Capitolul 15

EVOLUȚIA ȘI VÂRSTA SOLURILOR

15.1. Evoluția solurilor

În decursul istoriei geologice a pământului solurile au evoluat

continuu, de la simplu la complex, în strânsă legătură cu evoluţia geologică a
planetei, cu evoluţia climei şi a vegetaţiei. Modificările geologice ale scoarţei
terestre au determinat modificări ale reliefului şi în corelaţie cu modificările
climei şi ale biocenozelor terestre s-au modificat şi procesele pedogenetice şi
deci şi tipurile de soluri. Această evoluţie a condus la formarea de noi soluri
şi la creşterea complexităţii profilelor de sol.
De remarcat faptul că evoluţia solurilor în decursul erelor
precuaternare este puţin cunoscută şi studiată datorită greutăţilor
metodologice pe care le presupune.
In evoluţia solurilor de-a lungul erelor geologice un rol deosebit l-au
jucat modificările climatice şi prin corelaţie şi cele ale vegetaţiei şi faunei.
Acumularea de materie organică în sol este factorul care a contribuit la
evoluţia continuă a învelişului de sol al Pământului. Acumularea continuă de
materie organică şi descompunerea acesteia a contribuit la intensificarea a
numeroase procese pedogenetice, în special a transformării substratului
mineral şi formarea de minerale noi.
Solurile au evoluat timp de peste 600 milioane de ani de la regolitele
din mediul reducător al planetei şi până la marea varietate existentă astăzi.
Diversificarea solurilor a început în urmă cu cca 350 milioane de ani, o dată
cu dezvoltarea biocenozelor terestre . In desfăşurarea procesului de solificare,
înţeles ca o totalitate a fenomenelor fizice, chimice şi biologice care au loc în
pătura superficială a scoarţei Pământului determinând importante
transformări şi migrări de substanţă şi energie, un rol determinant îl are
interacţiunea permanentă dintre plante şi sol pe întreaga durată a procesului.
În general, aşa cum remarcă N. Florea (1983), procesele pedogenetice
elementare se dezvoltă unidirecţional şi ireversibil dar repetabil, iar unele
dintre acestea chiar irepetabil. Procesele ireversibile dar repetabile se
desfăşoară ciclic cu o anumită periodicitate determinată de ritmurile
fenomenelor climatice şi fiziologice (zilnice, anuale, multianuale etc). Unele
procese variază întâmplător fără o anumită periodicitate (incendii, inundaţii
etc).
Intercondiţionarea reciprocă dintre vegetaţie şi sol face ca o dată cu
evoluţia solurilor acestea să determine modificări în covorul vegetal, dar
aceste modificări sunt controlate pe calea conexiunii inverse de către
biocenoze, sisteme deschise cu capacitate de autoreglare, autoorganizare şi
autodezvoltare. Cu timpul, între sol, pe de o parte, şi vegetaţie pe de altă

147
parte, se ajunge la un echilibru dinamic, la o stare relativ staţionară care se
numeşte climax.
Solurile ajunse în acest stadiu de relativă stabilitate se numesc soluri climax
sau soluri zonale, întrucât corespund zonalităţii factorilor de climă şi
vegetaţie.
Spre exemplu, în subzona fagului, pe versanţi de conglomerate şi
gresii calcaroase, solul zonal este luvosolul, iar seria genetică evolutivă al
cărui ultim termen este solul zonal, este de obicei următoarea: foliosol
litosol rendzinic rendzină litică rendzină cambică eutricambosol
luvosol. Fiecare din aceste soluri se caracterizează printr-un proces
pedogenetic dominant, bioacumularea în cazul foliosolurilor şi rendzinelor,
levigarea carbonaţilor la eutricambosoluri rezidual carbonatice, eluvierea şi
iluvierea la luvosoluri.
În figura 15.1. se prezintă evoluţia solurilor formate pe substrate
carbonatice. Din această figură rezultă că, în decursul timpului, în sol se
desfăşoară şi coexistă din ce în ce mai multe procese pedogenetice care se
Spre exemplu, în subzona fagului, pe versanţi de conglomerate şi gresii
calcaroase, solul zonal este luvosolul, iar seria genetică evolutivă al cărui
ultim termen este solul zonal, este de obicei următoarea : foliosol litosol
rendzinic rendzină litică rendzină cambică eutricambosol luvosol.
Fiecare din aceste soluri se caracterizează printr-un proces pedogenetic
dominant, bioacumularea în cazul foliosolurilor şi rendzinelor, levigarea
carbonaţilor la eutricambosoluri rezidual carbonatice, eluvierea şi iluvierea la
luvosoluri.
succed într-o anumită ordine, cele anterioare favorizând apariţia şi
dezvoltarea puternică a celor ce urmează până când solul ajunge în stadiul de
climax.
Tot în subzona fagului, dar pe roci sărace în minerale uşor alterabile
cum sunt granitele, gnaisele sau şisturile cristaline, solul zonal este
districambosolul cu mull-moder, iar seria genetică evolutivă este următoarea:
foliosoluri litice – litosoluri – districambosoluri litice – districambosoluri
tipice.
In etajul montan superior sub molidişuri pe roci acide pe versanţi în
pantă mică sau platouri, seria evolutivă va fi: Foliosol litic – litosol –
districambosol litic – districambosol tipic – prepozol – podzol – solul zonal
sau climax find deci podzolul.

148
 Stadii progresive ale dezvoltării solului
Fig. 15.1. Secvenţe de procese în dezvoltarea eutricambosolurilor pe substrate
carbonatice

1. Rendzină 5. Luvosol tipic

2. Eutricambosol rezidual carbonatic 6. Luvosol albic
3. Faeoziom 7. Luvosol albic-stagnic
4. Eutricambosol tipic

De remarcat faptul că solurile ajunse în stadiul de climax, chiar dacă

s-au format pe roci diferite, se caracterizează prin aceeaşi morfologie şi
aceleaşi proprietăţi.
Solurile formate în condiţii climatice asemănătoare, deci în aceeaşi
subzonă climatic şi de vegetaţie dar pe roci diferite, se numesc soluri
analoage. În exemplele de mai sus, luvosolurile sunt analoage cu
districambosolurile.
În aceeaşi subzonă climatică, asociaţiile forestiere zonale, spre
exemplu făgetele, nu ocupă întregul areal al acestui etaj climatic. Anumite
praguri ecologice împiedică instalarea făgetelor în toate unităţile staţionale,
astfel că locul lor este luat de alte formaţii forestiere mai adaptate gradului de
concentrare al factorilor ecologici. În acest caz, apar deci insule de vegetaţie
extrazonală (intrazonală) care formează climaxul staţional (edafic). Apariţia
unor insule de vegetaţie higrofită, determinată de evoluţia solurilor
hidromorfe, explică existenţa acestor climaxuri staţionale sau edafice. De
asemenea, pe anumite roci foarte sărace, cum ar fi gresiile barremiene, nu se
dezvoltă districambosoluri ca soluri zonale de făgete, ci podzoluri. Aceste
soluri, numite de Dokuceaev soluri intrazonale, sunt numite soluri climax
staţionale de către Ph. Duchaufour.

149
 În ţara noastră, studiile depozitelor cuaternare de loess au dovedit
existenţa în acelaşi loc a unor soluri fosile diferite. Alternanţa verticală de
soluri şi benzi de loess este un argument al evoluţiei ciclice a fenomenelor de
pedogeneză ca rezultat al variaţiilor condiţiilor climatice şi geologico-
tectonice. C.G. Murgoci a arătat încă din 1910 că şi loessul poate fi
considerat de fapt un sol vechi mai mult sau mai puţin modificat prin
pedogeneză. El a arătat de asemenea, că solurile din Câmpia Română s-au
format nu numai prin transformarea loessului, ci şi prin adaos de material
mineral adus din altă parte prin procese eoliene proluviale, material care s-a
integrat în sol. Modificarea condiţiilor climatice care au favorizat întinderea
pădurii în zonele de câmpie din vestul Bărăganului au determinat evoluţia
cernoziomurilor cambice şi argice spre preluvosoluri roşcate şi apoi spre
luvosoluri roşcate. Alternanţa dintre benzile argiloiluviale, la preluvisoluri,
care variază între 1 şi 7, confirmă evoluţia ciclică a formării solurilor din
aceste teritorii în cuaternar.
Pe bază de cercetări arheologice s-a stabilit, de asemenea, că diferite
orizonturi ale aceluiaşi profil de sol au vârste diferite care pot depăşi 25 000
de ani, fapt ce demonstrează că sedimentarea eoliană a continuat fără
întrerupere, paralel cu procesul de pedogeneză. Prin urmare, la formarea
solurilor participă pe lângă procesele pedogenetice şi unele procese geologice
ca sedimentarea eoliană în teritoriile cu relief plan. In schimb, în teritoriile cu
relief accidentat unde are loc a întinerire continuă şi lentă a învelişului de sol
datorită eroziunii, stadiului de evoluţie a solului este determinat de ritmul
proceselor de alterare a rocii şi transformarea acesteia în sol şi de ritmul de
denudaţie care depinde şi de pantă.
Ca rezultat al acestor raporturi pot apărea următoarele patru situaţii
distincte: (N. Florea, 1985):
- teritorii cu loessuri şi soluri fosile şi actuale din teritorii cu relief
acumulativ format prin sedimentarea fluviatilă (lunci şi câmpii de divagaţie)
cu soluri neevoluate sau slab evoluate în care sedimentarea domină
pedogeneza;
- teritorii cu soluri continuu reînoite cu relief accidentat, supus
continuu eroziunii şi denudării în care nu apar soluri fosile,
- teritoriile cu soluri poligenetice din zonele vechi cu relief stabil în
care solurile au fost supuse unei evoluţii continue, adeseori prin procese
pedogenetice diferite.
Prin urmare, învelişul de soluri al planetei este rezultatul evoluţiei
continue ciclice şi concomitente dar cu ritmuri diferite ale proceselor
pedogenetice.
Ritmul de evoluţie depinde de ritmul schimbării condiţiilor de
pedogeneză şi în special al condiţiilor climatice şi a vegetaţiei. Omul la scara
istoriei poate interveni în acest proces de evoluţie prin modificarea unor
condiţii de pedogeneză ducând la formarea unor soluri antropice
(Antrosoluri).
150
 15.2. Vârsta solurilor

Viteza cu care evoluează solurile spre stadiul de sol zonal (climax)

depinde în mare măsură de condiţiile pedogenetice locale şi în special de
compoziţia mineralogică şi granulometrică a materialului parental. Astfel,
după cum se ştie, rocile bogate în minerale calcice şi feromagneziene întârzie
evoluţia, pe când cele sărace în minerale uşor alterabile, accelerează evoluţia
spre solul climax.
Vârsta solurilor este dată de intervalul de timp scurs de la începerea
procesului de solificare şi până în prezent. Acest interval se numeşte vârsta
absolută. Vârsta solurilor nu este egală cu vârsta geologică a teritoriului pe
care s-au format aceste soluri. Ea se calculează din momentul în care roca a
fost scoasă la zi şi supusă solificării. Materialul parental este considerat ca
starea iniţială a sistemului sol la timpul zero. La aceeaşi vârstă absolută, deci
în acelaşi interval de timp, unele soluri pot parcurge mai multe stadii de
evoluţie, iar altele mai puţine, până ajung la stadiul de climax – aceasta se
numeşte vârstă relativă.
Vârsta solurilor se poate stabili fie după vârsta depozitelor de
suprafaţă pe care s-au format, fie după viteza de alterare a unor substrate. In
acest scop, s-a folosit metoda polenanalitică şi metoda cercetării conţinutului
de carbon redioactiv (C14) din sol.
Cu ajutorul acestei metode, s-a stabilit că cea mai mare parte a
solurilor din zona temperată a Europei s-au format în holocen. Astfel, solurile
formate pe loessuri carbonatice au ajuns la stadiul de soluri climax după 8
000 – 10 000 de ani. Podzolurile s-au format într-un interval mai mic de timp.
Ele au deci o vârstă absolută mai mică – 7000 – 8000 ani, în cazul celor
formate sub păduri de foioase şi 1000 – 1500 ani în cazul celor formate pe
substrate sărace sub păduri de răşinoase. Cercetările mai recente au arătat că
se pot forma podzoluri într-un timp mai scurt, de câteva sute de ani, în special
pe substrate nisipoase, foarte sărace, prin înlocuirea pădurilor de foioase cu
păduri de molid sau pin.
Solurile formate în alte condiţii bioclimatice decât cele actuale se
numesc paleosoluri. In această categorie se includ solurile argiloase,
provenite din calcare (terra rosa, terra fusca) care s-au format probabil în
perioadele interglaciare din cuaternar sau chiar în terţiar, în paleogen sau
neogen.
O parte din paleosoluri, rămase la suprafaţă sau aproape de suprafaţa
scoarţei, s-au dezvoltat în continuare şi au dobândit caractere de orizonturi
noi sub influenţa condiţiilor bioclimatice din holocen. Acţiunea factorilor
climatici se manifestă şi se observă mai ales în orizonturile superioare ale
solurilor respective. Aceste soluri formate în alte condiţii de mediu şi care au
continuat să evolueze şi în holocen şi evoluează şi în prezent au fost numite

151
soluri policiclice (poligenetice). Solurile poligenetice manifestă în
profunzime (în orizonturile inferioare) caractere edafice relicte. Adeseori
între caracterele edafice actuale şi cele relicte există raporturi contradictorii,
spre deosebire de solurile monogenetice la care apar numai orizonturi şi
caractere interdependente, corelate.
Foarte multe soluri din zona temperată sunt poligenetice. Procesele de
solificare din această zonă au fost întrerupte în timpul glaciaţiunilor. Ingheţul
şi dezgheţul periodic din climatul periglaciar a favorizat şi distrugerea
orizonturilor superioare situate deasupra zonei de îngheţ peren au apărut
structuri criogene care au modificat parţial aceste orizonturi.
Procesul de solificare a fost reluat în climatul postglaciar şi a
imprimat în profilul solului caractere noi, diferite de cele relicte formate în
climatul periglaciar şi interglaciar. Separarea caracterelor pedogenetice
actuale de cele relicte din profilul acestor soluri poligenetice permite
stabilirea tipului de pedogeneză actuală şi a celui din cuaternar şi, în final,
încadrarea corectă a solului în sistemul actual de clasificare. Pentru
aprecierea corectă a fertilităţii solurilor poligenetice şi a aptitudinilor lor
pentru vegetaţia forestieră, este necesar şi util ca încadrarea lor în sistemul
de clasificare morfogenetică să se facă după caracterele pedogenetice actuale.
Astfel, în cadrul unui tip de sol încadrat după combinaţia de orizonturi de
diagnostic poate fi separată o subdiviziune (subtip) în funcţie de geneza şi
evoluţia solului în decursul timpului.

152