PROPRIETĂŢILE SOLULUI ÎN LEGĂTURĂ CU NUTRIŢIA

PLANTELOR ŞI APLICAREA SUBSTANŢELOR

FERTILIZANTE
Solul, ca suport şi mediu de nutriţie pentru plante, este alcătuit din trei
faze: solidă, lichidă şi gazoasă şi are ca însuşire de bază fertilitatea.

Complexul adsorbtiv al solului, alcătuit din particule coloidale de

natură organo-minerală, are rol în reţinerea prin schimb a ionilori nutritivi din
sol.

Principala sursă directă de elemente nutritive pentru plante este

soluţia solului, ea fiind partea cea mai activă în nutriţia plantelor.

Cunoscând proprietăţile fizico-chimice ale solului, cerinţele de nutriţie

a plantelor de cultură, omul poate stabili sortimentul de amendamente şi
îngrăşăminte, dozele şi momentul de aplicare în vederea asigurării unui mediu
optim de nutriţie pentru plante.
 Solul – structură şi funcţii

Solul este un corp natural, cu o serie de însuşiri fizice, chimice şi biologice în

continuă schimbare, care constituie un suport pentru plantă, o sursă de elemente nutritive şi
un mediu intermediar prin care se aplică îngrăşămintele şi amendamentele.
Ca produs natural, solul evoluează în timp sub acţiunea factorilor de mediu dar şi a
activităţii omului (plantele cultivate, irigarea culturilor, utilizarea amendamentelor şi
îngrăşămintelor minerale şi organice, efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului ş.a.).
Solul este un corp poros, în care prin activitatea microflorei şi a microfaunei se
desfăşoară continuu procese de asimilaţie şi dezasimilaţie, cu consum şi eliberare de
energie.
Pe profilul de sol, în evoluţie, s-au diferenţiat o succesiune de orizonturi, suprapuse
până la roca mamă, care oglindesc toate caracterele solului.
Solul are însuşirea de a reţine o serie de elemente nutritive uşor accesibile
plantelor şi de a le elibera pe parcurs, prin schimb sau procese de mineralizare.
Schematic solul este format din trei faze: o fază solidă (minerală şi organică), o
fază lichidă (soluţia solului) şi una gazoasă (aerul din sol), fig. 1.
f aza gazoasă
Fig.1. Raportul mediu 25%
dintre component a minerală
principalele 45%
componente ale
solului.

component a organic ă
f aza lichidă 5%
25%
 Faza solidă a solului

Faza solidă constituie suportul fizic pentru dezvoltarea sistemului radicular

şi principala sursă de elemente nutritive pentru plante, ea reprezentând cca. 50%
din total şi cuprinde o componentă minerală şi una organică.
Componenta minerală reprezintă cea mai mare parte (45%) din faza
solidă a solului. Originea acesteia o constituie materialul parental din care a luat
naştere solul şi cuprinde minerale primare, secundare (argile, oxizi, hidroxizi) şi
diferite săruri rezultate în urma transformărilor fizico-chimice şi biochimice pe care
le-a suferit partea superioară a litosferei.
Constituţia chimică a componentei minerale este variabilă în raport cu
rocile parentale, vârsta solului, vegetaţie, relief, clima, tehnologia de cultură ş.a.
Fracţiunea minerală se poate clasifica astfel:
a) după provenienţă:
• minerale primare rezultate prin dezagregarea rocilor eruptive şi metamorfice,
• minerale secundare rezltate din roci sedimentare sau din alterarea mineralelor
primare;
b) după compoziţia chimică:
• silicaţi
• aluminosilicaţi.
Principalele minerale ce se găsesc în scoarţa terestră sunt:

feldspaţi: sunt aluminosilicaţi anhidri de potasiu, sodiu şi calciu;

cuarţ: cuarţul este oxidul de siliciu cristalin.
micele: sunt aluminosilicaţi de potasiu.
calcar: este carbonatul de calciu, în combinaţie cu carbonatul de magneziu
formează dolomitul;
hornblenda şi augitul: sunt minerale fero-magneziene
olivine şi serpentine: olivinele sunt silicaţi de fier şi magneziu de culoare verde.
Serpentinele sunt silicaţi hidrataţi de magneziu;
argilele: sunt aluminosilicaţi hidrataţi (minerale secundare);
alte minerale: turmalina – boroaluminosilicat de metale alcaline şi fier sau magneziu;
rutil – oxid de titan; zircon-silicat de zinc; glauconit – silicat hidratat de fier şi magneziu;
apatite – fosfaţi de calciu; sulfaţi.

Partea cea mai activă din substratul mineral este componenta coloidală (<
0,002 mm, argilele şi hidroxizii), ca urmare a celor două proprietăţi pe care le are:
sarcina electrică şi suprafaţa mare în raport cu volumul.
 Componenta organică ocupă în medie 5% din faza solidă a solului.

În raport cu provenienţa şi funcţiile ei materia organică se împarte în materie

organică moartă (humus) şi materie organică vie (edafon).

Materia organică moartă la rândul ei se poate clasifica după anumite criterii:

• chimic - substanţe humice, substanţe nehumice, acizi fulvici, hematomelanici şi
humici şi respectiv humine;
• funcţional - humus stabil, humus nutritiv;
• morfogenetic- hums brut, moder, mull, forme terestre, forme semiterestre şi forme
acvatice.

Componentul de bază al materiei organice este humusul iar în condiţii

naturale materia organică din sol constituie principala sursă de azot pentru plante.

Particulele coloidale de natură minerală, împreună cu cele de natură

organică, formează un complex coloidal organo-mineral sau argilo-humic denumit
şi complex adsorbtiv al solului, cu rol în reţinerea formelor asimilabile ale
elementelor nutritive.
Coloizii solului au cel mai înalt grad de dispersie, şi rolul cel mai important în nutriţia
plantelor cu elemente nutritive.
Coloizii solului pot fi:
a) de natură organică: acizi humici, huminici, proteine şi alţi compuşi organici. Pot
avea următoarele grupări reactive:
gruparea carboxilică
gruparea fenolică
În ambele cazuri datorită încărcării electronegative, particula poate atrage cationi.
grupare aminică
Datorită încărcării electropozitive particula poate atrage anioni
Ca urmare a grupărilor acide mai numeroase, humusul are un puternic caracter
electronegativ, deci reţine şi face schimb de cationi.
b) de natură minerală. Coloizii minerali pot fi de două feluri:
- de natură argiloasă şi structură cristalină, rezultaţi din alterarea silicaţilor şi
aluminosilicaţilor în mediu bazic.
Principalii coloizi minerali de natură argiloasă sunt:
- caolinitul- montmorillonitul - illitul
- de natură neargiloasă:
1) cu structură cristalină: reprezentaţi de oxizi, hidroxizi şi oxihidroxizii de Fe şi Al
cristalini
2) cu structură amorfă: reprezentaţi de Fe(OH)3 şi Al(OH)3, care au un caracter amfoter;
Coloizii solului pot fi:
c) de natură organominerală; micela coloidală.
Coloizii de natură organo-minerală (micela coloidală) sunt componente
complexe argilo-humice, alcătuite din minerale argiloase sau neargiloase, cristaline sau
amorfe, care împreună cu substanţe humice formează un nucleu, înconjurat de un strat
de ioni cu sarcini negative (anioni).
În jurul nucleului se află un câmp de ioni cu semn contrar (cationi), dispuşi pe
două straturi funcţie de tăria de legătură.
Primul strat de lângă nucleu este alcătuit din cationi puternic legaţi iar stratul
exterior este format din ioni (cationi) mobili, capabili de schimb cu alţi ioni din soluţia
solului după legi specifice. Acest complex astfel ionizat poartă numele de micela coloidală, fig.2.

Fig. 2. Micela coloidală, schemă de

principiu,
(DAVIDESCU şi col. 1981)
 Faza lichidă a solului

Faza lichidă a solului este o componentă naturală a acestuia, formată din apa
din sol încărcată cu ioni, gaze (O2, CO2, N2) sau substanţe aflate în dispersie
moleculară sau coloidală.
Prin dezagregarea şi alterarea chimică a mineralelor primare şi secundare,
din descompunerea materiei organice precum şi din îngrăşămintele pe care
administrăm, în soluţia solului apare un număr mare de ioni ,ceea ce face să fie partea
cea mai activă în nutriţia plantelor.
Ca urmare a compoziţiei sale chimice complexe, ea constituie principala
sursă prin intermediul căreia plantele absorb elementele nutritive.
Din punct de vedere fizic, soluţia solului este alcătuită din partea extractibilă sau soluţia
liberă a solului, care poate fi extrasă; şi partea neextractibilă sau soluţia legată de
forţele moleculare ale mineralelor argiloase.
Din punct de vedere chimic soluţia solului este alcătuită din:
- componenta minerală formată din H+ , K+, Na+, Mg2+, Ca2+, NH+4,
-componenta organică, este reprezentată de părţile solubile ale acizilor
humici, produse de metabolism ale microorganismelor, secreţii radiculare, substanţe
organice rezultate din procesul de humificare.
- componenta gazoasă, este reprezentată mai ales de oxigenul şi bioxidul de
carbon provenite atât din descompunerea materiei organice, cât şi din procesul de
respiraţie.
 Faza lichidă a solului

Faza lichidă a solului este o componentă naturală a acestuia, formată din

apa din sol încărcată cu ioni, gaze (O2, CO2, N2) sau substanţe aflate în dispersie
moleculară sau coloidală.

Această fază a solului îmbracă permanent particulele solide şi prin acţiune

reciprocă se îmbogăţeşte permanent cu ioni minerali, acizi, baze, substanţe organice
uşor solubile aflate în stare de dispersie, moleculară sau coloidală.

Pentru viaţa şi dezvoltarea normală a plantelor soluţia solului trebuie să fie

echilibrată în privinţa conţinutului de ioni nutritivi, respectiv a necesităţilor fiziologice a
plantelor.

Prin administrarea amendamentelor şi îngrăşămintelor, concentraţia soluţiei

solului se modifică, fie în direcţia echilibrării fie a dezechilibrării.

Pe solurile cu complex coloidal mai slab reprezentat (solurile nisipoase,

soluri tinere ş.a.) pe care se ajunge repede la dezechilibre sau toxicitate prin aplicarea
unor doze mari de îngrăşăminte, rebuie avută atenţie la aplicarea amendamentelor
sau îngrăşămintelor în special în cazul dozelor ridicate, în astfel de condiţii se
recomandă fracţionarea şi aplicarea în doze mai mici a fertilizanţilor, în asociere cu
alte măsuri tehnologice şi culturale.
 Faza gazoasă a solului

Faza gazoasă a solului este alcătuită din aerul din sol, respectiv azot
molecular (N2), oxigen molecular (O2), bioxidul de carbon (CO2), amoniac (NH3) iar
în solurile neaerate şi de hidrogen sulfurat (H2S), mercaptani, hidrocarburi, hidrogen
molecular (provenite din diferite descompuneri anaerobe).

Această fază este un mediu ce favorizează respiraţia rădăcinilor, activitatea

biologică din sol şi procesele de trecere a elementelor nutritive din compuşi
complecşi în forme mai uşor asimilabile plantelor.

Cantitatea de gaze din sol variază în raport cu textura (5-15% în solurile

argiloase, 10-25% în solurile lutoase şi 30-40% în solurile nisipoase), agrotehnica
folosită, vegetaţie, ş.a.. Optimul capacităţii pentru aer al solului este în medie de 10%
pentru solurile argiloase, 12-14% pentru cele lutoase şi 15-18% pentru cele
nisipoase.