Tema: ALCĂTUIREA PETROGRAFICĂ A SCOARȚEI TERESTRE

ROCESE ȘI ROCI MAGMATICE.

Plan:
1. Noțiuni de petrografie și criterii de clasificare a rocilor
2. Magma - noțiunile și formare.
3. Magmatismul și tipuri de roci magmatice
4. Vulcanismul și tipuri de roci vulcanice

1. Petrografíe - ramură a geologiei care se ocupă cu studiul rocilor din punctul de

vedere al compoziției lor mineralogice și chimice, al formării lor, al transformărilor
pe care le suferă, al răspândirii lor în scoarța Pământului.
Rócă - mineral sau asociație de minerale de compoziție aproape uniformă, care
constituie scoarța Pământului (Agregat mineral natural, de compoziție aproape uniformă).
Cele mai utilizate sunt două principii de clasificare:
a) în funcţie de locul de formare raportat la suprafaţa topografică
b) în funcție ce procesele genetice care determină formarea acestora.
În funcţie de localizarea proceselor care controlează formarea rocilor,
se deosebesc roci endogene şi roci exogene.
Rocile endogene se formează prin procese magmatice şi metamorfice ce au loc
în interiorul litosferei sau în legătură cu acestea. Un loc aparte în aceast
mod de clasificare îl constituie rocile vulcanice care, deși sunt formate sub
controlul predominant al proceselor endogene, se consolidează la suprafaţa
terestră și sunt clasificate ca roci magmatice de suprafaţă (= vulcanice, efuzive,
extruzive);
Rocile exogene se formează în bazinele de sedimentare de la suprafaţa terestră
prin procese exogene de natură fizică, chimică sau biotică. Procesele şi
fenomenele exogene determină dezagregarea şi alterarea rocilor care
alcătuiesc formele pozitive ale reliefului terestru, transportul fragmentelor
rezultate din dezagregarea rocilor preexistente şi sedimentarea (acumularea) lor
în zonele depresionare, denumite bazine de sedimentare.
Din punct de vedere genetic, în funcţie de tipurile principale de
procese care duc la formarea agregatelor minerale, se deosebesc:
Roci magmatice (eruptive /vulcanice). Sunt categoria de roci care s-au
format prin mișcarea, consolidarea și solidificarea magmelor sau substanțelor
vulcanice bogate în minerale, și se mai împart în:
• roci intrusive, formate prin consolidarea maselor topite de silicați în interiorul
scoarței (granit, granodiorit, etc.);
• roci efuzive, formate prin consolidarea maselor topite de silicați pe suprafața scoarței
(dacit, riolit etc);

1
 Roci sedimentare
Rocile sedimentare sunt rocile care s-au format prin erodarea sau roaderea
substanțelor minerale și depozitarea acestora în lacuri sau mări prin intermediul
vântului, apelor, vietăților sau prin evaporare și pot fi:
• roci clastice (detritice), formate prin depunerea materialelor rezultate în procesul de
dezagregare și de alterare a rocilor de pe suprafața scoarței și transportate de către vânt,
ape și ghețari:
– neconsolidate (nisip, pietriș, grohotiș etc);
– consolidate (gresie, conglomerate, brecii);
• roci de precipitare, formate prin precipitare chimică în ape marine, lacustre sau de
izvoare, (calcar, dolomit, sare, etc.);
• roci biogene (organogene), formate prin intermediul organismelor, (cărbune, calcar
recifal, etc.);
Roci metamorfice
Rocile metamorfice sunt rocile formate prin schimbarea proprietăților
chimice și fizice ale rocilor sedimentare și eruptive de-a lungul timpului și pot fi:
• roci de contact (epimetamorfice), formate prin transformarea rocilor existente în
condiții de temperatură ridicată ( șisturi etc);
• roci cataclastice (mezometamorfice), formate prin transformarea rocilor existente în
condițiile unor dislocații intense ale scoarței terestre (gnaise, amfibolite, cuarțite, etc)
2. În scoarţa Pământului la adâncimi mari, datorită temperaturii şi presiunilor foarte
ridicate, materia constitutivă se află în stare topită. Materia topită care nu a ajuns la
suprafaţă se numeşte magmă. Ea provine din astenosferă, din partea superioară a
mantalei, dar uneori apar pungi (cuptoare) de magmă în interiorul scoarţei, la
adâncimi de 30-50 km.
Magma este formată dintr-un amestec de silicaţi şi oxizi, saturaţi cu vapori de apă şi
diferite gaze, aflată la o temperatură de 10001300C.
În prezent se admite că magmele localizate în litosferă se formează prin
topirea parțială sau totală a unor mase de roci preexistente. Procesul de topire se
numește anatexie (Fenomen de transformare a rocilor din zonele adânci ale scoarței
Pământului în mase compacte de gresie și granit. ). Acest proces se poate produce ca
urmare a schimbării temperaturii și presiunii cu adîncimea și a raporturilor dintre
aceste mărimi fizice. Modificarea temperaturii poate fi determinată de:
- dezintegrarea substanțelor radioactive, procesul fiind capabil să conducă la
topirea rocilor preexistente din scoarță. Datorită faptului că elementele
radioactive se concentrează cu precădere în scoarța de tip continental (crustele
sialice, pe această cale pot lua naștere magmele acide din care se formează
rocile granitoide (granite și granodiorite);
-de transformarea energiei tectonice (de frecare) în energie termică, pe planele
de subducție, faliile crustale etc.;
2
 -subducția litosferei la adâncimi cu temperaturi ridicate produce topirea
acesteia împreună cu o parte a sedimentelor acumulate peste crusta oceanică,
determinând formarea magmelor intermediare, de tip andezitic. Un astfel de
proces se produce la adâncimi cuprinse între 130 și 400 km;
-ascensiunea materialului din manta datorată curenților de convecție, care aduc
spre suprafață volume de roci cu temperaturi ridicate. Acestea se transformă în
topitură silicatică (magmă) datorită scăderii presiunii pe canalele de
ascensiune spre suprafață. În urma unui astfel de proces se produc magme
bazice din care iau naștere rocile scoarței oceanice.
Magma ajunsă la suprafaţă este răcită puternic de gaze şi vapori de apă şi poartă
numele de lavă.
3. Magmatismul și rocile magmatice. Ca urmare a mişcărilor tectonice ale
scoarţei magmele ajunge în părţile superioare, pierd încet sau rapid căldura şi se
consolidează dând naştere la roci magmatice. Odată cu consolidarea are loc şi o
diferenţiere a magmei, separându-se în prima fază magmele bogate în oxizi de Fe,
Mg, Ca şi sărace în SiO2, apoi magmele intermediare şi la sfârşit abia cele acide,
bogate în oxizi de Si, Al, K, Na.
Magma se poate deplasa spre suprafaţă, răcindu-se în interiorul scoarţei,
fenomenul fiind numit magmatism. Astfel prin magmatism se înțelege
ansamblul proceselor de generare, amplasare și solidificare a magmelor în
interiorul scoarței terestre, în urma cărora se formează rocile magmatice.
Formele consolidate în scoarţă sunt denumite: batolite (corpuri elipsoidale de
dimensiuni foarte mari), lacolite (elipse mici, sprijinite pe un picior ce indică locul
de unde a venit magma), filoane (cu aspectul unor bare foarte alungite).
În funcţie de locul unde a avut loc procesul de cristalizare a magmei se disting:
- roci intruzive sau plutonice (abisale), atunci când magma s-a consolidat în
interiorul Pământului (granit, granodiorit, diorit, sienit, gabro, porfir etc.);
roci efuzive sau vulcanice, provenite prin cristalizarea magmei ajunsă la
suprafaţă (dacit, andezit, bazalt etc).
Rocile intruzive se pot divide în roci abisale, s-au format la adâncimi mari (de exemplu
batolitele) şi rocile hipoabisale formate la adâncimi mai mici în vecinătatea batolitelor prin
pătrunderea şi cristalizarea magmei în fisurile şi crăpăturile rocilor preexistente sau la limita de
separaţie a stratificaţiei. Astfel, au apărut, filoanele, mase intruzive tubulare, formate prin
umplerea şi consolidarea magmei în crăpăturile apărute în rocile sedimentare sau eruptive
preexistente şi lacolitele prin intruziunea magmei între stratele rocilor sedimentare pe care,
datorită presiunii exercitate de magmă, le curbează.

Clasificarea rocilor magmatice

3
Principala caracteristică a compoziţiei chimice a rocilor magmatice este conţinutul în SiO2 în
stare liberă sau în compuşi (cuarţ şi diferiţi silicaţi). După conţinutul de bioxid de siliciu,
exprimat în procente din greutate, rocile magmatice, atât cele intruzive cât şi cele efuzive se
împart în:
- roci acide la care procentul de SiO2 este mai mare de 65%;
- roci intermediare sau neutre, la care procentul de SiO2 este cuprins între 50 şi 65%;
- roci bazice, având conţinutul de SiO2 mai mic de 50%.
Cele mai răspândite tipuri de roci magmatice intruzive sunt: granitul (rocă acidă), sienitul
(rocă neutră), gabroul (rocă bazică).
Rocile magmatice efuzive cele mai întâlnite sunt dacitul (rocă acidă), andezitul (rocă neutră),
bazaltul (rocă bazică).
Rocile magmatice pot fi recunoscute după aspectul cristalin, culorile pestriţe şi structurile
caracteristice.
Compoziția %?
4.Vulcanismul și tipuri de roci vulcanice

Structura vulcanului. Magma ajunsă la suprafaţă, prin pierderea unor componente

(gaze, vapori de apă) se transformă în lavă. Totalitatea proceselor legate de apariţia lavei la
suprafaţa scoarţei terestre poartă numele de fenomene vulcanice.
Lava ajunsă la suprafaţă se revarsă dând forme de relief conice numit vulcan. Părţile lui
constituente sunt: coşul, conul şi craterul vulcanic.
Coşul reprezintă canalul prin care are loc ascensiunea topiturii. De obicei este umplut cu
produse din erupții vulcanice numite roci piroclastice care sunt amestecate uneori cu lavă sau,
uneori, pot fi umplute numai cu lavă. În anumite situaţii, după eroziune, aceste coşuri pot rămâne în relief luând aspectul unor
ziduri (dyke-uri) sau corpuri circulare (neck-uri).
Conul vulcanic este partea exterioară a unui aparat vulcanic, are forma unui con care
rezultă în urma unei erupţii sau a unor acţiuni vulcanice repetate. Înălţimea lor variază foarte
mult, de la m la zeci de m, şi pot avea chiar sute, respectiv mii de m (Vezuviu 1400 m, etc.).
După alcătuire, conurile se împart în:
Conuri de lavă care sunt joase şi alcătuite din pânze succesive de lavă; larg răspândite în
insulele oceanice Hawaii, Tahiti, Samoa, Galapagos etc.;
Conuri din piroclastite alcătuite din sfărâmături piroclastice: bombe, lapili, blocuri sau numai
din cenuşă vulcanică (N. Zeelandă); au pantele abrupte, sunt de dimensiuni mai mici şi frecvent
apar în grupuri.
Conuri mixte (stratovulcani) alcătuite dintr-o alternanţă de piroclastite şi lave; au dimensiuni
mari şi sunt răspândiţi în principal în jurul Pacificului; Muntele Fuji (Japonia).
Craterul este adâncitura sub formă de pâlnie ce se dezvoltă la partea superioară a
vulcanului. Pe fundul craterului se găsesc una sau mai multe orificii pe care apare la suprafaţă
lava şi produsele gazoase. Ele sunt acoperite adeseori de apă formându-se lacuri (Sf. Ana).
Caldera este depresiunea de la partea superioară a vulcanului, cu un diametru mai mare de 1 km,
caracterizată de pereţi abrupţi formaţi în urma unei expozii vulcanice. Dintre cele mai faimoase caldere
vulcanice să amintim pe cele din Statele Unite: Long Valley, California; Crater Lake, Oregon; Krakatau, Indonesia, 1883; Santorini, Grecia).

Activitatea vulcanică. Se manifestă prin erupții însoțite de explozii, de emanaţii de gaze,

cutremure, revărsări de lavă. Erupţia propriu-zisă constă în revărsări incandescente (fierbinte și
luminoase) de lavă. De obicei, în cadrul activităţii vulcanice se pot deosebi următoarele trei faze
ce se desfăşoară în ordine succesivă:

4
 - Faza preeruptivă caracterizată prin fenomene care indică apropierea magmei de suprafaţa
scoarţei terestre: zgomote subterane şi cutremure, perturbaţii în regimul apelor subterane,
emanaţii de gaze etc;
- Faza eruptivă se caracterizează prin apariţia fumului vulcanic (amestec de vapori
fierbinţi de apă cu diferite gaze), apariţia şi revărsarea lavei, azvârlirea de produse solide:
bucăţi de lavă consolidată şi activitate fumaroliană;
- Faza posteruptivă mai îndelungată ce este marcată prin emanaţii de gaze şi prin izvoare
termominerale.

Clasificarea vulcanilor
1. După timpul în care au erupt:
- Vulcani stinşi care n-au mai erupt din timpuri geologice.
- Vulcani activi care erup şi în prezent sau a căror activitate se reia după perioade de linişte,
uneori de secole.
2. După felul de apariţie la suprafaţă a produselor vulcanice:

Erupţii centrale când emisia produselor vulcanice se produce pe un coş principal la care, eventual, se adaugă şi altele câteva secundare. Este
cazul cel mai răspândit: Vezuviu, Etna etc.;
Erupţii liniare la care au loc reveniri de lave de-a lungul unor crăpături din scoarţa terestră;
Erupţii areale la care există o reţea foarte variată de crăpături care afectează o suprafaţă vastă şi pe care au loc curgeri de lave bazice care se
răspândesc pe mari întinderi.
3. După modul de manifestare a erupţiilor:
a. Erupţii liniştite se caracterizează prin curgeri de lave foarte fluide, sărace în gaze şi produse
solide (cenuşă şi lapili) de tip bazic
- Vulcanii de tip islandic ce se caracterizează prin revărsarea lavei de-a lungul unei crăpături de
cîțiva zeci de km, numită linia Laki. Erupţia din 1783 pe linia Laki s-a produs de-a lungul a 32 km de fractură. Lava a curs de o
parte a fracturii 64 km iar pe cealaltă aproape 48 km, acoperind 588 km 2. Este cea mai mare curgere de lavă din istoria lumii. 20% din populaţia
Islandei (mai mult de 9000 persoane) şi-au pierdut atunci viaţa.
- Vulcanii de tip hawaian la care erupţia este centrală şi lipsită de cenuşă. Lava este fluidă, lipsită
de gaze iar uneori, formând uneori adevărate lacuri incandescente. Câteodată, topitura
incandescentă se revarsă peste pereţii craterului curgând pe pereţii conului ca o adevărată
cascadă. Ex.: Mauna Loa şi Kilauea.
b. Erupţii explozive au loc în cazul vulcanilor ce se caracterizează prin lave vâscoase şi o mare
cantitate de gaze care determină activitatea lor agresivă.
- Tipul strombolian are încă o lavă bazaltică fluidă dar conţine multe gaze ce face ca erupţia să
fie însoţită de explozii. Vulcanul Stromboli este un vulcan activ de pe o insulă de origine vulcanică ce aparţine Italiei,
situată în nordul-vestul Siciliei Având o formă circulara, conul vulcanului atinge înălţimea de 3000  de metri, deşi suprafaţa
insulei este de numai 12,6 m². Vulcanul este faimos prin spectacolul impresionant de lumini ce sunt rezultatul erupţiilor
explozive. Vulcanul Stromboli erupe, aproape continuu, de peste două milenii, ceea ce a făcut să fie supranumit, încă de pe
vremea romanilor “Farul Mediteranei”.Vulcanul Paricutin din Mexic a erupt continu din 1943 până în 1952, producând un con
imens format din piroclastite.
- Tipul vulcanian sau vezuvian reuneşte vulcanii cu lavă vâscoasă, bogată în SiO2 şi gaze. Din
această cauză, lava se consolidează pe coşul aparatului vulcanic blocând ca un dop expulzarea
gazelor. Presiunea acestora din urmă determină explozii violente asociate cu o mare cantitate de
material solid (cenuşă, lapili, bombe). Tipic acestei erupţii este Vulcano din Insulele Lipari (vestul Italiei). În această
categorie s-ar încadra Etna (Sicilia) dar la acesta, alături de produsele solide, un rol important joacă şi curgerile de lavă. Vezuviul,
prin câteva din erupţiile sale, se încadrează, de asemenea, la acest tip. Altele dimpotrivă, prin calmul lor se apropie de tipul
anterior.
- Tipul pelean la fel lava este vâscoasă şi determină înfundarea coşului împiedicând astfel
evacuarea gazelor. În acest caz, lava se solidifică dând naştere la niște dopuri Izbucnirile de
gaze la circa 7000C, cu viteza unui ciclon, descind pe pantele aparatului vulcanic, determinând
dezastre ca cel din 1902 al Mt. Pelee ins. Martinica,marea Caraibilor.
- Tipul plinian (Bandai – Shan) cuprinde vulcani cu lave foarte vâscoase, bogate în gaze. Lava
se solidifică la diferite nivele ale coşului vulcanic împiedicând expulzarea gazelor, deci
favorizând exploziile puternice. Presiunea gazelor determină aruncarea în aer a unor mari
cantităţi de lavă solidificată şi fragmente din corpul aparatului vulcanic. Vulcanul Bandai- Shan
5
(Japonia), aflat în repaus de mai bine de 10 secole, a erupt în 1888. Atunci, unul dintre conurile laterale a fost complet aruncat în
aer producând dezastre în zona de erupţie. Şi erupţia din insula Krakatau (1883) se încadrează în acest tip. În august 1883 au fost
aruncaţi în aer 18 km3 material piroclastic (2/3 din insulă) şi a produs valuri uriaşe de 35 m înălţime.
Bулкана Кракатау 1883 года — извержение вулкана, начавшееся в мае 1883 года и завершившееся серией мощных
взрывов 26 и 27 августа 1883 года, в результате которых большая часть острова Кракатау была уничтожена. Сейсмическая
активность на Кракатау продолжалась до февраля 1884 года.
Это извержение вулкана считается одним из самых смертоносных и разрушительных в истории: по меньшей мере 36 417
человек погибли в результате самого извержения и вызванного им цунами, были полностью уничтожены 165 городов и
поселений, а ещё 132 получили серьёзные разрушения. Последствия извержения в той или иной степени ощущались во
всех областях земного шара.

- Tipul maar cuprinde vulcanii cu cele mai simple forme de manifestare vulcanică. Aparatul
vulcanic este format dintr-un canal şi un crater care nu se ridică deasupra reliefului înconjurător
(lipseşte conul). În regiunea Germaniei aceştia sunt umpluţi cu apă formând lacuri. Se mai întâlnesc în Franţa, Rusia, Africa
de Sud, Siberia. De aceste două din urmă se leagă dezvoltarea unor roci numite kimberlite, roci în care se găsesc zăcămintele de
diamante.
Există şi o intensă activitate vulcanică în domeniul marin. Lava, în funcţie de adâncimea
apei şi de compoziţia chimică a topiturii, poate să iasă la suprafaţă formând insule. Insulele: Santorini
(Grecia), Hawai, Krakatau sunt rezultatul activităţii vulcanice. De multe ori astfel de insule au avut o viaţă efemeră: insula Iulia a
apărut în iulie 1831 şi a dispărut în decembrie 1831. a avut 25 m înălţime.

Produsele activităţii vulcanice

În funcţie de starea lor fizică, materialele aruncate de vulcani se pot clasifica în: gazoase,
lichide, solide.
Emanaţiile gazoase reprezintă 1-5% din greutatea magmei. Sunt expulzate în diferite momente
ale activităţii vulcanice, degajările gazoase explozive predomină în perioada de paroxism însă
apar şi după (în decursul activităţii postvulcanice). Ele sunt formate din vapori de apă 60 – 90%
şi gaze supraîncălzite de diferite naturi (CO 2, H2S, Cl2, NH4, HC4, H2, O2). Natura chimică a
gazelor depinde de chimismul lavei şi de aceea natura lor variază de la un vulcan la altul sau
chiar de la o erupţie la alta.
Aceste emanaţii au fost numite diferit în funcţie de temperatura şi natura lor chimică.

-Fumarole uscate emanate la peste 10000C şi care conţin: azot, dioxid de carbon, hidrogen,
metan, vapori de cloruri: NaCl, KCl, oxid de cupru etc.
-Fumarole acide se formează în intervalul 10000C - 2700C. Cea mai mare parte a gazelor au în
compoziţia lor H2S, SO2, vapori de apă, CO2.
-Fumarole alcaline care au temperatura de 2700C - 2000C. Caracteristica lor chimică este dată
de clorura de amoniu alături de care mai apare hidroxidul şi carbonatul de amoniu.
De cele mai multe ori degajările gazoase (fumarolele) antrenează şi material
solid foarte fin, cenuşă vulcanică, adeseori în cantităţi impresionante. În acest caz, rezultă nişte
nori arzători (Nuée Ardente) mistuitori care coboară pantele vulcanului cu viteze de peste 200
km pe oră.
- La unii vulcani produsele gazoase capătă aspectul unor coloane verticale de zeci sau sute
de m înălţime.
- La erupţia vulcanului Mt. Pelee (insula Martinica) emanaţiile vulcanice au căpătat
aspectul unor nori arzători incandescenţi, cu viteza de 90 – 100 km/h. Au antrenat cu ei o
mare cantitate de cenuşă încinsă la 100 - 250 0C. Aceste gaze cu viteza unui ciclon au
distrus oraşul St Pierre omorând toţi locuitorii acestuia.
Produsele lichide sunt elementul cel mai important al unei erupţii şi sunt reprezentate prin
curgerile de lavă. Acestea în momentul emiterii la suprafaţă au temperaturi de 1000 - 15000C.
- Compoziţia chimică a lavelor (conţinutul de SiO 2), temperatura şi conţinutul în gaze
determină proprietăţile lor fizice (vâscozitate sau fluiditate).
- După conţinutul de SiO2 se deosebesc lave acide şi lave bazice.
6
Se presupune că lavele acide sunt mai vâscoase decât cele bazice. De aceea se întâmplă deseori
ca lavele acide să înfunde hornul aparatului vulcanic, solidificându-se ca adevărate dopuri la
gura de ieşire. Datorită vâscozităţii ridicate, lavele acide dau numai curgeri scurte. Cantitatea în
general ridicată în gaze a acestor lave face ca erupţiile să aibă un caracter exploziv.
Lavele bazice sunt de obicei fluide şi dau curgeri întinse. Se pot forma astfel „câmpuri de lave
bazice” cum se întâmplă astăzi în Hawai. Mărturie stau trappe-urile de bazalte din America de
Nord (280.000 km2, nor vulcani. Aceştia se produc datorită expulzării apei din crater şi a
amestecului ei cu cenuşa de pe pantele conului. Apa mai poate să provină din precipitaţii sau din
gheţarii de pe crestele vulcanilor.
Produsele solide însoţesc erupţiile vulcanilor explozivi, deci ai celor cu lave vâscoase. Ele sunt
fragmente solidificate de magmă sau bucăţi din roca coşului sau conului vulcanic. Acest material
de diferite dimensiuni constituie produsele piroclastice ale activităţii vulcanice. În funcţie de
dimensiuni ele se împart în: blocuri vulcanice, bombe, lapili, nisipuri şi cenuşă vulcanică.
Blocurile vulcanice sunt bucăţi de lavă consolidată sau sfărâmături din coşul şi conul vulcanic
de dimensiuni mati, în general depăşind 1 m3 (peste 10 – 15 m grosime);
Bombele vulcanice sunt bucăţi de lavă de peste 10 cm grosime ce se întăresc în atmosferă. Ele
capătă un aspect fusiform;
Lapilii sunt bucăţi de lavă sau alte roci smulse din coşul ori conul vulcanic (10 – 0,2 cm
diametru) care sunt proiectate în atmosferă în timpul erupţiei.
Nisipurile şi cenuşile vulcanice sunt granule vulcanice de ordinul a 0,2 – 2 mm şi respectiv mai
mici care se pulverizează în spaţiu. Erupţia din 1883 a lui Krakatao a depus 16 km de cenuşă pe
1/3 din insulă iar praful cel mai fin a rămas în suspensie în aer înconjurând Pământul timp de 2
ani.
Roci vulcanice. Materialul solid rezultat din activitatea vulcanică intră în alcătuirea unor roci
numite piroclastite. Blocurile vulcanice, bombele, lapilii şi cenuşa vulcanică intră în categoria
piroclastitelor mobile. Aceste prin consolidare duc la formarea unor acumulări numite tephra de
bombe, blocuri şi lapili iar cenuşa vulcanică prin consolidare duce la formarea tufurilor
vulcanice.
Zone vulcanice. Cea mai mare parte a activităţii vulcanice (80%) îşi are originile în zonele de
expansiune (zonele de rift) ale fundului oceanic (Islanda, Azore, Valea riftului est african).
Zonele de subducţie ale plăcilor generează 10% din totalul activităţii vulcanice iar celălalt
procent de 10% îşi are originile în aşa-numitele puncte fierbinţi din interiorul continentelor
(ex.vulcanii din Hawaii) Punctul fierbinte (din engl. hot spot) îl reprezintă regiunea vulcanică
remarcată printr-un flux termic ridicat, fiind locul în care magma este împinsă în sus din manta,
creându-se astfel un vulcan. Punctele fierbinți se pot afla lângă, în apropierea sau la depărtare de
marginile plăcilor tectonice. În prezent există două ipoteze care încearcă să explice originea lor.
Una sugerează că ele s-ar datora coloanelor de rocă topită care pătrund ca niște cute diapire,
urcând din mantaua inferioară. O ipoteză alternativă afirmă că nu temperatura ridicată este cauza
vulcanismului, ci deplasarea plăcilor litosferice, care permite pătrunderea materiei topite de la
adâncimi mici. Această ipoteză consideră termenul „hotspot” ca fiind nepotrivit, afirmând că
porțiunile de manta de sub ele nu sunt deloc neobișnuit de fierbinți. Cele mai cunoscute exemple
includ: insulele Hawaii, Insulele Canare și zona Yellowstone.