PROPRIETĂȚILE CHIMICE

ALE SOLULUI

CHERCIU( PURCEL) LUMINIȚA –GINA

ARGUMENT
 Solul este un amestec de materie din plante, minerale şi animale care se formează
într-un proces foarte lung, poate dura mii de ani. Solul este necesar pentru creşterea
majorităţii plantelor şi esenţial pentru toată producţia agricolă. Poluarea solului este
acumularea de compuşi chimici toxici, săruri, patogeni (organisme care provoacă boli),
sau materiale radioactive, metale grele care pot afecta viaţa plantelor şi animalelor.
Metodele iraţionale de administrare a solului au degradat serios calitatea lui, au cauzat
poluarea lui şi au accelerat eroziunea. Tratarea solului cu îngrăşăminte chimice,
pesticide şifungicide omoară organisme utile cum ar fi unele bacterii, fungi şi alte
microorganisme. De exemplu, fermierii care cultivau căpşuni în California au dezinfectat
solul cu bromură de metil pentru a ucide organismele care ar fi putut afecta căpşunii.
Acest proces omoară fără discriminare chiar şi organismele benefice şi lasă solul steril şi
dependent de îngrăşăminte pentru a suporta creşterea plantelor. În consecinţă, se
folosesc tot mai multe îngrăşăminte, ceea ce duce la poluarea râurilor şi lacurilor în
perioadele cu inundaţii. Irigaţia necorespunzătoare în zonele în care solul nu este drenat
bine poate avea ca rezultat depozite de sare care inhibă creşterea plantelor şi pot duce
la lipsa recoltei. În anul 2000 î.e.n., oraşele antice sumeriene de la sud de Valea Tigrului
şi Eufratului, în Mesopotamia, depindeau de bogăţia recoltelor. Până în anul 1500 î.e.n.,
aceste oraşe au intrat în colaps din cauza lipsei recoltei datorate salinităţii ridicate a
solului. Aceeaşi problemă există azi în Valea Indusului din Pakistan, Valea Nilului în
Egipt şi Valea Imperială din California.

Soluția solului se poate defini (determina) ca fază lichidă a solului, care include apa din sol
ce conține săruri minerale dizolvate, compuși organo – minerali și organici, gaze și particule
fine coloidale. Precipitațiile atmosferice, apa din scurgeri de suprafață, apele freatice etc.
patrund în sol, iar în urma interacțiunii cu faza solidă și gazoasă a solului, cu sistemul
radicular al plantelor și cu organismele vii care populează solul – își schimbă compoziția.

Compoziția chimică a soluției solului

Compoziția solutței solului depinde de cantitatea și calitatea precipitațiilor atmosferice,
de compozitța fazei solide a solului, de alcătuirea cantitativă și calitativă a materialului
stratului vegetal viu și neviu al biocenozelor, de activitatea vitală a mezofaunei și a
microorganismelor. Compoziția soluției solului suferă permanent modificări datorită
activității plantelor superioare, prin „absorbția” de către rădăcinile acestora a unor compuși și
invers, prin „pătrunderea” (intrarea) unor substanțe, prin secreții eliberate de rădăcinile
plantelor etc. Substanțele minerale, organice și organominerale care intră în compoziția fazei
lichide a solului se pot prezenta sub formă de combinații solubile (dizolvate) sau combinații
coloidale. Substanțele coloidale sunt reprezentate prin merale argiloase, prin hidrați ai oxizilor
de fier ăi de aluminiu, prin combinații organice și organominerale. Se apreciază că în general
coloizii reprezintă de la 1/10 pana la ¼ din cantitatea totală de substanțe care se găsesc în
soluția solului.

Cei mai importanți cationi care se pun în evidență în solutța solului sunt: Ca2+, Mg2+, Na+,
K+, NH4+, H+, Al3+, Fe2+, iar dintre anionii mai răspândiți sunt: HCO-3, CO23-, NO2-, Cl-, SO42-,
H2PO4-, HPO42-. Fierul, aluminiul și multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.), se găsesc în
soluția solului mai ales sub formă de combinații complexe organominerale, în care partea
organică a complexelor este reprezentată de către acizii humici și acizii organici cu molecule
mici, de către polifenoli și alte substanțe organice.

Valorile pH-ului soluției diferitelor tipuri de soluri variază de la 2,5 la solurile acide,
sulfatice, până la 8 – 9 la solurile carbonatice și salinizate, ajungând la valori maxime de 10 –
11 la solurile alcaline (soloneturi) și solonceacuri sodice.

Cea mai mică concentrație a solutiei solului și valorile cele mai scăzute ale reacției acide se
întalnesc la solurile podzolice la care concentrația lor reprezintă câteva zeci de miligrame la l
soluție, la valori ale pH-ului de 5 și mai mici.

Conțnutul de carbon organic în soluția solului diferă, de asemenea, cu tipul de sol și natura
vegetației; sub păduri de conifere, substanța organică solubilizată este reprezentă mai ales prin
acizii fulvici, pe când la solurile formate sub vegetație ierboasă predomină acizii huminici.

Cantitatea de substanță organică din faza lichidă a solului se micșoreaza pe adâncimea

profilului de sol, datorită intensificării migrăriii substanțelor solubile. Împreuna cu
substanțele organice migrează și fierul (în forme bi- si trivalente). În soluția solului, până la
80 – 95 % din fier este puternic legat în complexe organominerale. La solurile de stepă
(cernoziomuri), concentrația solutiei solului este mai mare decât în solurile podzolice. Având
în vedere activitatea biologicî mai intensă a acestor soluri și ca în cele de stepă crește
conținutul în ioni bicarbonați, reacția lor devine neutră sau slab alcalină. Sub acțiunea
vegetației de stepă se constată creșterea concentrației și a altor cationi si anioni (Ca2+, Mg2+,
Cl-, SO42-); în soloneturi crește brusc cantitatea ionilor de Na+, a ionilor CO32- determinând
alcalinizarea soluției solului. Concentrația maximaăa soluției solului se observă la
solonceacuri, la care poate ajunge la zeci și sute de grame la litru, cu predominarea clorurilor
și sulfaților de magneziu și natriu.

1. COLOIZII SOLULUI

În sol se găsesc atât coloizi minerali, precum și organici și organo-minerali, a căror

compoziție depinde de caracterul rocilor de formare și de tipul de solificare
Fig. 1 Alcatuirea micelei coloidale

La baza alcătuirii coloizilor, stau „micelele coloidale”(V i n g h e r). O micelă coloidală

este alcatuită din nucleu, reprezentat prin combinații complexe amorfe sau cristaline, cu
compoziție chimică diferită (fig. 1). La suprafața nucleului se găsește un strat de ioni retinuți
stabil, denumit „strat determinant de potențial”; î n continuare, urmează un dublu strat de ioni
compensatori – un „strat imobil” cu ioni retinuți puternic de către ionii din stratul determinant
de potențial, iar în continuare urmează un strat de ioni mai dispersati, numit „strat difuz”.

Nucleul micelei, împreună cu stratul determinant de potențial, alcătuiesc granula coloidală;

între granulă și soluția care înconjoară coloidul apare un potențial termodinamic, sub influența
căruia sunt atrași din soluție ioni de semn contrar (ioni compensatori).

Granula coloidală, împreună cu stratul imobil de ioni compensatori, constituie particula

coloidală între aceasta și soluția înconjuratoare apare un potențial electrocinetic (zeta), sub
influența căruia se găsește al doilea strat de ioni compensatori (cel difuz), posedând
posibilitatea de schimb cu ionii de același semn din soluția înconjuratoare.

Coloizii care au în stratul determinant de potențial ioni cu sarcina negativă și care

eliberează în soluție ioni de H+ se numesc „acidoizi”    (de exemplu, acizii humici, acidul
silicic). Coloizii care au în stratul determinant de potențial sarcina pozitivă și eliberează în
soluție ionii de OH- se numesc „bazoizi”. Coloizii de hidroxizi de fier, hidroxizi de aluminiu,
proteinele în funcție de reacția mediului se comportî când ca acidoizi (acizi), când ca bazoizi
(baze) și se numesc amfoteri sau amfolitoizi.

Astfel, hidroxidul de aluminiu, în condiții de reacție acidă, datorită concentrației ridicate a

ionilor de hidrogen în soluție, împiedică disocierea hidroxidului de aluminiu ca acid și acesta
va disocia ca baza, cu eliberarea în soluție a ionilor de OH-:

Al(OH)3 D Al(OH)2+ + OH-

2. Functiile complexului coloidal al solului

Solul este un sistem natural deschis, în care, în mod continuu se petrece un schimb de
energie și substanță cu mediul înconjurator. În cadrul acestor procese, solul are proprietatea de
a reține diverse substanțe pe cale mecanică, fizică, fizico-chimică, chimică sau biologică (K.
K. Ghedroit).

Capacitatea de reținere mecanică reprezintă proprietatea solului de a opri particulele

aflate în suspensie din apa care se infiltrează. Reținerea este facută de către porii care au
diametrul mai mic decât cel al particulelor reținute. În sol se realizează și o reținere a
particulelor mai fine decât diametrul porilor, în momentul când fluxul de apa capilară
pătrunde într-un orizont mai puțin umed sau unde așezarea particulelor solului este mai
îndesata, mai compactă și unde circulația capilară a apei trece la o deplasare peliculară sau
chiar se oprește. Capacitatea de reținere mecanică a solului influențează diferitele procese
pedogenetice, cum sunt cele de iluviere a argilei, de stagnogleizare sau înmlastinire, precum și
cele ale activității biologice a solului.

Capacitatea de reținere fizică mai este cunoscută sub numele de absorbție apolară sau
moleculară. Fenomenul de reținere fizică constă în adsorbția la suprafața particulelor minerale
sau organice ale solului a moleculelor unor substanțe din aerul sau soluția solului. Fenomenul
de reținere fizică cuprinde și unele substanțe coloidale ca acizii humici, oxizii de fier și
mangan, dar cel mai cunoscut este cel al absorbtiei moleculelor de apă, ce formează la
suprafața particulei o peliculaâă de apă. Prin același fenomen sunt reținute de sol multe din
substanțele nutritive, impiedecându-se spălarea lor din profilul de sol, în același timp, acestea
sunt ușor accesibile pentru rădăcinile plantelor.

Capacitatea de reținere fizico-chimică este cunoscută și sub numele de absorbție

polară sau de schimb ionic. Fenomenul se referă la absorbția ionilor (fie cationi, fie anioni) pe
care complexul coloidal o realizează din soluția solului. Ionii absorbiți din soluția solului vor
fi compensați de o cantitate echivalentă de ioni de același tip de sarcină, astfel că atât soluția
solului cât și complexul coloidal vor rămâne neutre din punct de vedere electric.

Coloizii de argilă și humus, fiind încarcați cu sarcini electrice negative, vor reține din
soluția solului ioni cu sarcina de semn contrar, adică cationi. Cationii din soluția solului
provin din debazificarea silicaților primari, din mineralizarea materiei organice sau din
disocierea electroliților. Cationii cei mai ades întâlniți în sol sunt cei de Ca, Mg, Na, K, H,
NH4, Al, Fe sau Mn.

Cercetările efectuate asupra fenomenului de schimb ionic au stabilit ca acesta se petrece

după anumite legi.

Legea echivalenței  precizează faptul că schimbul de ioni are loc în proporții

echivalente.

Legea reversibilității menționează că schimbul de cationi este reversibil.

Legea echilibrului arată că schimbul cationic între soluția solului și complexul

absorbtiv se petrece până la stabilirea unui echilibru. Cum însă în sol, în condiții naturale,
aproape continuu apar modificări ce strică echilibrul, în permanenta va fi o reacție de
restabilire a echilibrului.

Legea energiei de absorbtțe  arată că energia de absorbție a cationilor din soluție și

energia de trecere a cationilor din stare absorbită în soluție sunt în funcție de valență și raza
ionică a cationilor și de gradul de hidratare a acestora. Ea depinde, de asemenea, de
concentrația cationilor în soluția solului. Cationii trivalenți, ca cei de Fe 3+ sau Al3+, sunt mai
puternic retinuți decât cei bivalenti de Ca2+ si Mg2+, iar aceștia decât cei monovalenți de Li+,
K+ si Na+.

Indicii de caracterizare a capacității de schimb cationic

Schimbul de cationi este una din însușirile de bază ale solului, el fiind în stransă
legatură cu alte proprietăti ale acestuia pe care, totodată, le condiționează. În funcție de
condițiile de mediu, ce determină anumite tipuri de solificare, în complexul absorbtiv sunt
prezenți anumiti cationi (Al3+, Ca2+ , Mg2+, Na+ , K+, H+, NH4+). Cationii alcalini (Na+ si K+) și
cei alcalino-pământoși (Ca2+ si Mg2+) conferă solului caracteristici bazice, iar cei de Al 3+ și
H+ proprietăți acide. Pentru a putea aprecia unele însușiri chimice ale solului se folosesc
următorii indici de caracterizare a capacității de schimb cationic: capacitatea totală de schimb
cationic (T), suma bazelor schimbabile (SB), hidrogenul schimbabil (SH) și gradul de saturație
în baze (V). În afară de acești indici, pentru caracterizarea unor soluri, sau pentru unele
necesități practice, se iau în considerație: capacitatea de schimb cationic efectivă (determinata
la pH-ul real al solului), procentul de Na+ schimbabil din T (pentru stabilirea gradului de
alcalinitate al solului) sau aciditatea de schimb efectivă (dată de suma Al 3+ schimbabil +
H+ schimbabil).

Capacitatea totală de schimb cationic reprezintă cantitatea totală de cationi pe care un

sol o poate reține sau schimbă. Ea se notează cu litera T și se exprimă în miliechivalenti la
100 g sol, uscat la 105° C.

Capacitatea de schimb pentru baze (SB) reprezinta suma bazelor schimbabile, adica

totalul cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+ si K+ adsorbiti de complexul coloidal al solului. Ea se
exprima in me la 100 g sol uscat la 105° C.

Complexul coloidal al solului poate sa contina doar baze schimbabile si atunci spunem
ca solul sau orizontul de sol este saturat in baze. Astfel de situatii sunt intalnite frecvent in
regiunile mai uscate, de stepa sau desert, unde sarurile mai greu solubile sau chiar cele usor
solubile nu sunt levigate in totalitate, complexul adsorbtiv fiind saturat in cationi bazici.

Cel mai adesea, complexul coloidal nu este saturat in cationi bazici, ci o parte din ei au
fost inlocuiti cu ioni de hidrogen sau aluminiu.

Gradul de saturatie in baze (V) exprima proportia in care complexul coloidal al solului

este saturat in cationi bazici. El este redat in procente din capacitatea totala de schimb
cationic, dupa formula: V = (SB / T) · 100

Gradul de saturatie in baze este de 100 % la solurile complet saturate in baze

(kastanoziomuri, unele cernoziomuri, rendzine, solonceacuri etc.) si devine tot mai mic cu cat
capacitatea de schimb pentru hidrogen (SH) devine mai mare (tabelul nr. 8).

Tabelul nr. 8.

Clase de saturatie in baze

Simbol Denumire Limite in %

V1 Extrem oligobazic < 10
V2 Oligobazic
V3 Oligomezobazic
V4 Mezobazic
V5 Eubazic
V6 Saturat in baze

2.3. Solutia solului

 Apa din sol este una din componentele fara de care solul ar fi un corp inert. Solutia
solului contine diferite substante, acestea gasindu-se in stare de dispersie ionica, moleculara
sau coloidala. Unele din ele sunt preluate din aer, cand precipitatiile traverseaza atmosfera
(bioxid de carbon, oxigen, oxizi de azot, amoniac, bioxid de sulf, clor etc.), altele (acizi
organici si anorganici, saruri ale acestora, baze etc.) trec in solutie din componentii fazei
gazoase si solide a solului sau prin activitatea organismelor.

Solutia solului are o compozitie foarte complexa, variata de la un tip de sol la altul,
prezinta variatii pe acelasi profil de sol, precum si variatii in timp, atat sezoniere cat si diurne.
Compozitia este determinata de o multitudine de factori, cum sunt: cei climatici (precipitatii,
temperatura, evapotranspiratie), adancimea si mineralizarea apei freatice, tipul de vegetatie,
tipul de humus, activitatea microbiologica din sol, natura si gradul de solubilitate a
substantelor minerale si organice, proprietatile complexului coloidal al solului etc.

2. Aciditatea solului

Intreaga aciditate din sol se mai numeste si aciditate totala. Ea reprezinta insumarea
aciditatii solutiei solului, adica a aciditatii actuale, cu aciditatea complexului adsorbtiv al
solului, numita si aciditate potentiala.

Aciditatea actuala - reactia solului

Substantele prezente in solutia solului elibereaza prin disociere sau hidroliza ioni de
hidrogen (H+) sau de oxidril (OH -), dand solutiei caracter acid sau alcalin, in functie de cum
predomina unii sau altii dintre ioni. Insusi apa, ce este solventul diferitelor substante, este
disociata si ea in proportie foarte redusa. Ionii rezultati prin disociere formeaza cu ionii apei
acizi si baze, ce pot fi electroliti puternici sau slabi. Cei puternici se pot disocia complet si vor
pune in libertate mai multi ioni de hidrogen sau de oxidril, pe cand cei slabi se disociaza
foarte putin si, prin urmare, vor elibera mai putini ioni. Concentratia ionilor de hidrogen
liberi existenti in solutia solului reprezinta ceea ce se numeste aciditate actuala si se
exprima in unitati pH.

pH = − log (H+)

Aciditatea actuala a solului se determina prin masurarea pH-ului unui amestec de sol si
apa, stabilite adesea in proportii de 1/1 sau 1/2,5. Pentru stabilirea unitatilor pH, s-a avut in
vedere ca apa chimic pura are la temperatura de 22° C o concentratie ionica de 10 -14, ea fiind
data de produsul concentratiei ionilor de H + de 10-7, cu a ionilor de OH - de 10-7. Stabilirea
reactiei unei solutii se face prin definirea concentratiei acesteia in ioni de H+, iar pentru o mai
usoara exprimare se foloseste cologaritmul concentratiei de ioni de H+:

Tabelul nr. 9.

Clase de reactie a solului (pH-ul in suspensie apoasa la raport sol / solutie de 1 :

2,5)

Denumire Limite Denumire Limite

Extrem de acida Slab alcalina
Foarte puternic acida Moderat alcalina
Puternic acida Puternic alcalina
Moderat acida Foarte puternic alcalina
Slab acida Extrem de alcalina
Neutra

(Dupa Metodologia elaborarii studiilor pedologice, ICPA,1987).

In ceea ce priveste valorile pH-ului solului ele se inscriu cel mai adesea intre 4 si 11,
mai rar se pot intalni valori mai mici de 4 sau mai mari de 11. In metodologia ICPA de
caracterizare a solurilor (tabelul nr. 9), au fost stabilite 11 clase de reactie a solului (valori
pH).

2.6. Salinitatea solului

Sursa principala a sarurilor din sol o reprezinta rocile si mineralele din scoarta terestra.
Cele mai comune saruri sunt carbonatii, clorurile, sulfatii, silicatii sau nitratii. Dintre acestea,
o parte sunt considerate usor solubile (cele cu un grad de solubilitate mai mare decat CaSO 4),
asa cum sunt clorurile de Na, K, Mg si Ca si sulfatii si carbonatii de Na si K. Carbonatii de
calciu si magneziu sunt solubili doar in prezenta CO2 dizolvat in apa.

Tabelul nr. 10.

Intensitatea salinizarii

(apreciata dupa continutul total de saruri solubile in extras apos 1 : 5 corectat sau dupa
electroconductivitate)

Textura Orice textura

grosiera mijlocie fina Salinizarea
Salinizarea clorurica sulfatica
ECe***
Simbol - clorurica cloruric cloruric
sulfatica sulfatica sulfatica
Denumire * a a
mmho / cm sau dS / m
Limitele de continut total de saruri solubile (mg / 100 g
sol) **
S1- nesalinizat
S2 - slab salinzat
S3 - moderat
salinizat
S4 - puternic
salinzat
S5 - foarte
puternic
salinizat

* Tipul de salinizare se stabileste dupa raportul intre ionii-gram exprimati in miliechivalenti-

gram, astfel: salinizare clorurica - Cl- / SO4 ≥ 1,1 ; salinizare sulfatica - Cl- / SO4 ≤ 1,0
** Continutul total de saruri solubile corectat se stabileste pe baza analizei extractului apos
(1 : 5), din suma totala a anionilor si cationilor scazandu-se daca este cazul continuturile de
sulfat de calciu solubilizat si de bicarbonat de calciu solubilizat in plus in extract (1 : 5) fata
de extract la saturatie.

*** ECe reprezinta electroconductivitatea solului masurata in extractul de sol la saturatie, la

25ºC.

In anumite conditii de mediu se poate ajunge la o concentrare a sarurilor in sol si prin

aceasta in solutia solului (tabelul nr. 10). Acest fapt duce la cresterea presiunii osmotice, ceea
ce micsoreaza accesibilitatea apei si a substantelor nutritive pentru plante. Pentru stabilirea
gradului de salinizare a solului se face o corelatie intre intensitatea salinizarii probei de sol
(s1 - s5) cu adancimea la care se inregistreaza salinizarea respectiva. (tabelul nr. 11).

Cunoasterea gradului de salinizare a solului are o deosebita importanta in practica

agricola, pentru ca in functie de aceasta si de natura sarurilor solubile se stabilesc sortimentul
de plante ce pot fi cultivate si masurile ameliorative necesare pentru diminuarea continutului
de saruri solubile, cel putin in stratul de inradacinare al plantelor.

Tabelul nr. 11.

Grade de salinizare a solului (S) (Dupa Metodologia elaborarii studiilor pedologice,

ICPA, 1987)

Simbol Apreciere Criterii de incadrare

S0 nesalinizat s1 la orice adancime.
S1 salinizat in adancime s2 - s5 mai jos de 100 cm.
S2 salinizat slab s2 intre 0 - 100 cm; s3 intre 20 - 100 cm; s4 intre 50 -
100 cm.
S3 salinizat moderat s3 intre 0 - 20 cm; s4 intre 20 - 50 cm; s5 intre 50 - 100
cm.
S4 salinizat puternic s4 intre 0 - 20 cm; s5 intre 20 - 50cm.
S5 salinizat foarte puternic s5 intre 0 - 20 cm.

2.7. Alcalinitatea solului

Reactia alcalina a solurilor este data fie de prezenta sarurilor alcaline (carbonati si
bicarbonati ai metalelor alcaline si alcalino-pamantoase), fie de imbogatirea complexului
adsorbtiv in Na+ schimbabil.

Tabelul nr. 12.

Intensitatea sodizarii (alcalizarii) (a) (apreciata dupa VNa sau alcalinitatea probei de

sol)

Simbol - denumire Limite

VNa (% din T) alcalinitatea
2-
CO3 CO3H- *
mg / me la 100 g sol
a1 - nesodizat abs.
a2 - slab sodizat abs. > 60 / >1,0
a3 - moderat sodizat < 4 / < 1,0
a4 - puternic sodizat
a5 - foarte puternic sodizat > 10 / > 0,33

* Sub forma de bicarbonat de sodiu sau de magneziu

Nota: La ultimele 3 clase, CO32- include si CO3H- existent sub forma bicarbonatului de

sodiu

(Dupa Sistemul Roman de Taxonomie a Solurilor, 2003)

Continutul de Na2CO3 si NaHCO3 (exprimat in mg la 100 g sol) este folosit impreuna cu

gradul de saturatie in Na+ schimbabil al complexului adsorbtiv la aprecierea intensitatii de
sodizare a probei de sol (tabelul nr. 12). Intensitatea sodizarii materialului de sol, corelata cu
adancimea la care aceasta apare, stabileste gradul de sodizare al solului (tabelul nr. 13).

Tabelul nr. 13.

Grade de sodizare (alcalizare) a solului (A) (Dupa Sistemul Roman de Taxonomie a

Solurilor, 2003)

Simbol Apreciere Criterii de incadrare

A0 nesodizat a1 la orice adancime.

A1 sodizat in adancime a2 - a5   mai jos de 100 cm.

A2 sodizat slab a2 intre 0-100 cm; a3 intre 20-100 cm; a4 intre 50-
100 cm.
A3 sodizat moderat a3 intre 0 - 20 cm; a5 intre 50 - 100 cm.
A4 sodizat puternic sau solonet a4 intre 0 - 50 cm;
A5 sodizat foarte puternic sau solonet cua5 intre 0 - 50 cm.
soda

Cunoasterea gradului de sodizare al solului are o deosebita importanta, mai ales

practica. Cresterea alcalinitatii solului duce la inrautatirea proprietatilor chimice si fizice, fapt
ce are efect negativ asupra activitatii microbiologice din sol si asupra dezvoltarii plantelor.

3. Proprietatile morfologice ale solului