Capitolul 2

ANALIZA COMPONENTELOR STAŢIUNII

2.1. Roca (substratul litologic) şi materialul parental determinant

de sol şi component staţional cu funcţii ecologice

Structura geologică şi natura petrografică a substratului litologic al

solului sunt determinante atât pentru caracteristicile reliefului cât şi ale
solului. Este bine cunoscut faptul că structura geologică şi natura rocii
imprimă un caracter puternic teritoriului. Marea varietate a rocilor şi a
mineralelor lor componente determină o comportare diferită la acţiunea
modelatoare a factorilor externi. Roca constituie de fapt baza materială
directă pe care se înscrie marea gamă a formelor de relief şi care împreună cu
modul de aşezare a stratelor (tectonica) reprezintă structura geologică a
scoarţei terestre. Raporturile dintre rocă şi relief se exprimă în special prin
varietatea formelor de eroziune diferenţiată a rocilor şi care depinde de
compoziţia lor mineralogică, de tipul genetic de rocă şi de modul lor de
formare. Granitele, spre exemplu, sunt mai rezistente la dezagregare în
condiţiile climatului temperat, în comparaţie cu formaţiile sedimentare de fliş
sau cele miopliocene. În cuprinsul acestor zone climatice, rocile magmatice şi
unele roci metamorfice sunt erodate mult mai greu decât cele sedimentare
moi (argile, nisipuri, luturi, loess, depozite loessoide etc.). Drept rezultat, în
primul caz iau naştere forme de relief pozitive, cu altitudini mari şi cu energie
de relief mare, pe când în cel de-al doilea iau naştere forme de relief
domoale, negative sau depresionare.
Eroziunea diferenţiată scoate în evidenţă şi influenţa dispunerii
stratelor ca rezultat al originii şi modului de formare, mai ales a celor cu
înclinări mai mari până la verticală. În concluzie deci, roca, alături de climă,
constituie un element determinant pentru relief, dând naştere unui relief
specific litologic sau petrografic. Ca rezultat al uniformităţii pe spaţii mari a
rocilor, apar forme de relief uniforme, cum sunt de exemplu câmpiile de loess
sau cele de dune. Diferenţele de rocă şi modul lor deosebit de comportare la
acţiunea proceselor externe au făcut să se vorbească chiar de un relief
granitic, gresos, conglomeratic, loessoid etc. Rocile scoarţei terestre sunt
foarte variate sub raport mineralogic şi petrografic, prezentând o serie de
proprietăţi chimico-mineralogice care le fac să se comporte diferit la acţiunea
proceselor externe: drept rezultat şi relieful care se formează pe ele este
destul de diferit. Rezistenţa la eroziune a rocilor constituie caracteristica
principală a lor sub raportul formelor de relief pe care le generează şi este
cunoscută sub denumirea de rezistenţa geomorfologică. Pentru stabilirea
rezistenţei geomorfologice, este necesar să se cunoască următoarele însuşiri:
duritatea, permeabilitatea, solubilitatea, stratificaţia, şistuozitatea, grosimea
şi poziţia stratelor, fisurarea etc. După duritate, rocile se împart astfel: roci
dure, cu o mare rezistenţă la eroziune, cum sunt: cuarţitele, bazaltele,
164
porfirele, calcarele silicioase, gresiile compacte, conglomeratele cu ciment
silicios etc., care dau întotdeauna forme de relief impunătoare, văi înguste şi
roci moi, uşor de erodat cum sunt: calcarele cochilifere, şisturile argiloase,
conglomeratele slab cimentate, marnele, argilele, loessul, nisipurile etc., care
dau forme de relief domoale, lipsite de contraste şi denivelări importante, ca
rezultat al eroziunii diferenţiale (tabelul 38b). În ansamblu, rocile dure dau
forme pozitive de relief, iar cele moi forme negative. După permeabilitate,
rocile fine argiloase, marnoase şi compacte şi cele eruptive cristaline sunt
impermeabile, iar cele macrogranulare (pietrişuri, conglomerate, nisipuri etc.)
sunt permeabile.
Solubilitatea este specifică numai calcarelor, sării şi gipsului, iar
stratificaţia numai rocilor sedimentare.
Şistuozitatea şi clivajul, specifice în general rocilor metamorfice,
uşurează pătrunderea apei şi avansarea alterării şi eroziunii.
Grosimea stratelor determină la rocile stratificate şi cu alcătuire
litologică diferită procesele de alterare şi eroziune, în sensul că cele cu
straturi mai groase dau forme de relief mai masiv, mai impunător faţă de cele
mai subţiri, unde relieful este mai uniform.
Poziţia stratelor face ca la cele orizontale eroziunea să se manifeste
numai în lungul văilor, iar cele verticale, cu rezistenţa diferită pe toată
suprafaţa lor, dau naştere la forme de bare sau creste zimţate cu pereţii
abrupţi (P. Coteţ, 1969). Şi alte proprietăţi cum ar fi tasabilitatea (la loessuri
sau depozite loessoide), plasticitatea, capacitatea de absorbţie, gonflarea etc.
influenţează procesele de modelare şi deci formele de relief rezultate. Un alt
factor important îl constituie şi vârsta rocilor, care ne dă indicaţii asupra
transformărilor diagenetice (în special cimentarea) şi metamorfice suferite de
acestea. Rocile tinere de vârstă cuaternară sunt în general mai friabile şi uşor
de erodat. Elementele geologice deosebite după structură şi litologie,
constituie criterii de diferenţiere şi caracterizare a staţiunilor, având în vedere
influenţa lor asupra reliefului şi mai ales asupra solului. Formate direct pe
roca autohtonă de natură eruptivă, metamorfică sau sedimentară cu caracter
acid, intermediar sau bazic pe diferite depozite de suprafaţă alohtone (eluvii,
deluvii, coluvii, proluvii), solurile prezintă stadii de dezvoltare genetică,
însuşiri fizice, fizico-mecanice, hidrofizice, chimice şi biologice, precum şi
niveluri de fertilitate determinate de natura substratului litologic sau a
materialului parental. De aceea, în studiul şi caracterizarea staţională,
substratul litologic este considerat în mod justificat ca un component al
staţiunii cu rol determinant în structura reliefului şi mai ales în formarea şi
însuşirile solului.

165
 Substratul litologic al solurilor forestiere prezintă interes din punct de
vedere al grosimii stratului de rocă dezagregat afânat care determină procesul
de solificare şi grosimea învelişului de sol format, precum şi din punct de vedere
al compoziţiei mineralogice care determină natura acidă, intermediară sau
bazică a materialului parental, deci conţinut de minerale primare (silicaţi)
generatoare de argilă, de diverşi cationi, de sescvioxizi, de cuarţ (deci rezerva de
substanţe nutritive minerale), textura şi drenajul intern al solului şi
condiţionează puternic desfăşurarea proceselor de solificare, descompunerea
substanţei organice şi tipul de humus etc.
Grosimea stratului de rocă dezagregată şi afânată depinde atât de natura
rocii şi uşurinţa de dezagregare şi alterare a acesteia, cât şi de felul depozitului
de cuvertură pe care se dezvoltă solul (eluvii, deluvii, coluvii, proluvii). În
general, pe substratele alcătuite din roci compacte, se formează soluri subţiri
scheletice, iar pe roci sedimentare necorozive şi moderat coezive procesul de
solificare înaintează repede şi rezultă soluri cu profile groase, adânci.
După compoziţia mineralogică şi chimismul global al rocilor mamă de
soluri (prezenţa sau absenţa carbonatului de calciu şi magneziu, conţinutul de
componenţi acizi SiO2 şi de componenţi bazici), rocile au fost grupate în
următoarele categorii sub aspectul chimismului materialului mineral rezultat din
alterarea lor;
- calcare, dolomite, calcare, marnoase, gipsuri;
- marne argiloase şi argile marnoase;
- roci eruptive bazice, şisturi cristaline cu augit, hornblendă, clorit,
talc, serpentine, depozite sedimentare detritice eubazice (conglomerate
calcaroase, gresii calcaroase), loess.;
- roci eruptive neutre (intermediare), filite, şisturi, roci detritice
argilo-silicioase, gresii şi nisipuri silicatice;
- roci eruptive acide (granite, porfire cuarţifere ş.a), gnaisuri,
micaşisturi, filite, gresii şi nisipuri silicatice;
- roci extrem acide (cuarţite, gresii şi nisipuri cuarţitice).
Gruparea acestor roci din punct de vedere al comportării lor în procesul
de pedogenoză, permite simplificarea utilizării criteriului litologic în
diferenţierea şi caracterizarea staţiunilor forestiere.
Chimismul global al rocilor, în funcţie de compoziţia lor mineralogică,
influenţează hotărâtor procesele pedogenetice şi rapiditatea evoluţiei genetice a
solurilor. Astfel, pe roci hiperacide se formează podzoluri sau prepodzoluri; pe
roci acide se formează districambosoluri oligobazice care evoluează spre
prepodzoluri şi apoi spre podzoluri; pe roci intermediare se formează
eutricambosoluri moderat acide sau luvosoluri; pe roci bazice se formează
eutricambosoluri, luvosoluri; pe roci ultrabazice (calcare, marne calcaroase şi
alte roci bogate în CaCO3) se formează rendzine etc.

166
 De remarcat faptul că litologia de suprafaţă, adică tocmai aceea care
interesează din punct de vedere pedogenetic, poate diferi mult, uneori total de
aceea a formaţiilor geologice de adâncime acoperite de depozite de cuvertură.
Peste rocile masive ale formaţiilor geologice s-au adăugat în decursul timpului
materiale alogene aduse de vânturi, şiroiri, torenţi, gheţari etc. Dacă pe
suprafeţele netezite ale platformelor de eroziune carpatice, transporturile de
materiale alogene au fost mai reduse, pe părţile înclinate aceste transporturi au
fost apreciabile, mai ales în periglaciar. De aceea, în studiul şi cartarea solurilor
şi staţiunilor, va trebui să se identifice existenţa, grosimea şi natura depozitelor
de cuvertură.

2.2. Relieful, component de natură fizico-geografică al staţiunii

Relieful, prin elementele sale caracteristice, marea unitate de relief,

forma de relief cu înclinarea şi expoziţia în cazul formelor accidentate,
reprezintă un component de natură fizico-geografică de mare importanţă al
staţiunii.
Relieful influenţează în principal asupra climatului, dând naştere
topoclimatului, precum şi asupra solului atât direct cât şi indirect prin
intermediul climei. Orice schimbare în trăsăturile reliefului atrage după sine
schimbări în topoclimat, creând contraste climatice în funcţie de expoziţie
(însorite-umbrite), inversiuni de temperatură, suprafeţe mai expuse sau mai
adăpostite faţă de vânturile dominante şi frecvente şi în alcătuirea şi
proprietăţile solului prin influenţarea profunzimii şi a vârstei solurilor, a
evoluţiei proceselor de solificare.
Relieful influenţează deci direct climatul local, precum şi profunzimea şi
vârsta solurilor şi indirect unele proprietăţi hidrofizice, chimice şi biologice ale
acestora. Relieful, indiferent de mărimea sa, trebuie să fie caracterizat prin
următoarele elemente: altitudinea sau denivelarea, panta (înclinarea), geneza,
evoluţia şi vârsta. Altitudinea exprimă desfăşurarea pe verticală a diferitelor
forme de relief deasupra nivelului mării. După altitudine se disting în general
trei mari categorii de relief: câmpiile de la 0 la 200 m, podişurile, colinele,
dealurile, munceii (munţii joşi) de la 200 la 800 m şi munţii propriu-zişi cu
altitudini de peste 800 m. Denivelarea reprezintă diferenţa de altitudine care
separă punctele cele mai înalte de cele mai joase. Acest element se mai numeşte
şi energie de relief sau altitudine relativă.
Diferenţierile geomorfologice ce caracterizează staţiunile forestiere
depind de aşezarea geografică a marilor unităţi şi a formelor de relief, exprimată
prin latitudine, longitudine şi mai ales altitudine. Latitudinea şi longitudinea ca
elemente ale aşezării geografice influenţează cu deosebire climatul şi vor fi
tratate la capitolul climă.

167
 Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unităţi
de relief: munţii, dealurile şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea
subcarpaţii şi piemonturile, dealurile joase şi câmpiile înalte.
În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi
de relief: interfluviul, valea şi versantul din a căror îmbinare rezultă toate
complexele de relief.
În afara formelor de relief interesează şi geneza lor întrucât forme de
relief asemănătoare pot avea origini diferite şi evoluţii viitoare, de asemenea
diferite. Geneza indică modul de formare a reliefului care poate fi foarte diferit
ca rezultat al acţiunii reciproce dintre factorii interni şi factorii externi sau
pentru formele mari de relief al proceselor geofizice şi geologice.
În condiţiile climatice ale ţării noastre, rolul hotărâtor în modelarea
reliefului îl au apele curgătoare (sub formă de pluviodenudaţie, de eroziune
torenţială sau fluviatilă). Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor
curgătoare poartă amprenta celor trei activităţi ale acestora – eroziune,
transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a porniturilor de teren
(surpări, rostogoliri, tasări, torenţi de noroi, alunecări etc.).
Formele de eroziune sunt deseori cele mai vădite în peisaj, dar ele se
întrepătrund cu cele rezultate din pornituri. În felul acesta se identifică lesne un
bazin de recepţie, un canal de scurgere, o ravenă în întregul ei, creste sau culmi
rotunjite (în raport cu constituţia litologică şi cu asocierea altor agenţi) şi
întreaga serie de forme rezultate din procesele de pantă de felul porniturilor, al
şiroirilor şi al eroziunii de adâncime de pe versanţi.
Deoarece toate formele de relief rezultă, în ultimă analiză, din îmbinarea
planurilor orizontale cu cele înclinate, caracterizarea geomorfologică a
teritoriului trebuie să aibă în vedere în primul rând cele trei părţi principale:
culmile (sau partea superioară a interfluviilor), văile (mai ales partea inferioară a
acestora) şi versanţii ca planuri de legătură între primele două.
Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate,
de felul munţilor şi dealurilor la care versanţii au dezvoltare maximă şi la care
procesele de pantă provoacă modificări permanente în morfologie şi reliefuri
plate, de câmpie, care se caracterizează prin dezvoltarea maximă a planurilor pe
orizontală (partea superioară a interfluviilor şi cea inferioară a văilor) ca urmare
eroziunea fiind minimă şi predominând depunerile.
A. Relieful accidentat. În zonele cu relief accidentat, părţile superioare
ale interfluviilor (cu deosebire în situaţia de largi planuri apropiate de
orizontală) sunt mai puţin atacate de agenţii modelatori şi acumulează în mare
parte pe loc produsele rezultate (eluvii). Versanţii sunt cel mai puternic supuşi
eroziunii deşi nu lipsesc nici acumulările foarte inegale ca grosime (de felul
deluviilor, coluviilor etc.). Fundul văilor şi cu deosebire albiile majore
constituie domeniul acumulărilor de felul coluviilor, proluviilor etc.

168
 a - Partea superioară a interfluviilor în cazul reliefului accidentat se
diferenţiază atât ca formă cât şi ca geneză. Ea se poate prezenta ca nişte largi
platouri (platforme) sau sub formă de culmi ori de creste înguste.
a1 – Platourile sau platformele se diferenţiază la rândul lor după
origini în platforme structurale, de denudaţie şi de abraziune. Cele structurale
sunt dezvoltate pe un strat de rocă dură, de obicei în terenuri sedimentare cu
aşezarea apropiată de orizontală (mai rar chiar în structuri în pânze de şariaj pe
porţiunile mai puţin înclinate) de pe care eroziunea a înlăturat stratele mai
friabile ceea ce dă acestor platforme o netezime aproape ideală în contrast cu
văile care le străbat şi cu versanţii puternic înclinaţi. Pe platformele structurale
calcaroase, netezimea acestora este deseori întreruptă de apariţia dolinelor
(pâlnii circulare) şi a uvalelor (de formă mai complexă, rezultând din contopirea
dolinelor). În regiunile cu strate uşor înclinate, platformele structurale se apleacă
şi ele în aceeaşi direcţie, urmând înclinarea stratului dur. În această situaţie se
pun în evidenţă şi alte forme caracteristice cum sunt crestele puternic înclinate
în partea cea mai ridicată. Relieful acestor regiuni apare astfel asimetric, văile
prezentând un versant domol în faţa celui puternic înclinat al crestei. Aceste
forme de relief apar frecvent în bazinul Jijiei la nord de Iaşi, dar şi în partea
centrală a Podişului Moldovei. Platformele de denundaţie sau platformele de
eroziune nivelate prin eroziune şi acumulare datorită apelor curgătoare
reprezintă suprafeţe larg ondulate, cu înălţimi în pantă lină, pe alocuri cu martori
de eroziune mai semeţi, cu văi erodate şi bahne. Prin aşezarea lor pe interfluvii,
ambele categorii de platforme sunt expuse vânturilor, cu deosebire că
platformele structurale prezintă o mai mare uniformitate termică şi de umiditate,
pe când cele de denudaţie prezintă uşoare diferenţieri topoclimatice şi de
reţinere a apelor scurse de pe versanţi. Platformele de abraziune apar în
vecinătatea litoralului şi sunt nivelate de valurile mării.
a2 – Culmile la rândul lor pot fi largi şi rotunjite sau coame înguste
(plaiuri) sau foarte înguste cu profil ascuţit (creste). Coamele au formă largă
rotunjită datorită în mare parte rocilor în care sunt sculptate (fie roci dure de
felul granitelor sau al şisturilor cristaline care dau forme rotunjite pe culme, în
contrast cu versanţii puternic înclinaţi, fie roci moi de felul argilelor care dau
forme larg ondulate atât pe culme cât şi pe versanţi slab înclinaţi, dar şi un grad
de fragmentare mai redus). Culmile de felul acesta sunt de obicei mamelonate,
pe alocuri chiar lăţite în mici platouri, cu marginile neprecizate, deoarece
trecerea spre versanţi se face prin pantă slab convexă. Culmile propriu-zise
înguste şi prelungi de tip plai apar în ţinuturile cutate în cute simple cu reţea
deasă de văi, de obicei paralele cum sunt cele din zona obcinelor bucovinene, a
căror înălţime se menţine cam aceeaşi în tot lungul lor. Corespondentul acestei
forme de culmi în zonele deluroase de platformă, adică de aşezare orizontală a
stratelor o constituie colinele, tipice în regiunea numită Colinele Tutovei. Pe
culmi, pe platforme şi imediat sub culme, formaţiile de cuvertură sunt cele de

169
tipul eluviilor. Microrelieful coamelor şi culmilor depinde în mare măsură şi de
roca constituentă. Şisturile cristaline dau forme monotone rotunjite, pe când
calcarele dau la iveală o serie de forme semeţe: turnuri (Pietrele Doamnei de
Rarău), ace şi tigăi (în Ciucaş), fierăstruiri în stâncă (Piatra Mare) etc., care
constituie pitorescul acestor munţi. Culmile cu deosebire în munţi sunt expuse
vânturilor.
a3 – Crestele sunt cele mai înguste forme de interfluvii cu versanţi
puternic înclinaţi. Ele pot fi de două feluri: creste de intersecţie şi creste
structurale. Crestele de intersecţie apar în zona alpină unde pot fi crenelate
(custuri), curmături adânci (poliţe) sau vârfuri piramidale, turnuri, colţi şi ace,
strunguri. Toate acestea dau profilul general zimţat ca o lamă de ferăstrău
crestelor alpine din Retezat, Parâng şi Făgăraş. Asemenea creste cuprind
frecvent mameloane, şei şi obârşii de văi secundare care înaintează activ spre
obârşii. Crestele structurale se datorează ieşirii în relief a unor strate sau
formaţii de roci mai dure. La noi în ţară apar în zona carpatică de pe Putna şi
Milcov sau din bazinul Buzăului.
b – Versanţii se diferenţiază după înclinare, expoziţie, formă şi substrat.
După înclinare sau pantă, versanţii pot fi: fără înclinare (pantă) sub 3o, uşoară
3-5o, moderată 6-15o, repede 15-25o, foarte repede 25-45o şi abruptă peste 45o.
După expoziţie versanţii pot fi însoriţi (expoziţie nordică sau nord-estică),
parţiali însoriţi (expoziţie vestică şi sud-estică) şi parţiali umbriţi (expoziţie
estică şi nord-vestică). După formă, versanţii pot fi alcătuiţi dintr-un plan
simplu sau rezultanta unui complex de plante diferite. Plantele pot fi drepte sau
normale, când prezintă aceeaşi înclinare pe toată lăţimea lor, convex sau
concave. Pantele complexe rezultă din îmbinarea celor trei categorii de pante şi
sunt cele mai frecvente în natură. Ele pot fi convexe-concave în trepte.
Terasele sunt forme de relief ce însoţesc versanţii văilor fluviale şi se
diferenţiază în podul terasei, neted şi de grosime diferită format din depuneri
loessoide sub care se găsesc de obicei pietrişuri; fruntea terasei puternic
înclinată spre vale, între ele muchia terasei.
După substrat, versanţii se diferenţiază în raport cu felul şi grosimea
depozitelor de cuvertură. Se pot diferenţia: versanţii cu formaţie de cuvertură
normală, versanţi erodaţi, parţial erodaţi şi cu acumulări suprapuse.
c – Văile se deosebesc între ele după formă( profilul transversal), după
mărime (adâncime şi lungime), după înclinarea talvegului (profilul
longitudinal) şi după regimul scurgerii apelor ce le străbat.
După formă, văile pot fi: a) înguste cu versanţii puternic înclinaţi şi
apropiaţi unul de altul, de tipul cheilor şi defileelor şi iau naştere fie prin
eroziune carstică (dizolvarea calcarului combinată cu scurgerea bălţilor
grotelor), fie prin epigeneză (adâncimea unui curs de apă dintr-un orizont de
roci moi într-unul de roci dure mascat de acesta), fie segmentării unui baraj
natural al văii produse prin surpare, alunecare etc; b) văi fără maluri, frecvente

170
la câmpie în zonele de scufundare lentă şi de acumulare intensă de material
aluvionar. Ele prezintă importanţă prin divagările cursului de apă, prin ieşirile
din talveg ale râului şi prin inundarea unor terenuri şi apariţia unor mlaştini etc.
După mărime, văile pot fi văiugi, lungi de 20-200 m şi adânci de 1-5 m;
vâlcele mai adânci 15-30 m cu versanţi în pantă accentuată 15-30o, cu talvegul
înclinat; viroage de 50-500 m lungime şi 10-50 m adâncime şi văi fluviatile,
adânci de 10-30 m la câmpie şi 25-100 m la dealuri şi peste 100 m în Subcarpaţi
şi în munţi. Lăţimea variază de la 200 la 2000 m.
După înclinarea talvegului se pot deosebi: văi tinere, cu panta
accentuată, cu numeroase neregularităţi şi căderi în trepte intercalate cu
aglomerări de bolovănişuri de dimensiuni mari cu stânci prăbuşite de pe
versanţi; văi mature cu înclinare mai redusă a talvegului, cu ape mai liniştite;
văi bătrâne, cu panta talvegului extrem de redusă, cu ape liniştite, cu depozite
fine de viituri.
După regimul scurgerii apelor, se diferenţiază văi formate din ape
temporare, din ploi, de tipul ravenelor şi văi cu ape permanente.
Toate formele de relief accidentate prezentate mai înainte imprimă anumite
diferenţieri de ordin climatic şi edafic staţiunilor forestiere. Astfel, culmile sunt
puternic vântuite, solul este superficial şi mai uscat şi prezintă procese specifice
de sărăcire, podzolire şi întinerire prin eroziune. Expoziţia versanţilor determină
modificări şi topoclimat, iar înclinarea determină modificări prin profunzimea şi
însuşirile solului ca urmare a depozitelor de cuvertură.
B. Reliefurile plate se caracterizează printr-o energie de relief mică
sub 30-40 m şi printr-o pondere redusă a versanţilor. În cadrul acestor tipuri de
relief, domină partea superioară a interfluviilor numită câmp şi fundul larg al
văilor sau albiilor majore. Din îmbinarea lor în diferite proporţii rezultă
câmpiile, succesiune de câmpuri şi văi puţin adânci şi luncile, terenuri joase de-
a lungul râurilor principale şi fluviilor pe alocuri extrem de întinse.
Câmpiile se pot împărţi în trei categorii: câmpiile înalte, câmpiile
tabulare şi câmpiile joase.
Câmpiile înalte pot fi la rândul lor câmpii piemontane şi câmpii adânc
fragmentate cu aspect deluros.
Câmpiile tabulare se caracterizează prin câmpuri foarte întinse şi
netede acoperite cu o cuvertură groasă de depozite. Ele pot fi câmpii în
succesiune de terase, de felul Câmpiei Olteniei şi câmpii tabulare sau de tip
Bărăgan.
Câmpiile joase pot fi câmpii subzidente care prezintă arii de
scufundare lentă şi de acumulare intensă a aluviunilor şi luncile râurilor care
constituie părţile joase ale câmpiei şi care prezintă domenii de aluvionare
continuă şi de înălţare lentă.
Luncile reprezintă arii cu exces de umiditate, cu energie de relief mică
şi cu forme de relief în continuă transformare datorită aluvionării intense. În

171
cadrul luncilor se deosebesc părţile înalte sub formă de tăpşane laterale, terase
scunde şi grinduri şi părţile joase frecvent inundate sau acoperite permanent cu
ape stătătoare sub formă de ostroave şi japse. Depresiunile sunt porţiunile şi mai
joase care se prezintă de obicei sub formă de mlaştini sau bălţi.
Formele de relief plat imprimă şi ele diferenţieri importante spaţiale în
special în ce priveşte solurile şi regimul hidrologic.

2.3. Climatul component ecologic principal al staţiunilor forestiere

Elementele climatice alături de cele edafice constituie principalele

componente ale staţiunilor forestiere. Aceste componente climatice sunt
determinate de factori astronomici şi în principal de mişcarea Pământului în
jurul axei sale. Drept rezultat, suprafaţa globului terestru este împărţită în zone
şi subzone climatice în raport cu latitudinea şi altitudinea şi ca o consecinţă
directă are loc şi o zonalizare a solurilor şi a vegetaţiei.
Întrucât componentele principale ale staţiunii, clima şi solul alături de
vegetaţie sunt accentuat diferenţiate după o zonalitate orizontală şi verticală,
staţiunile au deci un pronunţat caracter geografic zonal. De aceea, este important
să se pornească în diferenţierea staţiunilor de la zonele şi subzonele de climă şi
vegetaţie şi apoi după regiunea fizico-geografică (ţinutul), districtul fitoclimatic
sau zona ecologică etc. Separarea regională a subzonelor este justificată în
tipologia staţională numai în măsura în care diferenţieri ale factorilor climatici
determină tipuri de staţiuni caracteristice sau complexe caracteristice de tipuri
de staţiuni.
Aşezarea geografică a teritoriului exprimată prin latitudine,
longitudine şi altitudine, alături de apropierea sau depărtarea de mări sau oceane
şi de relief, condiţionează puternic caracterul climei. În raport cu latitudinea se
diferenţiază clima tropicală, temperată şi polară; după apropierea de mări sau
oceane şi relief se deosebesc clima continentală şi maritimă, clima de munţi şi
platouri, de dealuri de câmpie, litorală etc.
Ţara noastră se găseşte aşezată în zona climei temperate cu nuanţă
continentală şi cuprinde, datorită reliefului, atât clima montană cât şi de dealuri
şi câmpie. Aşezarea geografică şi relieful ţării noastre determină o zonalitate a
climei cauzată în principal de marile forme de relief, care joacă un rol deosebit
în circulaţia maselor de aer. Influenţa latitudinii este mult estompată.
Clima constituie factorul esenţial care alături de sol condiţionează
existenţa şi răspândirea speciilor de plante şi animale şi a comunităţilor
vegetale, respectiv a biocenozelor.
Elementele constitutive ale climei sunt: energia radiantă care ajunge
la nivelul pământului sub formă de lumină şi căldură, precum şi apa şi
compoziţia şi mişcarea aerului atmosferic.

172
 Variaţia valorilor elementelor climatice şi a modului lor de îmbinare
determină caracteristicile climatului unui anumit teritoriu, climat care poate fi
favorabil, tolerant mai puţin favorabil sau dăunător pentru vegetaţia forestieră.
Limitele naturale ale arealului diferitelor specii de biocenoze forestiere sunt
determinate în primul rând de condiţiile climatice şi în al doilea rând de alţi
factori ai mediului.
Cantitatea de căldură exprimată prin temperaturile medii diurne
condiţionează atât răspândirea speciilor forestiere cât şi a pădurilor ca
ecosisteme. Astfel, apariţia pădurii la latitudinile ţării noastre impune existenţa a
cel puţin 60 de zile cu temperaturi medii diurne >10oC. Îngheţurile târzii şi
timpurii, ca şi genurile puternice din timpul iernii, constituie factori limitativi
pentru răspândirea unor specii forestiere. De asemenea, precipitaţiile în cantităţi
reduse şi neuniform repartizate în cursul anului pot constitui factori limitativi şi
pentru răspândirea unor specii şi a asociaţiilor forestiere.
Răspândirea speciilor, a biocenozelor forestiere şi randamentul lor
productiv sunt puternic influenţate de cantitatea şi calitatea luminii, respectiv de
energia radiantă a soarelui a cărei distribuţie variază în raport cu latitudinea,
altitudinea şi relieful.
În ţara noastră, zonalitatea condiţiilor climatice este mai evidentă pe
verticală decât pe orizontală şi ea se reflectă puternic în distribuţia solurilor şi a
vegetaţiei. Elementele climatice determinante ale zonalităţii verticale sunt
căldura şi umiditatea. Spre exemplu, staţiunile de molidişuri respectiv molidul şi
molidişurile apar în teritoriile în care cantitatea medie anuală de precipitaţii
depăşeşte 1000 mm, iar temperatura medie anuală este între 4 şi 6oC. Staţiunile
de făgete apar în regiunile cu precipitaţii medii anuale de peste 700 mm şi
temperaturi medii anuale cuprinse între 6 şi 9oC. Pentru staţiunile de gorunete
sunt caracteristice precipitaţiile medii anuale de peste 600 mm şi temperaturi
cuprinse între 7 şi 9oC, iar pentru cele de stejar pedunculat precipitaţii de peste
500 mm şi temperaturi medii anuale de peste 8oC.
Relieful constituie factorul determinant al apariţiei climatului local,
deoarece procesele atmosferice se dezvoltă în strânsă dependenţă cu condiţiile
fizico-geografice ale teritoriului. Formele mari de relief, munţii, dealurile,
câmpiile, determină condiţii climatice locale subordonate districtelor climatice.
Alături de relief, vegetaţia şi în special cea forestieră precum şi prezenţa
întinderilor de apă influenţează condiţiile climatice locale.
Relieful modifică în special gradul de insolaţie prin expoziţia şi
înclinarea versanţilor, cantitatea de căldură, prin altitudine, expoziţie, înclinare
şi configuraţia terenului (microrelief), cantitatea de precipitaţii şi umiditatea în
general prin altitudine, expoziţie, microrelief, mişcarea aerului atmosferic etc.
Platourile din regiunea munţilor mijlocii şi dealurilor prezintă
condiţii climatice asemănătoare, exprimate prin insolaţia caracteristică
suprafeţelor plane, oscilaţii termice puternice de la zi la noapte, umiditate

173
relativă scăzută, vânturi puternice şi neregulate. Valorile elementelor climatice
respective variază în raport cu latitudinea şi altitudinea.
Versanţii prezintă condiţii climatice variate ca urmare a influenţei
expoziţiei, înclinării, altitudinii, profilului etc.
În general, în ţinutul cu climă de munţi mijlocii aşa cum e cazul
Carpaţilor, relieful face ca partea de vest a Carpaţilor Orientali şi Occidentali şi
cea nordică a Carpaţilor Meridionali să se încadreze într-un subţinut aparte cu
climă de versanţi expuşi vânturilor de vest, iar cele estice şi sudice în
subţinuturi cu climă de versanţi adăpostiţi. Dealurile din partea de sud şi nord-
est a ţării se caracterizează printr-un climat continental cu nuanţe mai excesive,
iar cele din vest şi nord vest printr-un climat continental moderat. Grefate pe
aceste trăsături fundamentale ale climei, formele de relief (versanţii, văile,
depresiunile) creează un mozaic de climate locale.
Versanţii nordici, indiferent de înclinarea şi profilul pantei, se
caracterizează prin minus de lumină şi căldură, plus de umezeală şi frecvenţa
vânturilor de nord.
Versanţii sudici se caracterizează prin plus de lumină şi căldură,
minus de umezeală şi sunt adăpostiţi faţă de vânturile reci din nord. Versanţii
sudici puternic înclinaţi prezintă un surplus de lumină şi căldură în perioadele
reci ale anului faţă de cei slab înclinaţi, ca urmare a poziţiei soarelui şi unghiului
de incidenţă a razelor. Pe expoziţiile însorite se creează microclimate
independente de cel al mediului local, pe când cele umbrite se află sub influenţa
climatului local.
Partea superioară a versanţilor este mai caldă primăvara şi toamna
ca urmare a poziţiei soarelui pe bolta cerească, iar partea inferioară prezintă
plus de căldură vara şi un minus de căldură iarna şi în cursul nopţii ca
urmare a stagnării aerului rece.
Versanţii estici se caracterizează printr-un plus de lumină şi
căldură, mai ales în orele de dimineaţă şi un minus de umezeală şi sunt
expuşi vânturilor din est.
Versanţii vestici, deşi sunt consideraţi asemănători sub raport
climatic cu cei estici, prezintă un plus de umiditate şi de căldură deoarece
insolaţia de după amiază găseşte deja un mediu mai cald.
Cantitatea de lumină şi căldură primită de versanţii estici şi vestici
variază puternic în raport cu înclinarea. Cu cât înclinarea este mai mică cu
atât primesc lumină şi căldură un timp mai îndelungat.
Condiţiile climatice ale versanţilor depind şi de poziţia lor în
cadrul marilor forme de relief.
Văile prezintă condiţii climatice particulare. Astfel, văile înguste,
cu versanţi abrupţi se caracterizează prin minus de lumină şi căldură în
timpul verii şi plus de umiditate.

174
 Văile largi cu versanţi în pantă mică primesc în timpul zilei o
cantitate de lumină apropiată de cea a suprafeţelor plane. Vara, în timpul
zilei, se realizează un plus de căldură în raport cu platourile. Noaptea şi iarna
prezintă temperaturi mai scăzute din cauza radiaţiei terestre şi scurgerii
aerului rece de pe platourile şi versanţii vecini. Văile largi, fără versanţi, cu
cursuri de apă divagantă, care se întâlnesc în regiunile de câmpie se
caracterizează printr-un plus de umiditate şi un regim termic mai moderat în
tot cursul anului ca urmare a prezenţei maselor de apă.
Depresiunile se aseamănă sub raport climatic cu văile; ele
prezintă plus de umiditate, minus căldură, sunt adăpostite contra vânturilor,
prezintă inversiuni de temperatură noaptea şi în perioada rece a anului. În
funcţie de orientare pot favoriza sau împiedica pătrunderea curenţilor reci de
aer.
Câmpiile şi interfluviile de la altitudine mică prezintă plus de
căldură şi o repartiţie uniformă a acesteia pe spaţii mari, minus de umiditate
şi repartiţie neuniformă în timp şi spaţiu a precipitaţiilor, vânturi puternice.
Crovurile şi ravenele, micile depresiuni din câmpie creează
condiţii microclimatice aparte caracterizate prin temperaturi minime mai
scăzute.
În general, formele concave de teren se caracterizează prin
condiţii climatice extreme, iar cele convexe prin condiţii climatice mai
moderate.
În tipologia staţională în afara climatului zonal şi districtual,
prezintă interes şi climatul local determinat de cel zonal şi districtual, dar şi
modificările pe care acesta le suferă sub influenţa reliefului. Aceste climate
locale trebuie identificate şi caracterizate. Acest lucru se poate realiza în
funcţie de datele fenologice, repartiţia speciilor lemnoase şi a formaţiilor
forestiere, prezenţa unor specii în flora erbacee, umiditatea solului etc.
Modificările climatice majore determină separarea de tipuri de
staţiuni, iar cele minore de faciesuri staţionale în cadrul tipurilor
determinate.
În funcţie de bilanţul precipitaţii - evapotranspiraţie potenţială
solul poate fi permanent sau numai temporar asigurat cu apă sau într-o
perioadă mai lungă sau mai scurtă, înaintat epuizat de rezervele de apă
accesibilă.

175
Fig. 89 Diagrama climatică Craiova: a –temperatura medie lunară (C); b –
precipitaţii lunare (mm), scara 1/5; c – precipitaţii lunare (mm), scara 1/3; d
– evapotranspiraţia potenţială (ETP) lunară (mm), scara 1/5; e – perioada cu
temperaturi medii lunare negative; f – excedente de precipitaţii faţă de ETP
(mm), scara 1/5; h – deficit de precipitaţii compensat prin excedente
acumulate anterior; i – deficit de precipitaţii compensat prin excedente
anterioare; j – perioadă de uscăciune după Walter – Leith; - prima şi ultima
zi de îngheţ; Tm a – temperatura medie anuală; TV-VIII – temperatura
medie a lunilor mai – august (tetraterma Mayr); Pa – suma anuală a
precipitaţiilor; Pp10+ - suma precipitaţiilor din perioada cu t ≥ 10˚C; PXI –
III – suma precipitaţiilor de încărcare a solului, în lunile noiembrie – martie;
PVII – VIII – suma precipitaţiilor estivale din lunile iulie şi august; ΣΔP + -
suma excedentelor de precipitaţii faţă de ETP; ΣΔP- - suma deficitelor de
precipitaţii faţă de ETP; ΣΔPnc – suma deficitelor de precipitaţii
necompensate prin excedente anterioare; Pmax. – deficitul lunar maxim de
precipitaţii faţă de ETP; Iar – indicele de ariditate anual; Ich – indicele de
compensare hidrică = ΣΔP+/ ΣΔP-; Ipt –indicele pluviotermic al perioadei cu
tm ≥ 10˚C, vernal şi estival; D1, D2, etc., E1, E2, etc., deficite, respectiv
excedente lunare de precipitaţii faţă de ETP, de 10, 20 etc. mm.

176
 Într-o diagramă climatică completă, aşa cum rezultă din figura 89 trebuie
reprezentate următoarele curbe, suprafeţe şi valori:
- temperaturile, precipitaţiile (la scara 1/5 şi 1/3) şi evapotranspiraţia
potenţială (după Thornthwaite) lunare, anuale şi pentru anumite perioade
(mai-august) suma precipitaţiilor în sezonul de vegetaţie etc.;
- numărul zilelor cu t > 0,5 şi 10oC;
- excedente P+ şi deficitele P- lunare şi totale de precipitaţii faţă de ETP,
deficitele compensate şi cele necompensate prin excedentele anterioare;
- perioada de uscăciune Walter-Lieth;
- indicele de ariditate anual (de Martonne), indicele de compensare hidrică
ich, indicele pluviometric Ipt (factorul de ploaie Lang) calculat pentru
perioada cu t > 10oC, cea vernală şi cea estivală.
În abscisă, în afara lunilor anului sunt redate şi diferenţele dintre precipitaţii
şi evapotranspiraţia potenţială sub formă de excedente (E) şi deficite de câte
10 mm, E1, E2 (11-20 mm) etc. Existenţa sau lipsa şi lungimea perioadei de
uscăciune, valoarea maximă şi cea a deficitului net (necompensat) sunt
caracteristici esenţiale în diferenţierea hidrotermică a staţiunilor. Lungimea
perioadei de uscăciune determinată prin procedeul Walter-Lith diferenţiază
sensibil staţiunile. În ţara noastră, în multe zone, în luna iulie se
înregistrează deficite de precipitaţii de ordinul a 90-100 mm.
Indicele de compensare hidrică calculat ca raport între suma excedentelor şi
deficitelor anuale exprimă măsura în care deficitele sunt compensate de
excedente. Valori Ich < 1 exprimă deficite de precipitaţii necompensate.
Climatul districtual este diferenţiat în climate locale în raport cu
diferenţierea geomorfologică şi de ambianţă a teritoriului. Cu cât acesta este
mai fragmentat cu atât diferenţierile sunt mai accentuate.
În general, în câmpie, dominant rămâne climatul districtual şi numai local pe
văi, vâlcele, mici depresiuni, apoi climate locale sau microclimate.
În regiunea de dealuri şi montană puternic fragmentată se diferenţiază o
mare varietate de climate locale în raport cu expoziţia, înclinarea,
altitudinea, formele de relief şi poziţia în forma de relief în cazul
versantului.
În afara formei de relief, în diferenţierea climatelor locale intervin şi
alte caractere ale teritoriului cum ar fi masivitatea şi alcătuirea geomorfologică
generală, vecinătăţile orografice imediate şi mai îndepărtate, regimul mişcării
maselor de aer şi orientarea văilor, intensitatea, frecvenţa şi caracterul rece
sau cald al curenţilor, regimul de adăpost, procentul de împădurire al
teritoriului etc. Toate acestea sunt cunoscute sub denumirea de ambianţă care
determină climate locale greu de explicat şi identificat numai prin elementele
stricte geomorfologice.
Modificările locale ale climatului districtual şi diferenţierea de climate
locale datorită fragmentării reliefului şi ambianţei constau în principal din

177
plusuri sau minusuri de căldură, de precipitaţii şi umiditate atmosferică, de
cantitate şi calitate lemnului, de mişcare a aerului atmosferic etc. Aceste
modificări asociate determină caracterul climei locale care poate fi decelat fie
direct prin înregistrări de elemente climatice, fie indirect cu ajutorul florei şi
vegetaţiei. În lipsa unor înregistrări ale elementelor meteorologice în diferite
condiţii de relief, se recurge la indicaţii de ordin orientativ privind variaţia
elementelor climatice, plus sau minus de căldură, de umiditate atmosferică, de
precipitaţii, acumulări de zăpadă, vânturi calde şi uscate sau umede şi reci,
îngheţuri târzii găuri de ger, umbrire estivală accentuată, nebulozitate ridicată
etc.
2.4. Solul, component de natură fizico-geografică şi ecologică al
staţiunilor forestiere
2.4.1. Rolul solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor

Solul, alături de climă, constituie unul din elementele principale ale

staţiunii. Prin profunzimea şi volumul său edafic util, solul asigură spaţiul de
ancorare arborilor, arbuştilor şi plantelor erbacee, precum şi aprovizionarea
acestora cu apă şi elementele nutritive necesare desfăşurării proceselor
fiziologice şi bioecologice.
Ca subsistem al staţiunii, solul alcătuit din componente minerale şi
organice asigură deci pe de o parte spaţiul teran pentru dezvoltarea sistemului de
rădăcini al plantelor lemnoase şi erbacee, iar pe de altă parte constituie unica
sursă de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive necesare existenţei şi
productivităţii fitocenozelor forestiere.
Ca înveliş al scoarţei terestre, care are o anumită grosime şi
morfologie a profilului, adică o anumită succesiune de orizonturi pe profil, solul
este un constituent de natură fizico-geografică, adică un element al geotopului.
În această accepţiune, solul prezintă o serie de proprietăţi fizice, fizico -
mecanice, hidrofizice, termice şi de aeraţie şi chimice care îi permit să
înmagazineze o anumită cantitate de apă şi substanţe nutritive pe care le pune la
dispoziţie fitocenozei, constituind astfel şi un component al ecotopului.
Toate componentele solului constituie deci elementele edafice ale
staţiunii, indiferent de acţiunea lor directă sau indirectă, indiferent că aparţin
geotopului sau ecotopului şi joacă faţă de biocenoză rolul de factori ecologici
edafici.
2.4.2. Solul ca spaţiu teran al staţiunii

Pentru elementele componente ale fitocenozelor forestiere ca şi pentru

alte fitocenoze, solul reprezintă în primul rând spaţiul de ancorare şi dezvoltare
a rădăcinilor de unde îşi extrag apa şi elementele nutritive. În această calitate,
dintre proprietăţile solului interesează în mod deosebit grosimea (sau
profunzimea) fiziologic utilă şi volumul edafic util, precum şi o serie de

178
proprietăţi cum ar fi: textura, structura, aşezarea, porozitatea şi consistenţa
(compactitatea).
După cum se ştie, speciile forestiere posedă un anumit tip de
înrădăcinare care reclamă un spaţiu mai mare sau mai mic de sol. Pentru a se
dezvolta normal şi în strânsă corelaţie cu organele supraterane, fiecare specie
are deci nevoie de un anumit spaţiu din sol, adică de un volum de pământ
denumit volum edafic fiziologic util. De cele mai multe ori însă solurile
forestiere, datorită grosimii morfologice reduse a profilului, datorită gradului de
îndesare şi compactare excesivă (densităţi peste 1,7) fie datorită conţinutului
excesiv de schelet sau consistenţei foarte mari, porozităţii de aeraţie reduse,
stagnării apelor din precipitaţii sau din pânzele freatice, lipsei unor elemente
nutritive accesibile, sau prezenţei unor săruri solubile în exces sau a unui
complex absorbtiv saturat în ioni de Na etc., nu favorizează o dezvoltare
normală a rădăcinilor arborilor, stânjenind astfel creşterea şi productivitatea
arborilor şi arboretelor. Cu toată adaptabilitatea sistemului radicelar, în aceste
cazuri arborii se dezvoltă greu, au forme strâmbe şi coroane mici şi asimetrice şi
în final creşteri lente şi productivităţi scăzute. Alteori dezvoltarea sistemului
radicelar al arborilor poate fi împiedicată datorită condiţiilor nefavorabile din
unele orizonturi ale solului (conţinutul mare de schelet, consistenţa mare,
insuficienţă de aer, humus şi substanţe nutritive, prezenţa unor substanţe nocive
etc.).
Grosimea morfologică a solului în care se dezvoltă cca. 90% din
sistemul de rădăcini al speciei cu înrădăcinarea cea mai profundă a fost numită
de C.D. Chiriţă grosimea fiziologic utilă sau grosimea utilă a solului. În raport
cu grosimea utilă, solurile se clasifică astfel: foarte superficiale sub 15 cm;
superficiale 15-30 cm; mijlociu profunde 30-60 cm; profunde 60-90 cm; foarte
profunde peste 90 cm.
De cele mai multe ori nu este suficient să se cunoască numai grosimea
utilă ci şi conţinutul de schelet al solului pentru a se putea calcula volumul util
de sol sau volumul edafic (Ve) util. Aceasta exprimă deci volumul de pământ fin
existent la unitatea de suprafaţă. De aceea, el se exprimă în m 3/m2. În cazul
solurilor lipsite de schelet volumul edafic util la unitatea de suprafaţă are
valoarea maximă 1 m3/l m2. Calculul volumului edafic util se face pe orizonturi
şi apoi se însumează pe întreg profilul. Volumul de schelet se apreciază după
procentul de suprafaţă ocupat pe peretele profilului. C.D. Chiriţă distinge
următoarele categorii de volum edafic:
- nul până la minim sub 0,15 m3/m2 – clasa de mărime 0…..m
- mic 0,15-0,30 m3/m2 – clasa de mărime I
- submijlociu 0,30-0,45 m3/m2 – clasa de mărime II
- mijlociu 0,45-0,60 m3/m2 – clasa de mărime III
- mare 0,60-0,90 m3/m2 – clasa de mărime IV
- foarte mare peste 0, 90 m3/m2 – clasa de mărime V

179
 Între volumul edafic util al solului şi clasa de producţie a arboretelor
există o corelaţie foarte strânsă pentru toate speciile, indiferent de sistemul lor
de înrădăcinare. De remarcat însă faptul că această corelaţie este puternic
influenţată de troficitatea specifică a solului, de cuantumul precipitaţiilor şi de
natura şi caracterul substratului.
Acelaşi volum edafic se poate realiza în condiţii diferite de grosime
utilă şi de înrădăcinare, în raport cu caracterul scheletic al solului. Astfel, un
volum edafic de 0,20 m3/m2 se poate realiza, pe o grosime de 20 cm, în cazul
unui sol lipsit de schelet sau pe o adâncime de 60 cm în cazul unui sol cu 66%
schelet (C.D. Chiriţă, 1977).
Pentru diferite specii forestiere este important nu numai volumul
edafic util ci şi grosimea pe care se realizează acest volum, în raport cu care
variază umiditatea şi posibilitatea dezvoltării sistemului radicelar.

2.4.3. Solul component al ecotopului

2.4.3.1. Regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare
cu apă a plantelor

După cum se cunoaşte, plantele îşi extrag apa şi substanţele nutritive

minerale din sol. De aceea, variaţia umidităţii solului în cursul perioadei de
vegetaţie şi în general în cursul anului, precum şi capacitatea solului de a reţine
apa provenită din precipitaţiile atmosferice sau din alte surse de a aproviziona
plantele cu apă constituie componente ecologice edafice importante ale
staţiunilor.
În raport cu aşezarea geografică şi relieful şi cu condiţiile
hidrotermice ale climatului, solurile se caracterizează printr-un anumit regim
hidric (pedohidric). În funcţie de regimul hidric şi de proprietăţile solului care
concură la primirea, reţinerea şi cedarea apei, în sol se realizează o anumită stare
de saturaţie sau umezire cu apă, adică un anumit grad de umiditate.
Această stare de umezire exprimă de fapt mărimea rezervelor de apă
din sol şi gradul lor de accesibilitate. Variaţia stării de umezire a solului în timp
şi spaţiu trebuie deci cunoscută pentru a putea stabili specificul ecologic al
staţiunilor.
În funcţie de zona climatică, de forma de relief şi de regimul hidric al
solului, cu toată marea variabilitate a stării de umezire, se poate stabili în linii
mari regimul de umiditate al solului şi deci mărimea rezervelor de apă şi
capacitatea de aprovizionare cu apă a plantelor.
Regimul de umiditate al solului este un element important aşadar în
definirea specificului ecologic al staţiunilor şi în diferenţierea şi gruparea lor în
diferite unităţi de clasificare.
În studiul şi caracterizarea staţiunilor forestiere, sub raportul
umidităţii interesează atât identificarea regimului de umiditate cât şi stabilirea

180
gradului de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere arborescente care
depinde, în afara umidităţii momentane, şi de volumul edafic util de sol capabil
să înmagazineze rezerve de apă.
În solurile forestiere zonale (sau nehidromorfe), unde sursa de apă o
constituie precipitaţiile atmosferice, regimul de umiditate variază în cursul
anului în strânsă corelaţie cu distribuţia precipitaţiilor. Astfel, în general, aceste
soluri înregistrează un maxim primăvara prin acumularea de apă din topirea
zăpezilor şi din ploile de primăvară, după care umiditatea scade în timpul verii
ajungând la un minimum în sezonul estival târziu, după care aceasta creşte din
nou.
În staţiunile montane, precipitaţiile abundente şi destul de uniform
distribuite în cursul anului, cu evapotranspiraţie redusă, solurile au un grad de
umiditate ridicat şi puţin sau moderat variabil în perioada de vegetaţie (Fig. 90).
Numai în condiţii de relief, expoziţie şi substrat deosebite cum ar fi versanţii în
pantă mare cu soluri scheletice, cu expoziţii însorite sau pe culmi puternic
vântuite, solurile înregistrează reduceri însemnate ale umidităţii în perioadele
sărace în precipitaţii.
În staţiunile de dealuri, podişuri şi piemonturi, variabilitatea umidităţii
solului este mai accentuată ca rezultat al variaţiilor climatice şi, în aceste
staţiuni, curba umidităţii se caracterizează printr-un maxim absolut la începutul
primăverii şi printr-o scădere lentă până la începutul lunii iulie, după care
scăderea este mai accentuată, atingându-se un minim la sfârşitul verii şi
începutul toamnei (august-septembrie) (Fig. 2). Pe culmi şi expoziţiile însorite
minimul atins este mai coborât decât pe cele umbrite şi adăpostite.
În staţiunile de câmpie, regimul de umiditate al solurilor înregistrează
variaţii asemănătoare cu atât mai puternice , cu cât maximul de precipitaţii din
iunie este mai ridicat şi vara mai caldă şi mai secetoasă (Fig. 90).
În aceste staţiuni forestiere, un rol determinant pentru rezervele de apă
şi umiditate îl au precipitaţiile sub formă de ploaie sau zăpadă căzute în
perioada noiembrie-martie.
În zonele depresionare, regimul de umiditate este întotdeauna mai
favorabil decât în câmpiile plane înconjurătoare.
În staţiunile cu soluri pseudogleizate sau gleizate si freatic umede,
solurile au o umiditate de primăvară moderat excesivă, urmată de o scădere
accentuată în timpul verii.
În staţiunile cu soluri hidromorfe, pseudogleizate sau gleice, regimul
de umiditate înregistrează un exces de apă prelungit primăvara şi la începutul
verii. Umiditatea de vară a acestor soluri scade ca şi la cele nehidromorfe
condiţionate climatic, până la nivelul uscat reavăn cu umiditate sub punctul de
ofilire.
Întrucât regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a
solurilor depinde de caracterul lor zonal sau intrazonal, staţiunile forestiere se

181
grupează sub raport hidric în staţiuni cu soluri hidromorfe, staţiuni cu soluri
semihidromorfe (gleizate sau pseudogleizate) şi staţiuni cu soluri hidromorfe
freatice sau pluviale (pseudogleice sau gleice).
Determinarea umidităţii solului se poate face prin măsurători
decadale, bilunare sau sezoniere primăvara, vara, estival timpuriu şi estival
mijlociu.
Gradul de umezire al solului poate fi exprimat fie sub formă de
cronoizoplete de umiditate (totală sau accesibilă) sau de sucţiune sub formă de
curbe de umiditate pe profil obţinute prin determinări sezoniere, sub formă de
curbe de rezerve de apă exprimate în mm, în diferite zone ale profilului de sol,
fie sub formă de grade sau intervale de umezire stabilite organoleptic şi de curbe
de umiditate de-a lungul perioadei de vegetaţie.
Stabilirea gradului de umiditate pe cale organoleptică la anumite
momente ale perioadei de vegetaţie reprezintă modalitatea cea mai accesibilă în
practică.

Fig. 2 – Curbele de umiditate a solului în diferite condiţii climatice şi

pedohidrologice: a – soluri cu floră de mull; 1 – Impatiens în depresiuni; 2 –
Stachys silvatica; mezofite de mull la munte (3), deal (4) şi câmpie (5); b –
soluri cu graminee; 1 – mezofite; 2 – mezoxerofite; 3 – xerofite; c – soluri
pseudogleice (cu mare alternanţă de umiditate), în diferite condiţii de umiditate

182
 Umiditatea solului se poate menţine in întregime în anumite
intervale de timp la aceeaşi treaptă sau poate varia între anumite limite,
realizând astfel un interval de umiditate. In studiul şi cartarea staţională,
prezintă importanţă cunoaşterea umidităţii în intervalul vernal (primele două
săptămâni după topirea zăpezii) sau înainte de înfrunzirea pădurii de foioase;
estival (din iulie până la finele lui septembrie), care poate fi subdivizat in
estival timpuriu (precum si a doua decadă a lunii iunie), estival mijlociu
(toată luna august) şi estival târziu (luna septembrie).
În general, în solurile nehidromorfe, diferenţa dintre umiditatea
vernală şi estivală mijlocie creşte de la munte spre câmpia forestieră şi
silvostepă. În regiunea de munte, cu ploi uniform distribuite în cursul
perioadei de vegetaţie predomină intervalul Uv 6-5-Ue5-3(2). În regiunea de
dealuri, pe expoziţiile umbrite predomină intervalele Uv5-4-Ue3-2, iar pe cele
însorite Uv4-3(2)-Ue2-1. În regiunea de câmpie predomină intervalul Uv4(3)-2-
Ue3-2, iar în silvostepă Uv3-2-Ue2(1)-1(0).
În solurile semihidromorfe (gleizate şi pseudogleizate), umiditatea
vernală se menţine în toate staţiunile indiferent de subzona fitoclimatică mai
ridicată faţă de solurile nehidromorfe, aceasta variind între Uv7-5 şi Uv6+5
după intensitatea hidromorfiei din sol. Umiditatea estivală mijlocie poate
coborî până la nivelul U3-2-U2-1 şi chiar U1-0. În solurile gleizate din lunci,
umiditatea estivală mijlocie coboară mai puţin la nivelul U5-3sau U3-2.
În solurile hidromorfe pseudogleice, umiditatea vernală se menţine
la nivelul Uv10(9)-8 sau Uv8-7, iar în cele gleice la nivelul UV10-9 sau UV8.
Umiditatea estivală mijlocie scade în solurile pseudogleice la nivelulUe5-3 în
orizonturile superioare.
Capacitatea de aprovizionare cu apă a vegetaţiei lemnoase de către
solurile forestiere depinde pe de o parte de gradul de umiditate al acestora,
respectiv de uşurinţa de cedare a apei de către rădăcinile plantelor, iar pe de
altă parte de cantitatea de apă cedabilă (accesibilă), precum şi de mărimea şi
densitatea sistemului de rădăcini. Cu alte cuvinte, capacitatea de
aprovizionare cu apă a solurilor depinde atât de gradul de umiditate al
acestora cât şi de volumul lor edafic util.
Capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor forestiere variază în
raport cu intervalul de umiditate şi volumul edafic astfel (tabelul 39): extrem
oligohidrice Hc…m; oligohidrice HI, oligomezohidrice HII; mezohidrice HIII;
euhidrice HIV; excesiv moderat H(E); excesiv HE.

183
 Capacitatea solurilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere
la un moment dat în funcţie de intervalul de umiditate şi de volumul
edafic
Tabelul 1
Umiditatea Capacitatea de aprovizionare cu apă
Ve m3/m2
Ue notaţie Clasificare
Minimă sau temporar nulă,
U1-0 - Ho…m
indiferent de mărimea lui Ve
0,15 Hm Minimă
0,15-0,30 HI
0,30-0,45 HI
U1
0,45-0,60 HI foarte mică
0,60-0,90 HI
0,90 HII mică
0,15 Hm Minimă
0,15-0,30 HI foarte mică
0,30-0,45 HI
U2-1
0,45-0,60 HII mică
0,60-0,90 HII
0,90
0,15 HI foarte mică
0,15-0,30 HII mică
0,30-0,45 HIII mijlocie
U3-2
0,45-0,60 HIV mare
0,60-0,90 HIV
0,90 HV foarte mare
-
0,15-0,30 HIII mijlocie
0,30-0,45 HIV mare
U5-3
0,45-0,60 HV
0,60-0,90 HV foarte mare
0,90 HV
HV foarte mare
H(E) -HE până la moderat excesivă şi
U6 şi U6-10
sau excesivă
HE1 –HE2

Solurile extrem oligohidrice sunt cele care au volum edafic util până
la minim şi umiditate estivală sub nivelul U2. Solurile cu umiditate estivală la
nivelul uscat reavăn au capacitate foarte mică de aprovizionare cu apă
(oligohidrice) când volumul edafic este sub 0,90 m3/m2.

184
 Solurile uscat reavene sunt oligohidrice dacă volumul edafic este
foarte mic, sub 0,15 m3/m2; oligomezohidrice când Ve = 0,30-0,45 m3/m2;
euhidrice când Ve = 0,30-0,60 m3/m2 şi megahidrice când Ve depăşeşte 0,90
m2/m2.
Solurile cu umiditate estivală la nivelul jilav-reavăn- jilav-
mezohidrice când volumul edafic este cuprins între 0,15-0,30 m3/m2,
euhidrice când Ve este 0,35-0,45 m3/m2 şi megahidrice când Ve este 0,45
m3/m2.

2.4.3.2. Troficitatea solului

Creşterea şi producţia de biomasă a arborilor şi arboretelor depinde,

pe lângă capacitatea de aprovizionare cu apă şi de aprovizionarea cu
substanţe nutritive a acestora, adică de troficitatea solurilor.
Troficitatea solurilor este condiţionată atât de fondul de substanţe
nutritive accesibile plantelor, cât şi de apă accesibilă si de favorabilitatea
solului pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini.
Fondul nutritiv de substanţe folosibil de către plante determină
troficitatea potenţială iar cel efectiv accesibil plantelor troficitatea efectivă.
Hotărâtoare pentru troficitatea solului este partea superioară a profilului, cea
humiferă străbătută de rădăcini. Troficitatea solului poate fi grupată în
troficitate minerală determinată de conţinutul solului în substanţe nutritive
minerale şi azotată determinată de conţinutul solului în azot.
Stabilirea troficităţii solurilor se poate face atât direct, prin
determinarea tipului de humus şi a proporţiei de humus şi a conţinutului în
elemente minerale, precum şi prin utilizarea unor indici analitici corelaţi cât
şi indirect, folosind indicaţiile vegetaţiei (erbacee şi arborescente).
În ce priveşte tipul şi subtipul de humus, acesta este un indicator
preţios al troficităţii azotate a solurilor. În general, după cum s-a arătat în
partea de pedologie, tipul de humus depinde de natura resturilor organice şi
de condiţiile climatice şi biologice în care are loc descompunerea acestor
resturi organice.
În general, solurile cu mull au o troficitate cel puţin mijlocie dacă
nu ridicată în raport cu proporţia de humus pe profil; cele cu mull-moder şi
moder au troficitate mijlocie spre inferioară, iar cele cu humus brut au în
toate situaţiile o troficitate scăzută.
Potenţialul trofic al solului se poate exprima în ecosistemele
naturale nedegradate şi printr-un indice sintetic denumit indicele de
troficitate potenţială globală, calculat de C.D. Chiriţă cu relaţia:
Tp = Σtp =H·d·V·0,1rv·Da,
În care:
H este procentul de humus raportat la volum;

185
 d – grosimea orizontului în dm;
V – gradul de saturaţie in baze la pH=8,3;
rv – raportul dintre volumul pământului fin (fără schelet şi rădăcini)
şi volumul total al solului;
Da - densitate aparentă.
Înmulţirea cu 0,1 se face pentru a nu se obţine valori prea mari .
Acest indice a fost propus pornindu-se de la constatarea că
exceptând solurile salinizate şi alcalinizate, troficitatea solului este
condiţionată în principal de natura humusului şi măsura acumulării lui pe
profil, de calitatea complexului absorbtiv exprimată prin gradul de saturaţie
în baze şi de mărimea spaţiului de sol în care se acumulează fondul de
substanţe nutritive şi care poate fi utilizat de rădăcinile plantelor. Calitatea
humusului este exprimată indirect şi prin valoarea gradului de saturaţie în
baze.
Indicele de troficitate potenţială globală se calculează separat pe
orizonturi şi suborizonturi şi apoi se însumează pentru tot profilul.
În raport cu valoarea indicelui de troficitate globală, solurile se
împart astfel:
T0.m soluri extrem oligotrofice Tp sub 10
TI soluri oligotrofice Tp 10-30
TII soluri oligomezotrofice Tp 30-50
TIII soluri mezotrofice Tp 50-80
TIV soluri eutrofice Tp 80-140
TV soluri megatrofice cu Tp peste 140
Atunci când nu intervin alţi factori climatici şi edafici limitativi
cum ar fi căldura, vânturile sau umiditatea solului, indicele de troficitate
potenţială globală se corelează foarte bine cu bonitatea staţiunii şi
productivitatea arboretelor. În aceste situaţii, el poate fi considerat ca indice
de troficitate efectivă şi de bonitate a staţiunilor mai ales în zona montană şi
de dealuri înalte.
Dacă umiditatea solului devine factor limitativ mai ales în sezonul
estival, când scade sub nivelul reavăn-jilav, indicii de troficitate efectivă au
valori mai mici, direct proporţional cu scăderea rezervelor de apă. În aceste
situaţii, indicii de troficitate globală se reduc prin înmulţire cu un coeficient
care poate varia între 0,9 şi 0,1 sau chiar 0,0 în silvostepă în lunile de vară-
toamnă (august-septembrie), când umiditatea scade la nivelul coeficientului
de ofilire. Pentru solurile din silvostepă şi stepă, aceşti coeficienţi sunt de 0,7
în iunie, 0,3 în iulie, 0,2 în august şi 0,1 în septembrie şi prima jumătate a
lunii octombrie.
În cazul solurilor forestiere acide, intens humifere, cu peste 6%
humus în primii 10-20 cm şi mai ales acolo unde tipul de humus este moder
sau humus brut, se obţin din calcul indici de troficitate potenţială globală prea

186
mari. Întrucât calitatea trofică a humusului variază în raport cu tipul de
humus, s-au propus următorii coeficienţi de reducere a indicelui global de
troficitate: 1,0 – pentru mull slab acid; 0,9 – pentru mull acid; 0,8 – pentru
mull calcic; 0,7 – pentru mull-moder; 0,6 – pentru moder; 0,5 – pentru moder
humus brut; 0,3 – pentru humus brut; 0,2 – pentru humus brut turbă.
C.D. Chiriţă a propus utilizarea, în locul humusului, a azotului
mineralizabil pentru calculul indicelui global de troficitate potenţială cu
relaţia:
Itp = d·Nm·SB·Da·V·rv·0,1
în care:
Nm - azotul mineralizabil într-o perioadă de vegetaţie;
SB – suma bazelor de schimb;
Da – densitatea aparentă;
V – gradul de saturaţie în baze la pH-ul solului.
Indicele global trofohidric care leagă indicele global de troficitate
potenţială de umiditatea solului se calculează cu relaţia:
Itph = d·Nm·SB·Da·V·Ru·rv·0,1
în care:
Ru – reprezintă rezerva lunară medie de apă accesibilă în perioada
mai-august, pe întreaga grosime fiziologic-utilă exprimată în zeci de mm.
Exceptând staţiunile prea reci, indicele trofohidric are şi
semnificaţie de indice de troficitate efectivă.

2.4.4. Alte elemente edafice determinante pentru caracterizarea

staţiunilor forestiere

În afara volumului edafic, a regimului de umiditate şi troficitate ale

solului şi a capacităţilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere, şi alte
elemente edafice devin in anumite condiţii hotărâtoare pentru definirea
staţiunilor forestiere şi anume: reacţia solului, aerul şi aeraţia solului,
consistenţa şi căldura solului.
Reacţia solului exprimată prin valorile pH este un element care
influenţează activitatea microbiologică din sol, procesele de nutriţie şi deci în
final creşterea arborilor şi producţia de biomasă a arboretelor. În solurile
puternic acide, ionii de H+şi Al3+ se găsesc în concentraţii mari astfel încât
devin limitativi creşterii plantelor lemnoase. Concentraţia mare de Al
împiedică procesele de transformare a monozaharidelor în zaharoză, cât şi
procesele de sinteză a azotului din sărurile minerale în proteine.
Aerul din sol şi în special conţinutul de O2, precum şi aeraţia
solului, sunt factori importanţi pentru vegetaţia forestieră. Acest lucru este
oglindit de corelaţia existentă între bonitarea staţiunii exprimată prin clase de
producţie a arboretelui şi valoarea capacităţii de aer a solului.

187
 Aerul şi aeraţia solului condiţionează dezvoltarea sistemului de
rădăcini. Insuficienţa aeraţiei este condiţionată de prezenţa caracterelor de
hidromorfie în orizontul B sau de textura fină a acestuia.
Consistenţa, numită şi compactitate când este ridicată – reprezintă
un element important pentru definirea staţiunilor forestiere mai ales a celor
din zonele de dealuri, podişuri, piemonturi sau câmpie, unde poate deveni
factor limitativ al bonităţii. Consistenţa tare a orizontului Bt la luvisoluri
împiedică dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicelar al arborilor şi
deci productivitatea arboretelor.
Solurile reavene, reavăn-jilave pot avea o consistenţă mobilă, foarte
friabilă, friabilă fermă, foarte fermă, extrem de fermă, iar cele uscate –
mobilă, slab excesivă, uşor dură, dură, foarte dură şi extrem de dură, în
raport cu rezistenţa pe care o opune un fragment de sol la sfărâmarea între
degete.
Consistenţa înregistrează variaţii mari în raport cu umiditatea solului.
De acea, consistenţa trebuie apreciată în sezonul estival, adică la umiditatea
estivală dominantă în orizontul B care poate prezenta o consistenţă limitativă
pentru dezvoltarea rădăcinilor. La câmpie, apare necesar uneori, mai ales
pentru solurile abuziv păşunate, să se aprecieze consistenţa şi în orizontul
humifer de la suprafaţă.
În zonele de dealuri joase, coline şi câmpii piemontane, consistenţa
devine factor limitativ pentru răspândirea speciilor de cvercinee şi pentru
bonitatea staţiunilor.
Căldura solului poate deveni factor limitativ în staţiunile montane de
limită altitudinală, pe versanţii umbriţi şi văile înguste şi reci sau în cele cu
soluri hidromorfe, unde datorită stagnării prelungite a apei acestea sunt foarte
reci, mai ales în sezonul de primăvară, la începutul intrării în vegetaţie a
speciilor.
Vara, în unele soluri cu textură nisipoasă situate pe versanţii însoriţi,
se realizează temperaturi foarte ridicate care devin limitative pentru
dezvoltarea speciilor forestiere. La fel se comportă şi unele soluri superficiale
şi scheletice formate pe calcare.
Salinitatea şi alcalinitatea solurilor devin factori limitativi chiar la
valori mici pentru vegetaţia forestieră arborescentă. Acest lucru apare de
obicei în luncile unor râuri sau în apropierea unor lacuri sărate, situate în
zona de stepă şi silvostepă.

188