţie (existente iniţial
in sondă) printr-o mişcare la stânga a garniturii de introducere.
• Se perforează peretele ţevii de extracţie pe o lungime de 2 – 5 m
deasupra dopului cu ajutorul unei rozete perforatoare, prin tracţiuni repetate ale
corpului perforatorului,
După perforarea ţevilor de extracţie, dacă fluidul din ţevi este mai greu
decât cel din spaţiul inelar, se va observa o uşoară creştere a presiunii la
manometrul de la coloană.
• Se pompează încet fluidul de omorâre prin ţevi cu spaţiul inelar închis.
Acest fluid trece prin perforaturile din ţevi în spaţiul inelar al sondei.
• Se deschide încet duza reglabilă, când presiunea în coloană creşte cu
cca. 10 bari (10∙105 Pa).
Pe măsură ce fluidul de omorâre se ridică în spaţiul inelar, presiunea în
coloană scade.
• Se circulă în continuare, cu presiunea 0 la coloană, până se constată că
fluidul care iese din sondă este omogen şi cu caracteristici identice cu ale
fluidului care se pompează prin ţevi. În acest moment sonda este omorâtă.
• Se începe extragerea ţevilor de extracţie.
Toate manevrele cu ţevile de extracţie se fac cu o instalaţie de prevenire
completă pentru asigurarea sondei contra eventualelor manifestări accidentale.
În timpul extragerii ţevilor de extracţie, sonda va trebui să rămână plină cu
fluid de omorâre şi în acest scop se va pompa fluid de omorâre la fiecare 2 – 4
dubli extraşi, pentru a completa volumul dislocuit de ţevile de extracţie.
141
separă, în anumite condiţii de presiune şi temperatură, o mare cantitate de
particule sub formă solidă, care se depun în diferite puncte ale acestui traseu.
Parafina sau ceara de petrol reprezintă faza solidă de formula CnH2n+2
începând de la C16H34 până la C64H130. Parafina ca fază solidă aşa cum este
cunoscută în şantier reprezintă un amestec de componenţi lichizi, de produse
solide (parafină, cerezine) sub formă de cristale fine, la care se adaugă
substanţe asfaltoase, răşini, nisip, marnă, argilă.
După conţinutul în greutate al parafinei, ţiţeiurile din ţara noastră se
împart în trei categorii:
- ţiţeiuri parafinoase cu un conţinut mai mare de 2 % parafină;
- ţiţeiuri semiparafinoase cu un conţinut de 1 – 2 % parafină;
- ţiţeiuri neparafinoase cu un conţinut mai mic de 1 % parafină.
Separarea şi depunerea parafinei din ţiţei este mult influenţată de
temperatură şi de presiune.
Prin scăderea temperaturii se atinge o temperatură de început de
cristalizare a parafinei, iar prin scăderea presiunii o parte din hidrocarburi ies
din soluţie, astfel încât capacitatea de dizolvare a particulelor solide scade.
Temperatura de început de cristalizare este cuprinsă între 35¤– 38¤ C, ceea ce ar
corespunde unei adâncimi de depunere a parafinei între 600 şi 1000 m.
conform gradientului geotermic şi în funcţie de calitatea ţiţeiului.
Parafina se separă din ţiţei în cristale mici, care, din cauza mişcării
fluidului, vin în contact unele cu altele, aglomerându-se în jurul unui nucleu,
care poate fi un corp străin cum ar fi particule de nisip, marnă sau chiar
particule fine metalice provenite ca urmare a fenomenelor de coroziune Aceste
aglomerări de cristale de parafină se depun pe pereţii ţevilor de extracţie,
fenomenul fiind accentuat de rugozitatea ţevilor de extracţie.
Depunerea de parafină este accentuată la sondele care produc cu
intermitenţă, datorită scurgerilor repetate ale ţiţeiului pe pereţii interiori ai
ţevilor de extracţie.
Zonele în care are loc depunerea de parafină conform condiţiilor
menţionate sunt:
- în porii stratului – în zona din imediata apropiere a găurii de sondă;
- la ieşirea din strat pe coloana de exploatare la sondele de adâncimi mici
- în interiorul coloanei de ţevi de extracţie. pe prăjinile de pompare la
sondele care produc în pompaj de adâncime;
- în interiorul instalaţiei de suprafaţă şi al conductelor de amestec.
Depunerile de parafină produc micşorarea capacităţii de producţie a
sondelor, datorită înfundării porilor la ieşirea din strat şi pe de altă parte prin
micşorarea secţiunii de curgere a fluidelor prin ţevile de extracţie.
Metode pentru diminuarea şi combaterea depunerilor de parafină sunt:
- metode de prevenire prin care se evită sau se întârzie precipitarea şi
depunerea parafinei;
- metode de curăţire şi îndepărtare a parafinei depuse în echipamentul
prin care circulă ţiţeiul parafinos de la talpă la separator.
142
Din aceste considerente rezultă următoarele mijloace pentru prevenirea
depunerii parafinei:
a) Menţinerea gazelor în soluţie prin alegerea unui ritm de exploatare
corespunzător unei presiuni superioare presiunii de saturaţie şi prin asigurarea
unor pierderi de presiune cât mai mici în ţevile de extracţie.
b) Evitarea schimbării bruşte de presiune prin următoarele măsuri:
- evitarea folosirii duzelor de fund;
- evitarea utilizării coloanelor de ţevi de extracţie telescopice;
- evitarea pe cât posibil a utilizării supapelor de pornire în zona de pa-
rafinare a ţevilor de extracţie;
- controlarea atentă a etanşeităţii mufelor şi a corpului ţevilor de
extracţie.
c) Influenţarea condiţiilor de temperatură prin:
- prevenirea pierderilor de căldură pe traseul parcurs de ţiţei;
- încălzirea ţiţeiului înainte de a se ridica din talpa sondei cu o
temperatură favorabilă depunerii parafinei.
d) Evitarea intermitenţelor şi a pulsaţiilor în funcţionarea sondei.
e) Utilizarea unor agenţi cu activitate de suprafaţă cum ar fi inhibatorii de
parafină, care lucrează în sensul preîntâmpinării acumulării de cristale
de parafină prin menţinerea în suspensie a unei mari cantităţi de
cristale fine.
f) Asigurarea unei suprafeţe netede de circulaţie, prin acoperirea la
interior a ţevilor de extracţie cu lacuri speciale sau materiale plastice,
pentru a împiedica aderarea cristalelor de parafină. În cazul acestor
acoperiri cu lacuri sau materiale plastice, chiar dacă nu se realizează
prevenirea totală a depunerii parafinei, procesul de depunere a
parafinei în interiorul ţevilor de extracţie este mult întârziat şi
curăţirea acesteia se face relativ uşor, datorită adeziunii slabe a
parafinei la pelicula de material plastic.
g) Utilizarea unui generator cu ultrasunete cu impulsuri, cu efect de
acumulări de bule de gaze pe pereţii interiori ai ţevilor, care vor
modifica structura moleculei de parafină cu influenţă asupra
micşorării temperaturii de formare a cristalelor.
143
Cuţitele pentru curăţirea mecanică a parafinei se introduc periodic în
ţevile de extracţie la sondele exploatate în erupţie naturală şi erupţie artificială
care sunt prevăzute cu instalaţie specială de deparafinare.
Ansamblul de deparafinare se compune din următoarele elemente:
• cuţitul de deparafinare;
• o prăjină grea (sau tijă) montată deasupra cuţitului pentru a asigura
coborârea acestuia în sondă;
• un racord special pentru cablu sau sârmă;
• cablul sau sârma de lansare şi manevră a cuţitului;
• un burlan de deparafinare (cap de pistonare sau cap de deparafinare);
• o rolă de ghidare a cablului sau sârmei;
• un troliu.
După dimensiunile şi construcţia elementelor componente se deosebesc
trei tipuri de instalaţii de deparafinare:
- tip greu;
- tip mediu;
- tip uşor.
1.Instalaţia de tip greu (fig. 4.4) constă din:curăţitor tubular tip A sau
lamelar greu tip B, prăjină grea, racord fix, cablu cu diametru de 12 – 16 mm,
cap de coloană pentru pistonat şi un troliu de intervenţie. Ghidarea cablului se
face peste geamblacul turlei de producţie.
2. Instalaţia de tip mediu (fig. 4.5) constă din: curăţitor de parafină
lamelar uşor tip C sau curăţitor cu cuţite tip D, prăjină grea, racord demontabil,
cablu cu diametru de 7 – 8 mm, cap de lansare tip A pentru deparafinare şi
troliu mobil de deparafinare. Ghidarea cablului se face peste geamblacul
montat pe mastul de producţie.
3.Instalaţia de tip uşor constă din: curăţitor lamelar uşor tip C, prăjină
grea, racord demontabil, sârmă cu diametru de 1,9 – 2,2 mm, cap de lansare
pentru sârmă tip B, peste a cărui rolă se face ghidarea sârmei şi un troliu
manual de tipul Iakovlev sau Halliburton, care de obicei sunt folosite la diferite
măsurători în sondă.
Deparafinarea mecanică a ţevilor de extracţie la sondele eruptive se
realizează folosind curăţitoare de parafină standardizate ce sunt schematizate
în figurile 4.7. şi 4.8.
Toate aceste cuţite au la partea superioară un cep cu filet cu ajutorul
căruia sunt înfiletate la o prăjină grea.
Prăjina grea este o bară de oţel cilindrică, prevăzută la un capăt cu cep şi
la celălalt cu mufă cu filet de prăjină de pompare.
Rolul acesteia este de a asigura greutatea necesară pentru coborârea
cuţitului, mai ales la sondele în erupţie naturală cu presiuni mari, respectiv la
sondele ce produc cu debite mari sau în rafale.
144
Geamblac
Turlă
Cablu 12 – 16 mm
Cap de pistonare
Cablu
Racord fix
Ancoră
Cap de deparafinare
Cablu de manevră
7-8 mm
Mast
145
a. b.
146
superioară şi în sens contrar în partea inferioară, evitând posibilitatea de rotire
a curăţitorului în ţevi.
a. b.
Fig. 4.7. Curăţitoare de parafină pentru sondele în erupţie
a. curăţitor lamela uşor tip C; b. curăţitor cu cuţite tip D.
♦ Curăţitorul lamelar uşor tip C (fig. 4.7.a) este format dintr-o lamă de
oţel cu grosimea de 7 mm şi lungimea de 500 mm.
Pe suprafaţa corpului curăţitorului, care este răsucit sus şi jos în sensuri
contrarii, sunt prevăzute nişte ferestre prin care poate trece uşor ţiţeiul din
ţevile de extracţie.
♦ Curăţitorul cu cuţite tip D (fluture) din figura 4.7.b. este format dintr-o
tijă de oţel pe care sunt sudate trei etaje de câte patru cuţitecu o formă specială.
De la un etaj la altul aşezarea cuţitelor se face decalat cu un unghi de 30 0, astfel
încât cuţitele să asigure întreaga circumferinţă, fapt care asigură o curăţire
completă a pereţilor coloanei de extracţie.
147
Ghidarea curăţitorului este asigurată de patru lame arcuite, sudate de
corpul tijei la partea de jos.
a. b. c.
148
interiorul corpului de oţel se fixează o pană din oţel compusă din două bucăţi
şi o teacă din tablă galvanizată, care se asamblează peste nodul cablului.
c) Racordul demontabil pentru sârme de 1,7 – 2,2 mm este reprezentat în
figura 4.8.c. La acest tip de racord, capul sârmei se îndoaie în jurul unui cui cu
diametrul de 8 mm şi cu lungimea de 20 mm. Extremitatea liberă a capului de
sârmă se răsuceşte de câteva ori în jurul sârmei. Acest nod cu cuiul sunt
reţinute de o pană care intră în corpul racordului.
Burlanul pentru pistonare şi deparafinare (fig.4.9) se montează la capul
de erupţie al sondei pentru introducerea curăţitorului de parafină. Acest burlan
are diametrul de 31/2 – 4 in şi lungimea de 12 m. Burlanul, la partea
superioară, are o mufă în care se înşurubează un cap special pentru etanşare, iar
la partea inferioară, are un filet în care se înşurubează o flanşă de legătură la
ventilul superior al capului de erupţie. Pe corpul burlanului, la partea inferioară
se sudează un ştuţ de 23/8 in la care se montează conducta care serveşte pentru
scurgerea în beciul sondei a ţiţeiului care scapă din ţevile de extracţie, prin
bacuri, în dispozitivul din capul burlanului.
Capul special de etanşare de la partea superioară a burlanului este numit
şi ştergător de ţiţei. Acesta se compune dintr-un corp inferior, un corp
intermediar si un capac .În interiorul corpurilor se află garnituri de cauciuc
pentru etanşarea cablului şi inele de presare (din două bucăţ) confecţionate din
bronz.
Strângerea garniturilor pentru etanşarea pe cablu se face prin rotirea
capacului cu ajutorul mânerelor cu care este prevăzut.
Capac
149
Distanţier
Garnituri
de cauciuc
Corp
intermediar
Corp inferior
Inele de presare
Corpul
burlanului
Ştuţ 2 3/8 in
150
Dacă în timpul deparafinării erupţia devine violentă şi se produc pulsaţii
puternice, se impune micşorarea duzei la capul de erupţie.
După terminarea curăţirii ţevilor de extracţie, se trage curăţitorul în
burlan, se închide ventilul superior de la capul de erupţie, se scurge presiunea
din interiorul burlanului, se demontează presgarnitura şi se extrage curăţitorul.
Ochi pentru
fixare
Corp
Lamă
mobilă
151
Aripi sudate
Arc
Amortizor
Suport
opritor
Capac
cu amortizor
152
Mufă cu clapă
de oprire
3 5
Separator
2
4
Gaze
comprimate
Curăţitor
Amortizor
153
• Se va opri injecţia de gaze prin ţevile de extracţie, când curăţitorul a
ajuns în punctul terminal, prin închiderea ventilului 4 şi se va trece la injecţia
normală a gazelor prin spaţiul inelar prin deschiderea ventiluluui1.
• Evacuarea din sondă a amestecului de ţiţei şi gaze şi dirijarea acestuia
spre separator se realizează prin dispozitivul de lansare, deschizând ventilul 5.
• Ridicarea curăţitorului în dispozitivul de lansare de fluidul din sondă.
Curăţitorul trece de clapa de oprire lovind amortizorul capacului, dar nu poate
reveni în sondă, deoarece clapa revine imediat în poziţia închis sub acţiunea
unui arc.
• Se deschide ventilul 2 pentru revenirea ţiţeiului la traseul normal prin
braţul capului de erupţie şi se închid ventilele 3 şi 5.
Pentru extragerea curăţitorului de deparafinare din capul de lansare se vor
scurge gazele prin ştuţul inferior de 1/2 in şi apoi se demontează capacul
dispozitivului de lansare.
154
- ţeava sau teaca baionetei prevăzută în interior cu două canale paralele
de formă specială (fig.4.16 b);
- tija de agăţare care intră în teaca baionetei şi se fixează în aceasta cu
ajutorul a două aripioare, ce se angajează în canalele practicate în
corpul baionetei.(fig.4.16 c).
Aripioare
Teaca
baionetei
Tije
dezgăţare
a. b. c.
Fig 4.16.Baioneta Donţov
a .dispozitivul baionetă cuplat; b. teaca baionetei;
c. tija agăţătoare cu aripioare.
155
Pentru răzuire, de obicei, se foloseşte o sârmă care se înfăşoară în jurul
prăjinii şi se ţine întinsă cu două inele (mânere) de un sondor, în timp ce se
extrage din sondă garnitura de prăjini de pompare. Acest procedeu este
dezavantajos, prezentând pericol de incendiere şi o parte din parafină curge în
sondă.
În loc de sârmă se folosesc foarfece de deparafinare, care au două lame
prevăzute fiecare cu o scobitură semicirculară. Când sunt strânse lamele
formează o deschidere egală cu secţiunea prăjinii.
S-au construit şi se utilizează sporadic în şantier unele ştergătoare
speciale pentru curăţirea parafinei de pe prăjinile de pompare.
Prăjină
de pompare Cuţit
Plăci de Arc
cauciuc
Prăjină
Aripioare de pompare
Braţe
laterale
Ţevi
de extracţie
Ţevi
extracţie de extracţie
156
Se poate utiliza aburul ca agent termic, care se introduce în spaţiul inelar
şi iese prin ţevile de extracţie împreună cu ţiţeiul încălzit.
La sondele în erupţie artificială, aburul se introduce odată cu gazele ce se
injectează în sondă pentru ascensiune.
La sondele în pompaj se scurge presiunea din coloană şi apoi se
racordează generatorul de abur la coloană.
Deparafinarea ţevilor din aceste sonde se desfăşoară în patru etape:
1) se injectează aburul în coloană, menţinând pompa în funcţiune
aproximativ 15 minute;
2) se continuă injecţia de abur, dar sonda se opreşte din funcţiune timp de
15 minute, pentru a realiza încălzirea ţiţeiului în repaus şi topirea parafinei de
pe pereţii ţevilor;
3) se repune sonda în funcţiune 15 minute, paralel cu injecţia de abur;
4) se opreşte din nou sonda cca. 15 minute pentru încălzirea ţiţeiului în
repaus. Se opreşte injecţia de abur şi sonda este trecută în funcţionare continuă.
Se mai poate introduce în sondă un alt fluid încălzit prin circulaţie directă
sau inversă.
Folosirea fluidelor calde are avantajul că nu-şi schimbă volumul, prin
cedarea căldurii înmagazinate, pe când aburul, prin condensare, îşi micşorează
mult volumul de circulaţie. Cel mai utilizat agent termic este ţiţeiul neparafinos
sau semiparafinos încălzit la 60 – 800 C.
Apa cu toate că are o capacitate termică mai bună nu se recomandă,
deoarece poate avea o influenţă dăunătoare asupra productivităţii stratului
exploatat.
b2. Deparafinarea ţevilor de extracţie cu încălzitoare electrice
După modul cum se face transformarea energiei electrice în energie
calorică se deosebesc două tipuri de încălzitoare:
- încălzitor electric cu rezistenţă;
- încălzitor electric cu inducţie.
Încălzitorul electric cu rezistenţă (fig. 4.19) constă din doi conductori
legaţi în serie, cu rezistenţe diferite. Aceşti conductori sunt coloana de ţevi de
extracţie echipată cu mufe izolate şi coloana de exploatare.
Căldura degajată de ţevile de extracţie la trecerea curentului electric va fi
mai mare decât cea din coloana de exploatare, datorită diferenţei de secţiune
(Aţevi > Acoloană → deci Rt > Rc ) şi pe baza legii Joule – Lenz rezultă Qt > Qc
unde: Q este cantitatea de căldura ce se degajă (în ţevi Qt, în coloană Qc);
I – intensitatea curentului electric;
Rt – rezistenţa electrică a coloanei de ţevi de extracţie;
Rc– rezistenţa electrică a coloanei de exploatare;
t – durata de trecere a curentului electric prin cei doi conductori.
În cazul utilizării unui astfel de încălzitor electric pentru deparafinare
trebuie să se asigure elementele necesare de izolare a ţevilor de extracţie faţă
de coloana de exploatare prin mufe izolatoare şi un dispozitiv de contact la
capătul inferior al ţevilor pentru închiderea circuitului electric între ţevi şi
coloană.
157
La sondele exploatate în pompaj circuitul este format din prăjini şi ţevi de
extracţie, punctul de contact fiind pistonul pompei pentru sonde de mică adân-
U
U
158
- Se introduce solventul prin ţevile de extracţie, unde este lăsat timp de
3 – 4 ore menţinând sonda închisă pentru dizolvarea parafinei.
- Se deschide sonda pentru un timp scurt pentru curăţire.
- Se închide din nou sonda şi se introduce solvent.
Operaţia se repetă de câteva ori în succesiunea menţionată, apoi se
repune sonda în funcţionare normală.
Introducerea solventului cu o densitate mai mare decât a fluidului din
sondă se face prin lubricare.
La sondele în pompaj este indicată aplicarea circulaţiei solventului.
Se măreşte debitul sondei crescând elementele de pompare, astfel încât
se reduce submergenţa.
Se introduce solventul în spaţiul inelar coloană de exploatare – ţevi de
extracţie apoi este aspirat de pompă împreună cu fluidul din sondă şi refulat în
ţevile de extracţie.
Când solventul ajunge la capul de pompare se dirijează în spaţiul inelar
şi se face circulaţia amestecului ţiţei – solvent până se obţine curăţirea
depunerilor de parafină din ţevile de extracţie.
Înainte de a reintroduce în circuit amestecul de ţiţei – solvent care a fost
extras din sondă se va face o separare a parafinei antrenate din sondă.
Racord
Conductă
1/2in
Conductă
cu ventil
de scurgere
a presiunii
159
Fig.4.21. Dispozitiv mecanic de curăţire a braţului capului de erupţie
Acest dispozitiv constă dintr-o tijă metalică, având la un capăt un
curăţitor răsucit în dublu sens şi la celălalt capăt un piston. Dispozitivul se
racordează cu extremitatea unde este curăţitorul spre ventilul de la crucea
capului de erupţie, iar cealaltă extremitate se pune în legătură cu spaţiul inelar,
unde presiunea este superioară celei din ţevile de extracţie şi aceasta va acţiona
asupra pistonului împingând curăţitorul până la capătul braţului de erupţie. Se
va închide legătura dispozitivului cu coloana şi se scurge presiunea care a
acţionat asupra pistonului şi astfel curăţitorul va ajunge în poziţia iniţială.
Deparafinarea pe cale termică a braţelor capului de erupţie se realizează
cu ajutorul generatorului de abur racordat la capul de erupţie.
b.Deparafinarea conductei de amestec se poate realiza pe cale
- mecanică,
- termică
- chimică.
Deparafinarea mecanică a conductei de amestec se face cu ajutorul unor
curăţitoare speciale numite godevile.
Godevilul (fig. 4.22) este un dispozitiv compus dintr-o tijă centrală, cu
una sau mai multe articulaţii, pe care se fixează un grup de aripi răzuitoare,
nişte pârghii, care au la capete rotiţe dinţate pentru ghidare şi nişte suporţi
pentru montarea unor garnituri de etanşare. Articulaţiile permit godevilului să
treacă cu uşurinţă prin curbele conductei. Garniturile de etanşare confecţionate
din piele sau cauciuc sintetic au rolul de a pune în mişcare godevilul sub
acţiunea fluidului şi de a împinge parafina răzuită de pe peretele interior al
conductei.
Aripile răzuitoare sunt nişte lamele de oţel cu rol de curăţire a parafinei.
Roţile dinţate, executate din oţel ghidează curăţitorul şi împiedică rotirea lui.
Pentru lansarea şi primirea godevilelor, se realizează nişte legături
speciale la conductele de amestec, numite conducte de ocol, prevăzute cu
ventile pentru dirijarea fluidelor o perioadă scurtă necesară introducerii şi
extragerii acestor curăţitoare.
Ansamblul de conducte şi ventile necesare introducerii şi extragerii
godevilului se numesc staţii sau gări de lansare şi primire a godevilelor.
Garnituri Tijă
din piele Arc Arc centrală
160
Fig. 4.22. Godevil
Deparafinarea pe cale termică a conductelor se face prin injectarea de
abur supraîncălzit sau ţiţei fierbinte.
Deparafinarea chimică a conductelor se realizează cu solvenţi, ce se
stabilesc cantitativ şi calitativ pe cale experimentală.
Prevenirea depunerii parafinei pe conducta curăţată se face prin
introducerea periodică în curentul de lichid a unor dopuri de solvent pur.
161
• cu pietriş;
- consolidarea nisipului în zona de strat din jurul găurii de sondă prin:
• injecţie de nisip cuarţos;
• injecţie de răşini epoxidice sau alte materiale plastice.
Extragerea normală a nisipului din sondă, atunci când aceasta iese din
strat odată cu fluidul necesită folosirea unor echipamente speciale de extracţie
cum ar fi: pompe speciale cu cilindrul mobil, pompe telescopice, pompe
acţionate cu prăjini tubulare sau extracţia prin circulaţie de gaze – ţiţei,
162
.
a. b.
Fig.4.23. Linguri cu clapă
163
Cablu
de lansare
Supapă disc
Piston
Corpul lingurii
Supapă
cu clapă
164
Geală
Corp
Cameră
de încărcare
Supapă cu bilă
Cameră
de aspiraţie
Supapă
Manşon cu clapă
a. b.
165
Supapa cu bilă rămâne deschisă până ce lingura este adusă la suprafaţă şi
când este armată din nou, prin împingerea degetului mobil deasupra pragului
opritor cu ajutorul unui cui prin orificiul practicat în corpul lingurii.
Golirea lingurii la suprafaţă se realizează învârtind manşonul de la
capătul de jos al lingurii, pentru a descoperi fereastra prevăzută în corpul
lingurii la partea inferioară.
Pe corpul lingurii este montat un dispozitiv de reglare, care are rolul de a
asigura scurgerea excesului de presiune şi de a menţine lingura, după încărcare,
la o presiune de 1− 2 bari (necesară pentru golire la suprafaţă).
166
După ce s-a înaintat cu o bucată de ţeavă sau un pas, se opreşte circulaţia,
se lasă ţevile în pene sau în elevator, se dă la o parte capul hidraulic şi se
adaugă o altă bucată de ţeavă de extracţie la care se montează din nou capul
hidraulic şi se continuă spălarea.
H2 H1
167
Corpul
mufei
Dop
Scaunul
clapetei
Clapetă
retractabilă
168
Avantajul spălării directe constă în faptul că există posibilitatea montării
unor ajutaje la capătul inferior al ţevilor de extracţie, realizând astfel un jet
puternic de spălare.
Dezavantajele acestei metode de circulaţie sunt următoarele:
- viteză mică de ascensiune a lichidului cu nisip, datorită secţiunii mari
pe care o prezintă spaţiul inelar. Realizarea unor viteze corespunzătoare
de deplasare a nisipului în curentul ascendent necesită folosirea unor
pompe cu debit mare;
- uzura coloanei de exploatare datorită frecventelor curăţiri prin
deplasarea nisipului în spaţiul inelar al sondei;
- necesitatea circulaţiei suplimentare, fără avansare, înainte de adăugarea
unei noi bucăţi de manevră, dacă nu se utilizează mufele speciale cu
supapă.
H2 H1
169
Capac
Garnitură
de cauciuc
Conus
Corp
Legătură
de alimentare
Flanşe
170
nisip, fiind folosit jetul de fluid care iese prin dispozitivul ataşat la partea
inferioară a coloanei de ţevi de extracţie, iar spălarea inversă este folosită
pentru aducerea lichidului cu nisip la suprafaţă, beneficiind de o viteză de
ascensiune mai mare şi deci un timp mai scurt de curăţire a dopului de nisip.
Schema legăturilor pentru realizarea spălării nisipului prin circulaţie
combinată se poate realiza conform figurii 4.31 sau 4.32.
2
1
3
4
P H1 H2
4 2
3 P
H2 H1
171
cu patru ventile pentru spălarea combinată.
Pentru realizarea circulaţiei directe, ventilele 1 şi 3 sunt deschise, iar
ventilele 2 şi 4 sunt închise. Pentru circulaţia indirectă ventilele 2 şi 4 sunt
deschise şi ventilele 1 şi 3 sunt închise.
va > w
vr = va – w (4.4)
2 2
d n (ρ n ρ1 ) g d n (ρ n ρ1 )
w d g (4.5)
18μ 18νρ1
172
Formula Rittinger pentru regim de curgere turbulent:
d n (ρ n ρ1 )
w 51,14 (4.6)
ρ1
în care:
w este viteza de cădere a particulelor de nisip, cm/s;
dn – diametrul particulei de nisip, cm;
ρn – densitatea nisipului, g/cm3;
ρ1 – densitatea lichidului de spălare, g/cm3;
μ – vâscozitatea dinamică a lichidului de spălare, P;
ν – vâscozitatea cinematică a lichidului de spălare, St;
g – acceleraţia gravitaţională, cm/s.
Pentru particule sferice coeficientul dinaintea radicalului din relaţia 4.6 se
evaluează la 30 – 40.
O serie de experienţe efectuate de mai mulţi cercetători au determinat
valorile practice ale vitezelor de cădere ale particulelor de cuarţ în apă.
Valorile medii ale vitezelor de cădere în apă ale granulelor de nisip de
anumite dimensiuni sunt trecute în tabela 4.2.
H
t (4.7)
vr
hdop
n , . (4.8)
l pas
T nt . (4.9)
173
dimensiunile ţevilor de spălare, de valoarea debitului de spălare, de
proprietăţile fluidului de spălare şi de cantitatea de nisip în curentul ascendent.
Pierderile hidraulice produse la spălarea dopurilor de nisip
a. Spălarea prin circulaţie directă.
a1. Pierderile de presiune prin frecare în ţevile de spălare:
v d2 H
h1 λ mH 2 O (4.10)
2gd i
în care: λ este coeficient de frecare stabilit grafic sau analitic funcţie de regimul
de curgere a fluidului de spălare f (Re) ;
di – diametrul interior al ţevilor de extracţie;
vd – viteza curentului descendent al lichidului de spălare în ţevi;
g – acceleraţia gravitaţională.
qinj 4qinj
vd 2
(4.11)
At πd i
4qinj
va (4.13)
π( D 2 d e2 )
1 m Al ρ n w
h3 1 1 (4.14)
a ρl va
174
l – înălţimea dopului de nisip curăţit în timpul înaintării cu o bucată
de manevră sau un pas de ţevi;
a – suprafaţa secţiunii transversale a spaţiului prin care se deplasează
amestecul de lichid şi nisip în curentul ascendent (în cazul spălării
prin circulaţie directă a reprezintă secţiunea spaţiului inelar);
ρn – densitatea nisipului;
ρl – densitatea lichidului de spălare;
w – viteza de cădere a particulelor de nisip în lichidul de spălare;
va – viteza de deplasare a lichidului în curentul ascendent.
a4. Presiunea minimă exercitată asupra dopului de nisip în timpul
operaţiei de spălare directă.
p H h2 h3 ρ l g . (4.15)
2
v` H
h `
1 λ d , (4.16)
2g D d e
4qinj
unde: v`d . (4.17)
π D2 d e2
v a2 H
h2` ρλ , (4.18)
2g di
4q inj
unde: v`a . (4.19)
πd i2
(1 m) Al ρ n w
h3` 1 1 , (4.20)
a` ρl va`
în care: a’ este suprafaţa secţiunii interioară a ţevilor de extracţie prin care are
loc deplasarea fluidului de spălare şi a nisipului ( a’ = At);
Celelalte mărimi au aceeaşi semnificaţie ca la spălarea directă.
175
De remarcat faptul că viteza ascendentă de la spălarea directă are aceeaşi
valoare cu viteza descendentă de la spălarea indirectă va = vd` şi vd = v`a.
b4. Presiunea minimă exercitată asupra dopului de nisip în timpul
operaţiei de spălare indirectă:
176
trimis de o pompă centrifugă. Nisipul antrenat de către lichid este adus în
colectorul dispozitivului care se va descărca la suprafaţă.
Introducerea dispozitivului în sondă se face cu ajutorul unui cablu
electric, care serveşte şi la alimentarea motorului de acţionare a pompei
centrifuge.
Teste şi întrebări
1. Definiţi operaţiile de intervenţii la sondele de producţie.
2. Care sunt operaţiile de intervenţii specifice sondelor în erupţie
naturală şi artificială?
3. Care sunt operaţiile de intervenţii specifice sondelor în pompaj cu
prăjini?
4. Care sunt principalele scule de manevră utilizate în operaţiile de
intervenţii ale sondelor de producţie şi precizaţi rolul fiecăreia.
5. Definiţi operaţia de omorâre a unei sonde .
6. Se recomandă apa ca fluid de omorâre:
a. la strate ce se cimentează sub presiune în vederea abandonării;
b. când stratul omorât trebuie să fie repus în producţie şi când
presiunea este relativ mică;
c. la sondele de gaze cu presiune mare, deoarece nu se gazeifică
uşor
7. Când se recomandă un fluid de foraj pentru omorârea unei sonde?
8. Care sunt proprietăţile unui fluid de foraj folosit pentru omorârea
unei sonde?
9. Care sunt avantajele omorârii unei sonde prin ţevile de extracţie?
10. Când se recomandă omorârea unei sonde prin coloană?
11. Operaţia de omorâre prin lubricare se recomandă în general:
a. când nu se poate obţine circulaţie în sondă, deoarece ţevile de
extracţie sau coloana sunt blocate;
b. ţevile de extracţie nu sunt introduse în sondă şi aceasta începe
să manifeste;
c. la sondele cu presiuni foarte mari, peste 250 – 300 bari.
12. Când se aplică omorârea prin perforarea ţevilor de extracţie?
13. Explicaţi influenţa principalilor parametrii care conduc la separarea şi
depunerea parafinei în echipamentul de adâncime al unei sonde.
14. Care sunt mijloacele de prevenire a depunerii parafinei în sondele de
extracţie?
15. Care sunt elementele componente ale unei instalaţii de deparafinare
folosită la o sondă de producţie?
16. Cum se procedează la deparafinarea ţevilor de extracţie din sondele
în erupţie naturală când se utilizează o instalaţie de tip uşor?
17. Curăţitorul elicoidal se utilizează pentru curăţirea parafiei
a. din ţevile de extracţie din sondele în erupţie naturală;
b. din ţevile de extracţie din sondele în erupţie artificială;
c. din ţevile de extracţie din sondele în pompaj de adâncim.
177
d. de pe prăjinile de pompare.
18. Cum se curăţă parafina de pe prăjinile de pompare?
19. Cum se deparafinează ţevile de extracţie aflate în sondă. cu agenţi
termic?
20. Godevilul este un dispozitiv special pentru curăţirea parafinei din:
a, braţele capului de erupţie;
b. ţevile de extracţie din sondele în erupţie artificială;
c. conductele de amestec care transportă ţiţeiul de la sondă la par-
cul de separatoare?
21. Curăţirea nisipului cu lingura se aplică:
a. la sondele cu presiuni de strat mici;
b. pentru dopuri de înălţime mică (sub 10 m).
c. pentru dopuri de nisip de înălţime mare,
d. pentru dopuri situate la adâncimi mai mari şi în coloane cu
diametre mari.
22. Cum se realizează curăţirea nisipului prin spălare cu circulaţie
directă şi care sunt avantajele şi dezavantajele acestei metode de
circulaţie a fluidului de spălare în sondă?
23. Cum se realizează curăţirea nisipului prin spălare cu circulaţie
indirectă şi care sunt avantajele şi dezavantajele acestei metode de
circulaţie a fluidului de spălare în sondă?
Care din afirmaţii referitoare la spălarea nisipului prin circulaţie directă
sunt corecte
a. viteza ascendentă a fluidului ce antrenează nisipul este mare , din
cauza secţiunii mici a ţevilor de extracţie;
b. există posibilitatea montării unor ajutaje la capătul inferior al ţevilor
de extracţie, realizând astfel un jet puternic de spălare;
c. timpul de curăţire a nisipului este mai mic decât la spălarea indirectă.
24. Să se expliciteze presiunea pe talpa sondei în timpul operaţiei de
spălare prin circulaţie directă?
25. Să se expliciteze presiunea pe talpa sondei în timpul operaţiei de
spălare prin circulaţie indirectă.
26. Cum se realizează curăţirea dopurilor de nisip din sonde prin
spălare combinată?
27. Cum se realizează curăţirea dopurilor de nisip din interiorul ţevilor
de extracţie?
178
5
OPERAŢII DE REPARAŢII
LA SONDELE DE PRODUCŢIE
Epuizarea unui strat ca rezultat firesc al exploatării poate apare mai târziu
sau mai devreme, după cum exploatarea s-a desfăşurat raţional (cu folosirea
optimă a energiei de zăcământ) sau nu şi limita economică admisibilă s-a atins
fie fără, fie cu aplicarea unor metode secundare de exploatare. În acest caz,
exploatarea din stratul respectiv nemaifiind rentabilă, sonda poate fi utilizată în
continuare prin retragerea la un alt strat productiv în ipoteza existenţei unui
astfel de strat neexploatat.
Pentru aceasta, stratul la a cărui exploatare s-a renunţat se cimentează,
umplând cu ciment coloana perforată situată în dreptul său. După pauza de
cimentare şi controlul ei se realizează perforarea stratului superior, care
urmează a fi pus în exploatare.
Lipsa unui aflux normal de ţiţei din formaţiunea productivă în sondă (în
afara cauzei contaminării formaţiunii) se atribuie frecvent inundării stratelor de
ţiţei cu apă sau gaze. Acestea provin fie din apa de talpă ca urmare a avansării
normale sau a înaintării neuniforme în cazul unui regim de lucru forţat al
sondei, fie din alte strate situate mai sus sau mai jos de stratul productiv, sub
forma unor intercalaţii existente în complexul productiv.
În cazul unui zăcământ sub formă de boltă anticlinală sondele plasate mai
jos pe structură se pot inunda mai repede, iar ritmul de inundare variază în
raport direct cu regimul de exploatare. Într-un regim normal de exploatare apa
sărată de sinclinal înaintează pe un front larg apărând la început în procente
mici în sondă, ca apoi să crească treptat.
La o sondă cu regim de exploatare forţat, apa înaintează spre sondă sub
formă de unghi ascuţit (con sau apofiză) şi avansarea creşte până la inundarea
completă a sondei.
179
O sondă de extracţie poate prezenta o raţie mare apă – ţiţei datorită mai
multor cauze. Vor fi prezentate în continuare cele mai caracteristice.
a) Conuri de apă şi apofize
În cazul adoptării unor ritmuri mari de extracţie a ţiţeiului din sonde,
apare tendinţa de a se crea o zonă cu presiune anormal de scăzută în jurul
găurii de sondă. Dacă astfel de sonde sunt situate în apropierea contactului apă
– ţiţei, apa va tinde să avanseze rapid prin zona de ţiţei şi va pătrunde în sondă.
Zonă
de ţiţei
Apofiză
Zonă de apă
Contactul iniţial
apă - ţiţei
Fig. 5.1. Formarea conului Fig.5.2. Avansarea apei
de apă la strate orizontale la stratele înclinate
180
Kmic
Kmare
Kmic
Strat Apă
de apă
Strat
de ţiţei Ţiţei
181
Apă
Ţiţei
Stratul de ţiţei este invadat treptat de către apa din stratul acvifer, când
acesta din urmă are o presiune mai mare (fig. 5.5) până la inundarea totală.
În cazurile menţionate, operaţia de reparaţie trebuie să asigure închiderea
accesului apei în stratul productiv prin recimentarea stratelor deschise sau prin
repararea coloanei avariate.
182
Cap de gaze
Gaze
Ţiţei
Ţiţei
Contactul iniţial
gaze - ţiţei
kmic
kmare
kmediu
183
Strat de
gaze
Gaze
Spărtură
Inel de în coloană
ciment Strat de ţiţei
Strat
neetanş de ţiţei
a. b.
184
Prin diferenţiere se determină calităţile celui de al doilea strat.
Se procedează astfel în continuare până la stratul superior.
Limitarea acţionării fluidelor nedorite, ca elemente de inundare, impune
luarea unor măsuri de închidere a eventualelor spărturi din coloană, măsuri de
blocare a canalizării fluidelor prin inelul de ciment prin repararea cimentării
sau crearea unor bariere.
a. Înlăturarea defecţiunilor de etanşare a inelului de ciment.
Pentru blocarea trecerii fluidelor de la un interval la altul datorită
neetanşeităţii inelului de ciment provenită fie dintr-o cimentare iniţială
nereuşită, fie ca urmare a unei deteriorări ulterioare în urma unor operaţii de
tratare a stratului, se procedează la injectarea în porţiunea defectă a unui
material de consolidare şi anume ciment, material plastic sau amestecuri
speciale ţiţei – ciment.
În cazul refacerii cimentării primare este necesar să se determine volumul
din interiorul şi din spatele coloanei de exploatare care trebuie să fie umplut cu
pastă de ciment conform figurii 5.10
H1
De
Ds
π π 2
Vam KDs2 De2 H 1 Di h (5.1)
4 4
185
h – înălţimea dopului de ciment în interiorul coloanei de exploatare.
b. Blocarea trecerii fluidelor de inundare prin deschiderile din coloană
Acest procedeu constă în realizarea unor bariere instalate în gaura de
sondă sau bariere realizate în stratul productiv.
Se poate realiza o barieră în gaura de sondă prin:
b1. Instalarea unui dop solid în coloana de exploatare.
Pentru a realiza un dop în coloană se procedează la o simplă operaţie de
cimentare în talpă pentru închiderea apei de talpă sau a apei din zona inferioară
a intervalului perforat. Dopurile mai pot fi alcătuite din pietriş cu un capac de
ciment sau material plastic.
b2. Instalarea unor pachere de izolare dă rezultatele bune în cazul
combaterii inundării, dacă în coloană există condiţii de etanşare a pacherelor la
adînczmea dorită.
c. Barieră realizată în stratul productiv
La acele formaţiuni în care între stratul productiv şi apa de talpă se află o
intercalaţie impermeabilă, aşa numita barieră naturală, nu se mai formează
conuri de apă. Acest lucru a condus la ideea realizării unor ecrane
impermeabile în mod artificial.
Ecranele artificiale se realizează sub contactul gaze – ţiţei (fig.5.11 a şi b)
sau deasupra contactului apă – ţiţei (fig. 5.12) prin injecta rea unor substanţe
cu caracter izolant cum ar fi: ţiţei cu vâscozitate mare, ciment,sau răşini.
Barieră
artificială
Ţiţei Ţiţei
a. b.
Fig. 5.11. Izolarea conului de gaze prin injecţie de ţiţei vâscos .
a. prin spaţiul inelar; b. prin ţevile de extracţie.
Se recomandă ca înaintea injectării substanţei izolante să se efectueze o
fisurare hidraulică, astfel încât fisura orizontală creată în jurul sondei va devini
locaşul în care va pătrunde substanţa izolatoare formând un ecran impermeabil.
Pentru injectarea materialului de blocare în strat, la sondă se va utiliza un
pacher, care etanşează în coloană la o adâncime ce este funcţie de adâncimea la
care dorim realizarea ecranului impermeabil.
În figura 5.11. este schematizat procedeul de izolare a conului de gaze.
Injecţia ţiţeiului vâscos în strat se poate face prin spaţiul inelar prin perfo-
raturile existente în coloană şi rămase libere după fixarea packerului sau prin
perforaturi special realizate în acest scop. Se poate realiza injecţia materialului
186
de blocare şi prin ţevile de extracţie, dacă utilizăm un dop de coloană şi un
packer după cum se observă în schema de echipare a sondei din figura 5.11.b..
Procedeul formării unui blocaj la contactul apă – ţiţei poate fi urmărit
schematic în figura 5.12. Se fixează un pacher la nivelul contactului apă – ţiţei
şi se pompează simultan în strat un agent de blocare prin interiorul ţevilor şi
ţiţei prin spaţiul inelar în zona de ţiţei pentru a preveni înaintarea agentului de
blocare în sus spre zona saturată cu ţiţei.
Un procedeu asemănător foloseşte două soluţii care reacţionează când vin
în contact şi formează un blocaj al porilor în strat în zona în care se întâlnesc.
Ţiţei
Zonă de ţiţei
Zonă de apă
187
La sondele cu adâncime mică (până la 1500 m), care deschid strate foarte
permeabile, ceea ce face imposibilă circulaţia şi menţinerea sondei plină, se
aplică pentru izolarea stratului productiv cimentarea cu ajutorul lingurii.
În unele cazuri, când intervalul perforat este mare, pentru a nu folosi prea
mult lapte de ciment, fiind nevoie de mai multe marşuri cu lingura de
cimentare şi existând pericolul prinderii lingurii, se va umple coloana sondei în
dreptul perforaturilor cu nisip. Peste acest nisip se face un dop de humă pentru
izolare şi apoi un alt dop de piatră pentru deschiderea supapei lingurii.
Corpul supapei
lingurii
Cep
de blocare
Canal
circular
Tija
supapei
Placă
de reazem
a. b.
188
Pentru a verifica etanşeitatea dopului de ciment se poate face o probă de
golire: se extrage lichid din sondă pe o anumită adâncime şi dacă nivelul nu
creşte, înseamnă că cimentarea este bună. În caz contrar se repetă operaţia.
189
permeabil. Deci cimentarea la nivel se aplică atunci când gaura de sondă nu se
poate menţine plină din cauza permeabilităţii mari şi nu este posibilă circulaţia.
Pentru a obţine o circulaţie în sondă se încearcă o colmatare utilizând un
noroi tratat în mod adecvat ca să fie foarte vâscos. Fluidul se prepară cu
bentonită, geluri sau cu var stins în cantitate de 2000 – 3000 l ,
- Se introduce în sondă fluidul preparat prin ţevile de extracţie cu ajutorul
pompelor.
- Se aşteaptă cca. 10 ore pentru colmatare.
- Se ridică ţevile până ajung cu sabotul deasupra pachetului de noroi şi se
încearcă circulaţia. Dacă nu se va obţine circulaţie, operaţia se repetă de 2 – 3
ori, încercându-se colmatarea cu diverse materiale fibroase.
Se aplică cimentarea la nivel dacă încercările de colmatare a stratului nu
dau rezultate,.
Operaţia de cimentare în acest caz decurge astfel:
• Se pompează lapte de ciment cu o densitate de 1800 – 1850 kg/m3 prin
ţevile de extracţie care au sabotul aproape de talpă. Cantitatea de lapte de
ciment este cu 20 – 30% mai mare decât cea necesară pentru formarea oglinzii
la punctul dorit.
• Se introduce o cantitate de apă care să asigure aducerea laptelui de
ciment la talpă şi menţinerea lui în această zonă. Pentru echilibrul presiunilor
se ţine seama de nivelul de lichid iniţial al sondei.
• Se retrag ţevile de extracţie cu aproximativ 100 m deasupra dopului de
ciment.
• Se închide sonda pentru prizarea cimentului.
• Se controlează oglinda şi se frezează dacă este prea sus, sau se reface
cimentarea dacă este necesar.
• După ce oglinda este la nivelul dorit, se face proba de etanşeitate a
cimentării.
c. Cimentarea cu oglindă fixă
Acest tip de cimentare se aplică la sondele la care nu există dificultăţi în
legătură cu realizarea circulaţiei de fluide.
Este indicat ca volumul minim al laptelui de ciment să nu fie mai mic de
1,25 – 1,5 m3, iar densitatea laptelui de ciment să fie de 1850 – 1950 kg/m3.
Succesiunea fazelor unei operaţii de cimentare cu oglindă fixă este
următoarea:
• Se introduce un dop de apă de 200 – 300 l cu rolul de a împiedica
contaminarea laptelui de ciment cu noroiul existent în sondă.
• Laptele de ciment preparat într-o habă este tras cu pompa agregatului de
cimentare şi împins în sondă prin ţevile de extracţie.
• Se introduce din nou un dop de apă pentru separaţie.
• Se pompează o cantitate de noroi încât să realizeze împingerea
cimentului la talpă la nivelul corespunzător.
• Se retrag ţevile de extracţie până deasupra punctului unde se doreşte să
fie oglinda.
• Se închide prevenitorul de erupţie pe ţevile de extracţie.
• Se începe circulaţia inversă (coloana de exploatare – ţevi de extracţie)
pentru curăţirea excesului de lapte de ciment din sondă.După evacuarea
surplusului de lapte de ciment se recomandă continuarea circulaţiei.
• Se retrag ţevile de extracţie cu cca. 100 m deasupra oglinzii dorite.
190
• Se închide sonda pentru pauza de priză a cimentului.
• Se coboară ţevile de extracţie pentru a controla poziţia oglinzii.
• Se verifică rezistenţa oglinzii de ciment, lăsând o greutate de 3 – 5 tone
prin intermediul ţevilor de extracţie.
• Se realizează proba de etanşeitate prin presiune sau prin golire.
În timpul pompării laptelui de ciment în sondă şi apoi în timpul
circulaţiei pentru eliminarea surplusului de lapte de ciment din sondă,
presiunea la pompă prezintă o variaţie destul de mare.
Astfel, la pomparea prin ţevi a laptelui de ciment, cu o densitate mai
mare decât a fluidului de circulaţie, presiunea scade. Până când laptele de
ciment se ridică în spaţiul inelar la un nivel corespunzător este necesar să se
pompeze fluid de circulaţie într-un ritm mai rapid. Apoi presiunea se
normalizează.
În timpul circulaţiei inverse, datorită prezenţei laptelui de ciment în
curentul ascendent şi datorită densităţii mai mari faţă de a fluidului de
circulaţie, presiunea la pompă creşte uneori peste cea normală, fapt de care se
ţine seama la alegerea agregatului pentru operaţia de cimentare.
191
- Se închide ventilul la coloană şi se împinge apa în formaţiune, până ce
presiunea de injectare a apei scade la o valoare minimă constantă.
- Se pompează lapte de ciment prin ţevile de extracţie ce au sabotul
aproape de talpă.
Volumul laptelui de ciment este variabil de la o operaţie de cimentare la
alta, fiind egal cu volumul interior al coloanei de exploatare pe intervalul
perforat plus un volum suplimentar, ce reprezintă 2 – 4 volume de coloană pe
lungimea perforată în funcţie de receptivitatea stratului:
- Se pompează în urma laptelui de ciment un fluid cu aceeaşi densitate ca
a fluidului din spatele ţevilor de extracţie, încât laptele de ciment să fie adus la
echilibru.
- Se retrag ţevile de extracţie cu cca. 50 m deasupra nivelului laptelui de
ciment.
- Se închide prevenitorul pe ţevi .
- Se pompează fluid, încât nivelul laptelui de ciment să rămână cu 1 – 2
m deasupra perforaturilor.
- Se închide sonda şi se lasă în pauză pentru prizarea cimentulu.
- Se controlează oglinda şi dacă este cazul se frezează surplusul de ci-
ment până la adâncimea dorită pentru oglindă.
Strat ce urmează
a fi perforat
Dop Dop de
Strat ciment
de nisip
impermeabil
Strat
epuizat
192
- Se frezează cimentul din dreptul stratului inundat (superior).
- Se face verificarea cimentării prin proba de golire.
- Dacă stratul nu mai debitează se frezează capacul de ciment şi dopul de
nisip de sub el.
- Se repune sonda în producţie din stratul inferior.
Există şi alte procedee de realizare a operaţiei de cimentare sub presiune
fără reţinător, care se pot aplica funcţie de caracteristicile stratului productiv ce
urmează a fi izolat, de adâncimea acestuia.
Apă (noroi)
Lapte
de ciment
Δh
Lapte
de ciment
Ciment
193
După pomparea cantităţii necesare de apă se va deschide ventilul de la
ţevile de extracţie şi se începe circulaţia inversă (coloană – ţevi) pentru a se
elimina surplusul de lapte de ciment din ţevi (fig. 5.16.c).
- Se opreşte circulaţia când la habă apare apă curată.
- Se extrag câteva bucăţi de ţevi, pentru a rămâne coloana de ţevi cu şiul
la 50 – 100 m deasupra nivelului oglinzii de ciment.
După 24 ore se controlează tăria cimentului apăsând cu o greutate de cca.
1 tonă, apoi se face proba de etanşeitate a cimentării.
a b
d
c
În figura 5.17 se pot urmări fazele unui alt procedeu de injectare sub
presiune a laptelui de ciment pentru obţinerea oglinzii la adâncimea dorită:
- Se pompează laptele de ciment prin interiorul ţevilor de extracţie, care
au sabotul la baza perforaturilor, până când nivelul laptelui de ciment
urcă în coloană până la nivelul oglinzii dorite (fig. 5.17 a).
- Se închide ventilul la coloană şi se pompează sub presiune restul
laptelui de ciment şi apoi un fluid pentru împingerea unei cantităţi de
lapte de ciment în strat (fig. 5.17. b).
- Se ridică ţevile cu şiul în dreptul oglinzii dorite şi se începe circulaţia
inversă pentru eliminarea surplusului de lapte de ciment (fig. 5.17 c).
- Se ridică ţevile de extracţie cu şiul la 50 – 100 m deasupra nivelului de
ciment şi se aşteaptă prizarea cimentului cu sonda închisă( fig. 5.17d).
194
- După 24 ore se încearcă tăria cimentului şi apoi urmează proba de
golire pentru verificarea etanşeităţii cimentării.
d2. Cimentarea sub presiune cu reţinător
Penru a proteja coloanele de exploatare a sondelor, la care sunt necesare
presiuni mari pentru pomparea laptelui de ciment în strat (peste 200 bari).se pot
utiliza nişte dispozitive speciale numite reţinătoare de ciment.
Reţinătorul de ciment nerecuperabil cu declanşare hidraulică este
prezentat în figura 5.18.
Acest tip de reţinător de ciment se compune dintr-un corp metalic din
fontă sau aluminiu, pentru a permite frezarea lui după terminarea operaţiei. La
partea superioară este ataşată o geală pentru circulaţia, prin intermediul unei
reducţii cu filet pătrat stânga.
La exteriorul corpului se află simetric dispuse manşoanele conice şi între
ele o garnitura de cauciuc. Conusurile sunt fixate de corp cu şuruburi cu o
rezistenţă de forfecare corespunzătoare. Pe suprafaţa acestor conusuri pot
culisa penele superioare şi penele inferioare. Aceste pene sunt fixate de corpul
reţinătorului şi de conusuri cu şuruburi care la un anumit efort se pot forfeca.
Penele superioare prind de jos în sus, iar cele inferioare de sus în jos,
astfel că atunci când dinţii acestor pene prind în coloană, reţinătorul nu mai
poate fi extras. Pe corpul metalic în dreptul garniturii de cauciuc se află nişte
orificii.
La partea inferioară a corpului cilindric se află o carcasă cu o bila de
reţinere din bachelită. Bila este îndepărtată de scaunul ei de un braţ, care este
solidar cu un manşon. Acest manşon este fixat la partea inferioară a carcasei cu
un ştift de forfecare şi la partea superioară are un scaun de etanşare pentru o
bila confecţionată din bronz.
195
Reducţie
Şuruburi de forfecare
Pene superioare
Şuruburi de forfecare
Manşon conic
Corp metalic
Garnitură de cauciuc
Orificii
Manşon conic
Şuruburi de forfecare
Pene inferioare
Şuruburi de forfecare
Bilă de reţinere
Carcasă
Braţ
Bilă de bronz
Manşon
Şurub de forfecare
196
- Manşonul împreună cu bila de reţinere şi cu pârghia cad în gaura de
sondă; se eliberează bila de reţinere din bachelită care intră în poziţia
de funcţionare oprind trecerea lichidului în reţinător de jos în sus.
- Se va ridica garnitura de ţevi şi împreună cu ea şi corpul reţinătorului,
ceea ce conduce la forfecarea şuruburilor manşonului conic inferior şi
ale penelor inferioare.
- Pragurile inferioare ale corpului reţinătorului apasă asupra penelor
inferioară, care culisează pe conusurile inferioare şi prind în coloană.
După ce aceste operaţii au fost terminate, se trece la cimentarea propriu-
zisă, care decurge astfel:
- Prin intermediul gealei se circulă fluid în sondă pentru uniformizare.
- Se pompează apă prin ţevi, până ce aceasta ajunge în dreptul gealei.
- Se închide geala printr-o scurtă manevră în sus a ţevilor de extracţie.
- Se injectează apă sub presiune în stratul ce va fi cimentat pentru a se
realiza fisurarea acestuia.
- După pomparea apei în strat, cu aceiaşi presiune se începe pomparea
laptelui de ciment.
- Se introduce un volum de noroi prin ţevi pentru împingerea laptelui de
ciment în strat.
- Se lansează prin ţevi o bila care sub presiunea fluidului din ţevi se
aşează pe scaunul existent la partea superioară a reţinătorului. Aşezarea
bilei pe scaun este marcată de creşterea bruscă a presiunii la pompă.
- Bila de reţinere din bachelită care închide orificiul carcasei împiedică
revenirea laptelui de ciment din strat sau de sub reţinător.
- Se deschide din nou geala de circulaţie prin lăsarea în jos a ţevilor de
extracţie şi printr-o circulaţie inversă se evacuează excesul de lapte de
ciment din ţevile de extracţie.
- Se deşurubează geala cu reducţia cu filet stânga din corpul reţinătorului
şi se extrag ţevile de extracţie.
- După pauza de priză se va freza reţinătorul cu o freză cu tăiere frontală
pentru a nu degrada coloana de exploatare.
- Se spală talpa şi se face proba cimentării.
Un alt tip de reţinător este reţinătorul nerecuperabil cu declanşare
mecanică (fig. 5.19). Declanşarea sistemelor de fixare şi de etanşare se execută
la acest tip de reţinător printr-un dispozitiv auxiliar separat, cu acţionare
mecanică denumit lansator mecanic. Reţinătorul de ciment împreună cu
lansatorul se introduc în sondă cu garnitura de ţevi de extracţie sau de prăjini
de foraj.
Acest tip de reţinător este alcătuit dint-un corp metalic, la care se
înşurubează la partea inferioară un ghidaj. Pe exteriorul corpului se montează
garniturile de etanşare sprijinite de inelele extensibile, conul superior şi conul
inferior fixate fiecare pe corpul reţinătorului cu câte un ştift de forfecare. În
interiorul conului superior se află lansatorul, care se ancorează prin dinţii
orientaţi în jos existenţi pe partea superioară a corpului. În acest mod se
menţine garnitura în poziţie comprimată. Sub conusul inferior există o pană,
care împiedică rotirea acestuia faţă de corp. Pe conusul inferior şi superior se
montează bacurile formate din patru sectoare independente, care au la interior
patru arcuri lamelare. Bacurile superioare sunt menţinute în poziţia strânsă
printr-o brăţară, care se elimină după asamblarea la sondă a reţinătorului cu
lansatorul.
197
La partea superioară a corpului există un ştift de forfecare, care se îmbină
cu mufa de comandă la cuplarea cu lansatorul. La partea inferioară a
reţinătorului este înşurubat un curăţitor, care are rolul de a curăţa coloana de
eventuale impurităţi sau aşchii metalice.
Brăţară
Bacuri
Ştift de forfecare
Con superior
Ştift de forfecare
Lansator
Inele extensibile
Garnituri de etanşare
Corp
Ştift de forfecare
Con inferior
Pană
Bacuri
Bucşă elastică
Inele
Garnitură
Ghidaj
198
de etanşare. Se foarfecă şi ştiftul conusului inferior, garnitura se comprimă
definitiv şi bacul inferior este împins în peretele coloanei.
199
O defecţiune a coloanei se bănuieşte dacă manevrarea ţevilor de extracţie
sau a altor scule prin interiorul ei se face greu, cu tendinţe de înţepenire.
Gradul de deformare al unei coloane de exploatare se poate aprecia în
urma unei şablonări atât după modificarea profilului acesteia în secţiune
transversală, cât şi după forma şi lungimea afectată de deformare în direcţia
axei. La o turtire mai mare în secţiune transversală se poate produce chiar
prinderea coloanei de ţevi de extracţie, ceea ce agravează defecţiunea, sau se
produce o spărtură în coloana de exploatare, care complică modul de
remediere.
La o turtire în direcţie longitudinală, pe o lungime mai mare de 1 m până
la 10 m, creşte gradul de dificultate al rezolvării.
Situaţia se complică şi mai mult când coloana turtită este şi deviată.
200
bătaie pentru a nu strica cimentarea. Datorită formei sale teşite, birna elicoidală
poate fi introdusă sub porţiunea turtită,apoi se roteşte încet şi prin tragere în sus
va îndrepta coloana.
Repararea coloanei cu birna nu necesită un echipament deosebit , pe
când repararea cu valţul necesită o masă rotativă, o prăjină pătrată şi prăjini de
foraj rezistente.
Cep
Zonă
pătrată
Corp
masiv
Şanţuri
201
găurit în interior cu o formă ogivală, după cum se vede în figura.5.23, care
serveşte drept ghidaj.
După întregire se face proba de etanşeitate. Dacă această probă nu dă
rezultate bune, se face ci- Fig.5.23. Dop
mentarea unei porţiuni din spaţiul inelar. de ghidaj
Şper
b.
.Pinten
a. c.
c.
Fig.5.24. Freza tip burlan
Când freza şi-a format un prag, avansarea începe să se producă, însă nu
cu mai mult de 30 – 50 cm/zi.
Când freza nu mai avansează, ea este extrasă şi înlocuită. Uzura frezei
reprezintă o indicaţie asupra mersului operaţiei.
Frezarea cu un burlan simplu, fără dinţi dă uneori rezultate mai bune, mai
ales când partea interioară a capului burlanului se încarcă cu material dur, pe o
înălţime de 10 cm micşorându-se astfel posibilitatea de îngrădire.
După frezarea porţiunii turtite din coloană cu freza tip burlan, atunci când
acesta ajunge în partea inferioară a porţiunii turtite a coloanei, urmează
operaţia de rectificare şi lărgire a părţii frezate cu o freză tronconică cât mai
apropiată de diametrul coloanei. După această operaţie se consolidează coloana
cu un manşon.
202
. Frezele masive, cele mai utilizate, pot fi urmărite în figura 5.25. Ele sunt
confecţionate din oţel special, au dinţii cementaţi şi sunt prevăzute cu orificii
axiale sau laterale pentru circulaţie.
Caracteristica frezelor pentru frezat în oţel constă în faptul că au dinţii
mărunţi şi numeroşi. Pentru frezarea coloanelor turtite nu sunt indicate frezele
cu dinţi laterali, pentru că acestea pot intra uşor în partea opusă turtirii şi pot
sparge coloana.
Frezarea a două coloane concentrice turtite dă rareori rezultate pozitive;
de cele mai multe ori frezele se angajează în burlanul turtit sub un unghi prea
mare şi pătrund în teren. În acest caz singura soluţie este resăparea sondei, dacă
este rentabilă şi condiţiile tehnice o permit.
Frezările se execută aproape întotdeauna cu noroi în gaura de sondă,
menţinându-se o circulaţie activă pentru a antrena la suprafaţă pilitura de oţel
rezultată din frezarea coloanei.
203
a. b. c.
b.
Fig. 5.25. Freze masive cu dinţi laterali şi frontali
a. freze conice; b. freze cilindro-tronconice; c. freze cilindrice
204
Turtirea coloanelor de exploatare în dreptul perforaturilor, respectiv
spargerea lor în această zonă sau a coloanelor pierdute se întâmplă frecvent, în
special în stratele cu nisipuri neconsolidate. Spargerea unei coloane în
porţiunea perforată este constatată prin apariţia viiturilor de nisip, a unor
bucăţile de rocă şi ciment în gaura de sondă, care pot opri exploatarea sondei.
Procedeul de reparare al coloanelor perforate este în funcţie de diametrul
coloanei şi de posibilitatea viitoare de exploatare.
Dacă turtirea provocată de o spărtură nu este prea pronunţată şi permite
să se introducă deasupra frezei o prăjină grea, turtirea se rectifică prin frezare
cu freze masive. Se utilizează freze ascuţite cu diametru mic, cu dinţi pe partea
conică (fig.5. 25. a) înşurubate la prăjina grea.
Se corectează coloana turtită până când freza trece dedesuptul zonei
turtite, mărindu-se apoi treptat dimensiunea frezei. După rectificarea coloanei
la un diametru egal sau cu câţiva milimetri mai mic decât diametrul ei iniţial se
introduce un manşon de dimensiune adecvată, perforat în dreptul stratului, fixat
la partea superioară cu un packer cu plumb.
La coloanele unice în general cu diametru mai mare la care spărtura este
pronunţată se poate utiliza şi o freză burlan sau un burlan simplu cu diametrul
cât mai apropiat de al coloanei. După ce coloana a fost pătrunsă de freză, se
rectifică fereastra cu freze masive potrivite şi se sapă în teren cu o sapă dreaptă
până la baza stratului, după care se face tubarea cu o coloană pierdută perforată
în dreptul stratului şi etanşată la partea superioară cu un pacher cu plumb.cum
se poate urmări în figura 5.30 a.
Dacă coloana pierdută are diametrul mic şi prin frezare s-a pătruns în
teren, sau dacă s-a intrat în teren sub un unghi mai mare, tubarea altei coloane
perforate nu mai este posibilă, fiind preferabilă resăparea sondei cu ajutorul
unei pene speciale, printr-o fereastră practicată imediat deasupra stratului.
205
La extragere, lamele îndoite se prind de partea ruptă superioară a
burlanului. În acel moment, acul indicatorului de greutate arată o creştere a
greutăţii şi se notează adâncimea la care s-a produs.
Lamele se îndreaptă printr-o tracţiune
mai mare, apoi se extrage instrumentul.
Dacă distanţa dintre capetele coloane-
lor este mică, îndreptarea coloanei de jos se
poate ace cu o sapă ascuţită prelung şi cu
marginile rotunjite sau cu o birnă lungă şi cu o
conicitate redusă.
După îndreptarea coloanei se introdu
ce manşonul cu dop de ghidaj ogival la
partea inferioară şi se cimentează. În cazul în
care capul de jos al coloanei rupte sau
smulse nu se mai găseşte, sonda nu mai
poate fi reparată. Fig.5.26.
206
În cazul existenţei unei blocări cu nisip, pentru a efectua spălarea
nisipului din jurul ţevilor, se foloseşte un burlan de spălare, care se introduce în
sondă cu o garnitură de prăjini de foraj de 2 7/8 in sau 3 1/2 in, care îmbracă
ţevile de extracţie, putând efectua fie o spălare simplă (circulaţie şi avansare),
fie o spălare combinată cu frezare.
În funcţie de gradul de compactitate al nisipului, burlanul de spălare va fi
echipat la partea de jos cu o freză corespunzătoare (fig. 5.24 a).
Dacă ţevile de extracţie sunt lipite de peretele coloanei de exploatare,
făcând dificilă îmbrăcarea lor de către burlanul de spălare, acesta se echipează
la partea de jos cu un pinten (fig. 5.24 c), care permite aducerea capătului
ţevilor spre centrul coloanei.
Dacă ţevile sunt lipite de peretele coloanei şi nisipul este compact, se
recomandă să se folosească un burlan tăiat la partea de jos sub un unghi ascuţit
(şper) care se poate urmări în figura 5.24 b). După ce se avansează prin spălare
pe toată lungimea burlanului de spălare, acesta se extrage şi se execută o
operaţie de deşurubare a porţiunii de ţevi de extracţie degajate de nisip,
folosind o garnitură de instrumentaţie alcătuită din prăjini stânga şi un
dispozitiv de prindere şi deşurubare.
În cazul prinderii ţevilor de extracţie în coloana de exploatare, în zona
unde s-a deformat, se procedează la frezarea coloanei în porţiunea defectă, fie
în jurul capătului de ţeavă tăiat, utilizând o freză burlan, fie frezând simultan şi
ţevile utilizând o freză cilindrică cu dinţi frontali. La un moment dat, în timpul
frezării, ţevile de extracţie se desprind din punctul de prindere şi cad la talpa
sondei. Operaţia se continuă până la frezarea completă a coloanei.
După rectificarea coloanei frezate cu freze tronconice de diametru mai
mare; se instrumentează pentru extragerea ţevilor de extracţie căzute, apoi se
manşonează coloana în dreptul porţiunii frezate.
Dacă ţevile au fost prinse prin turtirea numai a coloanei întregite sau a
coloanei de exploatare în zona necimentată, iar coloana exterioară cimentată
este bună, pentru remediere se recurge la o simplă instrumentaţie.:
- se taie ţevile de extracţie imediat deasupra nivelului la care sunt prinse,
- se deşurubează coloana şi se extrage o dată cu ţevile de extracţie;
- se întregeşte coloana
207
- Se introduce manşonul până la dopul de ciment cu garnitura de ţevi de
extracţie.
Ţevi de extracţie
Cap de lansare
Manşon
Coloana reparată
Pinten
Dop de ciment
208
Dacă presiunea în coloană sau presiunea de lucru nu este mare, se
utilizează packerul cu plumb (fig. 5.29).
Coloană
de întregire
Ciment
Pacher 20 – 30m
cu plumb
Coloană pierdută
a. b.
Fig.5.28, Întregirea coloanelor pierdute
a. cu packer cu plumb; b. prin cimentare.
209
pierdute. Ghidarea este realizată de
dopul din capătul inferior al pacheru-
Mufa de burlan lui. Când inelul de sprijin ajunge pe
conicitatea capului coloanei pierdute
Corp se foarfecă şuruburile de cupru şi
Inel superior lăsând o parte din greutatea coloanei
introduse (circa 4 – 5 tf ≈ 4∙104 - 5∙104
N) asupra inelului superior se
Inele de distanţare comprimă garniturile. Proba de
Inel de etanşare etanşeitate se face prin presiune în
din cauciuc (plumb) spaţiul inelar.
Inele de distanţare La sondele la care există
presiuni mari sau la care coloana
reparată trebuie bine consolidată, se
Inel de etanşare
face întregirea prin cimentarea
Inel inferior
Şurub de forfecare spaţiului inelar.
Inel de sprijin Coloana de întregire se introduce
cu o piesă specială conică care intră în
Şurub cap înecat capul coloanei pierdute (fig.5.28. b)
Coloana de întregire se ridică cu
Ghidaj de lemn 0,5 – 1 m , se cimentează cu o
cantitate de lapte de ciment calculată
Coloana pierdută astfel încât o parte să ajungă în spaţiul
inelar la înălţimea stabilită, iar în
coloană să rămână 20 – 30 m ciment
peste punctul de întregire.
210
Pacher
cu plumb
Coloană
unică
perforată
Pacher
cu plumb
Coloană
perforată
Strat productiv
reparată
Coloană
defectă
. a. b.
211
Packer
cu plumb
Coloană
pierdută Coloană
pierdută perforată
Strate
perforate
Strat exploatat
cu coloană
defectă
Dop
de ciment
212
Teste şi întrebări
1. Care sunt cauzele inundării cu apă?
2. Care sunt cauzele inundării cu gaze?
3. Cum se realizează izolarea conurilor de gaze şi de apă ?
4. Cimentarea liberă se aplică la sondele
a. cu adâncimi sub 1000 m,
b. la care necesarul de lapte de ciment nu depăşeşte în general 500
litri;
c. când intervalul perforat este mar;
d. la care stratul productiv este foarte permeabil.
5. Cimentarea la nivel se aplică:
a. la sondele la care stratul productiv este foarte permeabil
b. la adâncimi sub 1000 m,
c. la o adâncime peste 1500 m
6. Cimentarea cu oglindă fixă se aplică:
a. la sondele la care nu există dificultăţi în legătură cu realizarea
circulaţiei de fluide.
b. la care necesarul de lapte de ciment nu depăşeşte în general 500 litri.
c. la sondele necesarul de lapte de ciment să nu fie mai mic de 1200-
1500 litri
7. Prin care din operaţiile de cimentare se realizează un dop de ciment
la talpa sondei fără a utiliza agregate de cimentare.
a. cimentarea la nivel;
b. cimentarea liberă;
c. cimentarea cu oglindă fixă.
8. Cum se realizează cimentarea sub presiune fără reţinător? (descrierea
unei variante pe baza schemei).
9. Care sunt cauzele tehnice care conduc la oprirea sondelor din
producţie?
213
6. INSTRUMENTAŢII
214
La adâncimi mici se utilizează modelul cu parafină (fig. 6.1 b) care
imprimă mai adânc forma capului materialului tubular rămas în gaura sondei.
Acesta se introduce cu cablul având deasupra o geală şi o prăjină grea, cu
care se dă o singură bătaie asupra modelului.
Pentru reuşita operaţiei de instrumentaţie va trebui ca înainte de a fi
introdus în sondă dispozitivul de prindere cu care se face instrumentaţia să fie
A B
Parafina
Cui de fier Plumb
c.
Secţiunea A-B
Plumb
a. b.
Fig.6.1. Modele cu plumb şi parafină
supus la suprafaţă la o probă de prindere, folosind pentru aceasta o piesă
asemănătoare ca formă şi dimensiune cu cea după care se instrumentează.
În general garnitura de instrumentare trebuie să fie mai rezistentă decât
garnitura după care se instrumentează, pentru a se putea realiza în punctul de
prindere cu instrumentul respectiv tracţiunea maximă admisibilă asupra
garniturii rămase în gaura de sondă.
Practic se poate atinge circa 75 – 80% din efortul corespunzător limitei
de curgere a materialului.
215
enumera garnituri de etanşare, care asigură circulaţia după instrumentaţie,
siguranţa contra rotirii, dispozitive de ghidare şi corectare a capului rupt.
Sunt prezentate scheme şi câteva detalii constructive şi de manevrare a
tipurilor de corunci cu aplicabilitate frecventă în operaţiile de instrumentaţie.
Corunca normală – tip N (fig. 6.2) pentru prins prăjini de foraj şi ţevi de
extracţie nu este de tip declanşabil, dar se poate totuşi degaja prin rotire.
Racord
Corp de oţel
Arcuri
Bacuri
Garnitură
de cauciuc
Pălărie de
ghidare
216
Pentru degajare, dacă garnitura rămasă în sondă nu se poate extrage, se
va roti corunca în sensul filetării prăjinilor de instrumentaţie. Deoarece dinţii
bacurilor formează un filet în sens invers, bacurile execută o mişcare de
deşurubare pe bucata de material tubular prins până se eliberează de aceasta.
Corunca tip MI Ivănescu
În figura 5.34 este ilustrată o coruncă cu declanşare automată prin simplă
manevră în jos. Ea se compune dintr-un corp cilindric care are la partea
superioară un racord 2, pentru legătura cu garnitura de instrumentaţie.
În interiorul corpului corunca are un declanşator cu şanţuri în zigzag,
unul lung şi unul scurt.
Printr-o uşoară presare a manşonului pentru ghidarea bacurilor pe capul
superior al materialului tubular din sondă şi apoi prin tragere în sus, ştifturile
de ghidare intră într-un şanţ lung. Bacurile alunecă pe partea conică a corpului
şi prind capătul ţevii de extracţie sau al prăjinii de foraj.
Când trebuie dezgăţată corunca este suficientă o apăsare a garniturii de
instrumentaţie pe coruncă şi apoi o ridicare a acesteia, pentru ca ştifturile de
ghidare cu manşonul de ghidare a bacurilor să rămână suspendate într-un şanţ
scurt în declanşator.
Racord
Declanşator
cu garnituri
Manşon
Corp cilindric
Bacuri
217
Fig.6.3. Coruncă Ivănescu (tip MI)
Dimensiunile principale ale coruncilor normale (tip N) şi a coruncilor tip
M.I sunt redate în tabelul 5.1.
218
În corpul cilindric al coruncii
sunt strânse bucşele tronconice prin
înfiletarea corpului cu garnituri de
etanşare la reducţia de legătură .
Bacurile expandabil sunt
ridicate la contactul cu capul rupt al
Reducţie materialului tubular din sondă şi apoi
sunt presate pe acesta de bucşa de
Arc ghidare şi arcul elicoidal.
Corunca este prevăzută cu pene
de siguranţă de ghidare a bacurilor
în sus şi în jos şi contra rotirii, cu
Bucşă de ghidare freză de corectare şi o pălărie de
ghidare.
Corp cilindric Corunca cu bacuri spirale (fig.
5.36) este o coruncă fără declanşare.
Bacuri
Bacul spiral este o bandă metalică
expandabile
elastică răsucită în elice cu suprafaţa
Bucşe tronconice exterioară înclinată. El se montează
Pene de siguranţă în locaşul spiral din corpul coruncii.
Garnitură Angajarea coruncii pe corpul
de etanşare ţevii sau prăjinii se face prin rotire şi
Freză lăsare în jos, când bacul este împins
Pălărie în sus pe suprafaţa elicoidală şi se
de ghidare deschide. Pentru prindere se opreşte
rotirea şi se trage în sus. În acest
moment bacurile sub acţiunea
frecării îşi înfig dinţii în peretele
materia-lului tubular.
Fig.6.4. Coruncă cu bacuri multiple
Arc
Corp
Inel inferior
219
Fig.6.5 .Coruncă cu bacuri spirale
Corunca cu lame şi corunca cu clapă
În cazul ţevilor de extracţie rupte, care au fost atacate de coroziune nu se
poate realiza prinderea cu corunca cu bacuri şi se va utiliza corunca cu lame
sau corunca cu clapă.
Corunca cu lame este construită dintr-un burlan cu perete gros prevăzut
la partea inferioară cu mai multe lame în îndoite spre centrul burlanului.
Corunca se introduce pe ţevile de extracţie până când lamele ajung sub prima
mufă şi apoi se trage de coruncă cu garnitura de instrumentaţie.
.
Mufă
Reducţie din corp
Prăjină cu filet
Corpul coruncii
Corpul coruncii
Resort
Resort Clapă
Clapă
Scaun Prăjină Pălărie
Pălănie
Lingură de lăcărit
a. b.
Corunca cu clapă (fig. 6.6). Are la partea inferioară în locul lamelor una
sau două clape, menţinute în poziţie de prindere de către un arc.
Mecanismul de prindere este format din clapa ce este apăsată în jos de
către un arc şi un scaun montat în faţa clapei, încât la prindere, tăişul clapei şi
partea de sus a scaunului sunt în acelaşi plan cum se observă în figura 6.6.
Prăjina sau ţeava prinsă în coruncă se sprijină cu mufa ei într-o parte pe
tăişul clapei şi în partea opusă pe scaun.
Cu această coruncă se poate realiza şi deşurubarea când materialul
tubular nu este prins în coloană.
În coloana de diametru mic, cu un spaţiu inelar mic între coloană şi ţevile
de extracţie, corunca nu poate fi utilizată, neputându-se prinde materialul
tubular scăpat sau rupt rămas în gaura de sondă. În astfel de cazuri se utilizează
alte instrumente pentru prinderea pe faţa interioară a materialului tubular şi
anume racul când capătul este liber la interior şi nu este deformat sau dornul în
cazul existenţei unor deformaţii ale acestui capăt şi a unor depuneri de nisip,
ciment la interior.
Racii sunt scule de instrumentaţie care servesc pentru prinderea la
interior a materialului tubular rupt, deşurubat, smuls rămas în gaura de sondă,
220
permiţând manevrarea cu sau fără circulaţie, pentru a fi degajat sau extras la
suprafaţă. Racii se pot folosi şi pentru deşurubarea materialului tubular.Aceste
scule se introduc în sondă cu ţevi de extracţie sau prăjini de foraj.
Sistemul de armare, fixare şi eliberare în şi din capul de instrumentat
variază după construcţia racului.
Racul declanşabil (fig. 6.7) este o sculă pentru instrumentat pe interiorul
ţevilor de extracţie rămase în sondă cu posibilităţi de declanşare în cazul când
acestea nu se degajează. El se compune din corpul 2, prevăzut cu trei şanţuri
drepte şi trei praguri conice, pe care lucrează fălcile cu bacuri de prindere 4. La
partea superioară se înşurubase mufa de legătură 1, iar la partea inferioară se
montează un cap de ghidaj 6.
La partea inferioară corpul racului este prevăzut cu arcurile lamelare 5,
care freacă pe interiorul ţevilor.
Înaintea introducerii racului se modelează capul ţevilor rămase în sondă
şi se şablonează interiorul lor pentru a verifica dacă se poate lucra cu racul.
Se introduce racul cu garnitura şi când se ajunge în dreptul ţevilor se lasă
uşor pe interiorul acestora până când mufa superioară a racului se aşează pe
capul lor. Se ridică apoi 25 – 35 cm şi se roteşte o jumătate de tură la dreapta
(sau la stânga).
Mufă
de legătură
Corp Cep
Piiedică
Bacuri
de prindere Corp
Arcuri
lamelare
Ţeavă
de extracţie
Bacuri
Cap
de ghidare
Calotă
sferică
221
Prin frecarea lamelor de interiorul ţevii, colivia cu bacurile rămâne pe
loc, iar rotaţia corpului aduce feţele de prindere ale bacurilor în dreptul
acestora şi le împinge la exterior împănându-le pe ţevi. Dacă ţevile nu se
degajează şi racul este „dreapta”, se desgaţă, lăsând garnitura în jos şi rotind o
jumătate de tură la stânga.
Este important ca la angajarea racului să se lase un spaţiu de 25 – 35 cm
din lungimea lui afară din ţeavă de la sondă, deoarece în caz contrar el nu se
mai poate deforma şi rămâne blocat în sondă.
Racul nedeclanşabil (mort) – fig. 6.9 – se utilizează pentru instrumentat
material tubular, rămas în sondă, când există siguranţa că acesta nu este prins.
Cu acest rac se operează prin simpla coborâre a racului pe interiorul
ţevilor din sondă şi apoi ridicarea garniturii, moment în care bacul alunecă pe
corpul racului şi se împănează în ţeavă. Dacă garnitura cu care s-a introdus este
stânga, după angajare se execută deşurubarea.
Dimensiunile principale ale racului pentru ţevile de extracţie sunt date în
tabela 6.4.
Tabelul 6.4
Dimensiunea Diametrul
nominală a Filetul de legătură exterior al Lungimea racului
racului corpului racului
in in mm Mm
1,9 2 3/8 REG 38,2 1200
2 3/80 dr. sau stg. 45 1405
2 7/8 REG
2 7/8 56 1340
dr. sau stg.
3 1/2 3 1/2 REG 67 1690
4 dr. sau stg. 80 1730
4 1/2 REG
4 1/2 96 2000
dr sau stg.
222
În figura 6.10 a. este reprezentat un dorn normal de prindere în corpul
materialului tubular – prăjină de foraj, prăjină grea sau ţeavă de extracţie.
În figura. 6.10 b. este reprezentat un dorn de prindere în corpul
materialului tubular când în capul rupt există racordul special al prăjinilor de
foraj, mufa sau niplul. În coloanele de diametru mare, pentru a se evita
pătrunderea dornului alături de ţevile de extracţie din sondă se ataşează la
acesta o pălărie cu pinten pentru ghidare (fig. 6.10 c.).
Dornurile se introduc în gaura de sondă cu prăjina dreaptă când este
necesar de a extrage o garnitură rămasă în gaura sondei sau cu prăjini stânga
când urmează să se extragă prăjinile de foraj sau ţevile prin deşurubare.
Instrumentarea cu dornul constă din introducerea acestuia cu prăjinile
corespunzătoare, circularea fluidului deasupra capului rupt, eventual centrarea
acestuia cu pălăria de ghidare. Se opreşte circulaţia şi după introducerea
vârfului dornului de capul rupt se apasă cu aproximativ 20 – 30 KN simultan
cu rotirea lentă a garniturii de foraj. După tăierea filetului se porneşte circulaţia
şi se întinde de garnitura de prăjini până la forţa admisă de aceasta.
După ţevile de extracţie scăpate sau rupte în gaura de sondă se
instrumentează cu dorn dreapta numai în coloanele cu diametru mic, unde nu
se poate instrumenta cu corunca sau cu racul şi unde există certitudinea că
materialul tubular din gaura de sondă poate fi extras uşor. Când se lucrează cu
acest dorn se interpune între acesta şi garnitura de prăjini cu care se
instrumentează un racord de siguranţă.
Dornul are dezavantajul că nu este o sculă declanşabilă .Din cauză că se
lucrează cu apăsare, cu el se deşurubează în general numai câte o bucată sau
două bucăţi din garnitură. Din acest motiv este indicat să se utilizeze dornul
numai pentru extragerea primei bucăţi deformate şi apoi să se încerce
continuarea operaţiilor cu racul declanşabil.
Fig. 6.10.Dornui
223
a. dorn normal; b. dorn de prindere prin racorduri;
c .dorn cu manşon şi pălărie de ghidare.
224
Tutele (fig.6.11) sunt scule de instrumentaţie nedeclanşabile care servesc
pentru prinderea prin tăiere de filet pe exteriorul materialului tubular rămas în
gaura de sondă.
O tută este construit dintr-un corp cilindric, care are la partea superioară
o mufa pentru prinderea la garnitura de instrumentaţie. La interior este
prevăzută cu filet stânga sau dreapta tăiat longitudinal prin patru sau şase
canale. Aceste canale uşurează tăierea filetului şi ajută la degajarea şpanului.
Pentru asigurarea circulaţiei fluidului de foraj, aceste canale sunt umplute cu
plumb, cum se vede în figura 5.41 b, ce reprezintă o secţiune transversală prin
tută.
La partea inferioară tutele pot fi prevăzute cu dinţi pentru frezare ca în
figura 5.41 a sau cu filet cilindric exterior, în care se îmbină un şiu. dinţat (fig.
6.11 c) în scopul strângerii aşchiilor sau cu o pălărie cu pinten pentru ghidare
(fig. 6.11 d).
Filetul tutelor ca şi al dornurilor este triunghiular, în conformitate cu
standardele ISO, iar pentru prăjinile de foraj şi prăjini grele sunt realizate şi
filete de tipul Buttress.
Tutele de diferite lungimi şi conicităţi se utilizează mai ales în cazurile în
care la partea superioară materialul tubular rămas în sondă este deformat, astfel
încât nu se poate prinde cu alt instrument sau este corodat şi nu poate suporta
eforturi mari la locul de prindere.
Pentru instrumentaţie tuta se introduce pe capul materialului tubular din
sondă până în punctul unde secţiunea interioară a corpului ei are un diametru
a.
225
Fig. 6.11. Tută
a. secţiune longitudinală; b. secţiune transversală;
c. freză; d. pinten de ghidare.
egal cu diametrul capătului materialului tubular. Apoi se rotesc prăjinile cu
care s-a introdus tuta în sensul în care sunt tăiate filetele pe corpul tutei. În
acest caz tuta va tăia un filet pe peretele exterior al materialului tubular din
sondă. Continuând rotirea prăjinilor cu filet stânga, prăjinile sau ţevile din
gaura de sondă se vor deşuruba acolo unde înşurubarea a fost mai slabă.
Bucăţile deşurubate (prăjini sau ţevi) rămân suspendate în tută şi sunt extrase
împreună cu aceasta.
După ce s-a extras prin deşurubare cu tuta o parte din garnitura rămasă în
sondă, se utilizează alte scule de instrumentaţie care se pot fixa şi degaja din
materialul prins şi anume corunca sau racul.
226
mufă).Zăvorul este de fapt o cuplă cu bacuri frontale care prin forma
suprafeţelor în contact asigură cuplarea, respectiv blocarea numai în sensul
filetului.
Mufă Corp
zăvor
Garnitură
de etanşare
Arc
Mufă
Corp
Mufă
Garnitură
de etanşare
a. c.
Fig. 6.12. Racorduri de siguranţă
a . cu zăvor şi arc elicoidal; b. cu suprafeţe de blocare; c. filet.
227
de prindere. Această operaţie se poate realiza prin interior sau din exterior cu
cuţite pentru tăiat material tubular.
Cuţitul pentru tăiat prin interior lucrează prin apăsare şi forţa de apăsare
este menţinută constant printr-o geală şi o anumită lungime de prăjină grele, iar
alegerea secţiunii de tăiere se face printr-un detector de mufe.
Elementele caracteristice ale unui cuţit pentru tăiat din interior sunt
dispozitivul de armare şi centrare, dispozitivul de fixare şi dispozitivul de
tăiere.
Dispozitivul de armare şi centrare este acelaşi ca la raci sau la pachere
fiind format din centrori cu lame sau patine şi arcuri elicoidale.
Dispozitivul de fixare este format din bacuri care glisează pe planuri
înclinate asigurând împănarea prin manevrare în sus.
Dispozitivul de tăiere este compus din trei lame tăietoare decalate la
1200, asigurându-se astfel echilibrarea forţelor de apăsare pe peretele de tăiat.
În figura 6.13 este reprezentat în secţiune longitudinală un cuţit pentru
tăiat prin interior.
Racord special
Corp
Piese de ghidare Arc
Bolţuri
Lamele tăietoare Manşon lamelar
Manşon de ghidare
Inel de frecare
Inele Inele
Bacuri
Brăţară
Inel cu urechi
Corp de acţionare
Lamelele centrorului
Şurub
Cap de acţionare
228
manşonul de ghidare , lamele tăietoare articulate cu nişte bolţuri în piese de
glisare şi inelul de frecare. La capătul inferior al corpului este înfiletat capul de
acţionare asigurat cu un şurub. Toate aceste piese se rotesc în timpul operaţiei
de tăiere.
Dispozitivul de fixare este alcătuit dintr-un ansamblu de inele, bacuri,
brăţări şi inelul cu urechi. Sistemul de armare este compus din corpul de
acţionare împreună cu lamelele de arc ale centrorului. Capul de acţionare este
înfiletat la corpul de acţionare printr-un filet cu pasul mare.
Garnitura, compusă în ordine din cuţit, detectorul de mufe, prăjinile grele
şi geală, se introduce cu garnitura de prăjini de foraj sau ţevi de extracţie până
la adâncimea unde se intenţionează tăierea garniturii prinse în sondă.
Lamele detectorului de mufe şi lamele centrorului freacă de pereţii
interiori ai garniturii prinse.
Se ridică uşor cuţitul până ce se observă la indicatorul de greutate o
mărire bruscă a greutăţii. În această poziţie detectorul are lamele blocate în
spaţiul mărit din racordurile speciale sau mufa de legătură, iar geala este
deschisă complet.
Garnitura se roteşte lent cu 5 – 8 rotaţii la dreapta, simultan cu coborârea.
În această situaţie lamele centrorului sunt blocate din cauza frecării; manşonul
de acţionare şi bacurile nu se rotesc. Capul de acţionare , fixat printr-un şurub
se deşurubează din corpul de acţionare , separând partea rotitoare de cea fixă.
Bacurile iau contact cu pereţii garniturii prinse. Garnitura de instrumentaţie în
coborâre împinge suportul bacurilor sub bacuri, presându-le puternic în pereţi.
Rotirea dintre cele două părţi se face pe cele două inele de fricţiune.
După prinderea bacurilor se opreşte coborârea. Corpul interior al cuţitului
avansează numai sub greutatea constantă a prăjinilor grele, deschizând puţin
geala şi împingând în jos lamele tăietoare care glisează pe penele longitudinale
şi pe planurile înclinate ale manşonului de ghidare. Lamele tăietoare sunt
împinse pe pereţi.
Menţinerea secţiunii de tăiere în acelaşi plan, simultan cu avansarea
cuţitului în perete este asigurată de forţele radiale provocate de forţa axială a
prăjinilor grele combinate cu forţa axială constantă a arcului ce acţionează
asupra manşonului lamelar.
Circulaţia fluidului, necesară răcirii şi evacuării şpanului, se realizează
prin spaţiul inelar cuprins între cuţit şi interiorul garniturii prinse în teren.
În tot timpul operaţiei de tăiere, garnitura prinsă în teren se menţine sub
tensiune. Terminarea tăierii se semnalează prin micşorarea bruscă a greutăţii
garniturii prinse.
Extragerea cuţitului din sondă se efectuează prin ridicarea garniturii,
operaţie care conduce la săltarea suportului de sub bacuri şi eliberarea
bacurilor.
Dacă este necesară o nouă tăiere într-o secţiune inferioară, se coboară
garnitura în dreptul acesteia, repetându-se aceleaşi faze de detectare a mufei,
anclanşarea bacurilor şi tăiere.
Cuţitul pentru tăiat din exterior, fig. 6.14 se compune dintr-un racord
de legătură cu burlanul de îmbrăcare a capătului materialului tubular de tăiat,
un corp şi pălăria de ghidare . În interior sunt montate în ordine distanţierul,
ghidajul cu arcurile lamelare nituite pe ghidaj, inele, arcul , ghidajul cu
lamele care oscilează în nişte bolţuri. Ghidajul este fixat cu ştifturi de
forfecare şi blocat înainte de introducerea în sondă cu un şurub de fixare.
229
Cuţitul se introduce în sondă cu garnitura de prăjini de foraj sau ţevi de
extracţie şi burlane de lungime cel puţin egală cu lungimea materialului de
tăiat. Prin rotire şi coborâre lentă, pălăria ghidează cuţitul pe capătul
materialului tubular ce trebuie tăiat.
În general, lungimea materialului de tăiat nu depăşeşte 100 – 200 m.
Racord
Distanţiere
Arcuri lamelare
Nituri
Ghidaj
Corp
Inele
Inele
Arc
Şurub de fixare
Ghidaj
Ştifturi de forfecare
Lamele
Bolţuri
Pâlnie de ghidare
230
În cursul operaţiilor de ghidare, fixare şi tăiere, fluidul de foraj este în
circulaţie, în scopul evacuării şpanului şi a răcirii lamelor tăietoare.
Terminarea tăierii se semnalează prin unele trepidaţii şi prin micşorarea
forţei de întindere a garniturii de prăjini sau ţevi de extracţie. Tronsonul tăiat
rămâne prins în cuţit
Geala
Geala este o sculă de instrumentaţie folosită la diferite operaţii cum ar fi:
tăierea materialului tubular cu cuţite prin interior, filetări cu dornul sau tute sau
la deşurubări cu racul. Ea se intercalează între garnitura de prăjini sau ţevi de
extracţie şi scula de instrumentaţie.
În cazul operaţiei de tăiere a materialului tubular, geala trebuie să asigure
avansarea, rotirea şi circulaţia necesare acestei operaţii. Pentru aceasta ea este
alcătuită din două piese tubulare telescopice prevăzute de-a lungul cursei de
glisare cu canale şi ghidaje sau caneluri etanşe.
În figura 5.45 este reprezentată o geală mecanică liberă utilizată la
operaţii de instrumentaţie şi la lansarea coloanelor pierdute. Partea superioară
este alcătuită dintr-o reducţia 1 prevăzută cu mufa specială (4 1/2 U) pentru
îmbinarea cu prăjinile grele şi este înfiletată la mantaua 2. La partea de jos a
mantalei se înfiletează piuliţa din două jumătăţi 3. Mandrina 4 are la un capăt
cepul special 4 1/2 in, iar la celălalt capăt un piston prevăzut cu garnituri de
etanşare 5 pentru ambele sensuri.
Reducţie
6
2
Piston cu garnitură de etanşare
6
Piuliţă
Mandrină
Fig.6.15. Geală
231
rea piuliţei pe corpul mandrinei cuprins între piston şi umărul capului special.
Pentru funcţionarea liberă la operaţiile de instrumentare cu avansare a
sculei (dorn, tută, rac, cuţit), geala se deschide parţial. Pentru aceasta se
suspendă în cârlig numai greutatea garniturii de instrumentaţie până la geală şi
apoi se coboară lent pe scula de instrumentaţie, urmărind indicatorul de
greutate. În momentul când coborârea continuă însă acul indicatorului a rămas
imobilizat, se frânează troliul. Se continuă coborârea până aproape de
închiderea gealei.
Cu această geală se pot da lovituri de sus în jos realizând o manevră
corespunzătoare a garniturii de prăjini sau ţevi de extracţie din sondă pe o cursă
limitată şi acţionând brusc frâna troliului.
Geala hidraulică utilizată la instrumentări cu garnitura de prăjini de
foraj, la operaţiile de carotaj, probări strate, devieri de gaură de sondă, spălări
dă lovituri numai de jos în sus.
Detectoarele de mufe se asamblează deasupra cuţitului de tăiat prin
interior în scopul localizării zonelor de îmbinare ale materialului tubular de
tăiat evitând astfel zonele îngroşate ale capetelor sau mufele de legătură.
Detectarea constă în frecarea unor lame de arc sau lame opritor, în
contact permanent cu suprafaţa interioară a materialului tubular de tăiat. În
zona de tăiere prin ridicarea garniturii de instrumentaţie, lamele sunt oprite în
spaţiul liber din dreptul primei mufe întâlnite, semnalând aceasta la indicatorul
de greutate.
Lamele de arc
Manşon
Ştifturi de forfecare
Cămaşă exterioară
Corp
232
speciale tip cep. De manşon este fixată o cămaşă exterioară prin ştifturi de
forfecare.
Un capăt al lamelor este liber şi arcuit spre exterior, iar celălalt capăt este
nituit în interiorul manşonului.
Prin tragerea garniturii de lansare a cuţitului, ştifturile se foarfecă, iar
prin ridicarea cămăşii, lamele sunt retrase în interiorul ei, permiţând extragerea
garniturii şi cuţitului.
233
Corunca declanşabilă universală D.U. (fig. 5.48 c) are un grad înalt de
operativitate şi realizează o prindere sigură fie pe corpul, fie pe mufa prăjinii de
pompare. Această coruncă cuprinde bacuri cu dinţi 3, pentru prinderea
prăjinilor de corp şi bacuri de fricţiune 6, pentru prinderea sub mufa prăjinii.
Corunca poate fi introdusă cu ambele bacuri sau numai cu unul singur.
Se construiesc şi corunci cu trei rânduri de bacuri, pentru prinderea mai
multor dimensiuni de prăjini de pompare, spre exemplu 3/4, 7/8, 1 in. Aceste
tipuri de corunci (cu bacuri multiple BM) au bacurile expandabile, tronconice
la exterior, care alunecă pe bucşe tronconice introduse în corpul coruncii.
La interior bacurile sunt
prevăzute cu dinţi elicoidali cu trei
începuturi, ceea ce asigură o degajare
rapidă de pe corpul prăjinii de
pompare.
Degajarea se realizează prin
rotirea la dreapta a garniturii de
instrumentaţie.
Dacă ruperea se produce în zona
pătratului pentru cheie se va
instrumenta cu o coruncă cu un singur
bac, sau cu o coruncă cu clapă
(fig.6.6.a) cu diametrul corespunzător.
Introducerea în sondă a coruncii se
face cu o garnitură de prăjini de
pompare.
În cazul unei sonde cu debit
mare de ţiţei, pentru a micşora timpul
neproductiv pe care îl reprezintă
operaţia de extragere a prăjinilor din
sondă, se recurge uneori la folosirea
unei corunci speciale nedeclanşabile,
Fig.6.18.Coruncă de prindere
cu care se realizează prinderea
pe corpul prăjinii de pompare
capătului
rupt, respectiv întregirea garniturii de
prăjini fără înlocuirea bucăţii rupte de
prăjină.
234
Fig.6.19. Coruncă de prindere Fig.6.20. Coruncă
pe mufa prăjinii de pompare universală de prindere
Angajarea coruncii de întregire pe pe corp şi pe mufă
corpul prăjinii rupte se realizează fel: se
lasă greutatea pe coruncă, capul prăjinii rupte încercând să intre în
coruncă ridică puţin bacurile, care comprimă un arc, până când prăjina
intră în interiorul lor. După intrarea corpului prăjinii în bacuri se întinde
garnitura, arcul se va destinde şi împinge bacurile în locaşul conic din partea
inferioară a coruncii. Aceste bacuri sunt astfel forţate să se strângă pe prăjină şi
să solidarizeze corunca cu restul garniturii rămase în sondă.
După întregire se continuă funcţionarea în mod normal a sondei.
Coruncile de întregire nu sunt indicate la sondele adânci, în care se
apreciază că în urma şocului produs în momentul ruperii se slăbesc legăturile
la mufe, existând pericolul deşurubării lor ulterioare şi nici la sondele care
produc ţiţei parafinos.
235
Cablul trebuie bine prins de macara, astfel încât să nu se rupă din punctul
de legătură cu acesta. De asemenea, în timpul tracţiunii cablul nu trebuie să fie
curbat, deoarece s-ar produce tensiuni inegale în viţele cablului. În acest scop
se utilizează şarniere speciale pentru cablu.
Şarnierele (fig. 5.49) sunt constituite din două plăci de oţel, cu grosime
de 30 – 35 mm fiecare, care se strâng cu 6 – 10 şuruburi după caz. În lungul
acestor plăci se execută spre interior un şanţ longitudinal, cu secţiunea
semicirculare, cu un diametru (d) mai mic cu circa 1 mm decât diametrul
cablului de prindere.
236
de 40 – 50 mm, în care se plimbă un
şurub care este prins de pistonul cutiei Cep
şi îi permite să se deplaseze în
lungimea canalului 2
La partea inferioară se află un
canal în formă de cerc cu două
şuruburi cu cap ascuns, pentru Mufă specială
menţinerea cuţitelor la poziţia de
deschidere, ca să nu taie cablul în Corp
timpul introducerii. Pistonul cutiei
cuţitelor este prins de nicovala
Ciocan tubular
tubulară, în poziţia de deschidere, cu
un şurub de cupru 8. Capacul 13
protejează cuţitele şi este prins de
cutia cuţitelor cu două şuruburi.
Pentru a realiza tăierea cablului
se trece capătul cablului de la tobă
prin gaura mufei cuţitului, după care
acesta se introduce în sondă cu prăjini
de pompare sau cu ţevi de extracţie
alunecând pe cablu până deasupra Canal longitudinal
dispozitivului rămas în sondă.
Piston
Cu ajutorul unei geale, montate Şurub
deasupra cuţitului se dau câteva
Nicovală tubulară
lovituri care se transmit ciocanului
tubular şi nicovalei tubulare. Prin Canal circular
Cutia cuţitelor
forfecarea şurubului de cupru, forţa se Şurub cu cap ascuns
va transmite mai departe asupra
Capac
cuţitelor. Aceste cuţite sunt împinse Fig.6 22.
spre interior şi taie cablul.
Cuţitul pentru tăiat cablul prin Acest cuţit se compune dintr-un
tracţiune corp cilindric, prevăzut cu orificiu
exteriore 2La partea inferioară este
practicată o fereastră în care se
montează cuţitul 3 ce se poate roti în
bolţul 4. Cuţitul este menţinut închis
de un bolţ 5 şi un resort 6. Bolţul şi
resortul sunt închise în locaşul lor de
capacul 7. La partea superioară a
corpului cuţitului se înşurubează
reducţia 8, terminată cu un cep de
prăjină de pompare de 3/4 in şi care
are o gaură laterală 9 prin care trece
cablu. Cu acest cuţit introdus de
asemenea cu prăjini de pompare sau
cu ţevi de extracţie se lucrează prin
tracţiune.
După tăiere cablul se extrage din
sondă, urmând să se instrumenteze
după dispozitivul rămas în sondă
237
(garnitura de deparafinare, sau
pistonare, lingură de curăţit etc.),
utilizând de obicei o coruncă pentru
prinderea pe racordul de la partea
superioară a garniturii respecti
Reducţie
Canal
pentru cablu
Corp
Capac
Resort
Bolţ Fereastră
Bolţ Cuţit
238
Fig.6.25.Cârlig pentru cablu Fig, 6.26. Ghimpare
a. cu două braţe; b. cu ghimpi şi taler.
239
În cursul operaţiilor de intervenţii sau de reparaţii la sonde sunt frecvente
cazurile când se rup sau se deşurubează şi rămân în gaura sondei diferite
instrumente sau scule.
În cursul operaţiilor de intervenţii sau de reparaţii la sonde sunt frecvente
cazurile când se rup sau se deşurubează şi rămân în gaura sondei diferite
instrumente sau scule.
Astfel pot rămâne în sondă linguri de lăcărit sau de curăţat, sape, freze,
bacuri de corunci, role, aparate de măsurat presiune sau temperatura de fund.
De asemenea, sunt cazuri când de la suprafaţă cad în gaura sondei diferite
obiecte mici cum ar fi: chei, ciocane, dălţi, bacuri de cleşti, pene pentru
broaşte, care vor împiedica desfăşurarea normală a operaţiilor la sondă.
În cazul în care se cunoaşte obiectul rămas în gaura sondei se va
introduce instrumentul adecvat pentru prins. Când nu se ştie ce obiect a căzut
în sondă, trebuie să se facă o modelare cu modelul cu plumb sau parafină
pentru a determina obiectul şi poziţia lui.
Pentru a extrage sape sau freze rămase în gaura de sondă se va folosi tuta
sau dornul.
Cep cu filet
Burlan
Braţe
Fig.6.27. Păianjeni
Dacă frezele sau sapele sunt mici şi sunt culcate în coloană se va folosi
un instrument de construcţie simplă numit păianjen prezentat în figura 6.27
este constituit dintr-un burlan, care are la partea inferioară pe o distanţă de 30 –
60 cm tăiate în corpul său o serie de ferestre în formă de triunghi ascuţit care
formează braţele păianjenului.
Se introduce burlanul păianjen până deasupra piesei din sondă şi se
îmbracă această piesă prin rotaţie. Când braţele ajung la oglinda de ciment sau
pe un pod tare, se lasă o greutate de 10 – 20 KN continuându-se rotaţia. Braţele
se îndoaie şi se apropie către centru, închizând piesa respectivă în burlan.
Dacă talpa nu este suficient de tare, instrumentaţia cu păianjenul nu dă
rezultatele aşteptate. În acest caz se poate utiliza un burlan conic (fig. 6.28), un
240
burlan spintecat (fig. 6.29), un burlan cu ghimpi (fig. 6.30), sau un burlan cu
şanţuri de fricţiune (fig. 6.31).
241
Freza magnetică se introduce în sondă cu o garnitură de ţevi de extracţie
sau prăjini de foraj şi se operează de obicei cu circulaţie inversă.
Reducţie
Garnituri
Corp
Ţeavă
Magnet permanent
de circulaţie
Bucşă
Placă de protecţie
Ghidaj
Reţinător cu clicheţi
Freză
Fig.6.32..Freze magnetice
242
Alegerea uneia din variante este în funcţie şi de diametrul coloanei
avariate. O resăpare se face mai uşor şi cu mai multe şanse de reuşită, într-o
coloană cu diametru mai mare de 7 in şi este foarte problematică şi uneori chiar
imposibilă în coloane de 5 3/4 in.
Operaţia de resăpare se începe deasupra punctului unde s-a produs
turtirea, ruperea, smulgerea sau înfundarea coloanei, executându-se cu ajutorul
penelor de deviere fixate în coloană fie prin cimentare fie cu bacuri de oţel.
O pană de deviere cu fixare prin cimentare (fig. 5.66) este construită din
burlane de foraj foarte groase sau dintr-un bloc masiv de oţel, care are o pantă
cu un unghi între 2030` şi 3030`, cu o secţiune de semilună la partea superioară
ajungând la o secţiune de semilună la partea superioară ajungând la o secţiune
circulară la partea inferioară unde se termină suprafaţa înclinată.
243
BIBLIOGRAFIE
1. Cristescu, M.: Stimularea productivităţii sondelor, Aplicaţii, Editura
Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti, 2007.
244
14. Piot, B.M., Perthuis, H.G.:Resevoir Stimulaţion Chapter 14 – Matrix
Acidizing of Sandstones, Dowell – Schlumberger, 1993
18. Popescu, C., Coloja, M., P.: Extracţia ţiţeiului şi a gazelor asociate,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
245