FASOLEA

Importanță
 Este o plantă valoroasă din punct de vedere alimentar.
 Fasolea are un conținut de substanțe proteice de 23 – 33 % și glucide de 48 – 55 %
 Proteinele din semințe conțin aminoacizi esențiali cu valoare biologică ridicată.
 Din frunzele de fasole se poate extrage acidul citric (9-14%)
 Fixează până la 200 kg de azot la ha
 Suprafața și producția la fasole pe continente și în principalele țări (FAOSTAT, 2009)
Răspândire. Compoziția chimică
Suprafaţa Producția medie Producția totală
Continente și țări
 Fasolea a fost adusă în Europa de Cristofor Columb în 1492. (mii ha) (kg/ha) (mii tone)
 La noi în țară a fost cultivată începând cu sec. Total mondial 25211.4 782.0 19.723,3
Africa 6.011.7 633.0 3.807,8
al XVII –lea odată cu porumbul.
Uganda 925.0 488.0 452,0
Fasolea conține 17 – 32,1 % proteine, 0,4-3,6 % lipide, 41-56,4 % America de Nord 704,7 1.945.0 1.370,5
amidon, 2,2-6,6 % celuloză. SUA 592,0 1.943.0 1.150,3
Dintre aminoacizi conținuți amintim: arginina (8,54%), lizina (4,32%), America Centrală 2.028,1 738.0 1.496,9
tirozima (3,32%), triptofanul (1,39%), histidina (3,0%), cistina (1,23%) Mexic 1.410,0 746.0 1.056,4
şi metionina (1,80%). America de Sud 4.866,8 879,0 4.275,9
Brazilia 4.148,8 849,0 3.522,9
Asia 11.025,9 734,0 8.088,8
India 6.000,0 385,0 2.310,0
China 954,8 1.616,0 1.543,1
Europa 238,9 1.821,0 435,1
Belarus 60,5 2.874,0 173,9
România 29,7 753,0 22,3
Oceania 54,6 926,0 50,6
Suprafața și producția de fasole din România Australia 54,6 926,0 50,6
Anii
Specificare
1938 1960 1980 2000 2005 2006 2007 2008 2009
Suprafaţa (mii ha) 38,4 29,1 94,6 26,2 57,7 57,4 40,1 36,1 29,6
Producţia (kg/ha) 332 727 609 580 724 608 450 697 753
Producţia totală (mii tone)
12,7 21,2 57,6 15,2 41,8 34,9 18,0 25,2 22,3
Sistematică
 Fasolea aparține genului Phaseolus L. cu numeroase specii de origine
americană (Phaseolus vulgaris (L.) Savi., Phaseolus multiflorus Willd.,
Phaseolus acutifolius T.Gray.) şi de origine asiatică (Phaseolus mungo
L.Phaseolul angularis (Wild) W.Wight, Phaseolus acutifolius A.Gray.,
Phaseolus calcaratus (Roxb.) Pip.

 Varietățile speciei Phaseolus vulgaris:

 - sphaericus (raport 1:1:1) cu seminţe aproape sferice;
 - ellipticus (raport 1,5:1:1) cu seminţe de formă eliptică;
 - oblongus (raport 2:1:1) cu seminţe de formă cilindrică;
 - compressus (raport 2:1:5) cu seminţe reniforme, comprimate
lateral.

 Fiecare din varietăți cuprinde forme de culori diferite ale seminței:

 Unicolore, multicolore, punctate, pestrițe, zebrate.
 Phaseolus multiflorus- fasole de Spania
 Phaseolus lunatus – fasolea de Lima
 Dintre speciile de origine asiatică amintim (Phaseolus mungo
Phaseolul angularis, Phaseolus aureus
Particularități biologice
 Fasolea are răsărire epigee cu excepția speciei Phaseolus multifloris care are o răsărire hipogee.
 Pentru răsărire fasolea are nevoie de 100-110 % apă față de greutatea bobului.
 Rădăcina este slab dezvoltată. Majoritatea rădăcinilor se află în stratul 0 – 25 cm. Nodozitățile sunt sferice
și mici și pot fixa 60 – 200 kg N/ha.
 Tulpina are creștere determinată la formele pitice, oloage și nedeterminată la formele volubile. Înălțimea
plantei variază între 30 și 600 cm.
 Frunzele primele care se formează sunt simple, apoi următoarele sunt trifoliate, foliolele fiind cordiforme
cu vârf ascuțit.
 Florile sunt grupate în raceme axilare scurte, câte 2 – 8, de culoare albă, albă verzuie, roză, roșie sau
violetă. Înflorirea unei plante are loc în 20 – 25 zile la formele pitice și poate dura până la 60 – 100 zile la
formele urcătoare. Polenizarea este autogamă.
 Fructul este o păstaie de (4) 8 - 10 (20) cm lungime, cu un număr variabil de seminţe (3-10 seminţe)
 Sămânţa diferă ca formă, culoare şi mărime cu MMB cuprinsă între (40) 100 şi 1.200 g. Culoarea seminţelor
poate fi albă, galbenă, neagră, verde, brună, cafenie, cu diferite nuanţe, unicoloră sau cu desene.
Conţinutul în proteină brută poate fi de 17,0 - 32,1%.
 De la răsărire la înflorire sunt necesare 38 - 45 zile, iar de la înflorire la maturitate încă 35 - 43 zile (la
unele soiuri 20 - 60 zile).
Relațiile cu factorii de vegetație

 Temperatura minimă de germinare este de 8 - 10°C iar cea optimă 32 C; temperaturile de -1°C..,2°C,
distrug plantele avansate în vegetaţie.
 În perioada de îmbobocire-înflorire sunt favorabile temperaturile 200C- la înflorire-fructificare cele de 20 -
220C, iar pentru maturare cele de 250C.
 Scăderea temperaturii sub 15°C în perioada înfloritului determină căderea florilor. Pentru întreaga perioadă
de vegetaţie fasolea necesită 1.400 - 1,900°C (uneori chiar 2.200°C).
 Umiditatea. La germinare necesită 100 - 110% apă fată de greutatea uscată a seminţelor. După răsărire
până la îmbobocire nevoia de apă a plantelor este moderata. În perioada înflorire-fructificare şi până la
sfârşitul formari seminţelor, fasolea are cerinţe mari faţă de umiditatea solului şi atmosferei. Seceta şi
arșița duc la avortarea florilor.
 Solurile favorabile fasolei sunt cele cu textură mijlocie (lutoase şi luto-nisipoase), fertile, cu reacția solului
având pH 6,5 - 7,5, de tip cernoziom, Preluvosol, Aluviosol, Faeoziom.
 Zonele ecologice.
 Zona foarte favorabilă pentru fasole se situează în Câmpia de vest (Valea Mureşului, aluviunile fertile ale
Timișului şi văile Crișului, Valea Someșului) şi în Transilvania (luncile Mureşului şi Târnavelor), Zonele din
sudul țării, prin irigare.
 Zona favorabilă se disting ca zone favorabile I văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului,
Depresiunea Jijiei, cea mai mare parte a Câmpiei Transilvaniei, o parte din Câmpia Banatului şi Crişanei.
Tehnologia de cultivare. Fertilizarea
 Fasolea nu are pretenții deosebite faţă de planta premergătoare.
 Cele mai bune premergătoare sunt plantele care părăsesc terenul devreme cum sunt cerealele păioase, cartof, sfeclă
pentru zahăr, tutun.
 Nu sunt indicate ca plante premergătoare pentru fasole, culturile de leguminoase, floarea-soarelui, rapiţă, in, întrucât
acestea favorizează răspândirea unor agenți patogeni comuni.
 Fasolea este o bună premergătoare pentru cele mai multe plante de cultură inclusiv pentru cerealele de toamnă (grâu,
orz).
 Pentru realizarea a 1.000 kg seminţe şi producția corespunzătoare de tulpini fasolea extrage din sol 60 - 65 kg N, 17 kg
P205, 45 kg K2O. Se recomandă doze de 30 – 60 kg P205/ha și 40 – 60 kg K2O/ha.
 Microelemente: bor, fier, cupru zinc mangan, molibden. Molibdenul influenţează pozitiv fixarea azotului atmosferic pe
toate tipurile de sol.

Dozele de azot la fasole în funcție de formarea nodozităților

Număr de nodozități pe plantă Plante cu nodozități (%) Azot (kg/ha)

Mai mult de 5 > 80% 25 – 30
1–5 > 50% 30 – 40
Lipsă 0 40 – 60
 Lucrările solului. Sămânța și semănatul.
 La executarea lucrărilor solului se va ține seama de unele particularități biologice ale fasolei: capacitatea redusă de
străbatere a rădăcinilor în sol şi a tulpiniţei la răsărire; nevoia mare de apă în sol la îmbibarea şi germinarea seminţelor astfel
solul trebuie să fie bine mărunțit, nivelat şi afânat, cu o mare cantitate de apă.
 Arătura trebuie executată la adâncimea de 25 cm urmată de nivelare în perioada vară toamnă.
 Pregătirea patului germinativ se efectuează cu combinatorul. Pe terenurile tasate, cu denivelări, îmburuienate, patul
germinativ se va pregăti cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
 Seminţele destinate semănatului trebuie să fie cu puritate minimă de 98% şi capacitate germinativă de cel puţin 75%.
 În ziua semănatului semințele se tratează cu Nitragin.
 Sămânța se poate trata în prealabil împotriva antracnozei şi altor agenți patogeni cu TIRAMET 60 PTS (tiofanat metil 20% +
tiram 40%), în doză de 2 kg/t de sămânță sau alte produse recomandate.
 Epoca de semănat optimă pentru fasole este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 6 cm se realizează timp de trei zile
consecutiv temperatura de 8°C
 Semănatul se realizează între 10 şi 20 aprilie în sudul ţării şi între 20 şi 30 aprilie în celelalte zone
 Desimea de semănat este de 50 - 55 b.g./m2 în condiţii de irigare, pentru a realiza 40 - 45 plante/m2,
 Distanța dintre rânduri 50 cm, mai frecvent semănatul se face în benzi. În situația de irigare se folosesc distanțe de 80 cm
între trei rânduri la 45-50 cm.
 Adâncimea de semănat este de 4-5 cm pe soluri grele și 5-6 cm pe solurile ușoare.
 Norma de sămânță se situează între 80 -200 kg/ha în funcție de dimensiunea seminței.
Lucrări de îngrijire

 Combaterea buruienilor se face prin prașile mecanice.

 Prima prașilă mecanică trebuie executată imediat după răsărire când se cunosc rândurile, iar ultima înainte de înflorire.
 La pregătirea patului germinativ se aplică (ppi) un erbicid antigramineic şi apoi tratamente postemergente cu erbicide
antidicotiledonate, când acestea au 2 - 4 frunze
 Combaterea bolilor. Principalii agenţi patogeni ai fasolei sunt antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum) şi bacterioza
(Xanthhomonas phaseoli) care aduc prejudicii deosebite producţiei.
 Combaterea acestor agenți patogeni se realizează prin tratamente la seminţe înainte de semănat şi în timpul vegetaţiei, obişnuit prin
trei tratamente: primul imediat după răsărire, al doilea înainte de înflorire şi al treilea la formarea păstăilor. împotriva antracnozei
se folosesc produse pe bază de captan, hidroxid de cupru, sau mancozeb. Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi putregaiul
cenușiu (Botritys cinerea) se combat cu (SUMILEX 50 PU, 0,1%);
 Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător al fasolei este gărgăriţa (Acanthoscelides obtectus), care atacă semințele. În
perioada de formare a păstăilor, când apar adulții (luna iulie, la avertizare), se efectuează un tratament cu dimetoat 35%
(SINORATOX 35), în depozite sunt necesare tratamente preventive prin gazare.
 Irigarea. Fasolea reacţionează la irigare, în anii secetoşi prin dublarea producţiei. Perioada critică pentru apă, când se cer efectuate
udările, coincide cu înflorirea plantelor (în jurul datei de 15 iunie) şi se încheie la umplerea seminţelor (sfârşitul lunii iulie).
Recoltarea. Cultura intercalată. Cultura succesivă.

 Deoarece păstăile sunt dehiscente se recomandă să se recolteze când 2/3 din păstăi au ajuns la
maturitate.
 Producțiile medii realizate sunt de 2-3 t/ha în condiții de irigare și 1-1,5 t/ha neirigat.
 Cultura intercalată – microclimatul creat de plantele de porumb este foarte favorabil culturii fasolei, în
cultura intercalată a fasolei prin porumb trebuie stabilită o desime optimă pentru ambele plante, astfel
ca valoarea economică a recoltei să depășească valoarea producţiei la hectarul de porumb în cultură
pură.
 Pentru cultura mixtă a fasolei cu porumbul se recomandă 10.000 - 20.000 cuiburi de fasole la ha, când
valoarea producţiei de fasole depășește valoarea producţiei de porumb care se pierde la ha.
 Cultura succesivă dă bune rezultate în sudul țării în condiții de irigare.
VĂ MULȚUMESC !
LINTEA
Importanţă. Răspândire

 Lintea este una dintre cele mai vechi plante de cultură

 Lintea se cultivă pentru boabele sale, utilizate întregi, sub formă de făină sau grişuri, în alimentaţia
oamenilor şi în furajarea animalelor, întregi sau uruite
 Boabele de linte au o valoare alimentară ridicată datorită conţinutului lor în substanţe proteice (23 - 26%),
glucide, vitamine şi săruri minerale.
 Fiind o leguminoasă, lintea îmbogăţeşte solul în azot şi este foarte bună premergătoare pentru toate
plantele de cultură.
 Lintea se cultivă în peste 47 de ţări, pe o suprafaţă totală de 3,75 mil. ha, cu o producţie medie de 1.005
kg/ha (FAOSTAT, 2008).
 Suprafeţe mari se întâlnesc în Asia (peste 2,6 mil. ha), Canada, cu 700,2 mii ha şi 1.480 kg/ha, Turcia, cu o
suprafaţă de 390,0 mii ha şi o producţie medie de 1.038 kg/ha (FAOSTAT, 2008).
 În ţara noastră, suprafeţele cultivate cu linte sunt foarte mici. La nivelul anului 2003, în ţara noastră se
cultivau circa 1.000 ha.
Compoziţia chimică

 Boabele de linte conţin 7,6 - 14,6% apă, iar în cadrul substanţei uscate intră: 21,3 - 36% proteine brute,
0,7 -1,4% lipide, 2,5 - 3,6% săruri minerale, 43,8 - 53,9% amidon, 2,7 - 4,5% celuloză

 Proteinele din boabele de linte conţin tirozină, triptofan, lizină, arginina, metionină şi alţi aminoacizi
importanţi pentru nutriţia organismului uman şi animal.

 Tulpinile de linte, folosite în furajarea animalelor, sunt de bună calitate. Ele conţin 16% apă, 8,7%
proteine, 34,5% glucide, 2,3% lipide, 32,1% (celuloză. De asemenea, pleava de linte are o bună valoare
furajeră, conţinând 13% apă, 11,4% proteine, 35,7% glucide 3,3% lipide, 26,0% celuloză.

 Fânul de linte conţine 20 - 22% proteine, 35% glucide, 16% celuloză, etc.
 Sistematică

 Lintea face parte din familia Fabaceae, genul Lens, gen care cuprinde mai multe specii, cea mai
importantă fiind lintea cultivată culinaris Medik. (sin. Lens esculenta Moench., sin. Ervum lens L.).

 Specia Lens culinaris cuprinde două specii:

 1. L. c. macrosperma Bar. (lintea mare sau de “farfurie”);

 2. L. c. microsperma Bar. (lintea măruntă).

 L. c. macrosperma Bar, se caracterizează prin boabe mari, de 6-9 mm în diametru, hil alungit, flori albe,
mari şi cu nervuri albăstrui pe stindard. Păstăile au o lungime de 15 - 20 mm, iar înălţimea plantelor la
această subspecie oscilează între 40 şi 70 cm.
 Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de
vegetaţie. Zone ecologice
 Lintea prezintă o răsărire hipogeică.
 Rădăcina este pivotantă, ramificată şi poate pătrunde în sol până la adâncimea de 60 - 70 cm. Tulpina este
mică, de circa 20 - 50 cm înălţime şi ramificată. Frunzele sunt paripenate, terminate cu un cârcel, cu 3 - 5
perechi de foliole, oval-lanceolate, înguste, lungi de 10-25 mm. Foliolele sunt uşor retezate sau ascuţite la
vârf şi prezintă pubescenţă.
 Florile sunt de culoare albă, iar pe stindard prezintă nervuri de culoare albăstruie. Ele sunt grupate câte 2 -
4 în raceme. Fructul este o păstaie, de dimensiuni mici (7-14 mm lungime), rombică, conţine în medie 1-3
boabe.
 Sămânţa are forma unui disc. Culoarea seminţei este variată (gălbuie, cenuşie, neagră, verzuie, roşiatică,
în unele cazuri cu aspect marmorat). MMB oscilează între 25 şi 70 g, iar MH între 70 şi 85 kg.
 Relaţii cu factorii de vegetaţie. Lintea are cerinţe moderate faţă de căldură şi umiditate. Seminţele
germinează la o temperatură minimă de 4 - 5°C. După răsărire, lintea suportă temperaturi scăzute de până
la -6°C...-8°C. în timpul vegetaţiei, lintea cere temperaturi cuprinse între 15 şi 18°C
 În ceea ce priveşte umiditatea, lintea suportă mai bine seceta decât faisolea şi mazărea. Lintea preferă
soluri cu textură mijlocie spre uşoară. Zone ecologice. în ţara noastră, lintea găseşte condiţii foarte
favorabile în Câmpia Vingăi din Banat, Câmpia din Nordul Moldovei şi Depresiunea Bârsei
Tehnologia de cultivare

 Sunt indicate ca premergătoare pentru cultura lintei, prăşitoarele, acestea lăsând terenul curat de
buruieni. Lintea are creştere lentă şi talie mică, iar într-o rotaţie necorespunzătoare, buruienile
invadează cu foarte mare uşurinţă culturile de linte, chiar din primele faze de creştere.
 La rândul său, lintea este o bună premergătoare pentra toate plantele de cultură, în special pentru
grâul de toamnă.
 Lintea extrage din sol cantităţi mici de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia
secundară aferentă îi sunt necesare 6,3 kg N, 1,0 kg P2O5 şi 1,5 kg K2O. Pentru linte, prezintă
importanţă deosebită îngrăşămintele cu fosfor, care este indicat să se aplice în doze moderate, de 30
- 100 kg P2O5.
 Pentru linte, sunt necesare aceleaşi lucrări de pregătire a terenului ca şi pentru mazăre.
Sămânța şi semănatul

 Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă o capacitate de germinaţie

minimă de 90% şi o puritate minimă de 95%.
 Semănatul lintei se efectuează primăvara timpuriu, imediat după ce s-a
semănat mazărea. întârzierea semănatului cu 10 zile faţă de epoca optimă,
poate determina o scădere a producţiei cu 400 - 500 kg/ha.
 Semănatul se face cu semănătoarea universală (de exemplu, SUP- 29), la
distanţa între rânduri de 12,5 - 15 cm (ca şi mazărea) şi la adâncimea de 3 -
5 cm. Desimea de semănat este de 200 - 300 b.g./m2, care se realizează
folosind la semănat o cantitate de sămânţă de 100 kg/ha la lintea cu bobul
mare şi de 70 - 80 kg/ha la lintea cu bobul mic
 Lucrările de îngrijire. Recoltarea.
 După semănat, dacă solul are puţină umezeală este necesar tăvălugitul. Această lucrare pune seminţele
în contact mai strâns cu solul, asigurând o răsărire mai uniformă.
 Combterea buruienilor. După răsărire, când plantele au 6 - 8 frunze, pot să apară situaţii în care este
necesar un grăpat pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire.
 Buruienile din culturile de linte se pot combate cu erbicidele folosite la mazăre.

 Lintea se recoltează când păstăile de la baza plantei au culoarea brună, iar cele de la mijloc au o
culoare galbenă. Recoltarea mai de timpuriu măreşte procentul de boabe verzi şi zbârcite, iar
întârzierea recoltatului determină pierderi prin scuturare, atât prin plesnirea păstăilor cât şi prin
desprinderea acestora de pe plantă. Recoltarea lintei se face prin cosire cu vindroverul. Plantele tăiate
se lasă în brazde să se usuce şi apoi se treieră cu combina direct în câmp.
 .
 Producţii. Producţiile medii pe ţară sunt foarte scăzute şi variază mult de la un an la altul. în general,
aceste producţii sunt în jur de 750 kg/ha.
 Producţia medie mondială în anul 2008 a fost de 1.005 kg/ha (FAOSTAT, 2008). Potenţialul productiv al
lintei este în jur de 1.000 - 1.500 kg/ha.
NĂUTUL
 Importanţă. Răspândire
 Năutul se cultivă pentru boabele sale folosite în alimentaţia omului sub diferite forme (prăjite
sau fierte) şi ca materie primă pentru industria alimentară, unde servesc la fabricarea
surogatului de cafea. Făina de năut, amestecată cu cea de grâu în proporţie de 10 - 15% poate
fi se folosită la prepararea pâinii.
 Boabele măcinate (uruite) se pot folosi la furajarea cabalinelor şi porcinelor, fie singure, fie în
amestec cu alte furaje. Producţia secundară aferentă, spre deosebire de a altor leguminoase,
are o slabă valoare furajeră, deoarece se lignifică, iar frunzele se scutură.
 Suprafaţa mondială cultivată cu năut este de peste 11,55 mil. ha, îndeosebi în Asia găsindu-se
suprafeţe întinse, unde ocupă 91,6% din suprafaţa mondială (FAOSTAT, 2008).
 Printre ţările mari producătoare de năut se numără India (7,54 mii. ha), Pakistan (1,10 mil.
ha), Turcia (0,48 mil. ha). în Europa, năutul se cultivă pe 61,8 mii ha, cel mai însemnat
cultivator fiind Spania, cu 40,0 mii ha. în ţara noastră, năutul se cultivă pe circa 7.500 ha,
suprafeţe mai mari găsindu-se amplasate în sud-estul ţării. Producţia medie mondială este de
1.316 kg/ha, cea mai mare fiind înregistrată în Turcia (1.065 kg/ha).
 Compoziţia chimică. Sistematică.

 Seminţele de năut conțin: 20 - 25% proteine, 4 -

6% lipide, 53 - 63% glucide, 4 - 8% celuloză şi 3 -
5% săruri minerale.
 Năutul aparţine tribului Vicieae, genul Cicer, gen
care cuprinde specii anuale şi perene spontane.
Specia cultivată este Ci cer arietinum L., specie
care se împarte în patru subspecii:eurasiaticum,
mediterraneum, orientale şi asiaticum.
 Cea mai importantă subspecie este eurasiaticum
Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice

 Năutul prezintă răsărire hipogeică (hipocotilul creşte puţin, cotiledoanele rămânând în sol).
 Rădăcina este pivotantă, cu multe ramificaţii laterale, mai ales în straturile superioare ale solului.
 Tulpina este erectă de 30 - 60 cm înălţime.
 Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 3-8 perechi de: foliole (7-17 foliole), dinţate pe margine,
acoperite cu perişori ce secretă acid oxalic şi acid malic.
 Florile sunt dispuse solitar, au culori diferite (albă, galbenă, verzuie, albastră-violet) şi înflorirea
eşalonată (2-3 săptămâni, de; la bază spre vârf). Polenizarea este autogamă.
 Fructul este o păstaie scurtă ovală, de culoare galbenă- deschis şi acoperită cu perişori, Seminţele sunt
rotunde, prevăzute cu un rostru proeminent, având aspectul unui cap de berbec şi de culori diferite:
galbenă, albăstruie, roşcată, brună, neagră. MMB are valori cuprinse între 60 şi 500 g, iar MH de 75 - 78
kg.
 Năutul solicită multă căldură în timpul perioadei de vegetaţie, suma gradelor de temperatură fiind de
circa 2000°C. Seminţele de năut germinează la temperatura minimă de 3 - 4°C. La 6 - 8°C răsare în mai
puţin de 10 zile.
 Faţă de umiditate este mai pretenţios în timpul germinării, Faţă de sol, năutul are cerinţe
 în ţara noastră, năutul găseşte condiţii favorabile de cultură în Câmpia Dunării, în Dobrogea, precum şi
în Câmpia de Vest (Câmpia Timişoarei şi Aradului).
Tehnologia de cultivare
 Năutul este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Cele mai potrivite: pentru el sunt cerealele
păioase de toamnă.
 Năutul are un consum specific de elemente nutritive asemănător cu al mazării. La o producţie de 100 kg
boabe plus producţia secundară aferentă, năutul consumă 5,5 kg azot, 1,8 kg fosfor şi 4,5 kg potasiu
 Pentru năut, lucrările solului sunt asemănătoare cu cele efectuate la mazăre.
 Pentru semănat se cere ca sămânţa de năut să fie proaspătă, să aibă o puritate minimă de 98%, o
germinaţie minimă de 85% şi masa a 1000 de boabe cât mai mare (200 - 250 g).
 Semănatul se efectuează primăvara devreme, când în sol, la adâncimea de semănat s-au realizat 4°C şi
vremea este în încălzire (odată cu mazărea sau imediat după mazăre).
 Distanţa de semănat între rânduri este de 50 sau 70 cm, în funcţie de lăţimea pneurilor tractorului,
pentru a se efectua întreţinere mecanizată. Năutul se poate semăna şi în rânduri apropiate, de 15 cm
între rânduri, pe terenurile curate de buruieni şi în cazul folosirii erbicidelor cu selectivitate ridicată
sau se poate semăna în benzi (60 - 70 cm între benzi şi 15 cm între rândurile benzii).
 Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de textura şi de umiditatea solului.
 Cantitatea de sămânţă folosită la semănat în vederea realizării desimilor menţionate anterior este de
80 - 120 kg/ha.
 Lucrările de îngrijire. Recoltarea

 Combaterea buruienilor din cultura năutului se efectuează şi folosind ACETOCLOR SUPER, 1,75 - 2,5 1/ha,
GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1-1.5 1/ha, aplicate preemergent, la fel ca la soia. După
răsărirea năutului, când buruienile dicotiledonate au 2 - 4 frunze pot fi aplicate 1-2 tratamente cu
PRENAP, 3-4 1/ha, respectiv tratamente cu BASAGRAN FORTE, 2 - 2,5 1/ha, FLEX, 2-3 1/ha
 În vegetaţie, agenţii patogeni se vor combate prin maii multe tratamente, în funcţie de intensitatea
atacului, cu unul din produsele: FUNDAZOL 50, TOPSIN 70, MANCOZEB 80, 2 kg/ha, RIDOMIL GOLD
MZ68WS, 2,5 kg/ha
 Faţă de alte leguminoase pentru boabe, năutul are coacere mai uniform, iar păstăile nu se scutură la
maturitate (sunt indehiscente).
 Aceste particularităţi şi poziţia erectă a tulpinii permit recoltarea mecanizată a năutului direct din lan cu
combina universală.
 Producţiile obţinute în condiţiile tării noastre se încadrează între şi 1.500 kg/ha. Potenţialul productiv al
năutului este însă, mai mare, de 2.500 kg/ha. Producţia medie mondială este de 1.360 kg/ha.
BOBUL
 Importanţă. Răspândire
 Bobul este considerat ca una dintre cele mai vechi plante cultivate, datele arheologice furnizând dovezi în
acest sens încă din epoca de bronz. În Europa, importanţa bobului ca plantă alimentară a scăzut, după
introducerea şi răspândirea în cultură a cartofului şi fasolei.
 Bobul se cultivă pentru seminţele sale, care se folosesc în alimentaţia oamenilor sub formă de diferite
preparate culinare (supe, pireuri, surogat de cafea) şi în alimentaţia animalelor sub formă de uruială sau
faină, singure sau în amestec cu alte nutreţuri.
 Bobul prezintă importanţă fitotehnică deosebită, întrucât fixează o mare cantitate de azot, mult mai
mare decât alte leguminoase.
 Bobul are centrul de origine în Asia Centrală. Pe glob, bobul ocupă o suprafaţă de 2,51 mil. ha (FAOSTAT,
2008). Africa seamănă cu bob 949,5 mii ha, Asia 977,5 mii ha, America de Nord şi Centrală 54,4 mii ha,
America de Sud 132,0 mii ha. în Europa, bobul se seamănă pe 245,2 mii ha.
 Ţări mari cultivatoare de bob sunt: China (1.200,0 mii. ha), Egipt (2.444,1 mii ha), Sudan (140,4 mii ha),
Anglia (160,0 mii ha), Franţa (314,6 mii ha), Etiopia (688,6 mii ha). Suprafeţe mici se întâlnesc în
Germania, Grecia, România, Anglia, Belgia, Olanda.
 În România bobul găseşte condiţii favorabile în toată Transilvania şi în nordul Moldovei. Suprafaţa cultivată
cu bob oscilează între 1.000 şi 1.500 ha.
 Compoziţia chimică. Sistematică.
 Seminţele de bob conţin glucide în proporţia cea mai mare, de 48,5%. Procentul de apă oscilează între
9,1% şi 14,8%. Din substanţa uscată, proteina brută reprezintă 26,4 - 31,2%, lipidele 1,3%, sărurile
minerale 2,6 - 3,9 %, amidonul 39,4 - 44,0%, celuloza 6,0%.
 Bobul aparţine familiei Fabaceae, genul Vicia L. Specia cultivată, Vicia faba L. (sin. Faba vulgaris
Moench.) se clasifică în două subspecii:
 Subsp. paucijuga, care are un număr mai mic de foliole, iar păstăile sunt mai scurte.
 Subsp. eu-faba, care are un număr mai mare de foliole, iar păstăile sunt mai mari.
 Dintre aceste două subspecii, prezintă importanţă subsp. eu-faba, care cuprinde trei varietăţi:
 var. major (Harz) Beck. (bobul mare), cu MMB 800 - 1000 g şi păstăi lungi de 7 -15 cm;
 var. aequina Pers (bobul mijlociu), cu MMB 500 - 800 g şi păstăi lungi de 6 - 9 cm;
 var. minor Beck. (bobul mărunt), cu MMB 300 - 500 g şi păstăi lungi de 3 - 6 cm.
Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

 Bobul are o răsărire hipogeică.

 Rădăcina este pivotantă, puternic dezvoltată, pătrunde în sol până la 1,2 m;
 Tulpina este erectă, fără perişori (glabră), înaltă de 80 - 150 cm, goală în interior, în patru muchii
(patrumuchiată),
 Frunzele sunt paripenate, cu 2 - 3 perechi de foliole, ovale, mari, mucronate,
 Florile sunt de culoare albă, pe aripioare găsindu-se câte o pată neagră, mari, solitare sau grupate în raceme,
câte 2-10, alcătuite pe tipul 5.
 Fructul este o păstaie cu lungimea de 4 - 10 cm, cu 4 - 5 seminţe. MMB oscilează între 300 şi 2.500 g, iar MH
între 65 şi 80 kg.
 Bobul are cerinţe moderate faţă de căldură. Este considerat plantă a regiunilor cu climat umed şi potrivit de
răcoros. Temperatura minimă de germinare este de 4 - 5°C, iar plantele tinere suportă temperaturi scăzute
de până la -6°C, pe perioadă scurtă. în perioada, de înflorire sunt favorabile temperaturile cuprinse între 15
şi 20°C. Bobul are cerinţe ridicate faţă de umiditate. Seceta, mai ales dacă intervine în perioada înfloritului,
reduce mult producţia şi în acelaşi timp, plantele sunt expuse atacului de afide.
 Sloiurile cele mai indicate pentru cultura bobului sunt cele mai grele, argiloase, caracteristice zonelor mai
umede. Pe aceste soluri bobul asigură producţii ridicate, el adaptându-se mai bine decât oricare altă plantă
cultivată pentru boabe. Reacţia solului trebuie să fie cuprinsă între uşor acidă şi uşor alcalină.
 Zone ecologice. Bobul întâlneşte condiţii favorabile de cultură în Podişul şi depresiunile Transilvaniei şi
respectiv în Subcarpaţii Moldovei.
 Tehnologia de cultivare
 Bobul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare. Cele mai bune producţii se realizează atunci când
în cultură urmează după prăşitoare (cartofi, sfeclă, porumb).
 Pentru 100 kg boabe şi 200 kg vreji, bobul foloseşte 6,4 kg N, 0,8 kg P2O5,4 kg K2O şi 1,8 kg Ca.
 Se recomandă arătura adâncă la 25 - 30 cm, efectuată vara sau toamna, în funcţie de recoltarea
premergătoarei. Primăvara, solul se lucrează la fel ca pentru mazăre.
 Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă o puritate minimă de 97% şi o capacitate de germinaţie de cel
puţin 85%. Sămânţa trebuie calibrată şi tratată cu Nitragin.
 Semănatul se efectuează primăvara foarte timpuriu, odată cu mazărea. Semănatul mai târziu, poate
expune cultura bobului unui puternic atac de afide, iar producţia se reduce pentru fiecare zi de întârziere
cu 55 kg/ha boabe.
 Distanţele între rânduri de 50 - 70 cm asigură executarea mecanică a lucrărilor de îngrijire a culturii. La
semănat trebuie realizată o desime de 40-50 b.g./m2. Pentru aceasta este necesară o cantitate de
sămânţă de 250 kg - 300 kg/ha la bobul mare şi de 170 - 200 kg/ha la bobul mic.
 Distanţa între boabe pe rând va fi de 7 - 10 cm. Adâncimea de semănat a bobului trebuie să fie de 6 - 8
cm, iar pe solurile uşoare chiar de 10 cm.
 Lucrările de îngrijire. Recoltarea

 Combaterea buruienilor în cultura bobului se poate efectua şi cu ajutorul erbicidelor selective

antigramineice (ACETOCLOR SUPER, 1,75 - 2,5 1/ha, GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1
- 1.5 1/ha), aplicate preemergent. După răsărirea plantelor de bob se poate aplica DIKOTEX, 1,5-2
1/ha, FUSILADE, 2 1/ha, BSAGRAN FORTE, 2-2,5 1/ha, FLEX, 2 - 3 1/ha.
 Pentru combaterea gărgăriţei bobului, a păduchelui negru (Aphis fabae) şi a altor dăunători se fac
tratamente în faza de ofilire a primelor inflorescenţe, rezultate mai bune obţinându-se cu MELIPAX,
30 kg/ha (L.S.Muntean, 2003), FASTAC 10EC,’o,15 1/ha, MOSPILAN 20SP, 0,08 - 0,10 kg/ha.
 Recoltarea se efectuează când păstăile au luat culoarea brană sau neagră şi boabele s-au întărit. în
prezent recoltarea se face complet mecanizat cu combina adaptată în acest sens.
 Producţii. Bobul este una dintre leguminoasele cele mai productive, obţinându-se producţii de 2.500 -
3.500 kg/ha. Producţia medie mondială se ridică la peste 1.483 kg/ha.
 în Europa, Franţa produce peste 5.100 kg/ha, Germania 3.800 kg/ha, Anglia 3.550 kg/ha, iar Spania în
medie 1.200 kg/ha. în ţara noastră, în experienţe efectuate pe 6 ani (Gh. Bîlteanu, 1989), s-a obţinut
în medie o producţie de 2.500 kg/ha.
LUPINUL
 Importanţă. Răspândire

 Lupinul s-a cultivat din vechime, anticii cunoscând valoarea lupinului ca plantă amelioratoare a fertilităţii
solului.
 în prezent, lupinul se cultivă ca plantă de nutreţ şi pentru îngrăşământ verde. în hrana animalelor, ca plantă
de nutreţ, lupinul se foloseşte în stare verde, fie ca fân, fie păşune sau însilozat.
 Boabele lupinului dulce (fără alcaloizi sau cu un procent foarte mic, de 0,01 - 02%) se folosesc pe scară largă
ca nutreţ concentrat pentru diferite specii de animale. Boabele de lupin sunt o hrană specifică pentru peşti.
 Lupinul “dulce” poate fi utilizat fără rezerve în alimentaţia omului sub formă de faină (5% în faina de grâu
pentru panificaţie), ca boabe fierte sau prăjite, sau sub formă de ulei, margarină, proteină.
 La nivelul anului 1975 suprafaţa cultivată cu lupin se situa la aproximativ 850 mii ha. în prezent, suprafaţa
cultivată cu lupin pe plan mondial, este de 687,4 mii ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Australia (483,0 mii
ha), apoi în Polonia (35,7 mii ha), Chile (102,8 mii ha), Germania (193,6 mii ha) (FAOSTAT, 2009). în anul
2009, de pe întreaga, suprafaţă cultivată cu lupin pe glob s-a obţinut o producţie totală de 925,4 mii t,
producţia medie fiind de circa 1.300 kg/ha.
 La noi în ţară, lupinul s-a cultivat pe câteva sute de hectare, mai ales pentru îngrăşământ verde, pe
nisipurile din nord-vestul ţării, în Oltenia, în nord-vestul Transilvaniei şi în alte regiuni.
Compoziţia chimică. Sistematică

 Boabele speciilor de lupin cultivate au un conţinut ridicat de substanţe proteice şi lipide.

 în seminţele de lupin, ca şi în plante se găsesc alcaloizi, al căror conţinut oscilează între 0,005 şi 3,87%, care
dau gust amar şi sunt toxici pentru organism.
 Lupinul aparţine familiei Fabaceae, genul Lupinus L., gen care cuprinde numeroase specii, între care
importanţă mai mare prezintă următoarele:
 Lupinul galben ( Lupinus L.), cu o înălţime a tulpinii cuprinsă între 70 şi 90 cm, flori de culoare galbenă,
frunze palmate, cu 5 - 9 foliole lat-lanceolate, păstăi lungi de 4 - 5,5 cm, uşor curbate, brune- închis, cu 4 - 5
seminţe şi MMB de 110 -190 g.
 Lupinul albastru ( Lupinusangustifolius L.), sau lupinul cu frunze înguste, cu o înălţime a tulpinii oscilând între
90 şi 100 cm, flori de culoare albastră-închis, violetă sau roz-albă, frunze cu 7 - 9 foliole liniar- lanceolate,
păstăi drepte, brune, cu 4 - 7 seminţe mari, reniforme, cenuşii- pestriţe, MMB de 150 - 200 g.
 Lupinul alb ( Lupinus albuş L.), cu tulpina înaltă de 100 - 150 cm, frunze cu 7 - 9 foliole, alungit-ovale, flori
de culoare albă sau cu nuanţe albăstrui, păstăi drepte, galben-brune, cu 4 - 8 seminţe mari de formă rotundă,
turtite, de culoare albă, MMB de 340 - 520 g.
 Lupinul peren ( Lupinuspolyphyllus Lindley), cu o înălţime a tulpinii de 100 cm, frunze cu 7 - 16 foliole
alungit-ovale, flori de culoare albastră-închis, violetă, păstăi curbate de culoare neagră, cu 8 -10 seminţe
mici, ovale de culoare brună sau neagră, MMB de 20 - 25g.
Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Lupinul are o germinaţie epigeică.
 Rădăcina este pivotantă, viguroasă, profundă, cu numeroase nodozităţi.
 Tulpina este erectă, înaltă de 50 - 150 cm.
 Frunzele sunt palmate cu 5 - 10 foliole înguste, lanceolate.
 Florile sunt grupate în raceme, alcătuite pe tipul 5, de culoare galbenă, albă, albastră, roz.
 Fecundarea este autogamă la lupinul albastru, şi la cel alb, alogamă la lupinul galben şi la cel peren.
 Fructul este o păstaie cu 4 - 6 boabe, dehiscentă la lupinurile galben, albastru şi peren, şi indehiscentă la lupinul
alb,.
 Lupinul nu este pretenţios faţă de căldură. Dintre speciile menţionate, mai pretenţios faţă de temperatură este
lupinul alb,. Faţă de umiditate, lupinul este, de asemenea, puţin pretenţios, motiv pentru care reuşeşte şi pe
terenurile nisipoase.
 Speciile de lupin au pretenţii relativ scăzute faţă de sol în primul rând datorită dezvoltării puternice a sistemului
radicular, care pătrunde în sol până la 3 m, ca şi capacităţii sale ridicate de a absorbi apa şi hrana din straturile
profunde ale solului.
 Rezultate bune s-au obţinut la lupinul galben, prin cultivarea lui pe nisipurile din nordul ţării. Lupinul alb cere soluri
nisipoase, sărace în calciu, pH-ul favorabil oscilează între 5 şi 6. Pe nisipurile de la Tâmbureşti s-au obţinut 1.000
kg/ha.
 Tehnologia de cultivare.Semănatul
 Lupinul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare. El se poate cultiva după orice plantă. Este însă mai indicat să urmeze în
cultură după prăşitoare şi să premeargă cerealele păioase.
 Lupinul necesită cantităţi moderate de îngrăşăminte cu fosfor (30 - 60 kg/ha P2O5) şi de regulă, cantităţi ceva mai mari de
îngrăşăminte cu potasiu (60-90 kg/ha K2O), care se încorporează odată cu arătura de bază.
 Lucrările solului constau, în principal, din arătură de toamnă şi grăpat primăvara, atunci când se cultivă în cultură principală şi
dintr-o arătură superficială în agregat cu grapa, când se cultivă în mirişte (sau numai o lucrare de grăpat pe terenurile curate de
buruieni sau resturi vegetale).
 Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritate minimă de 95% şi o capacitate minimă de germinaţie de 90%.
 Semănatul lupinului se efectuează în funcţie de scopul cultivării.
 Când lupinul se seamănă pentru seminţe, epoca de semănat este primăvara devreme, când temperatura în sol la adâncimea de
încorporare a seminţelor este de 3°C.
 Când lupinul se cultivă pentru nutreţ verde se seamănă mai târziu cu 7 - 10 zile, iar în cazul când se foloseşte ca îngrăşământ
verde, se seamănă primăvara timpuriu sau se seamănă după recoltarea cerealelor păioase.
 Când se cultivă pentru boabe, lupinul se seamănă în benzi, la distanţa între rânduri de 25 cm şi 60 - 70 cm între benzi. Când se
cultivă pentru nutreţ sau îngrăşământ verde, distanţa de semănat între rânduri este de 12,5 - 15 cm.
 Cantitatea de sămânţă la ha oscilează în funcţie de specie şi scopul culturii. Şi anume, când se cultivă pentru boabe, aceasta este
de 100 - 130 kg/ha la lupinul galben (70 - 80 b.g./m2, MMB 110 - 190 g), 130 - 180 kg/ha la lupinul albastru (80 b.g./m2, MMB 150 -
195 g), 200 - 240 kg/ha la lupinul alb (50 - 60 b.g./m2, MMB 340 - 520 g), 20 - 40 kg/ha la lupinul peren (100-200 b.g./m2, MMB 20 -
25 g). în cazul în care se cultivă pentru furaj sau îngrăşământ verde, cantitatea de seminţe la ha se măreşte cu 20 - 25% .
 Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm pe solurile uşoare: şi de 2 - 3 cm pe solurile mai grele.
 Lucrările de îngrijire. Recoltarea
 Lupinul cultivat pentru boabe la distanţe mari între rânduri se prăşeşte mecanic de mai multe ori în
timpul vegetaţiei pentru combaterea buruienilor.
 Se pot folosi în acest scop şi erbicide ca ACETOCLOR SUPER, 1,75 - 2,5 1/ha, GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha,
DUAL GOLD 960 EC, 1 - 1,5 1/ha, administrate preemergent.
 Lupinul cultivat pentru nutreţ sau îngrăşământ verde, pe nisipuri, nu necesită lucrări de îngrijire.
 Lupinul pentru boabe se recoltează atunci când păstăile au început să se îngălbenească, iar seminţele s-
au întărit, manual sau mecanizat direct din lan cu combina.
 Când lupinul se foloseşte ca nutreţ verde sau fân, se recoltează în faza de îmbobocire, fază în care
plantele au un conţinut mare de proteină şi o cantitate mică de celuloză. în acest caz se folosesc
vindrovere sau cositori mecanice.
 Producţia de boabe este de 1.500 - 3.000 kg/ha, mai mare la lupinul alb, mai mică la lupinul galben.
 Producţia de masă verde oscilează între 30 şi 60 t/ha, în funcţie de specia de lupin, de sol şi de
tehnologia de cultivare (cultură succesivă sau cultură principală).
ARAHIDELE
 Importanţă. Răspândire

 Arahidele (alunele de pământ sau alunele americane) prezintă importanţă deosebită datorită conţinutului
ridicat al seminţelor în proteine (25 - 34%) şi lipide (45 - 60%). în producţia mondială de ulei, arahidele se
situează după soia şi rapiţă şi înaintea florii-soarelui.
 În hrana oamenilor, arahidele au folosinţe multiple. Uleiul (de o calitate foarte bună, cu conţinut ridicat în
vitamina Bi) se foloseşte în alimentaţie, în industria conservelor, a margarinei şi a untului, iar seminţele
proaspete şi întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare, la obţinerea pâinii, biscuiţilor,
ciocolatei, etc.
 Arahidele se cultivă pe toate continentele, pe 24,59 mil.ha (FAOSTAT, 2008), însă fiind plante cu cerinţe
mari faţă de căldură şi lumină, se găsesc pe suprafeţe întinse în regiunile calde.
 Suprafeţele mari se găsesc în Asia (13,34 mii. ha, India cultivând 6,85 mii. ha şi China 4,62 mii. ha), Africa
(10,52 mil. ha, din care suprafeţe întinse cu arahide se găsesc în Nigeria - 2,30 mii. ha, Sudan - 0,95 mii. ha,
Senegal - 0,67 mii. ha, Zair - 0,60 mii. ha), America (1,16 mii. ha, din care SUA cultivă peste 600,0 mii ha,
restul suprafeţei găsindu-se în Argentina, Mexic, Brazilia, Peru).
 În ţara noastră, arahidele s-au cultivat pe suprafeţe mici (sub 800 ha), mai ales în sudul, estul şi vestul ţării,
pe soluri cu textură nisipo- lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă (pe solurile din stânga Jiului).
 Sistematică
 Arahidele aparţin tribului Hedysareae, genul Arachis, gen care cuprinde circa 40 de specii. în
cultură se găseşte o singură specie, Arachis hypogaea L., care la rândul său cuprinde două
subspecii:
 -Arachis hypogaea fastigiata Walder., cu tulpină erectă, înaltă de 50-70 cm, flori grupate la
baza tulpinii principale, perioadă mai scurtă de vegetaţie (3-5 luni, subspecie cultivată
îndeosebi în Brazilia şi coastele Oceanului Atlantic). în cadrul subspeciei fastigiata, mai
importante sunt vatietăţăle fastigiata (Valencia), cu 4 seminţe în păstaie şi coacere timpurie,
şi respectiv vulgaris (Spanish), cu 1 - 3 seminţe în păstaie.
 -Arachis hypogaea procumbes Walder., cu tulpină răsfirată şi întinsă pe pământ, perioadă de
vegetaţie mai lungă (4-5 luni, subspecie ' cultivată cu precădere în Peru şi pe coastele
Oceanului Pacific şi Indian). Varietăţile mai importante ale acestei subspecii sunt hypogaea
(Virginia) cu 1 - 2 seminţe mari în păstăi şi tulpină ramificată, şi respectiv hirsute (Peruvian)
cu importanţă mai mică în cultură.
Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Arahidele sunt plante ierboase anuale.
 Rădăcina. Sistemul radicular este bine dezvoltat, pivotant, în situaţii favorabile de vegetaţie ajungând până la aproape
2 m adâncime în sol.
 Tulpina. Arahidele prezintă tulpină ierboasă, erectă sau culcată, înălţimea tulpinii poate ajunge până la 70 cm la
soiurile cu port erect şi până la 25 cm la formele cu tulpina culcată.
 Frunza. Arahidele prezintă frunze compuse, paripenate şi formate din două perechi de foliole opuse.
 Floarea. Florile apar la 25 - 30 zile de la răsărire, sunt galbene sau galbene-portocalii de tip racem, în partea lor
inferioară.
 Seminţele de arahide, au mărime, formă şi culoare diferită, în funcţie de soiul din care provin, condiţiile de cultură,
etc. Valorile MMB oscilează între 420 şi 744 g, iar ale MFI între 64 şi 67 kg .
 Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. Germinează la 12 - 13°C, înfloresc la 20°C, iar în vegetaţie
suportă temperaturi de 35 - 40°C. La o temperatură medie zilnică de 12°C, încetează depunerea substanţelor în bob.
 Faţă de umiditate, arahidele au cerinţe moderate (Precipitaţiile în exces reduc regimul termic, diminuează producţia,
iar fructele nu se maturizează.Solurile cele mai potrivite pentru cultura alunelor simt cele uşoare şi afânate (chiar cele
nisipoase),
 La noi în ţară, arahidele găsesc condiţii favorabile în zonele călduroase din sudul ţării (Zimnicea, Turnu-Măgurele) şi pe
nisipurile din Oltenia (Tâmbureşti, Dăbuleni, Malu-Mare, şi numai în condiţii de irigare).
 Tehnologia de cultivare. Semănatul
 Arahidele se pot cultiva, în general, după orice plantă, dar este de preferat să urmeze în rotaţie după
plante care lasă solul afânat şi curat de buruieni.
 Solul cel mai indicat pentru arahide este cel afânat, uşor, care să permită pătrunderea ginoforilor şi
dezvoltarea fructelor. Arătura se efectuează imediat după eliberarea plantei premergătoare, cât mai adânc
(25 - 30 cm). Pregătirea patului germinativ se realizează primăvara, în preziua semănatului, la fel ca
pentru plantele semănate mai târziu (fasole, porumb).
 Sămânţa de arahide destinată semănatului se păstrează peste iarnă în păstăi, în felul acesta asigurându-se
un material semincer de calitate superioară. La semănat se folosesc seminţe din anul precedent, decojite
(sau rupte în două), întregi, nevătămate, mari, cu germinaţie minimă 80%, tratate cu Nitragin şi
insectofungicide.
 Epoca de semănat. Semănatul arahidelor se face când temperatura solului la adâncimea de încorporare a
seminţei este de 12 - 15°C şi vremea este în încălzire progresivă. Desimea optimă de semănat este de 8 -
12 plante/m2, în funcţie de talia plantelor.'
 Cantitatea de sămânţă, folosită la hectar şi reieşită din formula de calcul este de 40 - 50 kg/ha la
seminţele mici şi 60 - 70 kg/ha la seminţele mari; sămânţă ce se obţine din 100 - 120 kg păstăi.
 Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de natura solului.
 Distanţa de semănat între rânduri este de 50 - 60 cm şi respectiv 16 - 20 cm între plantele pe rând, în
funcţie de vigoarea de creştere a soiului cultivat. Semănatul se efectuează cu semănători pentru semănat
plante prăşitoare (de exemplu, SPC-8).
Lucrările de îngrijire. Recoltatul.
 Prin erbicidare, buruienile se combat folosind GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1 — 1,5 1/ha,
încorporate în sol înainte de semănat, iar în perioada de vegetaţie BASAGRAN, 2-3 1/ha sau FLEX, 1 - 1,5
1/ha, etc.
 Combaterea dăunătorilor, în special a viermilor albi care pe nisipurile din Oltenia produc pagube mari prin
distrugerea rădăcinilor şi a fructelor, se efectuează prin tratamente la sămânţă cu unul din produsele:
GAUCHO 600 FS, NUPRID AL 600 FS sau PICUS 600 FS (produse pe bază de imidacloprid, 600 g/1) în doză de 6 -
8 1/t seminţe.
 Arahidele asigură sporuri foarte mari de producţie prin irigare. Pe nisipurile din sudul Olteniei, în funcţie şi de
regimul de precipitaţii din timpul verii, sunt necesare circa 8 udări a câte 300 - 350 nr/ha fiecare, iar pe
cernoziomuri numărul udărilor se reduce la 3 - 5, însă norma de udare creşte la 400 - 500 m3/ha.
 Arahidele se recoltează când majoritatea fructelor au ajuns la maturitatea deplină, calendaristic la sfârşitul
lunii septembrie-începutul lunii octombrie, însă obligatoriu până la căderea brumelor timpurii.
 Recoltarea se execută prin smulgere cu furca, sapa, plugul sau cu maşini speciale de dislocat a fructelor cu
partea epigee (vreji) cu tot. După recoltare, plantele se usucă pe capre sau diferite tipuri de supoirţi, apoi
păstăile (fructele) se detaşează de pe tulpini, manual sau mecanic, folosind batoze speciale
 Producţii. în condiţii normale de cultură, producţiile de arahide în ţara noastră oscilează între 1.000 şi 2.000
kg/ha. în zonele foarte favorabile şi cu condiţii de irigare, se pot obţine 3.000 - 4.000 kg/ha sau chiar mai
mult.
 Producţia medie mondială este de circa 1.553 kg/ha; din producţia de păstăi, seminţele reprezintă 65 - 75%.
FASOLIŢA
Importanţă. Răspândire
 Fasoliţa este o leguminoasă care a fost luată pentru prima dată în cultură în Africa Centrală, unde se
întâlneşte spontan
 Boabele de fasoliţă se folosesc în alimentaţia omului şi animalelor, având o valoare nutritivă
asemănătoare cu a celor de fasole sau de bob. Fasoliţa se poate cultiva şi pentru nutreţ verde
însilozat sau pentru îngrăşământ verde. Puţin pretenţioasă faţă de sol şi rezistentă la secetă, fasoliţa
trebuie luată în considerare la valorificarea nisipurilor, fiind cultivată cu succes pe aceste tipuri de
sol.
 Răspândire. Fasoliţa se cultivă pe glob cu precădere în zonele cu condiţii de climă mai aride,
suprafaţa aflată în cultură fiind estimată la circa 11,88 mil. ha. Suprafaţa cea mai mare se găseşte
localizată în Africa (11,64 mii. ha), Asia (166,4 mii ha), America (67,7 mii ha) (FAOSTAT, 2008).
Suprafeţe mari cu fasoliţă cultivă Niger (5.294,7 mii ha), Nigeria (4.289,0 mii ha), Burkina Faso (638,2
mii ha), Mali (268,0 mii ha), etc.
 În Europa, fasoliţa este menţinută în cultură pe nisipurile din sudul Ucrainei, în masivul nisipos din
estul Ungariei şi pe nisipurile din sudul Olteniei.
 în ţara noastră se cultivă pe câteva zeci de hectare pe nisipurile Olteniei (Dăbuleni, Calafat, Sadova,
Tâmbureşti, Malu-Mare).
 Compoziția chimică. Sistematică.
 Fasoliţa are compoziţia chimică apropiată de a fasolei, mazării şi lintei. Boabele de fasoliţă conţin 26,0%
proteine, 1,6% lipide, 52,0% glucide, 4,0% celuloză
 Fasoliţa aparţine familiei Fabaceae, genul Vigna. Cultivată este specia Vigna sinensis L., sin. Vigna
unguiculata L. Walp., specie care cuprinde mai multe varietăţi. în cultură se găseşte zonat soiul Jiana (var.
sinensis), creat de Prof. A. Zăvoi în anul 1976 pe nisipurile de la Tâmbureşti (Dolj).
 Soiul are talia de 40 - 60 cm, MMB 180 g, 25 - 26,4% conţinutul în proteină, perioada de vegetaţie de 99 -
118 zile şi este rezistent la boli. Mai există în cultură soiurile Aura şi Ofelia.
 Fasoliţa prezintă germinaţie epigeică.
 Rădăcina este pivotantă, profundă şi puternic ramificată. Tulpina este de regulă erectă, cu forme oloage
sau volubile, înaltă de 50 - 70 cm şi ramificată. Frunzele sunt trifoliate (ca la fasole), glabre, lung peţiolate
(fig. 3.19). Florile sunt grupate câte 2 - 3 şi au culoare albă sau violacee. Fructul este o păstaie îngustă şi
lungă de 8 - 15 cm, cu 7 - 10 seminţe. Seminţele au culori diferite (în funcţie de biotip) albă, galbenă,
cafeniii, neagră, cu un inel negru în jurul hilului), hil excentric, sunt uşor reniforme şi au MMB de 100 - 200
g şi MH de 76 kg.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Tehnologia de cultivare

 Fasoliţa are cerinţe ridicate faţă de temperatură, germinând la 12°C. Pe întreg ciclu de vegetaţie
(95 - 100 zile), suma gradelor de temperatură necesară este de circa 1.960°C. Suportă temperaturile
înalte, arşiţele şi este foarte sensibilă la temperaturile scăzute, asemănându-se sub acest aspect cu
fasolea.
 Faţă de umiditate, cerinţele fasoliţei sunt moderate, aceasta caracterizându-se printr-o remarcabilă
rezistenţă la secetă.
 Fasoliţa este puţin pretenţioasă faţă de sol. Valorifică terenurile sărace, nisipoase şi chiar nisipurile
zburătoare dacă primeşte îngrăşăminte în cantităţi moderate. Solurile grele, slab drenate, cu prea
multă umiditate sunt nepotrivite pentru cultura acestei plante.
 Zone ecologice. Fasoliţa este cultivată pe nisipurile din sudul Olteniei (Dăbuleni, Călăraşi, Bechet,
Sadova, Tâmbureşti, Malu-Mare), unde realizează producţii de peste 700 kg/ha, depăşind cu 50%
fasolea
 Tehnologia de cultivare.
 Ca plantă leguminoasă, fasoliţa poate succeda orice cultură (cereale păioase, porumb, sorg, pepeni,
etc.), fiind amplasată de regulă în rotaţie cu plante din zona ei de cultură. Sunt contraindicate ca plante
premergătoare leguminoasele (soia, fasolea, lupinul), precum şi monocultura.
 La fasoliţă, lucrările solului sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole. în funcţie de planta
premergătoare, arătura de bază poate fi executată vara sau toamna, la adâncimea de 25 cm, cu care
ocazie se încorporează şi îngrăşămintele fosfatice şi potasice.
 Sămânţa de fasoliţă destinată semănatului trebuie să fie pură şi cu capacitate germinativă bună, de
peste 90%. Fiind plantă pretenţioasă la temperatura minimă de germinaţie (12 - 15°C), epoca de
semănat se plasează de obicei în prima decadă a lunii mai.
 Semănatul se efectuează cu semănătoarea pentru prăşitoare (de exemplu, SPC-8), în rânduri
echidistante, la 50 - 60 cm sau 70 cm, în funcţie de posibilităţile de efectuare a praşilei mecanice.
 Desimea optimă este de 20 - 25 plante/m2, cantitatea de calculându-se în funcţie de elementele valorii
culturale (în general 25 - 40 kg/ha, pentru furaj sau îngrăşământ verde folosindu-se 60 - 70 kg/ha).
Adâncimea de semănat va fi de 4 - 7 cm.
Lucrările de îngrijire. Recoltarea
 La fasoliţă, lucrările de îngrijire, sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole
 Irigarea culturii.în cazul secetei din perioada de imbibiţie şi germinaţie a seminţelor precum şi în cazul
uscării stratului de sol de la suprafaţă, este necesară o udare de 100 - 150 m3/ha apă.
 Recoltarea fasoliţei se efectuează la maturitatea tuturor păstăilor şi când majoritatea frunzelor au
căzut, deoarece păstăile sunt indehiscente.
 Recoltarea se efectuează cu combina direct din lan, pe timp frumos, când boabele au circa 10%
umiditate. Boabele fiind mai sensibile la spargere decât cele de soia, la combină se vor efectua reglaje
corespunzătoare (turaţie, tobă, etc.). Păstrarea boabelor se face în magazii uscate şi aerisite, în vrac
sau în saci.
 Producţia de boabe poate ajunge până la 2.500 kg/ha, depăşind în condiţiile solurilor nisipoase irigate
din sudul Olteniei, fasolea şi alte leguminoase. Producţia medie mondială la fasoliţă este de 2.071
kg/ha.
VĂ MULȚUMESC !!!
SOIA
 Importanță.
 Primele referiri despre soia se întâlnesc într-o lucrare botanică datând din anul 2.838 î.Hr., scrisă
de împăratul chinez Sheng- Nung.
 Soia s-a cultivat cu precădere în China, extinderea ei în alte țări din Asia făcân-du-se doar la
sfârşitul sec. XIX
 In Europa, cultivarea ei pe suprafețe restrânse în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia începe
doar la sfârşitul sec. XIX, în SUA, cultura soiei datează din anul 1804, America Latină, soia se
cultivă pe suprafețe mai mari începând cu mijlocul sec. XX.
 Această plantă este principalul mijloc de asigurare a proteinei la scară planetară, la aceasta
adăugăm faptul că soia este o plantă „ecologică”' şi „economică ' prin cantitățile mari de
azot fixat.
 De la soia se poate utiliza întreaga biomasă, dar mai valoroase sunt semințele mature,
bogate în proteine şi ulei. Din seminţe se obține faina de soia ce poate fi utilizată în cantităţi
mici (10 - 15%) în amestec cu făina de grâu la obţinerea unei pâini mai hrănitoare.
 Uleiul de soia este utilizat în alimentație, la obţinerea margarinei, fabricarea maselor plastice,
linoleumului.
 Şroturile rezultate în urma extragerii uleiului constituie principala sursă de proteină în furajele
combinate.
 Dată fiind valoarea deosebită a soiei şi multiplele ei întrebuințări, ea a fost denumită „planta
minune”, „planta cu 1000 de utilizări” sau „planta viitorului”.
 Răspândire

 Se consideră că soia se cultivă între 55° latitudine nordică (Moscova) şi 45° latitudine sudică
în Argentina şi Chile
 Suprafețele cultivate cu soia cunosc creșteri spectaculoase în anii 60 ai sec. XX. Astfel, dacă
în perioada 1948 - 1952 se cultivau circa 6 mil. ha, în intervalul 1969 -1971 suprafețele au
crescut la 32,3 mil. ha.

Tabelul 1
Evoluția suprafetelor cultivate cu soia pe glob (mii ha) (FAO)

1979 1988
Specificare 1996 2001 2003 2005 2006 2007 2008 2009
1981 1990
Total mondial 50529 56181 61638 75539 83557 91386 95248 90082 96180 98826
S.U.A 27561 24234 25661 29542 29330 28842 30190 25959 30222 30906
Brazilia 8510 11401 10736 13934 18524 22895 22047 20565 21057 21760
China 7506 7938 7476 8700 9312 9500 9404 8753 9127 8800
Argentina 1837 4420 5899 10318 12421 14037 15130 15981 16387 16767
 Evoluţia producţiilor medii (kg/ha) la soia pe glob (FAO)

1988
Ţara 1979-1981 1996 2001 2003 2005 2006 2007 2008 2009
1990
Pe glob 1701 1828 2119 2338 2260 2290 2329 2437 2397 2249
SUA 1989 2092 2527 2662 22,70 2870 2881 2806 2671 2957
Brazilia 1578 1805 1752 2703 280 2190 2379 2813 2813 2617
China 1099 1404 1770 1775 1650 1770 1665 1703 1703 1647
Argentina 2014 2025 2110 2591 2800 2720 2679 2821 2821 1848

1. In România, primele încercări de introducere în cultură a soiei, datând din anii 1911 — 1913,
au eșuat datorită tardivității soiurilor încercate.
2. În 1981 - 1983, România a devenit cel mai mare producător de soia din Europa.
3. După 1990, ca urmare a schimbărilor survenite în organizarea agriculturii, suprafețele au
scăzut la 108 mii ha în 1991, 78 mii ha în 1993 şi 73,4 mii ha în anul 1995, iar în 2001 suprafaţa
s-a redus la doar 38 mii ha,.
4. Din anul 2007, odată cu aderarea României la UE a fost interzisă cultivarea soiei modificate
genetic, fapt care explică scăderea suprafetelor în ultimii ani.
Compoziția chimică
Compoziţia chimică a boabelor de soia

Diaconescu (1971) diferiţi autori citaţi de

Constituentul
media (%) limite (%) L.S.Muntean (1995)
Apă 11 5-17 -
Proteine 38,5 36-50 39,9
Lipide 17 13-27 20,78
Glucide 20 14-24 34,43
Celuloză 4,8 3,6-6,9 -
Săruri minerale - - 4,89
 Proteina caracteristică soiei este glicina, o substanţă complexă cu grad ridicat de
digestibilitate, având un indice de solubilitate în apă de 61- 92%.

Proteinele din boabele de soia au valoare nutritivă foarte ridicată, datorită conținutului
mare în aminoacizi esențiali, apropiindu-se de produsele animaliere, izolatele proteice de
soia depăşindu-le chiar.

Conținutul în aminoacizi ai izolatelor proteice de soia comparativ cu unele produse animaliere (%)

Izolate proteice Came de Lapte de Ouă de

Aminoacidul Pește
de soia porc vacă găină
Izoleucină 6,8 4,0 0,22 0,34 0,92
Leucină 8,1 7,5 0,34 1,12 1,37
Lizină 6,8 7,8 0,27 0,82 1,59
Metionină 1,2 2,5 0,09 0,40 0,53
Fenilalamină 5,4 4,1 0,17 0,74 0,68
Treonină 3,8 5,1 0,18 0,56 0,49
Triptofan 2,0 1,4 0,05 0,22 0,18
Valma 7,2 5,0 0,24 0,96 0,97
 Boabele de soia se caracterizează şi prin conţinut ridicat în lipide, care variază, de regulă,
între 13 şi 27%. în compoziţia lor chimică intră palmitina, stearina, oleína, linoleina,
linolenina, fitosterina, colesterina şi lecitina. Conţinutul boabelor în lecitină este de 2 - 4%.
 Glucidele sunt compuse din galactan, pentozani, stahioză, rafinoză, zahairoză, dextrine,
substanţe pectice, etc. Amidonul nu se găseşte în boabele mature, numai în cele verzi, în
cantităţi mici.
 Sărurile minerale conţin 45% K20, 31% P205, 7% CaO, ş.a. Seminţele sunt bogate în
vitaminele: A, Bi, B2, D, E, C, şi K.
 Sistematică
Soia aparţine familiei Fabaceae, subfamiliei
Papilionaceae, genul Glycine L.
Specia cultivată este Glycine max (L) Merril. (sin.
Glycine hispida (Moench) Maxim).
Specia Glycine max cuprinde următoarele
subspecii (Enken, 1959):
- subsp. chinensis are tulpina înaltă şi subţire,
ramificată, sensibilă la cădere, frunzele au folióle
ovat-lanceolate, pubescente, florile mici de culoare
albă sau violacee, păstăi mici cu seminţe turtite de
culoare galbenă, verde, castanie sau neagră;
- subspecia indica are tulpini ramificate, frunze cu
folióle ovate, lanceolate sau ovat-lanceolate,
acoperite cu perişori, florile mici albe sau violacee,
păstăi mici cu boabe mici de diferite culori;
- subspecia japónica are tulpini groase şi
ramificate, flori mari albe sau violacee, păstăi mari şi
plate cu boabe foarte mari, de diferite culori;
 - subspecia manshurica, cultivată în ţara noastră, are tulpini destul de viguroase,
ramificate, cu talia cuprinsă între 40 şi 130 cm, erecte, florile grupate în raceme în număr
de 2 şi 7, de culoare albă sau violacee, păstăile pot avea diferite mărimi şi forme, cu 2 - 4
boabe în păstaie, perioada de vegetaţie variază foarte mult de la 70 la 280 de zile.

Tabelul 3.17
Varietăţiile speciei Glycine max (L.) Merril. subsp. manshurica

Culoarea
Varietăţi
perişorilor păstăilor Seminţelor Hilului
Communis albă brun-deschisă Galbenă Galbenă
Immaculata albă brun-deschisă Galbenă cafenie-deschisă
Stricta albă brun-deschisă Galbenă Cenuşie
Serótina albă brun-deschisă Galbenă neagră
Flavida roşcată castaniu-deschisă Galbenă Galbenă
Sordida roşcată castaniu-deschisă Galbenă Cafenie
Ucrainica roşcată castaniu-deschisă Galbenă cafenie cu dungă albă la mijloc

Latifolia roşcată castaniu-deschisă Galbenă Neagră

Viridis roşcată castaniu-deschisă Verde Verde
Brunneum roşcată castaniu-deschisă Cafenie Cafenie
Nigrum roşcată castaniu-deschisă neagră-cafenie, roşcată culoarea tegumentelor
 în funcţie de perioada de vegetaţie soiurile sunt încadrate în următoarele grupe de
maturitate:

 000 - soiuri foarte timpurii (necesită 1.000 - 1.150°C);

 00 - soiuri timpurii (necesită 1.150 - 1.250°C);

 0 - soiuri semitimpurii (necesită 1.250 - 1.350°C);

 I - soiuri semitardive (necesită 1.350 - 1.450°C);

 II - soiuri tardive (necesită peste 1.450°C).

 Soiurile din grupa 000 sunt recomandate pentru cultura succesivă şi în zonele mai reci, cele
din grupa 00 în Transilvania, Câmpia din nord- vestul ţării şi în vestul Câmpiei de Vest şi de
Sud, cele din grupa a Il-a în Bărăgan, zona colinară din sud, Câmpia de Vest şi de Sud, iar
cele din grupa I se pot cultiva în Câmpia de Sud şi Vest.
 Particularitățile biologice
 Soia are o germinaţie epigeică.
 Sistemul radicular este pivotant, putând pătrunde în sol până la 200 cm. Marea masă a rădăcinilor (75%)
se dezvoltă până la o adâncime de 30 cm.
 Pe rădăcinile de soia se formează nodozităţi ca urmare a simbiozei ce se instalează între plantă şi
bacteriile de Bradyrhizobium japonicum. Etapele instalării simbiozelor sunt prezentate în tab. 3.19.
 După 10-14 zile de la infecţie nodozităţile sunt vizibile, după 15 - 20 zile de la formarea lor începe fixarea
azotului. Activitatea maximă are loc la 25 - 35 zile de la apariţia nodozităţilor, după care fixarea azotului
scade treptat, încheindu-se la 50 - 60 zile de la infecţie.
Etape în instalarea şi funcţionarea Codificarea fenotipică a interacţiunilor (Vincent,
endosimbiozelor (Smith, 1980) 1981, Quispel şi colab., 1984)
1. Contact între parteneri Cht * (chemotaxie)
Roc (colonizarea radiculară)
Roa (adeziune la rădăcini)
Hab (ramificarea perişorilor radiculari)
Hac (răsucirea perişorilor radiculari)
2. Integrarea microsimbiontului în Inf (infecţie radiculară)
matricea plantei gazdă Ing (creşterea filamentului de infecţie)
Inb (ramificarea filamentului)
Noi (iniţierea nodozităţilor)
Nod (dezvoltarea nodozitătilor)
Bar (eliberarea bacteriilor din filament în celule)
3. Integrarea în mecanismele de Bad (dezvoltarea bacteriozelor) Nif (fixarea de
reglare a plantei azot)
Cof (funcţii complementare)
4. Desfăşurarea schimbului de Supunere Nif
 Tulpina este erectă, cu un grad de ramificare diferit în funcţie de soi şi densitate,
acoperită cu perişori.
 Creşterea tulpinii poate fi: determinată, nedeterminată şi semi- determinată.
 Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar cele tardive tipului
de creştere determinată. înălţimea tulpinii este cuprinsă între 40 şi 150 cm.
 Frunzele. Primele frunze care apar sunt cele cotiledonale. La al doilea nod al tulpinii
sunt inserate două frunze simple, unifoliate. începând cu al treilea nod, frunzele ce se
formează sunt trifoliate şi dispuse altern. Foliolele sunt de formă ovală, lanceolată,
rombică etc., acoperite cu perişori pe ambele feţe.
 Florile, de culoare albă sau violacee, sunt grupate câte 3 - 9 în raceme axilare sau
terminale. Fecundarea este autogamă. La soiurile timpurii plantele înfloresc la 38 - 41
zile de la semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81 zile.
 Fructul este o păstaie bicarpelară, uşor curbată sau dreaptă, ce conţine 1 - 5 seminţe,
de obicei 2-3, având lungimea de 2 - 7 cm şi lăţimea de 0,5 - 1,5 cm. La maturitate
păstaia este dehiscentă. Obişnuit pe o plantă se formează şi ajung la maturitate 30 - 60
păstăi.
 Sămânţa este aproape sferică, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră, cu
hilul de aceeaşi culoare sau diferit. MMB are valori frecvente între 100 şi 200 g.
 Relațiile cu factorii de vegetație

 Soia este o plantă de zi scurtă, dar sunt şi biotipuri cu reacţie fotoperiodică neutră.
 Temperatura minimă de germinaţie este de 7°C, cea optimă de 30°C. După răsărire până la
apariţia frunzelor adevărate soia rezistă la -2....-3°C, dacă îngheţul este de scurtă durată. în
perioada creşterii intense temperatura optimă este de 14°C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte.
 La începutul înfloririi temperatura optimă este de 18 - 20°C. Fructificarea se desfăşoară în cele mai
bune condiţii la temperaturi de 20 - 22°C. Temperaturile de peste 30°C însoţite de scăderea
umidităţii solului şi a aerului determină avortarea florilor în proporţii foarte mari (70 - 75%).
 Faţă de umiditate soia are cerinţe ridicate. Pentru a germina seminţele necesită 120 - 150% apă
faţă de geutatea bobului uscat.
 Soia se adaptează bine la o mare diversitate de soluri, pornind de la cele cu textură luto-nisipoasă
până la cele luto-argiloase. Cele mai bune sunt solurile cu textură mijlocie, cu un procent de argilă
şi mâl cuprins între 20 şi 50, iar cel de nisip să nu depăşească 60%.
 Valorile optime ale pH-ului sunt cuprinse între 6,5 şi 7.
 Pe solurile acide, aplicarea amendamentelor calcaroase determină sporuri semnificative de
recoltă, favorizând instalarea simbiozelor fixatoare de azot.
 Zone ecologice.

 Zone ecologice. Zona I cuprinde partea de sud a Câmpiei Române şi Dobrogea, cu resurse
termice ridicate (1.600 - 1.750°C) unde se cultivă soiuri tardive, semitardive şi semitimpurii, în
condiţii de irigare sau pe terenuri cu aport freatic,

 Zona a Il-a cuprinde nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei, unde se
realizează 1.400 - 1.600°C. Se recomandă soiurile semitardive şi semitimpurii.

 Zona a IlI-a cuprinde nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei unde se acumulează
1.100 - 1.400°C, recomandându-se soiuri foarte timpurii şi timpurii.
 Fig. 3.10. Zone de cultură la soia, în funcție de suma gradelor utile I- 1.600-1.750°
C; II- 1.400-1.600°C; III - 1.100 - 1.400°C; IV- 1.200- 1.400°C; V-1.100-1.250°C
 Tehnologia de cultivare

 Soia, comparativ cu alte culturi, este mai puţin pretențioasă faţă de planta
premergătoare.
 Preferă totuși ca premergătoare cerealele păioase (grâul, orzul), gramineele furajere,
prășitoare (sfecla pentru zahăr, cartoful, porumbul).
 Nu sunt recomandate ca premergătoare: floarea-soarelui şi rapița (boli comune), alte
leguminoase anuale sau perene, întrucât efectul pozitiv este valorificat superior de
plante din alte familii botanice.
 Fiind o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor, soia nu se va cultiva
în monocultură.
 Soiurile timpurii şi semi timpurii de soia sunt bune premergătoare pentru grâul de
toamnă, producțiile de grâu obţinute fiind apropiate de cele realizate după mazăre.
 Administrarea îngrăşămintelor

 Pentru o producție de 100 kg boabe şi producția secundară aferentă, soia consumă: 9,3 -
10,4 kg N; 2,2 - 2,6 kg P205 şi 2,9 - 4,4 kg K20 la care se adaugă cantităţi mari de calciu,
magneziu, sulf şi microelemente.
 Plantele de soia posedă două echipamente enzimatice de metabolizare a azotului:
nutriţia cu nitraţi din sol şi nutriţia cu azot fixat biologic cu ajutorul simbiozei formate cu
bacteriile Bradyrhizobium japonicum.
 Este de reţinut faptul că metabolizarea azotului din sol este mult mai "ieftină" energetic
pentru plantă, fapt care explică de ce plantele apelează la azotul simbiotic doar atunci
când în sol azotul este insuficient.
 Faza critică în nutriţia cu azot a plantelor este perioada premergătoare înfloritului (2
săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizarea cu
azot.
 în condiţii favorabile, cu ajutorul simbiozei soia fixează până la 220 kg azot/ha.
 Dozele de îngrăşăminte cu azot se stabilesc ţinând cont de fertilitatea solului şi de reuşita
bacterizării.

Dozele de îngrăşăminte cu azot în funcţie de formarea nodozităţilor (după I. Picu, 1978)

Frecvenţa plantelor Nodozităţi pe doza de azot (kg/ha ş.a.)

cu nodozităti (%) ’ plantă Momentul aplicării
irigat neirigat
peste 85 peste 5 30-50 0-30 la praşila a Il-a
50-85 1-5 40-60 30-60 la praşila I sau II
0 lipsă 60-100 50-70 la praşila I sau II
  Fosforul favorizează instalarea şi funcţionarea simbiozelor fixatoare de azot, determinând
creşterea numărului de nodozităţi formate.

Dozele medii de P2Os (din superfosfat simplu), optime din punct de vedere economic, aplicabile la
cultura soiei (după Cr. Hera şi Z.Borlan, 1980)

Prod. Dozele de P2Os kg/ha, atunci când PAL este (în ppm P) de:
q/ha 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
20,0 101 71 49 34 22 14 9 5
22,5 112 82 60 45 33 25 20 16 13 13 13 13 13
25,0 122 92 70 55 43 35 30 26 23 23 23 23 23
27,5 132 102 79 65 53 45 39 35 33 32 34 33 34
30,0 140 110 88 73 61 54 48 44 41 41 43 42 42
32,5 148 118 96 81 70 62 56 52 50 49 51 50 50
35,0 156 126 104 89 77 69 64 60 57 57 58 58 58
37,5 163 132 110 95 84 76 70 67 64 62 60 58 57
40,0 169 138 116 103 90 82 76 73 70 68 66 64 63
42,5 175 145 122 108 97 89 82 79 76 75 72 70 69
45,0 181 150 128 114 103 95 88 85 82 81 78 76 75
47,5 187 156 134 119 108 100 94 91 88 87 84 82 81
  Potasiul este absorbit cu intensitate maximă în perioada creşterii vegetative rapide a
plantelor.
 Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului.

Dozele medii de K2Q (din sarea potasică 40%), optime din punct de vedere economic, aplicabile
la cultura soiei (după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980)

Prod. Doza de K2O, kg/ha, atunci când KAL, este (în num) de:
q/ha 40 60 80 100 120 140 180 220 260
20,0 91 68 49 34 23 13 1 ._
22,5 102 78 59 44 33 24 11 4 3
25,0 111 87 69 54 42 33 20 13 13
27,5 119 96 77 62 51 42 29 22 21
30,0 127 103 85 70 58 49 36 29 29
32,5 134 110 91 77 65 56 43 36 35
35,0 140 117 98 83 72 62 50 42 42
37,5 145 122 103 89 78 69 56 48 42
40,0 150 127 108 94 82 73 60 52 47
42,5 156 133 114 100 88 79 66 58 53
45,0 160 137 118 104 92 83 70 62 57
47,5 165 141 122 109 96 87 75 66 62
50,0 168 145 126 113 100 91 79 70 66
 Prin lucrările de pregătire a solului la soia se urmăreşte:
 - afânarea şi aerarea solului;
 - încorporarea resturilor vegetale;
 - distrugerea buruienilor;
 - acumularea unei rezerve mari de apă;
 - crearea unui pat germinativ optim.
 Este de preferat ca solul să intre în iarnă cât mai bine pregătit (excepţie fac solurile
nestructurate care se tasează uşor în timpul iernii) pentru a reduce numărul de lucrări
din primăvară, care duc la pierderea apei din sol şi tasarea acestuia.
 Soia nu se poate semăna în arătură de primăvară.
 Adâncimea arăturii pe solurile uşoare şi mijlocii va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile grele
cu textură argilo-lutoasă de 28 - 30 cm.
 Sămânța și semănatul
 Sămânţa trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea peste 98%, iar germinația
peste 80%. Tratarea seminţei de soia împotriva bolilor şi dăunătorilor se va face numai în
situaţia în care suspensia Nitragin se va administra în sol.
 Tratarea seminţei se face conform tabelului.

Produsele fltofarmaceutice utilizate la tratarea seminţelor de soia împotriva agenţilor fitopatogeni

Nr Agentul patogen Combătut Produsul comercial şi subst. activă

crt. U.M. Doza
1 Mana soiei (Peronospora viciae) APRON35 SD PTS 35% metalaxil kg/t 2,0
Fuzarioza (Fusarium oxysporum) căderea plăntuţelor GALBEN SUPER SD 27% benalaxil 23%
2 kg/t 4,0
(Pythium debaryanum) manczeb
Fuzarioza MANCOBEN 60 PTS PTS 40% mancozeb +
3 kg/t 4,0
(Fusarium oxysporum) 20% tiofat metil
Fuzarioza TIRAMET 60 PTS PTS 20% tiofanat metil +
4 kg/t 4,0
(Fusarium oxysporum) 40% tiuram
 Tratarea seminţelor cu Nitragin pe substrat de agar se va efectua utilizând patru flacoane
pentru cantitatea de sămânţă necesară semă¬natului unui hectar. Masa bacteriană se
antrenează prin spălare uşoară cu apă.
 Cantitatea de suspensie bacteriană necesară pentru tratarea a 100 kg sămânţă este de 1 -
1,4 litri. Apa utilizată va fi de fântână, vasele folosite vor fi din materiale neferoase.
 Se va lucra la adăpost de razele solare, de preferinţă la capătul parcelei de semănat, astfel
încât până la semănat seminţele să rămână umede pentru a se evita moartea bacteriilor.
 în cazul când biopreparatul Nitragin este produs pe suport de turbă se vor utiliza 200 grame
de biopreparat pentru cantitatea de sămânţă folosită la hectar.
 Soia se însămânţează când temperatura solului la adâncimea de semănat ajunge la 7 —
8°C. Semănatul timpuriu asigură un număr mai mare de zile scurte la începutul vegetaţiei,
influenţând favorabil potenţialul productiv al soiurilor tardive şi semitardive
 Calendaristic, semănatul soiei în sudul ţării se efectuează în prima şi a doua decadă a lunii
aprilie, iar în celelalte zone în decada a doua şi a treia. Mai întâi se vor semăna soiurile
tardive şi semitardive, apoi cele semitimpurii şi timpurii.
 Densitatea de semănat urmăreşte să asigure 40 - 45 plante/m la cele semănate în
rânduri rare şi 50 - 55 plante/m2 la cele semănate în rânduri apropiate. Pentru realizarea
acestor densităţi se va semăna 50 - 55 b.g./m2 respectiv 60 - 65 b.g./m2.
 Cantitatea de sămânţă necesară pentru realizarea acestor densităţi este cuprinsă între
70 100 kg/ha.
 Soia se cultivă preponderent ca prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de 50 cm
echidistant sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm între benzi pe urma roţilor de
tractor.
 Semănatul în rânduri dese (12,5 - 15, 25 sau 37,5 cm) se poate practica în următoarele
condiţii:
 - pe terenuri neinfestate cu buruieni perene sau anuale rezistente la erbicide;
 - pe terenuri irigate prin aspersiune;
 - când este asigurată gama de erbicide necesară unei combateri integrale a
buruienilor;
 - soiurile timpurii reacţionează mai bine la semănatul în rânduri dese.
 Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura, umiditatea şi temperatura
solului, fiind cuprinsă între 3 şi 5 cm.
 Semănatul în rânduri rare se face cu semănătorile pentru prăşitoare (de exemplu, SPC), iar
semănatul în rânduri dese cu semănătorile universale (tip SUP).
 Combaterea buruienilor,. Soia este o plantă sensibilă la îmburuienare şi în special în prima
parte a perioadei de vegetaţie (circa 20- 25 zile), caracterizată printr-o dezvoltare lentă a
plantelor.
 Combaterea integrată presupune măsuri agrotehnice: rotaţia, lucrări de dezmiriştit după
planta premergătoare care stimulează răsărirea buruienilor, arături de calitate cu întoarcerea
brazdei, distrugerea buruienilor prin lucrările de pregătire a patului germinativ sunt obligatorii.
 Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor trebuie să fie abordată ca o componentă a
combaterii integrate.
 In funcţie de buruienile existente în parcela respectivă se pot utiliza variante de combatere
prin tratamente aplicate la pregătirea patului germinativ, preemergent sau în vegetaţie.
 în situaţia infestării cu buruieni monocotile se poate administra un antigraminic nevolatil pe
bază de alachlor (MECLORAN, LASSO), S-metoclor (DUAL GOLD), pendimethalin (SROMP),
dimethenamid (FRONTIER), acetoclor+antidot (GUARDIAN), acetoclor (HARNESS, TROPHY,
RELAY). încorporarea se va face superficial la 4 - 5 cm printr- o lucrare cu combinatorul,
efectul erbicidării fiind sigur în acest caz.
 Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de soia

Produsul Momentul
Substanţa activă Conţinut Doza (kg, 1/ha)
comercial aplicării
Buruieni monocotiledonate anuale
Aladim 450 EC Alaclor Dimethenamid 3,0-5,0 ppi
Dimethenamid - 150 g Alachlor 300 g
Aldipen 600 EC 3,0-5,0 PPi
Pendimethalin - 150 g
Balan 180 Ec Benfluralin - 180 g 6,0-8,0 ppi
Dual 500 Metoclor - 500 g 4,0-6,0 ppi
Lasso 48 sau Alachlor - 480 g 4,0-6,0 ppi
Mecloran 35 sau Alachlor - 350 g 8,0-14,0 ppi
Stomp CE 330sau Pendimetalin - 330 g 4,0-5,0 Pre
Treflan CE 24sau Triflurom - 240 g 3,5-5,0 PPi
Trifsan 48 Triflurom - 480 g 1,75-2,5 ppi
Buruieni dicotiledonate anuale
Basagran 48 Bentazon - 480 g 2,0-3,5 post
Flex 250 EC Fomesafen - 250 g 1,0-1,5 post
Galaxy SC Acifluorfen - 80 g Bentazon - 360 g 2,0 post
Buruieni monocotiledonate anuale şi perene
Agil 100 EC Propaquizafop - 100 g 1,0-1,5 post
Furore Super 75 EW Fenoxapropetil - 75 g 2,5 post
Fusilade Super EC Fluazifopbutil - 125 g 2,0-3,0 post
Focus 200 EC Cycloxidim - 200 g 1,5-2,0 post
Focus Ultra Cycloxidim - 100 g 3,0-4,0 post
Gallant Super Haloxyfopetoxietil - 100 g 1,0-1,5 post
Targa Super Quizalofopetil - 50 g 2,0-3,0 Post
Nabu S - CE Setoxidim - 125 g 10,0 Post
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
 Cele mai frecvente boli întâlnite la soia sunt mana (Peronospora manshurica), fuzarioza
(Fusarium spp.), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), putregaiul alb {Sclerotinia
sclerotiorum), rizoctonia (Rizoctonia sp.).
 Pentru prevenirea atacului de Fusarium ssp. şi Pythium de baryanum se recomandă tratarea
seminţei cu produse pe bază de mefenoxam (APRON XL- 350 ES, 1 1/t), benalaxil +
mancozeb (GALBEN SUPER SD, 4 kg/t).
 în câmp mana şi arsura bacteriană se combat prin tratamente cu produse cuprice
(FUNGURAN OH 50 WP, 0,25%, TURDACUPRAL, 1 4 kg/ha, Zeamă bordeleză 1%, etc.) produse
pe bază de mancozeb (MANCOZEB 80, 1,6 kg/ha, VONDOZEB 75 DG, 2 kg/ha), capton+
hidroxid de cupru (ORTHOCID SUPER 60 PU, 0,8 kg/ha), captan (CAFTAN 80 WP, 0,25 kg/ha).
 împotriva putregaiului alb se fac tratamente cu produse pe bază de carbendazim (BAVESTIN
50 DF, 1 kg/ha, CARBENDAZIM 500 SC, 1,5 1/ha), procimidon (SUMILEX 50 WP, 1 kg/ha),
vinclozolin (RONILAN 50 DF, 1 kg/ha).
 Dintre dăunători păianjenul roşu (Tetranichus urticae) produce pagube însemnate în special
în anii secetoşi. Combaterea se efectuează prin tratamente cu acaricide pe bază de dicofol
(KELTHANE 18,5 EC, 0,2% ; MITIGAN 18,5 EC, 0,2%; AMITRAL (MITAC 20 EC, 1,5 1/ha).
 Irigarea. Sporurile de producţie realizate la cultura soiei prin irigare sunt cu atât mai mari
cu cât deficitul de apă este mai accentuat în perioada critică pentru apă. Creşterile de
recoltă prin irigare în zonele secetoase pot ajunge la 200%.
 Udările sunt necesare şi în primăverile secetoase având în vedere necesarul mare de
apă al seminţelor pentru a germina. în aceste condiţii irigarea semănăturii măreşte şi
eficacitatea erbicidelor aplicate la sol.
 Prin irigare se menţine umiditatea solului la peste 50% din I.U.A. efectuându-se udări, de
regulă, de la începutul înfloritului, la intervale de 8-14 zile, până la coacerea în ceară.
 Recoltare
 La recoltarea soiei sunt două aspecte care trebuie urmărite cu prioritate:
 - inserţia joasă a păstăilor;
 - dehiscenţa păstăilor.
 Pentru a nu pierde primul şi chiar a doilea etaj de păstăi, înălţimea de tăiere a plantelor
trebuie să fie cât mai mică (4 - 5 cm) şi uniformă.
 La maturitate frunzele cad, păstăile capătă culoarea specifică soiului, tulpinile se brunifică.
Momentul declanşării recoltării depinde de posibilităţile de uscare şi condiţiile de păstrare ale
recoltei. Dacă există posibilitatea de a usca seminţele, recoltatul poate începe când
umiditatea acestora este de 16 - 17%, evitând pierderile prin deschiderea păstăilor. Atunci
când nu există posibilităţi de uscare a producţiei, recoltarea se face la umiditatea de 10 - 11%.
 în condiţii optime de recoltare înălţimea de tăiere a plantelor va fi de 4 - 5 cm, turaţia
bătătorului de 400 - 600 rotaţii/min., distanţa între bătător şi contrabătător va fi de 20 - 25 mm
la intrare şi 15 - 18 mm la ieşire.
 Producţiile care se pot obţine în condiţiile ţării noastre sunt de 4.000 - 5.000 kg/ha în sistem irigat
şi 2.500 - 3.500 kg/ha în sistem neirigat.
VĂ MULȚUMESC !!!
MAZĂREA
 IMPORTANȚĂ
 Boabele de mazăre sunt folosite în alimentație în stare nematură
 Sub formă de făină în supe sau piure
 Uruite în hrana animalelor
 Amestecuri furajere alături de ovăz (borceag de primăvară).
 Resturile vegetale (vrejii și tecile) au un conținut ridicat de proteină și se folosesc cu succes în hrana
animalelor
 Este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
 RĂSPÂNDIRE
 Este originară din regiunea de est a Mării Mediterane, Africa de Nord Est și Orientul Mijlociu
 Se poate cultiva îndeosebi între 40 și 500 latitudine.
 Suprafața cultivat pe glob este de 6,15 mil. ha cu o producție medie de 1.686 kg/ha.
 Mari cultivatori: Federația Rusă (770 mii ha), China (87 mii ha), Canada (1.498 mii ha), Europa (1.629
mii ha), România 22 mii ha cu o producție medie de 2 t/ha
 Compoziția chimică
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)

Specificare Mazăre Grâu Turte de soia

Proteine: 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0,37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistină 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptofan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68,5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31
 Sistematică
 Aparține genului Pisum
 Speciile importante ale genului Pisum sunt:
 Pisum sativum L. subsp. Sativum – mazărea comună cu flori
mari albe
 Pisum arvense L. – mazărea furajeră cu flori roșii-violacee și
inelul violaceu de la baza stipelelor
 Specia Pisum sativum aparține varietății vulgatum caracterizată prin
semințe de mărime mijlocie, netedă, de culoare albă-gălbuie
 În ultimele decenii pentru o coacere uniformă se folosesc soiurile
”afila”
PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE
 Ciclul vegetativ este de 100 – 120 zile
 Germinația este hipogeică
 Rădăcina – este pivotantă, ramificată ajunge până la 1 m
adâncime
 Tulpina – este înaltă de 60 – 150 cm și are creștere
nedeterminată
 Frunzele – sunt paripenat compuse, având 1 – 3 perechi de
foliole, cu stipele mari la bază și cârcei la partea superioară
 Florile – sunt albe, sunt grupate în raceme dispuse la subsoara
frunzelor.
 Fructul – este o păstaie cu 3 – 6 boabe.
 Semințele (boabele) – au MMB = 200 – 350 g și MH = 75 – 80 kg.
 Ciclul de vegetație:
 - perioada I care începe cu răsăritul plăntuței și se
încheie la începutul înfloritului
 - perioada a II -a se întinde până la atingerea
stadiului limită de avortare, la prima păstaie,
lungimea bobului este de 6mm
 - perioada a III -a se încheie când păstaia de pe
ultimul etaj florifer conține o sămânță mai mare de
6 mm
 - perioada a IV -a durează până la maturitate
fiziologică
Relațiile cu factori de vegetație. Zone ecologice

 Mazărea este o plantă a climatelor mai umede și răcoroase.

 Dezvoltarea normală este favorizată de temperaturi moderate și umiditate suficientă.
 Temperatura de germinație minimă este de 1 - 30C și cerințe mari de apă 120% din masa bobului.
 După răsărit rezistă pe perioade scurte la temperaturi de -4 - -60C
 Temperatura optimă la înflorit este de 15 – 180C, iar după fecundare temperaturile favorabile sunt de 15 -
200C.
 Mazărea are pretenții mari față de umiditate, are un coeficient de transpirație de 600-700.
 Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, boate în humus, fosfor, potasiu, calciu cu reacție
neutră (pH=6,5 - 7,5).
 Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei, şi nici cele nisipoase,
sărace în materie organică. Mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte
favorabile pentru grâu.
 Zona foarte favorabilă – Câmpia de Vest
 Zona favorabilă – sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crișurilor
 Zonele din Dobrogea, Bărăgan, Moldova cu condiția ca semănatul să se facă timpuriu.
 Tehnologia de cultivare

 Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care

părăsesc terenul devreme, solul să fie bine nivelat,
fără resturi vegetale. Cele mai bune rezultate se
obțin după cerealele păioase.
 Nu se recomandă amplasarea după alte leguminoase.
 Mazărea este o plantă care nu se auto suportă, astfel
monocultura este exclusă, deoarece apare
fenomenul de ”oboseală a solului”, tulburări de
creștere, absența formării nodozităților, putrezirea
rădăcinilor și a tulpinii.
 Poate reveni pe același teren după 3 – 4 ani.
 Este o foarte bună premergătoare pentru multe
culturi și o excelentă premergătoare pentru grâu.
 Fertilizarea
 Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg
P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
 Pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită
îngrășăminte cu azot;
 Administrarea îngrășămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiţii de cultivare mai
puțin favorabile, dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha.
 Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influențând favorabil formarea nodozităților, deci fixarea
azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a fructificațiilor, dozele fiind de 25 - 35 kg
P2O5/ha pe terenurile fertile şi de
până la 50 - 60 kg P2O5 ha pe terenurile
mai sărace.
 Potasiul. Pe solurile ușoare, superficiale,
administrarea potasiului poate fi necesară.
Dozele, în asemenea situații sunt de
40 - 60 kg K2O/ha,
Lucrările solului. Sămânța și semănatul
 Dezmiriștit
 Arat la 20 – 30 cm adâncime.
 Se menține terenul curat și nivelat prin lucrări succesive până toamnă.
 Pregătirea patului germinativ cât mai timpuriu posibil pentru a evita compactarea prin trecerea repetată a
utilajelor.
 Sămânța trebuie să aibă puritate minimă 98 % și germinația minim 80 %.
 Tratarea semințelor înainte de semănat, (Pythium spp.), mana (Peronospora pisi), fuzarioza (Fusarium spp.) şi
antracnoza (Ascochyta pisi), sunt recomandate (TIRAMET 60 PTS, 2,0 kg/t de sămânță) sau mefenoxam (APRON
XL 350 ES, 1 1/t de sămânță.
 Tratarea cu preparate bacteriene – Nitragin-mazăre.
 Semănatul se efectuează primăvara cât mai timpuriu în cursul lunii martie la adâncime de 5 – 6 cm cu 15 cm
între rânduri, norma de sămânță este de 300 kg /ha.
 Semănatul timpuriu oferă avantaje ca: umiditate, temperatură, lungimea zilei.
 Semănatul întârziat produce pierderi de până la 50 %.
 Lucrări de îngrijire. Recoltarea.

 Combaterea buruienilor dicotiledonate în vegetație și a unor monocotiledonate anuale se face cu

Pulsar 40 0,75-1,0 l/ha.
 Pentru costreiul din rizomi se folosește Leopard 5 EC, 1,5 l/ha.
 Pentru combaterea dăunătorilor în special al gărgăriței mazării (Bruchus Pisorum) care apar în Mai și
depun ouăle pe păstăile în formare se fac tratamente în câmp la începutul înfloritului.
 Înainte de depozitare este obligatorie tratarea semințelor în spații închise cu fosfură de aluminiu.
 Combaterea bolilor, în special al antracnozei mazării se face imediat după răsărit fiind repetat la
începutul înfloritului și apoi după formarea primelor păstăi cu oxiclorură de cupru și mancozeb.
 Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eșalonată a
boabelor şi a păstăilor; dehiscența păstăilor şi scuturarea cu ușurință a boabelor; culcarea tulpinilor la
pământ, la maturitate; spargerea ușoară a boabelor la treierat.
 Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5
zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte lucrări agricole.
 Producțiile obținute sunt de 3t boabe/ha.
 CUVÂNT ÎNAINTE

Manualul de Fitotehnie este destinat, în principal, studenţilor facultăţilor

din instituţiile de învăţământ superior agricol, fitotehnia fiind disciplină de
profil în învăţământul agricol din toată lumea şi o componentă de bază a
domeniilor ştiinţelor agricole. Manualul se adresează, în egală măsură, tuturor
specialiştilor interesaţi în cunoaşterea celor mai importante elemente de
biologie, ecologie şi tehnologie de cultivare a plantelor de cultură mare din
România.
Acest Manual de Fitotehnie continuă tradiţia lucrărilor fitotehnice de
amploare redactate în colaborare de profesorii de fitotehnie din centrele
universitare cu profil agricol din România, începând cu manualele şi tratatele
editate de Profesorii Nicolae Zamfirescu, Vasile Velican, Gheorghe Valuţă,
Nicolae Săulescu, I.Safta, F.Canţăr (1959-1960 şi 1965), continuând cu
manualele elaborate de Profesorii Gheorghe Bîlteanu, Alexandru Salontai,
Constantin Vasilică, Florea Ciobanu, Ioan Borcean, loan Fazecaş, Victor
Bâmaure (1979, 1983, 1991) şi cu manualele redactate de Profesorii Leon Sorin
Muntean, Ioan Borcean, Mihail Axinte, Gheorghe Valentin Roman (1995,
2001,2003,2006).
Plantele de cultură mare (culturile de câmp) care fac obiectul fitotehniei
(cereale; leguminoase pentru boabe; plante oleaginoase, textile, tuberculifere,
rădăcinoase; tutun; hamei; plante medicinale şi aromatice) ocupă peste 70%
din suprafaţa arabilă a României şi deţin o pondere însemnată între plantele
cultivate pe glob. Ele asigură o mare parte din produsele necesare alimentaţiei
oamenilor şi furajării animalelor, reprezentând şi o sursă importantă de materii
prime pentru producerea de alte bunuri utile în viaţa zilnică a comunităţilor
umane.
în redactarea manualului autorii au acordat o atenţie deosebită măsurilor
tehnologice modeme, de înaltă productivitate, eficiente economic şi fără impact
poluant asupra mediului, cu costuri şi consumuri energetice reduse.
Tehnologiile elaborate în manual au la bază cunoaşterea elementelor de
biologia şi ecologia plantelor şi au în vedere punerea în valoare a potenţialului
genetic al soiurilor şi hibrizilor aflaţi în cultură. S-au urmărit captarea cât mai
eficientă a energiei solare şi sporirea randamentului fotosintetic de producere a
biom asei utile, consumuri echilibrate de energie fosilă, îngrăşăminte chimice
şi pesticide. Au fost avute în vedere şi transformările care au avut loc în
ultimele decenii în agricultura şi spaţiul rural din Români a, în contextul

5
tranziţiei de la economia centralizată spre economia de piaţă, al modificărilor
în organizarea producţiei agricole şi în formele de proprietate din agricultură,
al aderării la Uniunea Europeană şi al integrării treptate în structurile acesteia.

Autorii

6
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.................. .... ........................ .. ............................................ 5

CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE ................................ 13

1.1. Definiţie, obiect, importanţă, legătura cu alte ştiinţe ......................................... 13
1.2. Necesitatea creşterii producţiilor agricole ........................................................ 17
1.3. Factorii care contribuie la creşterea producţiei plantelor de câmp ..................... 23
1.3.1. ....................................................................................... Factorul biologic
........................................................................................................ . ............. 23
1.3.1.1. Materialul biologic (materialul semincer sau sămânţa) .............. 24
1.3.1.2. Asigurarea calităţii materialului semincer ...... .... ..................... 26
1.3.1.3. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar ........................ 28
1.3.2. Factorul mediu .............. ... ........................... .. ................................... 39
1. 3.2.1. Cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie........................... 30
1.3.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole ...................... ............... 31
1.3.3. Factorul tehnologic .. .................................................................................. 37

CAPITOLUL 2. CEREALELE ..................................................................................... 42

2.1. Generalităţi ...................... ................... .. ........................... .......................... 42
2.1.1. Sistematică, suprafeţe, producţii .. ................. ..... ................................
2.1.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări .................................. 51
2.1.3. Particularităţi biologice ........................................................................... 62
2.2. Grâul . ................... ... ......................... ......... ... ........................... ............... 67
2.2.1. Importanţă. Răspândire ............................................................................... 67
2.2.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări .................................. 70
2.2.3. Sistematică ................................................................................................ 75
2.2.4.
Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice. 81
2.2.5. Tehnologia de cultivare ............................................................................. 105
2.2.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ......................................................... 105
2.2.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ...................................................... 110
2.2.5.3. Lucrările soiului ........................................................................... 116
2.2.5.4. Sămânţa şi semănatul ................................... . ........ .. ............ 122
2.2.5.5. Lucările de îngrijire ................................................................. 128
2.2.5.6. Recoltarea .................................................................................. 135
2.3. Secara ................................................................................................................. 137
2.3.1. Importanţă. Răspândire ........................................................................... 137
2.3.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări .................................. 138
2.3.3. Sistematică ............................................................................................... 139
2.3.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice.
140
2.3.5. Tehnologia de cultivare ............................................................................. 144
2.3.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ....................................................... 144
2.3.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ...................................................... 144
2.3.5.3. Lucrările solului ........................................................................ 146
2.3.5.4. Sămânţa şi semănatul .... .... ......... .... ..................................... 146
2.3.5.5. Lucrările de îngrijire................................................................... 148
2.3.5.6. Recoltarea ................................................................................... i4g
2.4. Triticale............................................................................................................. 149

7
 2.4.1.Importanţă. Răspândire ........................................................................... 149
2.4.2.Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ..................................... 150
2.4.3.Sistematică ........................................................................................... 150
2.4.4.Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 151
2.4.5.Tehnologia de cultivare ......................................................................... 152
2.4.5.1. Amplasare culturii (rotaţia) ......................................................... 152
2.4.52. Administrarea îngrăşămintelor .................................................... 153
2.4.5.3. Lucrările solului ......................................................................... 153
2.4.5.4. Sămânţa şi semănatul ................................................................. 153
2.4.5.5. Lucrările de îngrijire ................................................................. 154
2.4.5.6. Recoltarea................................................................................... 154
2.5. Orzul.................................................................................................................. 155
2.5.1. Importanţă. Răspândire ......................................................................... 155
2.5.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ..................................... 157
2.5.3. Sistematică .......................................................................................... 158
2.5.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 161
2.5.5. Tehnologia de cultivare ........................................................................... 169
2.5.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) .................................................... 169
2.5.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ........... ........................................ 171
2.5.5.3. .................................................... Lucrările solului ..............
..................................................................... 173
2.5.5.4. Sămânţa şi semănatul ......................... ...................... ... ......... 173
2.5.5.5. Lucările de îngrijire .................................................................... 175
2.5.5.6. Recoltarea . ................................................................................ 176
2.6. Ovăzul ............................................................................................................. 177
2.6.1. Importanţă. Răspândire ......................................................................... 177
2.6.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................... ... ......... 179
2.6.3. Sistematică .................................................. ........... -........... ... .. -..... 179
2.6.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 180
2.6.5. Tehnologia de cultivare ............................................ ... ...................... 184
2.6.5.1. ................................................................. Amplasarea culturii
(rotaţia)....................................................................... ... ............... ... .. 184
2.6.5.2. Administrarea îngrăşămintelor .................................................. 185
2.6.5.3. Lucrările solului........................................... ... ............... ... .. 186
2.6.5.4. Sămânţa şi semănatul ................................... ... ............... ... .. 186
2.6.5.5. Lucrările de îngrijire .................................... ... ........ .. ... ... .. 187
2.6.5.6. ................................................................. Recoltarea ........
................................................................................... ... ........ 188
2.7. Porumbul .......... ............ ... ........ ... . ..... ... ............... ....... ............ .. .......... 189
2.7.1. Importanţă. Răspândire .... ... ...................... ....................................... 189
2.7.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 193
2.7.3. Sistematică ................. ... ... ....................... ...................................... 196
2.7.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 206
2.7.5. Tehnologia de cultivare . ........................................................................ 216
2.7.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) .................................................... 216
2.7.5.2. Administrarea îngrăşămintelor .................................................... 217
2.1.53. Lucrările solului ........................................................................ 224
2.1.5.4. Sămânţa şi semănatul .............. .. ............................................ 225
2.7.5.5. Lucrările de îngrijire .................................................................. 228

8
 2.7.5.6. Recoltarea................................................................................. 234
2.8. Sorgul .............................................................................................................. 235

9
 2.8.1. Importanţă. Răspândire ........................................................................... 235
2.8.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ......... .. .................... 237
2.8.3. Sistematică ........................................................................................... 239
2.8.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 240
2.8.5. ..................................................................................................... Telino]
ogia de cultivare ............................................................................................. 242
2.8.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ................................................... 242
2.8.5.2. Administrarea îngrăşămintelor .................................................... 243
2.8.5.3. ........................................................ Lucrările solului ..........
........................................................................ 243
2.8.5.4. Sămânţa şi semănatul... ... ................. ..... .............................. 243
2.8.5.5. ..........................................................................................
Lucrările de îngrijire .............................................................................. 244
2.8.5.6. Recoltarea .............................................................................. 245
2.9. Meiul. .............................................................................................................. 246
2.9.1. Importanţă. Răspândire ...................................................................... 246
2.9.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 237
2.9.3. Sistematică ......................................................................................... 248
2.9.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 248
2.9.5. Tehnologia de cultivare .......................................................................... 249
2.9.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)........................................................ 249
2.9.5.2. Administrarea îngrăşămintelor .................................................... 250
2.9.5.3. ......................................... Lucrările solului .............. ... .......
........................................................ 250
2.9.5.4. Sămânţa şi semănatul.................................................................. 250
2.9.5.5. Lucrările de îngrij ire .............................................................. 251
2.9.5.6. Recoltarea .................................................................................. 251
2.10. Orezul .............................................................................................................. 252
2.10.1. Importanţă. Răspândire ..................................................................... 252
2.10.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ............................... 254
2.10.3. Sistematică ....................................................................................... 255
2.10.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice 256
2.10.5. Tehnologia de cultivare .................................................................... 261
2.10.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ... ... ............... ;...................... 261
2.10.5.2. Administrarea îngrăşămintelor............................................ 262
2.10.5.3. Amenajarea orezăriei şi lucrările solului ................................. 265
2.10.5.4. Sămânţa şi semănatul ............................................................. 267
2.10.5.5. Lucrările de îngrijire .............................................................. 270
2.10.5.6. Recoltarea ............................................................................. 276
2.11. Pseudocerealele ................................................................................................ 277
2.11.1. Hrişcă ...... ......................... ... ......................................................... 278
2.11.2. Amaranthus (ştirul cultivat) .............................................................. 282
2.11.3. Quinoa .... ....................................................................................... 286
2.11.4. Orezul sălbatic................................................... : ............................. 289

CAPITOLUL 3. LEGUMINOASELE PENTRU BOABE ............................................. 292

3.1. Generalităţi ..................................................................................................... 292
3.1.1. Sistematică, suprafeţe, producţii.......................................................... 292
3.1.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 297
3.1.3. Particularităţi biologice ........................................................................... 292
3.2. Mazărea .......................................................................................................... 308

10
 3.2.1. Importanţă. Răspândire...... ... ............................................................. 308
3.2.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 309
3.2.3. Sistematică ..........................................................................................
310
3.2.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone
308
ecologice...
316
3.2.5. Tehnologia de cultivare .......................................................................
316
3.2.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ....................................................
317
3.2.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ................................................
318
3.2.5.3. Lucrările solului .. ..................................................................
319
3.2.5.4. Sămânţa şi semănatul ..................... ........................................
321
3.2.5.5. Lucrările de îngrijire ...................... .......................... . ...........
321
3.2.5.6. Recoltarea...............................................................................
324
3.3. Fasolea ........................................................... .. ............................................
324
3.3.1.Importanţă. Răspândire ........................... .. ............................................
326
3.3.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări .................................
326
3.3.3. Sistematică ................................................. ........................................
329
3.3.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone
333
ecologice...
333
3.3.5. Tehnologia de cultivare .......................................................................
333
3.3.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)....................................................
335
3.3.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ................................................
336
3.3.5.3. Lucrările solului.......... .. ........................................................
335
3.3.5.4. Sămânţa şi semănatul ..............................................................
341
3.3.5.5. Lucrările de îngrijire ......................................................... .....
341
3.3.5.6. Recoltarea......................................................................... .....
342
3.3.6. Cultura intercalată ......................................................................... .....
341
3.3.7. Cultura succesivă ................................................................................
343
3.4. Soia ...............................................................................................................
346
3.4.1.Importanţă. Răspândire ........................................... ... ...........................
346
3.4.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări .................................
349
3.4.3. Sistematică .......................................... ... ...........................................
354
3.4.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone
354
ecologice...
354
3.4.5. Tehnologia de cultivare .......................................................................
362
3.4.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ....................................................
353
3.4.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ................................................
365
3.4.5.3. Lucrările solului ......................................................................
369
3.4.5.4. Sămânţa şi semănatul ..............................................................
370
3.4.5.5. Lucrările de îngrijire ... .... ......................................................
370
3.4.5.6. Recoltarea................................................................. ... .........
371
3.5. Lintea .................................................................... .. .....................................
371
3.5.1.Importanţă. Răspândire ............................................................. ... .........
372
3.5.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................... ... .........
373
3.5.3. Sistematică ............................................................................ ... .........
373
3.5.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone
373
ecologice...
374
3.5.5. Tehnologia de cultivare ............................................ ... ........ ... .. ......
374
3.5.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia) ......................... ... ........ ... .. ... ..
375
3.5.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ..................... ... ........ .. ... ... ..

11
3.5.5.3. Lucrările solului............................................................... ... ..
3.5.5.4. Sămânţa şi semănatul ..............................................................
3.5.5.5. Lucrările de îngrijire ........................................................ ... ..

12
 3.5.5.6. Recoltarea .......................................................... ...... 3-75
3.6. Năutul............................................................................. 37^
3.6.1. Importanţă. Răspândire ............................................................................ 375
3.6.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ...................................... 377
3.6.3. Sistematică .............................................................................................. 377
3.6.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factoriide vegetaţie. Zone ecologice... 377
3.6.5. Tehnologia de cultivare ........................................................................... 379
3.6.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)......................................................... 379
3.6.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ..................................................... 379
3.6.5.3. Lucrările solului........... ............................................................... 3gp
3.6.5.4. Sămânţa şi semănatul ... .............................................................. 339
3.6.5.5. Lucrările de îngrijire ..................................................................... 3g]
3.6.5.6. Recoltarea .................................................................................. 332
3.7. Bobul .................................................................................... 3g2
3.7.1.Importanţă. Răspândire ................................................. ... .................... 3g2
3.7.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 383
3.7.3. Sistematică ....................................................................... ............ 334
3.7.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice... 385
3.7.5. Tehnologia de cultivare ...................................................................... 3gg
3.7.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)... ................................................ 386
3.7.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ................................................ 387
3.7.5.3. Lucrările solului...................................................................... 387
3.7.5.4. Sămânţa şi semănatul .............................................................. 387
3.7.5.5. ..........................................................................................
Lucrările de îngrij ire ............................................................................. 3 g g
3.7.5.6. Recoltarea . ....................................... ... ................................ 3gg
3.8. Lupinul............................................................................................... 389
3.8.1. Importanţă. Răspândire ............ .......................................................... 389
3.8.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ................................. 389
3.8.3. Sistematică .............................. . ........................................................ 399
3.8.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice... 391
3.8.5. Tehnologia de cultivare ........................................................................... 393
3.8.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)........................... ........................ 393
3.8.5.2. Administrarea îngrăşămintelor .................................................... 393
3.8.5.3. Lucrările solului........................................................................... 393
3.8.5.4. Sămânţa şi semănatul ................................................................... 394
3.8.5.5. ..........................................................................................
Lucrările de îngrij ire ............................................................................. 394
3.8.5.6. Recoltarea ................................................................................... 395
3.9. Arahidele............................................................................................................ 395
3.9.1. Importanţă. Răspândire ........................................................................... 395
3.9.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări...................................... 396
3.9.3. Sistematică .............................................................................................. 395
3.9.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice... 397
3.9.5. Tehnologia de cultivare ........................................................................... 399
3.9.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)......................................................... 399
3.9.5.2. Administrarea îngrăşămintelor ..................................................... 400
3.9.5.3. Lucrările solului.......................................................................... 400
3.9.5.4. Sămânţa şi semănatul ................................................................... 400

13
3.9.5.5. Lucrările de îngrij ire .............................................................. 401

14
 3.9.5.6. Recoltarea ................................................... - ........................
3.10. Fasoliţa .......... ... .........................................................................................
3.10.1. Importanţă. Răspândire.....................................................................
3.10.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări ..............................
3.10.3. Sistematică.......................................................................................
3.10.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice
3.10.5. Tehnologia de cultivare ....................................................................
3.10.5.1. ......................................................................... Amplasarea
culturii (rotaţia)..................................................................... - ..........
3.10.5.2. Administrarea îngrăşămintelor.............................. .... ........
3.10.5.3. Lucrările solului ............................................ ... ................
3.10.5.4. .............................................................. Sămânţa şi semănatul
................................................................................. ... ....... -...... ... .
3.10.5.5. Lucrările de îngrijire ................................ ... ....... ... .........
3.10.5.6. Recoltarea ............ ................................... ... ............... ... . 402
402
BIBLIOGRAFIE .... ..................... ... ...... ... .......................................... .. .......... 402
403
403
403
404
404
405
405
405
406
406

408

15
 CAPITOLUL 1

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

1.1. Definiţie, obiect, importanţă, legătura cu alte

Fitotehnia este o disciplină de studiu în învăţământul agricol şi de

cercetare ştiinţifică în agricultură. Denumirea provine de la cuvintele
greceşti “phyton” - plantă şi “techne” - artă, meşteşug, metodă. Disciplina
aie corespondenţe în alte limbi şi sisteme de învăţământ şi de cercetare
ştiinţifică, şi anume: în limba franceză - Phytotechnie (Grandes cultures);
în limba spaniolă - Fitotechnia; în limba engleză - Field Crops Production;
în limba germană - Pflanzenbaulehre (Allgemeiner Pflanzenbaulehre -
Fitotehnie generală; Spezieller Pflanzenbaulehre - Fitotehnie specială); în
limba rusă — Rastenievodstvo.
Diferite personalităţi ale ştiinţelor agricole au formulat, de-a
lungul timpurilor, definiţii aie fitotehniei. Astfel, Profesorul Nicolae
Săulescu preciza în anul 1947: “Fitotehnica, tehnica culturii plantelor
agricole, ne învaţă să alegem pentru fiecare plantă agricolă cele mai bune
condiţii naturale (climă, sol) şi culturale (plantă premergătoare, soiuri,
ş.a.J în scopul obţinerii de recolte superioare cantitativ şi calitativ'. In anul
1965, Profesorul Nicolae Zamfirescu arăta: “Fitotehnia este o disciplină
agronomică fundamentală care urmăreşte să stabilească legile ce
guvernează producţia vegetală şi căile ce duc la obţinerea de recolte
superioare”. Ceva mai târziu, în anul 1983, Profesorul Gheorghe Bîlteanu
scria: “Fitotehnie este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv îl constituie
stabilirea de tehnologii modeme de cultivare a plantelor, eficiente din punct
de vedere economic, care să asigure sporirea continuă a producţiei
vegetale şi a calităţii ei”. Şi, întorcându-ne în trecut, Profesorul german
Guidio Krafft se exprima asupra aceleaşi probleme în anul 1903, astfel.
Fitotehnia precizează condiţiile naturale de creştere a plantelor de cultură
şi oferă măsurile culturale cu ajutorul cărora să se obţină cele mai mari
recolte, cu profit economic”.
Intr-o concenţie sintetică, schema din figura 1.1. conduce la
următoarea definiţie: “Fitotehnia este ştiinţa agronomică al cărei obiectiv
d constituie stabilirea tehnologiei optime de cultivare a plantelor de câmp,
în funcţie de particularităţile morfologice şi biologice ale speciei, soiului
sau hibridului, în funcţie de condiţiile concrete de climă, sol şi

16
 tehnologice, cu scopul realizării unei anumite producţii, de o anumită
calitate, eficientă din punct de vedere economic, cu respectarea regulilor
de protecţia mediului şi rezolvarea corectă a problemei resturilor vegetale
Factorul biologic Produsul principal
\
T (recolta)
Calitatea recoltei
\/
\ / TEHNOLOGIA \/
\( DE \

 (fitotehnic
Factorul >J CULTIVARE '
mediu a)
/
'Eficienţa economică

\ A\
** Produsul
/ / (resturile vegetale)
secundar
/

Respectarea
Factorul regulilor
tehnologic de protecţia
Fig. 1.1. Fitotehnia - factori de influenţă şi obiective (original) mediului

Iniţial, fitotehniei i-a revenit totalitatea plantelor cultivate. Cu

timpul, datorită progreselor înregistrate în diferite domenii ale ştiinţelor
naturii şi ale tehnicii, a avut loc o specializare tot mai accentuată, ceea ce a
impus detaşarea ca discipline de sine stătătoare a legumicultura,
pomiculturii, viticulturii, floriculturii, culturilor furajere, iar fitotehnia a
rămas să se ocupe de culturile de câmp sau plantele de cultură mare.
Ulterior, tot de aici s-au desprins alte discipline, menite să aprofundeze
aspecte de biologie, ecologie necesare pentru elaborarea şi aplicarea
tehnologiilor modeme, cum ar fi: Ecologia agricolă, Protecţia plantelor,
Irigarea culturilor, ş.a.
Obiectul fitotehniei şi componenţa listei de culturi din domeniul
fitotehnic s-au modificat de-a lungul timpului. De exemplu, în cartea de
fitotehnie a Profesorului Guido Krafft, apărută la începutul sec. XX în
Germania sunt tratate următoarele grape de culturi: cereale; leguminoase
pentru boabe; plante uleioase; plante aromatice şi medicinale; hamei; ceapă;
plante tinctoriale; plante cultivate pentru recolta de frunze (specii
legumicole şi tutun); plante textile; plante rădăcinoase şi tuberculifere;

17
 plante furajere; păşuni şi fâneţe. în Manualul de Fitotehnie publicat de
Profesorul Nicolae Săulescu în anul 1947 sunt cuprinse: cereale;
leguminoase pentru boabe; plante uleioase; plante textile; plante narcotice
Şi aromatice; plante rădăcinoase şi tuberculifere; plante furajere. Profesoral
Nicolae Zamfirescu a inclus în Tratatul de Fitotehnie publicat în anul 1965,
alături de speciile fitotehnice actuale, şi plantele furajere, precum şi unele
specii legumicole.
^ începând cu anul 1974 („Fitotehnie'’, de Profesorul Gheorghe Bîlteanu)
s-a ajuns la sortimentul fitotehnie actual, care cuprinde următoarele grupe şi
specii de plante: cereale (grâu, secară, orz, ovăz, porumb, sorg, mei, hrişcă);
leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, năut, lupin, bob,
arahide, fasoliţă); plante uleioase (floarea- soarelui, in pentru ulei, ricin,
rapiţă, mac, muştar, susan, şofrănel); plante textile (in pentru fibre, cânepă
pentru fibre, bumbac); plante tuberculifere şi rădăcinoase (cartof, sfeclă
pentru zahăr, cicoare); tutun; hamei; plante aromatice şi medicinale.
in genei al, se apreciază că numărul total de specii din domeniul
fitotehnie se ridică la aproape 100 (incluzând speciile aromatice şi
medicinale). Unele dintre speciile enumerate sunt studiate şi la alte
discipline, cum ar fi: mazărea şi fasolea pentru păstăi sau boabe verzi;
cartoful pentru consum extratimpuriu; cerealele cu utilizare furajeră. De
asemenea, trebuie precizat că în manualele şi tratatele de fitotehnie apărute
în alte ţări (Germania, SUA, ş.a.) sunt incluse şi unele culturi furajere,
labelul 1.1
suprafaţa cultivată cu principalele grupe fitotehnice de plante în România
legumicole şi chiar pomicole.

(în anii 1938 şi 2009)

Specificare 1938 2009
mii ha % din arabil mii ha % din arabi]
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,81 5.282,4 56 57
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 86,8 0 Q2
Plante oleaginoase 136,9 1,35 1.205,2 12 90
Plante textile 54,7 0,54 0,055 0 001
Sfeclă pentru zahăr 32,6 0,32 21,3 0
Cartofi 135,1 1,33 255,2 2,73
Tutun 11,0 0,10 1,463 0,02
Plante aromatice şi medicinale -
- 10.68 0,11
TOTAL 8.663,5 85,83 6.862,79 73,50
Suprafaţa arabilă 10.092,8 100,00 9.337,10
100,00
Sursa: L.S.Muntean şi colab., 1965; FAOSTAT, 2010

Culturile de câmp sau plantele de cultură mare, aflate în prezent în

domeniul fitotehnie, sunt plante agricole cultivate pe parcele mari, cu
tehnologii complet mecanizabile (cereale, leguminoase pentru boabe, plante

18
tehnice) şi care ocupă mai mult de 70% din terenul arabil al României (tab.
1.1), reliefând importanţa acestei discipline agronomice. Acestea asigură cea
mai mare parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor, furajării
animalelor, precum şi materii prime pentru ramuri industriale foarte diferite.
Faţă de anul 1938, în anul 1997 a scăzut ponderea suprafeţelor cultivate cu
cereale, plante textile sau tutun, şi au crescut suprafeţele cultivate cu plante
oleaginoase, cartofi şi plante aromatice şi medicinale.
Bazele teoretice şi aplicative ale stabilirii tehnologiei de cultivare îşi
au originea în ştiinţe foarte diferite, fundamentale şi agronomice. Nu
întâmplător, fitotehnia se studiază în anii mari, în partea a doua a procesului
de instruire, când s-au limpezit şi s-au acumulat multe noţiuni.
Sub aspect teoretic, Fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale,
în primul rând, pe Botanică, Chimie, Fizică şi Matematică. Astfel, Botanica,
prin disciplinele de sistematică, morfologie, anatomie, permite cunoaşterea
întregului organism vegetal, a plantelor cultivate şi a plantelor dăunătoare
(buruieni), până la nivel de specie, subspecie, varietate; trebuie însă precizat
că, studiind toate plantele, de la cele mai simple până la cele mai dezvoltare,
spontane şi cultivate, botanica nu poate insista prea mult pe cunoaşterea
plantelor din domeniul fitotehnic, de unde rezultă necesitatea reluării şi
aprofundării unor aspecte la disciplina de fitotehnie, inclusiv a
particularităţilor de soi sau hibrid. Chimia şi Biochimia permit cunoaşterea
compoziţiei chimice a diferitelor produse vegetale, care fundamentează
valoarea lor alimentară şi tehnologică, precum şi a particularităţilor de nutriţie,
a suportului chimic al proceselor biologice. Fiziologia vegetală oferă ocazia
cunoaşterii proceselor biologice, a activităţii vitale a plantelor prin care este
posibilă, pentru fitotehnie, dirijarea vieţii plantelor prin măsuri tehnologice,
evitarea sau înlăturare stărilor de stres; la rândul ei, fitotehnia se va concentra
asupra utilizării eficiente a factorilor de mediu şi a mecanismele formării
recoltei. Ecologia este ştiinţa care cercetează relaţiile dintre plantă şi mediu,
urmând ca fitotehnia să insiste asupra specificului relaţiilor plantelor
fitotehnice cu factorii de vegetaţie. Genetica oferă bazele teoretice, iar
Ameliorarea plantelor creează pentru cultivatori noi organisme mai
perfecţionate, cu productivitate ridicată, calitate superioară a recoltei şi
rezistenţă la factorii de stres, abiotic şi biotic. Matematica oferă metode de
prelucrare şi interpretare a rezultatelor obţinute în cercetarea ştiinţifică, iar
tehnologul este obligat în permanenţă să lucreze cu cifre.

19
 Sub aspect aplicativ, fitotehnia se bazează pe celelalte discipline
agronomice. Pedologia şi Climatologia furnizează principalele cunoştinţe
necesare pentru repartizarea culturilor pe cele mai potrivite soluri şi în cele
mai favorabile condiţii de climă, precum şi măsurile care trebuie luate pentru
valorificarea eficientă a resurselor de mediu. Mecanizarea agriculturii
prezintă tractoarele, maşinile agricole, instalaţiile necesare realizării
lucrărilor tehnologice. Agrochimia accentuează pe problemele nutriţiei
plantelor, asigurarea substanţelor nutritive necesare culturilor agricole
pentru producţii ridicate şi de calitate, menţinerea şi sporirea fertilităţii
terenurilor agricole. Agrotehnica elaborează măsuri tehnice agricole
generale (asolamente, lucrările solului, combaterea buruienilor), pe care
apoi fitotehnia le diferenţiază pentru fiecare plantă şi pentru condiţii
pedoclimatice diferite. Protecţia plantelor pune la dispoziţie cunoştinţele
necesare de biologie şi ecologie privind bolile şi dăunătorii, precum şi
mijloacele de combatere a acestora. Ştiinţele economice oferă cunoştinţele
necesare pentru interpretarea economică a proceselor tehnologice, pentru
fundamentarea unor tehnologii eficiente, furnizoare de profit, precum şi
metodele şi instrumentele necesare pentru conducerea proceselor
tehnologice şi a exploataţiilor agricole.

1.2. Necesitatea creşterii producţiilor agricole

Se estimează că există circa 300.000 specii de plante superioare
(Burger, 1981; citat de Storkopf, 1985), dintre care dominante şi mai
importante sub aspect economic sunt cele 195.000 specii de plante cu flori,
majoritatea dispunând de anumite organe potenţial utilizabile de către
oameni. Din această abundenţă de specii, sub 0,1% sau mai puţin de 300
specii sunt folosite în alimentaţie. La nivel mondial, circa 50 specii sunt
cultivate frecvent, iar un număr de 17 specii furnizează 90% din hrana
umană şi ocupă circa 75% din suprafaţa arabilă totală a globului (Harlan,
1976).
Acestea sunt grâul, orezul porumbul, cartoful, orzul, cartoful dulce
(sau batat, Ipomoea batatas (L.) Poir.), manioc (sau cassava, Manihot
esculenta Crantz), soia, ovăzul, sorgul, meiul, secara, arahidele, fasolea,
mazărea, bananul (.Musa paradisiaca), palmierul de ulei (Elaeis guineensis
Jacq.).
Revenind la cele 300.000 specii de plante, se apreciază că, dintre
acestea, de-a lungul istoriei societăţii umane au fost folosite sistematic

20
circa 2.500 specii, dar numai 150 specii au pătruns în comerţul mondial
modem. Speciile asupra cărora s-a îndreptat mai mult atenţia oamenilor şi
au fost cultivate sistematic au suferit modificări importante, într-un proces
complex de “domesticire”, prin care s-au adaptat la condiţiile de creştere pe
terenurile agricole şi pentru a corespunde mai bine nevoilor umane. In
prezent, numai circa 20 specii, puternic modificate de om au importanţă
economică majoră (Simpson şi Ogorzaly, 2001), şi anume: porumb, orez,
grâu, cartof, sfeclă pentru zahăr, manioc, soia, cartof dulce, orz, tomate,
sorg, portocal, viţă de vie, măr, banan, bumbac, varză, mei, ovăz, secară,
fasole.

Fig. 1.2. Producţia totală mondială a principalelor grupe de plante cultivate (mii tone)
(după Simpson şi Ogorzaly, 2001)

Populaţia umană s-a dezvoltat într-un ritm foarte accelerat în ultimii

2000 de ani, şi îndeosebi în ultima sută de ani. Astfel, în anul 1999 populaţia
mondială a depăşit 6,6 miliarde şi se estimează că va creşte la peste 9
miliarde în anul 2050. în această perspectivă, în prezent există temeri foarte
serioase asupra capacităţii de a produce suficientă hrană pentru populaţia
umană în creştere rapidă. De exemplu, în anul 1999 Organizaţia Mondială
a Sănătăţii aprecia că 1,2 miliarde oameni sufereau de diferite forme de
malnutriţie; mai nou, se estimează că între 0,8 şi 1,1 miliarde persoane sunt
afectate de malnutriţie la nivel mondial.

21
 Fig. 1.3. Producţia totală mondială a principalelor plante cultivate (mii tone)
(după Simpson şi Ogorzaly, 2001)

Unii specialişti în probleme demografice consideră că a fost atinsă

capacitatea globului terestra de a produce hrană pentru populaţie. Alţii,
evaluând resursele globale şi progresele realizate de tehnologiile agricole,
apreciază că există încă rezerve importante pentru îmbunătăţirea recoltelor
agricole, pentru susţinerea creşterii demografice.

PopuMta

ANUL.

CREŞTERE A POPULAŢIEI ÎNCEPÂND CU ANUL 1000 AO Sî PANA IN PREZENT

Fig. 1.4. Creşterea populaţiei globului începând cu anul 1000 d.Hr. şi până în
anul 2000 (după Langer şi colab., 1991 )

22
 în acest sens, se discută despre optimismul insuflat de “Revoluţia
Verde”, proces complex care a fost iniţiat şi s-a derulat în anii ’60, prin care
programele de cercetare ştiinţifică finanţate de organismele internaţionale
au creat soiuri şi au elaborat tehnologii de cultivare care să sporească
producţiile agricole şi să amelioreze situaţia alimentară a ţărilor emergente.
Ca o consecinţă, în India., de pildă, au fost introduse în cultură soiurile de
grâu foarte productive şi cu rezistenţă la bolile specifice climatelor umede
şi calde, create în cadrul programelor de cercetare amintite (sub
coordonarea savantului Norman Borîaug, în anul 1963 în Mexic); ca
rezultat, producţia s-a dublat, ceea ce a rezolvat în mare măsură problemele
alimentare, şi India, din importator a devenit chiar exportator de grâu.
Acesta este doar unul dintre exemplele care ilustrează resursele
importante pe care le are societatea umană, dar şi semnificaţia ştiinţelor
biologice şi ştiinţelor agricole, cu prioritate a geneticii şi ameliorării
plantelor în creşterea producţiilor agricole; mai departe, tehnologiile
agricole, respectiv fitotehnia, au menirea de a asigura condiţiile pentru ca
noile creaţii să-şi manifeste potenţialul productiv.
De-a lungul dezvoltării agriculturii, selecţia şi ameliorarea prin
metode tot mai complexe au condus la crearea de organisme perfecţionate
la toate speciile cultivate, sub aspectul productivităţii, al calităţii recoltei, al
rezistenţei la factorii de stres abiotic (secetă, ger, arşiţă, cădere, ş.a.) şi biotic
(boli, dăunători, etc.). După unele estimări, circa 80% din creşterea
producţiei totale de alimente din ultimul secol se datorează introducerii în
cultură a creaţiilor noi ale amelioratorilor şi doar 20% din spor este
rezultatul extinderii suprafeţelor cultivate sau al tehnologiilor agricole mai
perfecţionate.
Este evident că, datorită sporirii necesarului de produse agro-
alimentare, urmare a creşterilor demografice, a creşterii consumului
individual şi a diversificării cerinţelor, cu deosebire în ţările emergente
(exemplele Chinei şi Indiei sunt edificatoare), impun creşterea accentuai! a
producţiilor agricole.
în cursul dezvoltării societăţii umane pot fi identificate diferite câi
prin care au crescut producţiile agricole. Cea mai veche cale, urmată de
primele colectivităţi umane sedentare de agricultori şi apoi extinsă de-a
lungul mileniilor a fost sporirea suprafeţelor cultivate (calea extensivă).
Treptat, datorită creşterii populaţiei, suprafeţe întinse de ecosisteme
naturale (din zonele de stepă, silvostepă şi pădure) au fost luate în cultură şi
au fost înlocuite cu terenuri agricole. Procesul a căpătat o altă dimensiune
când terenurile disponibile din zonele respective nu au mai corespuns
cerinţelor de hrană ale populaţiei în creştere şi au început

23
procese ample de migrare a unor mari colectivităţi umane spre zone
nepopulate sau mai puţin populate, mai apropiate sau mai îndepărtate.
Exemple sunt numeroase: migrarea unor colectivităţi umane din Asia spre
Europa, şi, mult mai târziu, din Europa spre America de Nord sau Australia.
Pe teritoriul românesc, se poate exemplifica, în trecut, prin extinderea
terenurilor cultivate în zona pădurilor de câmpie din sud (zona Bucureştiului
sau în judeţul Teleorman), colonizarea zonelor de stepă şi silvostepă din
Bărăgan şi Dobrogea. în sec. XIX - XX sau îndiguirea Luncii şi Bălţilor
Dunării în sec. XX. în prezent, această cale se mai manifestă pe areale
restrânse în unele regiuni ale lumii, de exemplu prin tăierea pădurilor
ecuatoriale sau luarea în cultură a savanelor ş.a., dar scoaterea din regimul
natural a noi suprafeţe cu ecosisteme naturale nu rezolvă decât local cerinţele
alimentare, în schimb contribuie la accentuarea problemelor ecologice la
nivel planetar. în alte cazuri, cum este înfiinţarea unor culturi agricole în
zonele de deşert, amenajarea şi transformarea suprafeţelor respective în
terenuri propice pentru activităţi agricole, precum şi întreţinerea acestora,
presupun investiţii foarte mari, care nu sunt justificate din punct de vedere
economic, prin rezultatele obţinute.
Schimbarea structurii culturilor este o altă cale de creştere a
producţiilor, care poate fi identificată de-a lungul timpurilor. Aceasta se
concretizează prin extinderea suprafeţelor semănate cu anumite culturi
agricole pentru a răspunde cererii pentru aceste produse, în dauna altor
culturi existente. Este considerată o cale extensivă mascată deoarece nu
implică modificarea nivelul tehnologic, în sensul intensificării tehnologiilor
agricole şi sporirea inputurilor cu scopul creşterii randamentelor, ci doar
obţinerea, prin creşterea suprafeţelor, a unor cantităţi mai mari de produse
pentru acoperirea necesarului. Ca exemplu, în România interbelică poate fi
amintită extinderea într-un interval de câţiva ani a suprafeţelor semănate cu
soia şi rapiţă până la aproape 100 mii ha, susţinută de capitalul german, şi
care s-a realizat prin diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale. Un alt
exemplu îl constituie creşterea suprafeţelor semănate cu soia până la circa
500 mii ha în anii 1987 - 1989, pentru a furniza, din producţia internă, furaje
proteice pentru marile crescătorii de animale, fără însă a susţine în mod
corespunzător culturilor cu pesticide şi irigaţie; ca rezultat, producţiile medii
erau foarte scăzute şi nerentabile economic (statisticile menţionează o
producţie de numai 500 kg/ha la soia în anul 1989).
Sporirea producţiilor la unitatea de suprafaţă (sau calea intensivă)
este calea care a reprezentat şi reprezintă realmente cea mal

24
importantă şi realistă soluţie pentru creşterea producţiilor de alimente şi alte
materii prime agricole. în fond, nivelul producţiilor la unitatea de suprafaţă
reflectă nivelul agriculturii practicate. Sub acest aspect, în România există
rezerve mari de creştere a producţiilor la unitatea de suprafaţă, dacă se face
comparaţie cu rezultatele obţinute în alte ţări, dar şi cu potenţialul
condiţiilor naturale şi al soiurilor şi hibrizilor existenţi în cultură. Creşterea
producţiilor medii presupune asigurarea anumitor condiţii: organizarea
producţiei agricole în exploataţii agricole cu potenţial tehnic şi economic
(asociaţii agricole, societăţi comerciale, ş.a.); existenţa bazei materiale
(mecanizare; chimizare; material semincer); corectarea factorilor de stres
prin irigare, desecare, drenaj (inclusiv constituirea unor asociaţii cu aceste
obiective); măsuri pentru refacerea terenurilor degradate prin eroziune,
compactare, acidifiere, diferite activităţi antropice; calificarea forţei de
muncă la toate nivelurile (inclusiv pentru micii agricultori - fermieri);
cercetarea ştiinţifică dirijată spre crearea de organisme perfecţionate şi
elaborarea de tehnologii, corespunzătoare condiţiilor naturale specifice,
sistemelor de agricultură practicate şi cerinţelor pieţei.

25
(H/WPERSOANA)
Fig. 1.5. Evoluţia suprafeţei arabile pe locuitor, la nivel global (după Langer şi colab.,
1991)

26
 Preocupările pentru creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă
sunt justificate de creşterile demografice, de sporirea cerinţelor cantitative şi
calitative pentru produse agricole şi diversificarea acestora, de tendinţa
generală de reducere a suprafeţelor agricole şi arabile ce revin pe un locuitor
(fig. 1.5). în acest sens, comparativ cu media mondială de 0,12 ha/locuitor,
separat pe ţări valorile sunt cuprinse între 0,065 ha/locuitor în Olanda sau
0,080 ha/locuitor în Belgia şi 0,533 ha/locuitor în Lituania, între aceste
extreme se înscriu Germania cu 0,144 ha/locuitor şi Franţa cu 0,298
ha/locuitor, iar media Uniunii Europene este de 0,212 ha/locuitor. Cu 0,411
ha/locuitor România se înscrie printre ţările cu resurse importante de terenuri
arabile şi care, în contextul existenţei unor terenuri fertile şi a unui climat
general favorabil majorităţii culturilor agricole, ilustrează potenţialul de
producţie ridicat, insuficient valorificat în prezent. Suprafeţele importante de
terenuri arabile care rămân necultivate an de an în ultimele decenii, din
diferite motive, justifică marea atenţie care trebuie acordată acestor
probleme, pentru a ridica productivitatea activităţilor agricole la nivelul
potenţialul real de care dispune teritoriul românesc.

1.3. Factorii care contribuie la creşterea producţiei

plantelor de câmp
1.3.1. Factorul biologic

După cum rezultă din figura 1.1, trei grape de factori contribuie la
elaborarea tehnologiilor de cultivare şi la realizarea recoltelor agricole, şi
anume: factorul biologic (particularităţile morfologice şi biologice ale
speciei, soiului sau hibridului; materialul biologic sau sămânţa); factorul
mediu (cerinţele plantelor faţă de climă şi sol; zonarea culturilor pentru
amplasarea acestora în condiţii cât mai favorabile); factorul tehnologic
(denumit şi factorul antroposofic; dimensiunile şi organizarea exploataţilor
agricole; dotarea cu tractoare, maşini, echipamente, instalaţii, construcţii;
asigurarea cu material semincer, îngrăşăminte, pesticide; forţa de muncă, sub
aspect numeric şi al calificării; experienţa managerială).
Referitor la factorul biologic, se precizează că despre particu-
larităţile morfologice şi biologice, se va discuta la fiecare grupă de plante şi
la fiecare specie în parte. în acest subcapitol atenţia va fi concentrată asupra
problemelor generale ale materialul biologic utilizat pentru înfiinţarea
culturilor agricole.

27
 1.3.1.1. Materialul biologic {materialul semincer sau sămânţa)

Noţiunea de sămânţă, din punct de vedere fitotehnic, se referă la

totalitatea categoriilor de material folosit la semănat, indiferent că este
vorba de cariopsa de cereale şi achena de floarea-soarelui (fructe din punct
de vedere botanic), sămânţa de leguminoase (sămânţă autentică) sau
tuberculul de cartof (tulpină subterană).
La începuturile practicării agriculturii, cultivatorii utilizau sămânţă
colectată din flora spontană; mai târziu, din recolta obţinută au început să
păstreze o parte şi pentru reînfiinţarea culturilor din anul următor. Treptat,
prin selecţionarea materialului biologic în funcţie de caracteristicile dorite
şi prin adaptarea acestuia la condiţiile de cultivare, plantele au suferit un
proces de “domesticire”, obţinându-se un material biologic cu caracteristici
îmbunătăţite şi mai uniform. Au rezultat populaţii locale şi mai târziu soiuri
locale, superioare seminţei utilizate anterior. Progresele înregistrate de
ştiinţele biologice şi ştiinţele agricole au condus în ultimul secol la crearea
şi extinderea în cultură a unor organisme perfecţionate - soiuri (la început
acestea erau amestecuri de biotipuri, iar mai târziu, lunii pure) şi hibrizi.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp în România este
reprezentat de soiuri şi hibrizi. Pe suprafeţe restrânse şi numai la anumite
plante cultivate (plante aromatice şi medicinale, specii ornamentale) se mai
folosesc populaţii locale şi soiuri locale, sau chiar material recoltat din flora
spontană. Soiurile cultivate în prezent sunt organisme foarte uniforme, cu
caracteristici superioare şi pretenţioase faţă de condiţiile de cultivare. Soiul
este definit ca o populaţie de plante caracterizată prin distinctivitate (se
diferenţiază de soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter sau prin mai
multe caractere, a căror combinaţie îi conferă calitatea de nou), omogenitate
(este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în considerare), stabilitate
(este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale). Sortimentul de soiuri
existent în cultură se modifică continuu deoarece se schimbă cerinţele faţă
de productivitate, calitatea recoltei corelată cu utilizări foarte diferite,
toleranţa sau rezistenţa la factorii de stres, la boli şi dăunători.
Hibrizii sunt creaţi în urma încrucişării unor linii consangvinizate
obţinute la rândul lor, prin autopolenizare dirijată; în prima generaţie (FI)
se manifestă fenomenul de heterozis - vigoarea hibridă, fenomen care

28
permite obţinerea unor plante viguroase şi deosebit de productive. Crearea
şi introducerea în cultură a hibrizilor (la porumb, în primul rând, şi mai
târziu la floarea-soarelui) au condus la obţinerea unor sporuri spectaculoase
de producţie; în generaţia următoare (F2) potenţialul de producţie se reduce
cu cel puţin 15 - 20%, ceea ce impune cultivarea seminţei hibride numai în
prima generaţie.
Eficienţa măsurilor tehnologice care se aplică în producţia vegetală
depinde, în primul rând, de calitatea materialului biologic - sămânţa - cu
care se lucrează. Din acest motiv, problema materialului biologic este
deosebit de importantă pentru domeniul fitotehnic şi de asemenea, ea este
foarte actuală pentru agricultura din România.
Trebuie subliniat că factorii de vegetaţie sunt foarte diferit
valorificaţi de materialul biologic cultivat. Se cunoaşte că un anumit
genotip (soi sau hibrid) nu-şi poate exprima pe deplin potenţialul productiv
decât dacă este cultivat în condiţii potrivite, de mediu şi tehnologice. De
aceea, soiurile şi hibrizii pot asigura rentabilitatea unei culturi sau pot
reprezenta o frână în creşterea producţiei, în cazul că sunt nesocotite
cerinţele faţă de sol, climă, epoca de efectuare a unor lucrări agricole, etc.
Pentru a utiliza cât mai bine potenţialul genetic de producţie al
materialului biologic valoros, tehnologia de cultivare trebuie să fie cât mai
bună posibil. După cum, în situaţiile în care nu se poate asigura un nivel
tehnologic foarte bun, atunci este de dorit să se folosească soiuri mai rustice,
dar adaptate la condiţii de cultivare mai puţin favorabile.
în ultimele decenii pot fi identificate unele tendinţe noi în domeniul
materialului semincer, şi anume: crearea de hibrizi la specii autogame (de
exemplu, la grâu, prin care s-au obţinut sporuri de producţie de 10-15%,
datorită fenomenului de heterozis); cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren
a amestecurilor de soiuri (metodă promovată de agricultura ecologica, prin
care se urmăreşte realizarea de lanuri cu populaţii de plante cu o mai mare
plasticitate ecologică şi cu toleranţă la atacul agenţilor patogeni); crearea şi
introducerea în cultură a organismelor modificate genetic (acest material
biologic are însuşiri deosebite - productivitate; calitate superioară a recoltei;
rezistenţă la factori de spres abiotic - temperaturi scăzute, secetă, ş.a. - şi
biotic - atacul de dăunători, boli, ş.a., şi este extins, în prezent, în lumea
întreagă, pe mai mult de 100 mii. ha, îndeosebi la porumb, soia, bumbac,
rapiţă).

29
 1.3.1.2. Asigurarea calităţii materialului semincer

Sămânţa destinată semănatului trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii, şi anume: să aparţină unui soi sau hibrid inclus în Catalogul oficial
al soiurilor de plante de cultură din România sau în cataloagele
Comunităţilor Europene sau ale statelor membre; să fie obţinută de pe o
suprafaţă destinată producerii de sămânţă (lot semincer), pe care să fie
respectată cu stricteţe tehnologia de cultivare recomandată, pentru ca
sămânţa să-şi păstreze puritatea biologică şi starea de sănătate; sămânţa
trebuie supusă determinărilor de calitate şi să corespundă standardelor; să
fie comercializată printr-un sistem autorizat.
Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte
stricte. Aceste reguli presupun efectuarea, de-a lungul întregului flux de
producere, a unor controale sistematice (analize genetice, fizice,
fiziologice, asupra stării sanitare), privind respectarea parametrilor de
calitate înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele obţinute, sămânţa este
(sau nu) acceptată pentru semănat. în urma acestor controale sunt eliberate
acte care permit folosirea seminţei la semănat; pentru fiecare suprafaţă
producătoare de sămânţă (lot semincer) se eliberează câte un act de control
în câmp, iar în final se eliberează actele de certificare a seminţelor.
în cadrul sistemului de control al calităţii, prin analizele genetice
este determinată puritatea biologică (autenticitatea, categorie biologică,
puritatea biologică) a materialului semincer. Se urmăreşte să se stabilească
în ce măsură sămânţa aparţine speciei, soiului sau hibridului respectiv şi
dacă nu conţine indivizi din alte soiuri sau hibrizi. Operaţiunile de
determinare sunt complexe şi se desfăşoară în mai multe etape: în prima
etapă, se efectuează recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin
controale operate în momentele mai importante (de exemplu, la semănat
sau la lucrările de purificat biologic); la recoltare se urmăreşte evitarea
impurificărilor mecanice, condiţionarea seminţei şi depozitarea ei corectă,
şi eventual sunt necesare unele operaţiuni suplimentare de purificat
biologic.
în continuare, materialul semincer este supus unor analize ale
caracteristicilor fizice, cum sunt: puritatea fizică, componenţa botanică,
masa a 1.000 de boabe, masa hectolitrică,' mărimea seminţelor
(dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice. Prin puritate
fizică se înţelege conţinutul procentual de sămânţă pură din specia de
analizat, raportat la masa întregii probe de analiză. Sămânţa pură cuprinde
toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat, întregi, normal

30
dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze germinaţia
acestor seminţe. Valorile obţinute la determinarea purităţii fizice sunt
folosite pentru acceptarea sau respingerea seminţelor de la semănat şi
pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar.
Concomitent cu puritatea fizică, este determinată componenţa
botanică, noţiune care defineşte numărul de seminţe din alte specii din
probă (seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de buruieni) şi care, în
cazul utilizării la semănat pot contribui la creşterea îmburuienării şi la
diminuarea calităţii recoltei.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic care se
referă la masa a o mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame.
Valorile MMB sunt folosite pentru calcularea cantităţii de sămânţă ia
hectar şi în operaţiunile pentru evaluarea producţiei probabile.
Masa hectolitrică (MII) este o noţiune care defineşte densitatea
masei de seminţe şi reprezintă masa unui volum de 100 litri de seminţe,
exprimată în kg. Acest indice are, în primul rând, o importanţă comercială
şi pentru prelucrarea industrială a produselor agricole boabe, şi mai puţin
o importanţă agronomică.
Mărimea seminţelor este exprimată prin dimensiunile boabelor
(lungime, lăţime, diametru). Seminţele unei specii se caracterizează prin
dimensiuni care variază între anumite limite, în funcţie de unii factori de
mediu şi tehnologici.
Umiditatea seminţelor reprezintă cantitatea de apă, exprimată în
procente din masa probei de analiză. Este determinată în mod repetat, la
predarea produselor la bazele de recepţionare, pe timpul depozitării şi,
eventual, la livrare. Determinarea umidităţii nu este obligatorie pentru
seminţele destinate însămânţării, dar poate fi efectuată la cerere. O
umiditate prea ridicată poate contribui la declanşarea unor procese de
alterare şi la reducerea valorii culturale a seminţelor.
Examenul organoleptic cuprinde determinarea culorii, luciului,
mirosului seminţelor, iar rezultatele sunt exprimate prin comparaţie cu
caracteristicile normale. Cu această ocazie pot fi sesizate unele modificări
care se produc în masa de seminţe, datorită unor procese nedorite, cum ar
fi: mucegăirea, încingerea, umezirea, alte procese de alterare.
Seria de analize fiziologice care se efectuează la materialul
semincer cuprinde următoarele: capacitatea de germinaţie-, cold-test;
viabilitatea; puterea de străbatere.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor este exprimată prin două
noţiuni: facultatea germinativă şi energia germinativă. Facultatea
germinativă este dată de numărul de seminţe pure, exprimat procentual,

31
care, în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni
normali, într-un anumit timp stabilit pentru fiecare specie în parte. Energia
germinativă reprezintă numărul de seminţe pure, exprimat procentual,
care, în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni
normali într-un timp mai scurt, şi anume de 1/3-1/2 din timpul afectat
pentru determinarea facultăţii germinative. Facultatea germinativă este
utilizată pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar.
Determinarea cod-test (testul la rece) presupune punerea la
germinat a seminţelor la temperatura minimă de germinaţie. Metoda este
folosită mai mult la speciile termofile (porumb şi fioarea-soarelui), oferind
informaţii foarte importante asupra comportării materialului semincer în
condiţiile în care, după semănat, intervin perioade umede şi răcoroase care
pot întârzia germinarea şi răsărirea şi pot determina clocirea seminţelor şi,
deci, pierderi de densitate.
Viabilitatea este o analiză fiziologică rapidă care presupune de a
stabili dacă embrionul, în întregime sau părţile vitale ale acestuia, sunt vii,
fără însă a declanşa procesul de germinaţie. Determinarea se bazează pe
colorarea părţilor vii ale embrionului atunci când acesta este pus în contact
cu anumite substanţe colorante. Viabilitatea nu poate înlocui determinarea
capacităţii germinative, deoarece prin determinarea viabilităţii se stabileşte
dacă embrionul este viu, dar nu şi dacă acesta este capabil să dea naştere
la un germene normal.
Determinarea puterii de străbatere a germenilor spre suprafaţa
solului în procesul de germinaţie este importantă îndeosebi la speciile cu
răsărire epigeică, cum ar fi leguminoasele pentru boabe, inul, bumbacul
ş.a,, la care străbaterea germenilor spre suprafaţa solului are loc cu
dificultate. .. iaaasraffiWB_., .
Analizele stării sanitare sunt efectuate în laboratoare, de către
personal specializat. Cu această ocazie se analizează ¿prezenţa agenţilor
patogeni (infectarea) pe suprafaţa bobului sau sub tegument. Totodată, este
analizată prezenţa sau absenţa dăunătorilor (ini’estarea), forme vizibile
(exprimat numeric/1 kg probă) şi forme ascunse.

1.3.13. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Toate determinările care se efectuează asupra materialului

semincer au drept scop de a stabili calitatea seminţei în vederea
semănatului (valoarea utilă). Interesează, în primul rând, ce procent din
sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante normal dezvoltate, în
cazul folosirii la semănat. Relaţia de calcul este următoarea:

32
 PxG A
¿>u = ----- , m care:
100
SU este sămânţa utilă, în %;
P ~ puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %
Cunoaşterea valorii utile a seminţelor permite calcularea cantităţii de
sămânţă la hectar {norma de semănat), cu ajutorul relaţiei următoare:
Dx
■100,
MMB m care:
PXG
C este cantitatea de sămânţă, în kg/hectar;
D = densitatea de semănat, în boabe germinabile/m2;
MMB = masa a 1000 de boabe, în g;
P = puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %.

Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:

D x MMB în care:
P x G x 100’
D este exprimată în boabe germinabile la hectar.

Pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar se poate renunţa la

introducerea în calcul a valorii purităţii fizice, deoarece actualele utilaje şi
tehnologii folosite pentru condiţionarea materialului semincer permit eliminarea
aproape în totalitate a impurităţilor, iar puritatea fizică se apropie de 100%. în
acest caz, relaţia de calcul devine:

DxMMB ~
G
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că valoarea facultăţii
germinative folosită în calcul pentru stabilirea cantităţii de sămânţă este
determinată în condiţii optime de laborator, dar în câmp, condiţiile de germinare
se îndepărtează mult de optim; ca urmare, cu cât condiţiile din câmp sunt mai
departe de optim, cu atât comportarea seminţelor se va diferenţia de rezultatele
obţinute în laborator. Din aceste motive, au fost introduse în calcul elemente noi:
procentul de răsărire în câmp {Rc, în %)

33
şi densitatea care trebuie realizată la răsărire (D, în plante răsărite/m ), iar
relaţia devine:
D x M M B x 100
C = ------------------
GxRc
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii
bune de semănat este de 85-90% din facultatea germinativă determinată în
laborator şi poate scădea până la 65-70%, în condiţii mai puţin favorabile. O
situaţie deosebită se întâlneşte la sorg, la care răsărirea în câmp reprezintă,
în mod frecvent, doar 50-60% din germinaţia în laborator. La leguminoasele
pentru boabe, cum ar fi mazărea, se contează pe răsărirea în câmp a circa
75% din boabele germinabile semănate.
1.3,2. Factorul mediu
■BSHHHHHBSH&

13.2.1. Cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie

Plantele cultivate au cerinţe diferite faţă de factorii de vegetaţie

(climă, sol), de care trebuie să se ţină seama la amplasarea culturilor pe
teritoriu şi la tehnologiile de cultivare care sunt aplicate.
Dintre factorii climatici, lumina este folosită de plante pentru sinteza
substanţelor organice în procesul de fotosinteză. Intensitatea fotosintezei
este dependentă de specificul plantei (suprafaţa foliară, tipul de metabolism,
activitatea enzimatică), radiaţia solară şi durata iluminării, concentraţia
dioxidului de carbon, temperatura, apa şi elementele nutritive din sol.
Factorul lumină (ca durată şi intensitate) poate fi dirijat în sere, case
de vegetaţie şi camere climatizate (fitotron). Utilizarea eficientă a luminii de
către plante, în câmp, poate fi sporită printr-o zonare mai bună în teritoriu şi
prin diferite măsuri tehnologice: amplasarea culturilor pe expoziţii
favorabile; semănatul la distante şi cu densităţi corespunzătoare; orientarea
rândurilor de plante pentru captarea eficientă a radiaţiei solare; combaterea
buruienilor, ş.a. Fotosinteză poate fi intensificată şi prin suplimentarea
conţinutului de dioxid de carbon. în spaţii protejate, aceasta poate realiza
prin folosirea îngrăşămintelor organice sau chiar cu ajutorul unor
generatoare de dioxid de carbon.
Cerinţele plantelor pentru factorul termic (exprimat prin
temperatură şi căldură) variază cu specia, soiul sau hibridul cultivat şi cu
fazele de vegetaţie. Indicii termici luaţi în consideraţie Ia aprecierea
cerinţelor termice ale plantelor şi a resurselor termice ale diferitelor areale

34
agricole, sunt următorii: temperatura minimă de germinaţie; data medie care
marchează apariţia temperaturii minime de germinaţie; constanta termică;
aata medie a ultimului îngheţ în primăvară; data medie a primului îngheţ în
toamnă; durata medie în zile a perioadei fără îngheţ; temperatura minimă
absolută a iernii; frecvenţa zilelor tropicale; temperaturile care pot surveni în
fazele critice.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă
pentru stabilirea datei optime a semănatului la culturile de primăvară. în acest
sens, temperatura minimă de germinaţie pentru grâu, orz, mazăre şi in, este
de 1 - 3 C în sol, pentru năut, bob şi sfeclă pentru zahăr, de 3 - 5 C, pentru
soia, floarea-soarelui de 6 - 7°C; pentru porumb şi fasole de 8 - 10°C, pentru
orez de 11 - 12°C, pentru tutun de 13 - 14°C.
Constanta termică (sau suma de temperatură) reflectă potenţialul
termic al unei zone agricole şi necesarul de căldură ai plantelor pe durata
vegetaţiei. Se obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice, de la
semănat la maturitate, care depăşesc pragul biologic sau pragul termic al
culturi1 respective (de obicei, acesta este considerat ca fiind temperatura
minimă de germinat).
^ Reglarea regimului termic se poate realiza prin: zonarea plantelor în
concordanţă cu cerinţele termice ale acestora; amplasarea culturilor pe
expoziţii favorabile; asigurarea unor densităţi optime la semănat; efectuarea
lucrărilor solului la momentul şi adâncimea optime; pe semănăturile de iarnă
se recomandă reţinerea zăpezilor, ş.a. în sere, case de vegetaţie, răsadniţe,
temperatura este reglată după necesităţi, prin mijloace specifice acestui tip de
cultură.
Apa are un rol deosebit de important în creşterea şi dezvoltarea
plantelor. Apa necesară culturilor agricole este asigurată: prin precipitaţiile
care cad în perioada de vegetaţie; apa acumulată în sol în sezonul rece;
aportul freatic; apa de irigaţie. în acest sens, interesează următorii indici:
suma anuală şi sumele lunare ale precipitaţiilor; suma precipitaţiilor care cad
în perioada de vegetaţie; precipitaţiile din sezonul rece; rezerva de apă din
sol la desprirnăvărare; consumul de apă al plantelor (evapotranspiraţia).
A a est
P e necesară plantelor în toate fazele de vegetaţie, de la
germinaţie şi până la maturitate. Ritmul de creştere şi dezvoltare al plantelor
este dependent de conţinutul de apă al solului şi umiditatea relativă a aerului.
Pentru a asigura germinaţia, boabele de cereale absorb 40 - 60% apă din masa
lor, iar seminţele leguminoaselor 80 - 120%. în fazele de vegetaţie ulterioare,
cantitatea de apă consumată de plante este variabilă, în funcţie de specie şi de
faza de vegetaţie. în cursul perioadei de vegetaţie, sunt anumite faze, numite
‘‘faze critice”, în care lipsa apei

35
influenţează mai mult evoluţia plantelor. De exemplu, la cereale păioase
faza critică pentru apă este intervalul de la înspicat, înflorit, fecundare şi
începutul formării bobului; la porumb în fazele de înspicat - formarea
bobului; la floarea-soarelui faza de butonizare şi începutul formării
calatidiului; la cartof intervalul îmbobocit - înflorit, etc.
Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului
atmosferic şi a celui din sol. Aerul din sol influenţează creşterea sistemului
radicular al plantelor şi viaţa microorganismelor, inclusiv a bacteriilor
fixatoare de azot de pe rădăcinile leguminoaselor. Rădăcinile plantelor se
dezvoltă bine într-un sol aerat. Cerinţe mai mari faţă de oxigenul din sol au
orzul, ovăzul, mazărea, floarea-soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru
zahăr, iar cerinţe mai mici orezul (care poate fi cultivat şi strat de apă).
Ca rezultat al proceselor biologice din sol creşte procentul de
dioxid de carbon, care poate deveni dăunător. Primenirea aerului în sol este
influenţată de unii factori fizici (oscilaţii de temperatură, vânt, ploaie, s.afl
şi biologici (galerii de cârtiţe, râme, insecte etc.). Desigur, un rol important
în reglarea regimului de aer în sol îl au lucrările solului (aratul, afânarea
adâncă, grăpatul, ş.a.) şi unele lucrări de îngrijire (prăşitul).
în legătură cu solul ca factor de vegetaţie, interesează însuşirile sale
fizice, chimice şi biologice, şi influenţa acestora asupra plantelor de
cultură.^
în acest sens, pe solurile cu textură mijlocie, lutoasă sau luto-
nisipoasă pot fi cultivate, practic, toate plantele fitotehnice: grâu, orz, ovăz,
porumb, mazăre, fasole, soia, rapiţă, sfeclă pentru zahăr, in, cânepă etc.
Unele specii preferă sau valorifică bine solurile uşoare, nisipoase, aşa cum
sunt cartoful, lupinul, ovăzul sau secara, iar altele dau rezultate şi pe soluri
cu textură mai grea, argiloasă (ovăz, bob, orez). De textura solului se ţine
cont la stabilirea sistemului de lucrări ale solului.
’ în solurile bine structurate, aerul, apa şi elementele nutritive sunt
asigurate în proporţii favorabile, înlesnind activitatea microbiologică şi
creşterea rădăcinilor; în asemenea situaţii se realizează producţii ridicate şi
constante la majoritatea plantelor. Efectul cultivării diferitelor plante asupra
structurii este diferit; plantele semănate în rânduri apropiate (grâu, secară,
ovăz, mazăre) menţin structura solului, pe când plantele prăşitoare (porumb,
floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr) pot afecta structura prin lucrările de
îngrijire repetate (prăşit).
Majoritatea plantelor dau rezultate bune pe solurile cu reacţie
neutră (pH=7) până la slab alcalină sau slab acidă. Sunt plante care
valorifică şi solurile cu reacţie mai acidă (secara, cartof, ovăz), iar altele sunt
adaptate la soluri mai alcaline (orz, sorg, floarea-soarelui, orez).

36
 1.3.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole

Modul de folosire al terenului în România. în tabelul 1.2 sunt

prezentate categoriile de folosire a terenurilor în România. Datele ilustrează
potenţialul resurselor naturale ale ţării (14.797,2 mii ha teren agricol - 62,1%
din suprafaţa totală; 6.680,1 mii ha fond forestier - 28,0% din suprafaţa
totală; 888,3 mii ha de ape şi bălţi), precum şi potenţialul agricol important,
exprimat prin 9.337,1 mii ha teren arabil (39,2% din suprafaţa totală a ţării
şi 63,1% din suprafaţa agricolă), 3.392,4 mii ha păşuni, 1.497,7 mii ha
fâneţe, 292,4 mii ha vii, 277,6 mii ha livezi.
Tabelul 1.2
Modul de folosire al teritoriului României (anul 2010)
Specificare Suprafaţa în mii % din suprafaţa % din suprafaţa
ha totală agricolă
Suprafaţa totală a României 23.839,1 100.0 _

Total agricol 14.797,2 62,1 100,0

din care:
- arabil 9.337,1 39,2 63,1
- păşuni 3.392,4 14,2 22,9
- fâneţe 1.497,7 6,3 10,1
- vii şi pepiniere viticole 292,4 1,2 2,0
- livezi şi pepiniere pomicole 277,6 1,2 1,9
Fond forestier 6.680,1 28,0 _

Ape şi bălţi 888,3 3,7 -

Alte terenuri 1.473,5 6,2 -

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011

Zonele naturale pe teritoriul României. România este situată în zona

centrală a emisferei nordice, între paralelele 43°38’ şi 48° 16’ latitudine
nordică şi meridianele 20° 16’ şi 29°46’ longitudine vestică. Aflată la
întâlnirea celor trei mari zone fizico-geografice ale Europei (centrală, estică
şi sudică), România are un relief variat, climat continental, condiţii de sol
foarte diferite şi cuprinde următoarele regiuni:
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, cu circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării).
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării şi
includ câmpiile, dealurile şi podişurile.
Unităţile geografice din ţara noastră, grupate în funcţie de altitudine
sunt prezentate în tab. 1.3 şi 1.4 (după V.Velican, 1972, citat de L.S.Muntean
şi colab., 1995).

37
 Pe baza studiilor întreprinse de Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice, teritoriul agricol al României a fost împărţit în trei zone agricole
principale (luându-se în considerare relieful, clima, însuşirile şi fertilitatea
solurilor) (fig. 1.6):
Tabelul 1.3

Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)

Kastanoziomuri Pronunţat caracter cerealier.

Estul Câmpiei Cernoziomuri Soia, leguminoase pentru
Române şi 380-450 30-60 Cernoziomuri cambice boabe, floarea-soarelui,
Dobrogea Preluvosoluri + rapiţă. Factor limitativ apa. în
Faeoziomuri condiţii de irigare - producţii
ridicate.
Cernoziomuri cambice Cereale, plante oleaginoase,
Silvostepa din
Cernoziomuri argice leguminoase; în lungul
Oltenia şi 500 - 560 55-65
Preluvosoluri roşcate Dunării - zonă favorabilă
Muntenia
Psamosoluri pentru orez.
Cernoziomuri
Cereale, oleaginoase, sfeclă
Câmpia de Cernoziomuri cambice
500 - 700 55-70 pentru zahăr; în sudul zonei,
Vest Stagnosoluri Luvosoluri
orez.

Regiunea de câmpie (circa 7.350.000 ha, 31% din suprafaţa ţării) __________
Tabelul 1.4
Regiunea de dealuri (circa 11.417,000 ha, 48% din suprafa a ţării)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Silvostepa Transilvaniei Cereale,
Cernoziomuri cambice
(între Someşul Mic - vest, circa 600
57-63 sfeclă pentru zahăr,
Preluvosoluri
Someşul Mare - nord, (500 - 700) tutun, cartof (spre
Luvosoluri
Mureş - sud) periferia zonei).
Silvostepa Moldovei Soluri cenuşii;
(Podişul Bârladului şi cernoziomuri cambice; Cereale, floarea-
400-500 55-79
Jijiei), la nord până la Preluvosoluri + soarelui, in pentru
Dorohoi Faeoziomuri ulei.

Zonă pomi- viticolă;

550 - 800
De pădure subcarpatică Preluvosoluri cereai, cartof, tutun
(Oltenia)
(dealurile Olteniei şi 62-70 oriental şi
600 - 900 Luvosoluri
Munteniei) semioriental, sfeclă
(Muntenia)
pentru zahăr, in
pentru fibre.
Cereale de toamnă
De pădure din Transilvania Cernoziomuri cambice; şi de primăvară
(inel deluros, care are în 600 - 800 66-77
Preluvosoluri (orzoaică de bere),
interior silvostepa Luvosoluri Luvosoluri cartof, sfecla pentru
Transilvaniei, iar la albice zahăr, in pentru
periferie zona montană) fibre, trifoi.

38
39
 - Zona I (câmpiile de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald
(suma de grade = 4.000 - 4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii);
- Zona a Il-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, cen-
trul Moldovei, vestul ţării şi centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate
mijlocie şi climă moderată (3.400 - 4.000°C) şi semiumedă (550 - 650 mm
precipitaţii);
- Zona a lll-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi
depresiunile intrarnontane), cu soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă
(3.000-3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a culturilor agricole. După cum au arătat O.

Berbecel şi colab. (1960 şi 1981) "prin zonarea ecologică a culturilor se
înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele cultivate, pe baza
confruntării condiţiilor naturale din regiunea cercetată cu cerinţele
biologice ale plantelor faţă de acestea”; operaţiunea presupune, deci,
cunoaşterea tuturor condiţiilor de mediu şi a particularităţilor biologice ale
plantelor. Aceiaşi autori precizează că “prin condiţiile de mediu se înţelege
totalitatea factorilor externi în care creşte planta respectivă; prin condiţii
de existenţă înţelegem factorii pe care îi cere planta, potrivit specificului
său ereditar, respectiv condiţiile din centrele de origine ale

40
speciei respective, iar prin factori de acţiune - totalitatea factorilor care
acţionează asupra organismului vegetal în întreaga perioadă de vegetaţie”.
Condiţiile de mediu înglobează toţi factorii de acţiune, însă nu
întotdeauna condiţiile de existenţă se găsesc în întregime în condiţiile de
mediu.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele
condiţii de mediu unde plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din
condiţiile de existenţă, în optimum sau apropiat de optimum.
în natură sunt factori favorabili, mai mult sau mai puţin apropiaţi de
optimum cerut de plantă, precum şi o serie de factori inutili sau dăunători,
determinând creşterea şi dezvoltarea plantei, mai mult sau mai puţin normal.
în funcţie de acestea, se determină zonalitatea calitativă, delimitându-se
zone cu diferite grade de favorabilitate.
în operaţiunile de zonare ecologică a plantelor agricole, în prima
fază se stabilesc cerinţele pedoclimatice ale plantelor, precum şi condiţiile
de clima şi sol din diferitele zone agricole de pe teritoriu (faza de analiză);
în faza a doua (de sinteză) sunt confruntate cerinţele pedoclimatice ale
plantelor cu condiţiile de climă şi sol din teritoriu şi sunt stabilite zonele de
favorabilitate, cu graduările: foarte favorabile, favorabile, puţin favorabile
şi improprii.
Pentru fiecare specie (chiar soi sau hibrid), în funcţie de cerinţele
pedoclimatice, au fost stabilite la scara întregii ţări, în general, trei zone
ecologice de cultivare. Acestea sunt prezentate, în detaliu, la fiecare cultură
în parte şi sunt denumite astfel:
- Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai
favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor, unde se pot obţine producţii mari,
constante şi de calitate superioară.
- Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii
bune, însă mai puţin constante (unii factori ecologici limitează
productivitatea plantelor).
- Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin
favorabile unor specii.
în mod obişnuit, culturile agricole sunt amplasate în zone foarte
favorabile şi favorabile. Prin diferite măsuri amelioraţive ale solului (lucrări
de desecare şi drenaj; corectarea reacţiei prea acide sau prea alcaline;
administrarea îngrăşămintelor organice; adânare adâncă; combaterea
eroziunii ş.a.) şi prin irigaţii este posibilă extinderea arealelor cu condiţii
favorabile de cultură a multor plante agricole.

41
 1.3.3. Factorul tehnologic

Prin elaborarea tehnologiilor de cultivare pentru plantele de câmp,

fitotehnia îşi propune realizarea unui ansamblu de măsuri, începând cu
înfiinţarea culturilor (fitosistemelor) şi îngrijirea lor până la recoltare, care
să permită menţinerea echilibrului între resursele energetice, termice şi
hidrice disponibile şi consumul populaţiei de plante care alcătuieşte
fitosistemul, aşa fel încât potenţialul productiv să se manifeste cât mai
complet (M.Axinte, 2006).
Tehnologia de cultivare cuprinde măsuri specifice fiecărei culturi
agricole, privind: amplasarea în teren (rotaţia); administrarea
îngrăşămintelor; lucrările solului (lucrările de pregătire a terenului în vederea
semănatului); sămânţa (material semincer de calitate şi tratamente la
sămânţă) şi semănatul; lucrările de îngrijire (lucrările de întreţinere a
culturii); recoltarea. ’
Prin înfiinţarea culturii agricole (organizarea fitosistemului) se
realizează un ecran fotosintetic cu o capacitate cât mai mare de interceptare,
absorbţie şi convertire a luminii solare în materie organică, sporeşte
potenţialul productiv prin mărirea numărului de plante şi distribuirea
acestora de suprafaţa terenului, alegându-se densitatea optimă, potrivită cu
tipul plantelor cultivate şi resursele de mediu şi tehnologice.
Prin repartizarea uniformă a plantelor pe teren se încearcă limitarea
pe cât posibil a concurenţei dintre plante, pentru a folosi cât mai eficient
factorii de vegetaţie. Totodată, prin organizarea corespunzătoare a
fitosistemului se ameliorează condiţiile de mediu, pentru ca plantele să poată
beneficia, pe măsura necesităţilor, de factorii indispensabili vieţii lor şi
activităţii productive.
Protejarea plantelor împotriva factorilor de stres abiotic
(insuficienţa umidităţii în sol, seceta atmosferică, excesul de umiditate ş.a.)
şi biotic (agenţi patogeni, insecte, acarieni, rozătoare, buruieni) pe tot
parcursul vegetaţiei, în vederea păstrării cât mai îndelungate a suprafeţei
foliare fotosintetizante, contribuie implicit la crearea de biomasă totală şi
principală şi la realizarea unei calităţi cât mai bune a recoltei.
înfiinţarea unei culturi agricole (deci a fitosistemlui sau a covorului
vegetal) se realizează prin lucrările de semănat sau plantat. Funcţionarea cât
mai eficientă a covorului vegetal este asigurată prin lucrările de îngrijire, care
presupun furnizarea substanţelor nutritive şi a apei, precum şi controlul
organismelor dăunătoare.

42
 Deci, prin fitosistem (comunitate de plante sau covor vegetal) se
înţelege comunitatea sau populaţia de plante care acoperă o suprafaţă de
teren. Producţia vegetală (producţia primară) este rezultatul activităţii
fotosintetice a tuturor plantelor care alcătuiesc cultura agricolă (comunitatea
de plante).
Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului) este dată de
capacitatea fotosintetică a plantelor, densitatea culturii şi suprafaţa foliară
în raport cu suprafaţa terenului acoperit cu plante. Producţia culturii agricole
rezultă din relaţia:

P = ÎAF x ISF xt, în care:

P este producţia de substanţă organică uscată formată pe o

anumită suprafaţă de teren şi într-o unitate de timp (t s.u./ha/an sau
g s.u./m rz\)\
IAF = intensitatea aparentă (netă) a fotosintezei;
ÎSF = indicele suprafeţei foliare;
t = durata perioadei de producţie
■ .■

Procesul âe fotosinteză (asimilaţia clorofiliană) reprezintă procesul

de transformare a energiei luminii în energie chimică înglobată în
constituenţii plantei. Relaţia care exprimă funcţionarea procesului de
fotosinteză este următoarea:

Lumina
6 C02 + 6 H20 ——- -9602 + 1 CH20}6
Clorofila

în legătură cu fotosinteză, se disting noţiunile: fotosinteză brută (sau

reală), care reprezintă cantitatea totală de energie solară convertită în
energie biochimică prin procesul de fotosinteză, incluzând energia
consumată pentru metabolismul plantelor (respiraţie + transpiraţie);
fotosinteză netă (sau aparentă), care reprezintă cantitatea de energie
biochimică, deci de substanţă organică, efectiv acumulată în urma
procesului de asimilaţie clorofiliană.
în acest context, noţiunea de punctul de compensaţie indică
echilibrul între cantitatea de energie solară absorbită de o cultură agricolă şi
consumul acesteia în procesele de metabolism. Punctul de compensaţie
poate fi întâlnit la o cultură agricolă neeficientă, în anumite perioade, sub
aspectul producţiei, deci un covor vegetal care consumă în procesele de

43
metabolism tot ceea ce a produs prin fotosinteză; punctul de compensaţie
poate fi întâlnit la frunzele din partea inferioară a unui covor vegetal, care
sunt umbrite, deci primesc lumină indirectă, sau în lanurile cu densitate prea
mare.
Indicele suprafeţei foliare (ISF sau LAI - Leaf Area Index) este
raportul între suprafaţa frunzelor şi suprafaţa terenului ocupat de plante, şi
rezultă din relaţia:

ISF = S / Sj, în care:

S este suprafaţa tuturor frunzelor culturii agricole (m2);

Si = suprafaţa de teren la care se face raportarea (m2)

Pentru culturile de câmp din climatul nostru, valorile indicelui

suprafeţei foliare se încadrează între 3 şi 8 m2 frunze/'m2 teren, şi depind de
mai mulţi factori: tipul plantei cultivate (specia) şi forma de cultivare; vârsta
plantelor sau culturii respective; densitatea culturii; resursele de substanţe
nutritive şi apă disponibile. Diferitele specii de culturi de câmp se
caracterizează, în condiţii normale de cultivare, prin următoarele valori ale
ISF: grâu, secară, orz, 3 - 3,5; porumb, 5 - 7 ; sfeclă pentru zahăr, 6 - 8; cartof,
2 - 4 ; rapiţă, 3 - 6 ; lucernă, 6 - 8 .
Indicele suprafeţei foliare al unei culturi agricole poate ilustra
producţia potenţială a culturii respective. De exemplu, pentru culturile de
grâu din climatul nostru sunt recomandat valori ale ISF cuprinse între 3 şi 4.
Dacă valorile ISF sunt mai mici de 3, acestea reflectă o densitate mică a
plantelor din lan. în consecinţă, plantele sunt rare, nu acoperă bine suprafaţa
terenului şi nu interceptează eficient energia solară pentru a o converti prin
fotosinteză în energie chimică (substanţă organică); ca urmare, producţiile
vor fi mici. Dacă din contră, valorile ISF sunt mai mari de 4, acestea
ilustrează o densitate prea mare a plantelor din lan. Ca urmare, frunzele
plantelor vecine se umbresc reciproc, frunzele umbrite consumă mai multe
asimilate pentru metabolismul propriu (prin procesele de respiraţie şi
transpiraţie), prin comparaţie cu cantitatea de substanţă organică produsă prin
fotosinteză. Rezultă că bilanţul asimilării C02 se reduce şi poate fi chiar
negativ, iar producţiile agricole vor fi scăzute,
Producţia culturii agricole reprezintă suma producţiei tuturor
plantelor care compun cultura respectivă (comunitatea de plante), conform,
relaţiei:

P = Pi x D, în care:

44
 P este producţia de substanţă organică uscată la unitatea de suprafaţă
(t s.u./ha sau g s.u./m2);
Pi = producţia individuală (g s.u./plantă);
D = densitatea culturii (numărul de plante la unitatea de suprafaţă)
Densitatea culturii agricole (sau densitatea covorului vegetal) este
exprimată prin numărul de plante pe unitatea de suprafaţă. Fiecărei plante
dintr-o cultură agricolă îi revine un anumit spaţiu în care se poate dezvolta;
noţiunea de spaţiu de nutriţie semnifică spaţiul (suprafaţa de teren) aflat la
dispoziţia unei plante, de unde aceasta extrage apa şi substanţele nutritive
de care are nevoie, precum şi spaţiul aerian unde se dezvoltă şi de unde
captează energia solară.
Densitatea culturii agricole este un factor important pentru
funcţionarea eficientă a covorului vegetal (deci pentru realizarea
producţiei). La densităţi prea mici, fiecare planta are la dispoziţie un spaţiu
de nutriţie mare; ca urmare, producţia pe plantă va fi mare, dar aceasta nu
compensează densitatea prea mică a plantelor din lan şi în consecinţă
producţia la unitatea de suprafaţă va fi scăzută. Dacă sunt înfiinţate culturi
cu densităţi mai mari, pe măsură ce creşte densitatea, se reduce spaţiul de
nutriţie pe care o plantă îl are la dispoziţie, producţia pe individ scade, dar
creşte producţia la unitatea de suprafaţă. în sfârşit, dacă o cultură agricolă
este prea deasă, fiecare plantă are la dispoziţie un spaţiu de nutriţie prea mic,
competiţia între plante pentru apă, substanţe nutritive, lumină, devine
exagerat de mare şi ca rezultat scade prea mult producţia pe plantă şi scade
dramatic producţia la unitatea de suprafaţă.
în acest context, noţiunea de densitatea optimă semnifică densitatea
unei culturi agricole care asigură dezvoltarea armonioasă a tuturor plantelor
din lan şi la care se realizează producţia maximă de substanţă organică la
unitatea de suprafaţă.
Durata perioadei de vegetaţie (durata perioadei de producţie) este
decisivă pentru bilanţul CO2 şi pentru randamentul total al producţiei de
substanţă organică. Aceasta depinde de mai mulţi factori: durata perioadei
de vegetaţie a speciei cultivate sau soiului; menţinerea în funcţiune, cât mai
mult timp posibil, a aparatului fotosintetic al plantelor (prin irigare, pentru
corectarea stresului hidric, sau prin tratamente fitosanitare); zona de
cultivare (sub aspect climatic, îndeosebi ca resurse termice şi de radiaţie; de
exemplu: zone ecuatoriale, tropicale, subtropicale sau temperate; zone de
câmpie, de deal sau de munte, etc.); timpul de plantă (plante perene sau
plante anuale).
Randamentul energetic (s) al unei culturi agricole (fitosistem) este
exprimat prin relaţia următoare:

45
 energia chimică înmagazinată

energia radiantă absorbită

în acest sens, determinările au evidenţiat că, în mod obişnuit
randamentul energetic al culturilor agricole este cuprins între 0,5 şi 1 5% iar
m condiţii deosebit de favorabile se poate ajunge la 2%. în cazuri extreme, la
unele specii vegetale sau ecosisteme naturale şi în condiţii de vegetaţie
deosebit de favorabile acumulării biomasei, au fost determinate randamente
energetice mai mari, de până la 4,5-6%.
In acelaşi context, este definită noţiunea de indice de recoltă (IR,
sau m - Harvest Index), care reprezintă ponderea producţiei utile (produsul
principal) din producţia totală de biomasă a unei culturi agricole. Indicele de
recoltă se calculează cu relaţia:

_ recolta economică
Indicele de recoltă = ----------- x JQQ
_ recolta biologică
Indicele de recoltă poate fi exprimat în procente din recolta totală
(recolta biologică) sau în părţi din recolta întreagă, considerată a fi o unitate
(de exemplu, 0,3...0,5). De exemplu, în cazul unei culturi de grâu daca recolta
economică (recolta de boabe) este de 4,4 t/ha, iar recolta
iologică (boabe+paie) este de 10,4 t/ha, rezultă că indicele de recoltă va n IR
= 42% sau 0,42.
în acest sens, trebuie subliniat că, de-a lungul timpurilor, în procesul
de adaptare a speciilor la condiţiile de cultivare („domesticire”) şi de
ameliorare a soiurilor şi hibrizilor s-a urmărit, printre altele, creşterea
ponderii părţii utile (produsul principal) din producţia totală de biomasă (deci
a indicelui de recoltă). Totodată, prin măsurile tehnologice se urmăreşte
obţinerea unor culturi agricole cu indici de recoltă cât mai ridicaţi, care să
folosească eficient condiţiile de vegetaţie, inclusiv substanţele nutritive şi
apa, pentru a realiza producţii cât mai mari, cu conţinuturi ridicate în
substanţe utile.

46
 CAPITOLUL
2
CEREALELE

2.1. GENERALITĂŢI
2.1.1. Sistematică, suprafeţe, producţii

Cerealele sunt plante aparţinând familiei Poaceae (Gramineae),

sunt cultivate, în principal, pentru producerea boabelor (cariopse, sub aspect
botanic) cu utilizări foarte diverse în alimentaţia umană, în furajarea
animalelor şi ca materie primă pentru diferite prelucrări industriale.
Denumirea acestei grape de plante agricole provine de la numele zeiţei
romane Ceres (sinonim cu Demetra, din mitologia greacă), zeiţa holdelor
bogate şi a belşugului de hrană, protectoarea agriculturii, al cărei simbol
erau spicele de grâu.
Cerealele pot fi cultivate în condiţii de mediu foarte diferite şi
adesea mai puţin favorabile, ceea ce nu este posibil cu multe alte plante
agricole. Ca urmare, cerealele pentru boabe sunt cultivate în ţări din toată
lumea, între 60° latitudine nordică şi 50° latitudine sudică.
Pe de altă parte, cerealele prezintă avantajul că produc recolte mai
mari cu eforturi mai mici decât alte culturi agricole. Ele pot produce în
condiţii de cultivare extensivă, dar şi în condiţiile unor sisteme de cultivare
modeme, puternic mecanizate şi chimizate. Cerealele pot produce boabe
fără o îngrăşare abundentă cu îngrăşăminte comerciale, dar reacţionează
bine la condiţiile de fertilitate ridicată a terenurilor şi la îngrăşarea cu doze
mari de îngrăşăminte.
Totodată, boabele de cereale reprezintă un aliment concentrat care
conţine puţină apă şi deci necesită spaţiu restrâns pentru depozitare. Acestea
nu sunt degradate de temperaturile scăzute sau uscăciune, au stabilitate la
păstrare şi pot fi manipulate mecanic fără a suferi daune importante.
Cerealele domină producţia mondială de hrană şi conţinutul scăzut de apă
reduce riscurile alterării pe timpul depozitării.
Din aproximativ 10.000 specii cuprinse în familia Poaceae, circa 50
specii sunt cultivate şi, din acestea, doar 12 specii sunt considerate ca fiind
culturi agricole importante (grâu, orz, secară, triticale, orez, porumb, ovăz,
sorg, specii diferite de mei). Opt specii de cereale pentru boabe - grâu, orez,

47
porumb, orz, ovăz, secară, sorg, mei - furnizează 56% din energia alimentară
şi 50% din proteinele consumate pe glob (Stoskopf,

48
 1985) Trei specii - porumbul, orezul şi grâul cumulează peste 75% din
suprafaţa şi producţia mondială de cereale.
^ Speciile de cereale importante pe plan mondial şi pentru România
sunt încadrate în două grupe: cereale originare din climatul temperat care
au cerinţe termice mai reduse: tribul Triticeae - grâu (Triticum spp.), secara
{Secole cereale L.), triticale (Triticosecale rimpaui Wittm.), orz {Hordeum
vulgare L.); tribul Aveneae - ovăz (Avena sativa L.); cereale originare din
climatul cald, care au cerinţe termice ridicate: tribul Oryzeae - orez (Oryza
sativa L.); tribul Maydeae - porumb {Zea mays L.); tribul Antropogoneae -
sorg (Sorghum bicolor (L.) Moench., sin 5. vulgare ers.), tribul 1 aniceae -
mei comun (Panicum miliaceum L.) (tab. 2.1).

Cele mai importante cereale şi utilizările acestora

j&ii MC acestora
Denumirea comună Denumirea ştiinţifică
Principalele utilizări
Grâu comun Triticum aestivum L. Produse de panificaţie, produse
de patiserie, amidon, R Iu ten,
furaie oentru animale
Grâu duram Triticum durum Desf. Paste făinoase, gris. CUSOTIS
Orez Oryza sativa L. Orez pentru gătit
Porumb Zea mays L. Furaje pentru animale, mălai,
floricele de porumb, legume
(porumb zaharat), amidon, alcool
etilic
Orz Hordeum vulgare L.
Furaje pentru animale, malţ, bere
Secară Secale cereale L. Produse de panificaţie, furaje
pentru animale
Triticale Triticosecale rimpaui Wittm. Furaje pentru animale, produse
de panificaţie
Ovăz Avena sativa L.
Furaje pentru animale, alimente
Sorg (pentru boabe) Sorghum bicolor (L.) Desf.
(sin. S. vulgare Pers.) Furaje pentru animale, alimente
Mei Panicum miliaceum L. — Alimente, furaje pentru animale

Pe plan mondial şi îndeosebi în zonele cu condiţii naturale mai

puţin favorabile, în care cerealele prezentate anterior nu găsesc condiţii de
vegetaţie potrivite, acestea sunt înlocuite de specii mai puţin pretenţioase,
rezistente la secetă şi la temperaturi ridicate şi care reprezintă, adesea’
singura sursă de cereale pentru populaţiile locale (tab. 2.2).

49
 Tabelul 2.2

Cereale cu importanţă secundară

(prelucrat după C.Wrigley, H.Corke, Ch.Walker, 2004)______ ______
Principalele
Denumirea ştiinţifică Denumirea Regiunea de origine utilizări
comună
Coix lachryma-jobi L. Asia de Sud-Est, Africa Alimente
Lacrima lui Jov tropicală, Filipine
Digitaria exilis (Kipp.) Fonio Africa de Vest Alimente
Stapf
Mei japonez India, China, Japonia, Alimente,
Echinochloa frumentacea Coreea, Filipine furaje
(Roxb.) Link
Eleusine coracan (L.) Mei indian Africa Centrală şi de Est, Alimente, bere
Gaertn. (Fin,ser millet) India, Japonia
Kondo millet India, China, Japonia Alimente,
Paspalum scrobiculatum L. furaje
Setaria italica (L.) Beauv. Mei păsăresc, Ţările mediteraneene, Alimente, furaj
(Foxtail millet) Japonia, China, Asia verde, hrană
Centrală, India pentru păsări
Pennisetum glaucum (L.) Mei perlat Africa de Vest, Sudan, Alimente, bere
R.Br. India, Pakistan
Zizania aquatica L.* Orez sălbatic (de Estul Canadei, Nord- estul Alimente
sud) SUA
Zizania palustris L. * Orez sălbatic (de Estul Canadei, Nord- estul Alimente
nord) SUA
Eragrostis tef(Zucc.) Tef Etiopia, Africa de Sud, Alimente,
Trotter Australia furaje, bere
* Speciile de orez sălbatic sunt tratate la Subcap. 1.11. Pseudocerealele

în lucrările de specialitate, alături de cerealele propriu-zise sunt

tratate şi specii aparţinând altor familii botanice, la care compoziţia chimică
şi utilizările recoltei sunt asemănătoare cu cele ale cerealelor. Aceste specii
sunt denumite pseudocereale şi cuprind: hrişcă (Fagopyrum esculentum
Moench.); amaranthus (Amaranthus spp.); quinoa
(Chenopodium quinoa Willd.), ş.a.
Speciile de cereale de interes global provin, în principal, din centre
de origine situate în Lumea Veche: Centrul Orientul Apropiat şi estul
Bazinului Mediteranean: grâu comun, alac (Triticum monococcum), grâu
spelta (Triticum spelta), orz, secară, ovăz cu bobul îmbrăcat; Centrul Asia
Centrală şi de Est: grâu comun, mei, ovăz cu bobul golaş; Central Asia de
Sud-Est: orez; Central Africa de Est (Etiopia) şi Centrală: grâu duram, tenchi
(Triticum dicoccum), sorg. Porumbul provine din Centrul America Centrală

50
(sudul Mexicului, Guatemala) şi de Sud (Peru, Bolivia).

51
 ^ Descoperirile arheologice au demonstrai că formele sălbatice de
de n lnceput să fie utilizaie
fo? ° în alimentaţie pe la anul 10 000 i.Hr. de popoarele
Tabelul 2.3
trăind în regiunile din estul Mării Mediterane Dovezile arheologice arata
ca agricultura a început în aceste regiuni fertile unde creşteau m stare
sălbatică orzul şi grânele alac şi tenclf; aceste specM au fost cultivate pentru
prnna dată în zona cuprinsă între frontiera estică a Egiptului, Munţii Taurus
din sudul Turciei, Munţii Zagros Sn veSM ranului şi Golful Persic. In Valea
Nilului din Egipt cultivarea grâului
PentrU Prepararea berii erau
Practicate în J 1 anului 5.000 î.Hr. Cultura orzului s-a
răspândit în Mesonotamia
7
to8China'T“’ ** ‘Vf 2'°°° ~~ 1300 3 tra
™< Asia ^ a ajuns’
China. Orez«/ s-a stabilit că este originar din părţile sudică şi sud-estică
ale Asiei iar majoritatea specialiştilor considera cultivarea orezuîu!
originara din zonele tropicale cu climat favorabil ale Asiei între sudul
Chmei şi estid Indie. Porumbul este originar din America, iar dovezi ale
utilizam lui provin din perioada anilor 5.200 - 3.400 Î.Hr din Valea
Tehuacan m sudul Mexicului şi de la anii 4.300 - 2.800 Î.Hr., din Munţii n
eru
- Regiunea exactă de origine a sorgului este încă un subiect controversat,
dar se consideră că provine din Africa, iar primele doveri ale cultivam
sorgului au fost datate cu aproximaţie în jurai anului 4 000 î.Hr. m zone
întinse din Africa, la nord de Ecuator, de unde s-a extins spre India, pnn
Arabia pe la anul 1.500 Î.Hr. Meiul comun este o cultură agiicola veche.
Se consideră că această plantă a fost domesticită în Asia Centrala şi de Est
(unele dovezi arheologice susţin cultivarea meiului în Mima pe la anul
4.000 Î.Hr.) şi a fost cultivat de popoarele nomade datorita creştem rapide
şi perioadei scurte de vegetaţie. în Europa meiul a fost consumat încă din
era neolitică şi a fost cunoscut de romani. ’
Se considera că ovăzul şi secara au fost domesticite din
Sde*« nMiVe ™Sten‘e areaMe ™™°ase cuprinse între
cutarikT - Afg™S2m' 5' au fost ^pândite iniţial ca buruieni în ultunle de grâu şt
orz. Centrul în care a început cultivarea secarei şi a
cultivate’.' ° ' “nde SrâuI Şi OTZU1 de «Li
EUr Pei

Boabele de cereale sunt o formă concentrată de hrană se transporta uşor,

se păstrează bine şi deci nu este de mirare că aceste

siSi nz;“ repede oda,a cu

—-» a
aerfpl J^P^tcereaieic au devenit cele mai importante plante cultivate,
CUltiVată CU CCreale pe lob a a uns
la 630 000 § J
a 630.000 680.000 mu ha, reprezentând aproape 50% din suprafaţa
arabila a lumii (estimată de FAO la 1,4-1,6 miliarde ha). P
*

52
Suprafeţele cultivate cu cereale, pe specii şi continente ' (mii ha) (FAOSTAT, 2009)
_________________________________
Specia America de Europa Africa Asia Oceania Total
America
Nord de Sud
Şi
Centrală
Grâu 29.720 9.304 61.089 9.643 102.118 13.560 225.434
Orez 1.255 5.603 668 10.002 143.444 35 161.007
Porumb 33.351 28.652 13.818 30.269 52.851 91 159.032
Orz 4.177 1.324 27.778 5.065 11.617 4.165 54.126
Ovăz 1.506 417 6.644 171 500 926 10.164
Secară 217 32 5.810 30 467 35 6.591
Triticale 12 89 3.401 7 274 350 4.133
Sorg 2.233 3.577 151 27.794 9.095 768 43.618
Mei 118 3 400 22.331 12.563 37 35.452
TOTAL 72.589 49.001 119.759 105.312 332.929 19.967 698.558

în anul 2009 (tab. 2.3) cerealele au fost semănate în lume pe 698.558

mii ha. Sub aspectul suprafeţei ocupate, dintre speciile de cereale se
evidenţiază grâul cu 225.434 mii ha sau 32,2% din suprafaţa totală cu
cereale, orezul cu 161.007 mii ha sau 23,0% din total şi porumbul cu 159.032
mii ha sau 22,8%. Urmează în ordine: orzul cu 54.126 mii ha (7,7%), sorgul
cu 43.618 mii ha (6,2%), speciile de mei cu 35.452 mii ha (54%), ovăzul cu
10.164 mii ha (1,5%), secara cu 6.592 mii ha (0,9%) şi triticale cu 4.133 mii
ha (0,6%).
Aproape o jumătate din suprafeţele semănate cu cereale se găsesc în
Asia (332.929 mii ha sau 47,6%), circa o şesime în Europa (119.759 mii ha
sau 17,1%) şi aproape tot atât în Africa (105.312 mii ha sau 15,1%), iar restul
se află în America de Nord (72.589 mii ha sau 10,4%) America de Sud şi
Centrală (49.001 mii ha sau 7,0%) şi Oceania (19.967 mii ha sau 2,8%).
Producţia mondială de cereale (tab.2.4) a fost în anul 2009 de
2.476.049 mii tone, la aceasta porumbul contribuind cu o treime (816.558
mii tone, 33,0% din total), iar grâul şi orezul cu mai mult de un sfert fiecare
(681.909 mii tone sau 27,5% pentru grâu, respectiv 677.365 mii tone sau
27,4% pentru orez). Participarea la producţia globală a celorlalte specii
importante de cereale se prezintă astfer: orz - i 50.269 mii tone (6,1%); sorg
- 61.995 mii tone (2,5%); specii de mei - 32.031 mii tone (13%); ovăz -
23.029 mii tone (0,93%); secară - 17.855 mii tone (0,6%); triticale - 15.035

53
 Tabelul 2.3

mii tone (0,6%).

54
 Tabelul 2.3
Producţiile totale de cereale, pe specii şi continente
(mii /T7 A AOnn A rr

Specia America America de Ci voi m , z uuy;

Europa Africa Asia
de Sud şi Oceania Total
Nord Centrală
Grâu 86.828 21.249 228.712 22.066 300.99 22 059 £81
Orez 9.972 26.863 7
4.104 24.432 611.709 ?85 onn
£77 7£^
Porumb 342.572 99.083 83.958 56.685 233.633 627 81 £ ^8
Orz 14.466 3.154 95.859 5.933 22.324 8.533 t sn o
Ovăz 4.149 976 15.553 206 868 1 277 99 09Q
Secară 458 37 16.475 53 812 20 17 8-N^
Triticale 30 235 13.907 15 306 545 1 ^ mc
Sorg 9.728 11.314 671 27.165 10.422 2 695 £1 QCK
Mei 223 6 483 20.204 11.078 37 32 031
fO TAL 468.426 162.917 459.722 156.759 1.192.149 36.078 2.476.049
]

Cerealele se disting prin productivitate. în mod obişnuit producţiile

medii la cereale sunt mai mult decât duble fată de cele de seminţe de
leguminoase sau de oleaginoase. Ca urmare, în mod inevitabil culturile
agricole mai puţin productive (de exemplu, leguminoasele pentru boabe),
mai puţin adaptabile la diferite condiţii de cultivare, au fost
m ocuite de specule mai productive, printre care cerealele sunt cele mai
importante.
Evoluţia recoltelor de cereale în ultimele decenii a fost
spectaculoasă. Producţia mondială totală de cereale a depăşit 1.500.000
f? o * n 1 9 ? 9 _ 1981 ’ CU ° Creştere de 22’6% sau 2,3% pe an, faţa de 1969-
1971. In aceeaşi perioadă populaţia lumii a crescut cu un
ritm mediu anual de 1,8%. Intre anii 1970 şi 1980, recoltele de grâu orez şi
porumb au crescut cu 22,6%, 18,7% şi respectiv 31,6%, comparativ cu soia
sau bobul, la care creşterile de recoltă au fost de 13,5% şi respectiv 7,3%.
In acelaşi interval, creşteri minore sau descreşteri ale recoltelor au putut fi
observate şi ia celelalte culturi leguminoase sau oleaginoase.
„ „ Dln anul 1960’ ca rezultat al „Revoluţiei Verzi” - o combinaţie muc
ameliorarea plantelor şi inputuri ridicate prin îngrăşăminte şi irigare
producţia mondială a celor 3 cereale principale (grâu, orez, porumb)
aproape s;a triplat (de la 640.000 mii tone în 1961, la 1.800.000 mii tone m
2001), m paralel cu o creştere restrânsă a suprafeţelor cultivate.
Dm datele prezentate în tab. 2.3 şi 2.4 rezultă că se poate discuta
despre o specializare zonală în cultivarea diferitelor specii de cereale
Astfel, m Asia orezul este cultivat pe 143.444 mii ha (89,1% din suprafaţa

55
mondială) şi care produce 611.709 mii tone (90,3% din recolta mondială).
Grâul este cultivat pe cele mai mari suprafeţe în Asia (102.118 mii ha, 45,2%
din suprafaţa mondială), care produce 300.997 mii tone (44,1% din recolta
mondială).’Urmează Europa, care cultivă cu grâu 61.089 mii ha (27,1% din
recolta mondială) şi produce 228.712 mii tone (33,5%) şi America de Nord
(29.720 mii ha, 13,1% şi 86.828 mii tone, 12,7%).
Europa se situează pe primul loc la cultivarea orzului (27.778 mii
ha, 51,3% din suprafaţa mondială şi 63,6% din producţia mondială), ovăzului
(6.644 mii ha, 65,4% din suprafaţă şi 67,5% din producţie), secarei (5.810
mii ha, 88,1% din suprafaţă şi 63,6% din producţie) şi triticalei (3.401 mii
ha, 82,2% din suprafaţă şi 92,4% din producţie). Culturile de sorg şi mei sunt
concentrate în Africa (63,7% pentru sorg şi 63,0% pentru mei) şi Asia (20,8%
pentru sorg şi 35,4% pentru mei).
Speciile de cereale se diferenţiază destul de mult ca productivitate.
Astfel, prin comparaţie cu 3.544 kg/ha media mondială la cereale, porumbul
se detaşează cu o producţie medie de 5.134 kg/ha, orezul cu 4.207 kg/ha,
triticale cu 3.638 kg/ha. Celelalte cereale înregistrează randamente
inferioare: grâul - 3.024 kg/ha; orzul - 2.776 kg/ha; ovăzul - 2.263 kg/ha;
secara 2.265 kg/ha; sorgul - 1.421 kg/ha; meiurile - 903
kg/ha. .
Trebuie avut în vedere că, datorită importanţei alimentare şi
furajere, adaptabilităţii la condiţii mai puţin favorabile de climă şi soi,
precum şi la diferite sisteme de producţie agricolă, cerealele sunt cultivate,
adesea, în condiţii mai puţin propice. Astfel pot fi explicate producţiile medii
mondiale, adesea destul de scăzute dar şi diferenţele, de multe ori foarte mari,
între producţiile medii obţinute în ţări dezvoltate economic (de exemplu,
7.000 - 8.000 kg/ha la grâu în medie pe milioane de hectare în Franţa,
Germania, Marea Britanic, ş.a.) şi cele din ţările în curs de dezvoltare (de
exemplu, mai puţin de 1.000 kg/ha în Nigeria).
Cerealele au constituit din cele mai vechi timpuri obiect de comerţ.
în acest sens, vestigiile arheologice au demonstrat originile foarte vechi ale
comerţului cu grâu pentru panificaţie, chiar înainte de anii 6.000 - 5.500 î.Hr;
egiptenii au făcut primii comerţ cu produse de panificaţie şi, ceva mai târziu,
comerţ cu orz şi materii prime pentru prepararea berii.
Boabele de cereale reprezintă, în prezent, un articol important de
comerţ internaţional. în ultimul deceniu au fost comercializate anual, în
medie,’ circa 100 mii. tone grâu, 100 mii. tone porumb, până la 25 mii. tone
orez, până la 16 mii. tone orz şi 6 mii. tone sorg.
în anul 2008 (FAOSTAT, 2009), exporturile de cereale au fost
reprezentate îndeosebi de grâu (120 mii. tone), porumb (97 mii. tone) şi

56
 orez (circa 2 mil. tone), principalii exportatori de cereale fiind: pentru grâu
- SUA (30 mil tone, 25% din exportul mondial de grâu), Canada (15,7 mil.
tone), Uniunea Europeană (36,7 mil. tone, din care Franţa, 16,2 mil. tone şi
Germania 7,0 mil. tone), Federaţia Rusă (11,7 mii. tone), Australia (8,2 mil.
tone), Argentina (8,7 mii tone); Ucraina (7,5 mii’ tone); pentru porumb -
SUA (54 mil tone, sau 55,7% din exporturile mondiale de porumb),
Argentina (15 mil tone), Brazilia (6,4 mil. tone), Franţa (6,1 mil tone),
Ucraina (2,8 mil. tone); pentru orez - SUA, Brazilia, India; pentru orz -
Uniunea Europeană, Federaţia Rusă, Ucraina' Australia; pentru sorg - SUA.
Principalii importatori de cereale au fost: pentru grâu - Uniunea
Europeană (importă grâne tari din Canada şi SUA), Egipt, Algeria, Japonia,
Uniunea Europeană, Iran; pentru porumb - Japonia, Coreea de Sud, Mexic,
Uniunea Europeană, Egipt; pentru orez - Mexic, Turcia, Arabia Saudită;
pentru orz - Arabia Saudită, China, Japonia, Uniunea Europeană; pentru
sorg - Mexic, Japonia, Uniunea Europeană.
Distribuţia producţiei şi a importanţei cerealelor sunt în mare parte
datorate cerinţelor climatice ale diferitelor specii. Astfel: producţia de grâu
este localizată, în principal, în regiunile temperate; orzul şi ovăzul au cerinţe
asemănătoare cu grâul, dar ovăzul reuşeşte şi pe soluri mai sărace; secara
este cultivată în emisfera nordică şi până la Cercul Polar; orezul este cultivat
îndeosebi în climatele tropical şi subtropical foarte bogate în precipitaţii şi
mai puţin în climatul temperat, în cultură submersă; porumbul şi meiurile
sunt culturi agricole principale în regiunile tropicale şi subtropicale, dar sunt
cultivate şi în climatele temperate, unde sunt importante ca furaje pentru
animale.
In România, cerealele au tost dintotdeauna importante, ele ocupând
cea mai mare parte din terenul arabil al ţării (după N.Săulescu, 1947). Grânele
alac, tenchi şi spelta au fost cultivate încă din antichitate şi s-au menţinut mult
timp în cultură; la sfârşitul sec. XIX alacul se mai cultiva des în Munţii
Carpaţi, în Transilvania şi Maramureş (G. Maior, 1986). Meiul servea la Daci
şi Geţi pentru făcut mălai şi mămăligă, iar la poporul român a format
alimentul principal înainte de porumb. Porumbul a fost introdus în România
după anul 1700 (după unele surse, sub Domnitorul Nicolae Mavrocordat, la
anii 1718-1720) şi de atund s-a extins, eliminând meiul şi orzul din
alimentaţia poporului român. Prima cultură de orez din România a fost
înfiinţată în anul 1786 la Banloc, în judeţul Timiş.
In jurul anului 1900, cerealele erau semănate pe circa 92% din
suprafaţa arabilă şi România ocupa locul al treilea în lume între statele
exportatoare de grâu şi locul al doilea la porumb (George Maior, 1898). în

57
anul 1938 cerealele însumau? 8.193,9 mii ha, sau 81,81% din suprafaţa
arabilă, fiind reprezentate de: circa 2,5 mii. ha grâu, 173 mii ha secară, 881
mii ha orz, 703 mii ha ovăz, 3,78 mii. ha porumb, 43 mii ha mei, circa 5 mii
ha orez; sorgul era semănat pe suprafeţe restrânse, la marginea tarlalelor,
pentru nevoile gospodăreşti.

Fig. 2.1. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu cereale (mii ha) în România în perioada
1935-2008 (original)
în a doua jumătate a sec. XX se poate constata o scădere a suprafeţelor cu
cereale în favoarea plantelor tehnice, de la 6.766,3 mii ha în anul 1965 la
5.702,7 mii ha în anul 2004. După cum se poate observa în fig. 2.1, au
predominat grâul, la care însă suprafeţele s-au redus de la 3.305,8 mii ha în
1965 la 2.466,7 mii ha în 1990, şi porumbul, cu 2.983,4 noii ha şi respectiv
2.253,2 mii ha. în acelaşi interval, s-au redus suprafeţele cu secară (de la
102,2 mii ha în 1965 la 44,4 mii ha în 1990) şi ovăz (115,7 mii ha şi
respectiv 72,1 mii ha în 1985). Interesante sunt creşterile la orz (de la 232,7
mii ha în anul 1965, la 749,0 mii ha în anul 1990 şi chiar 1.010 mii ha în
anul 1991), acesta fiind solicitat de dezvoltarea marilor crescătorii de
animale. De asemenea, orezul s-a extins de la 18,6 mii ha în 1965 1a. 39,9
mii ha în 1990, urmare a organizării marilor amenajări

58
fluctuat intre 3,0 şi 21,3 mii ha, iară ca această cultură să capete o
semnificaţie mai deosebită.
în prezent, sortimentul de culturi cerealiere este format în principal,
din porumb (2.333,5 mii ha), grâu (2.140,5 mii ha), orz cu şase şi cu doua
rânduri (514,9 mii ha) şi ovăz (201,8 mii ha). Pe suprafeţe lestranse se mar
cultiva secară (în ultimii ani 10,5 - 21,8 mii ha), triticale
/ '38’3 rai' ha)’ sor§ c1»6 - 8’° mii ha), mei (0,4 - 2,5 mii ha), orez (0,1 - 15,0
mu ha).

2X2. Compozita chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Cerealele sunt cultivate pentru boabele lor comestibile foarte nu

iitive, care sunt componente de bază în majoritatea regimurilor alimentare
din diferite regiuni ale globului.
Bobul la cereale (fig. 2.2) este din punct de vedere botanic o canopsa
- un fruct uscat mdehiscent -, care conţine o singură sămânţă şi la care
învelişul fructului este concrescut cu învelişul seminţei. La exterior bobul
prezintă învelişul fructului - pericarpul, care ocupă în medie 5,5% dm masa
bobului, iar sub pericarp se află tegumentul seminal sau testa care reprezintă
de regulă 2,5% din masa bobului; împreună cele două
mSUmează 8% din masa bobului îa
majoritatea speciilor, şi 16-18% la
porumb.
Smoc de perişori
Tegument
SEndosperm
Celule cu grăunciori de amidon

Strat cu aleuronă
Epicarp
Mezocarp
Endocarp

Embrion

Coleptil
Muguraş
Tulpini ţă
Scutellum
Radiculă
Coleoriză

Fig. 2.2. Structura anatomică a bolului de grâu

59
 Pericarpul este constituit din mai multe straturi de celule
translucide, puternic lignificate, de formă alungită şi impregnate cu
substanţe minerale şi dintr-un strat de celule dispuse perpendicular şi
tubulare. învelişul seminţei constă dintr-un strat compact de celule, dintr- un
strat cu pigmenţi, care contribuie la culoarea caracteristică a bobului, şi din
stratul hialin.
Endospermul este ţesutul de rezervă al bobului şi ocupă, de regulă,
peste 80% din masa acestuia; există şi forme ameliorate cu peste 85%
endospenn, prin comparaţie cu formele primitive, la care acesta reprezenta
doar 60-70%. Spre exteriorul endospermului se află stratul cu aleuronâ, un
strat compact, cu celule care conţin proteine şi picături de lipide, lecitină şi
fermenţi proteolitici. Stratul cu aleuronă, format din celule mari cu pereţii
îngroşaţi, umplute cu proteine şi compuşi nutritivi, înconjoară endospermul
şi dispare în zona embrionului. Contribuie alături de testa la culoarea
bobului; de exemplu, la secară, culoarea bobului este o combinaţie între
antocianul din stratul cu aleuronă şi culoarea galbenă a tegumentului
seminal.
Endospermul propriu-zis constă din celule mari, cu pereţii subţiri,
umplute cu amidon şi proteine. în zona de sub stratul cu aleuronă, îndeosebi
spre partea dorsală a bobului, celulele sunt alungite în direcţia centrului
endospermului. Prin comparaţie, celulele din interiorul endospermului sunt
de formă neregulată. Grăunciorii de amidon sunt înglobaţi într-o reţea de
filamente şi membrane proteine. Cel mai ridicat conţinut în proteine se
găseşte în celulele de sub stratul cu aleuronă, iar celulele din centrul bobului
au cel mai scăzut conţinut în proteine. Amidonul este depus sub formă de
grăunciori cu forme şi mărimi diferite, funcţie de specie; astfel, la grâu şi
secară aceştia sunt mari de 30-50 pm, iar la ovăz şi orez mai mici de 3-10
pm şi uniţi.
Embrionul este format din: radiculă (rădăciniţa) protejată de o teacă
de celule (coleoriză); muguraş, format din plumulă şi frunzuliţe primare,
protejat de coleoptil; tigelă (tulpiniţă); scutellum (scutişor), care leagă
embrionul de endosperm; epiblast, rudimentul celui de-al doilea cotiledón.
Embrionul are o pondere de 1,5-3% din masa bobului la grâu şi celelalte
cereale păioase şi de 10-15% la porumb.
Cerealele sunt o sursă de glucide complexe, care au o pondere de
62,0 - 81,8% din masa bobului (tab. 2.5). Principala contribuţie a cerealelor
în alimentaţie este amidonul, care reprezintă, de regulă, mai mult de 70%
din masa uscată a boabelor. Amidonul din boabele de cereale este uşor
digerabil, sub formă brută sau semipreparată.

60
 Ca principală sursă de alimente pentru oameni, cerealele sunt pnvmte m
. . . . roteme^e de rezervă din cereale (prolaminele) conţin cantităţi î™ 1
bl unu airun
^ °acizi esenţiali, îndeosebi lizină, dar şi triptofan (tab. 4.6).
Albuminele şi globulinele, depozitate îndeosebi în embrion au cea mai
favorabilă compoziţie în aminoacizi. Ovăzul, orezul, secara, orzul, conţin o
compoziţie a aminoacizilor mai favorabilă şi procente mai ridicate de
aminoacizi esenţiali decât restul cerealelor. Unele procese de prelucrare,
cum sunt decorticarea sau măcinatul, înlătură parţial sau total pencarpul ^ şi
embrionul, îmbunătăţind digestibilitatea, ’ dar reduc conţinutul în lizmă.
Malţificarea îmbunătăţeşte calitatea proteinelor prin degradarea enzimaîică
a proteinelor. De asemenea, fermentarea îmbunătăţeşte calitatea proteinelor
prin sporirea digestibilitătii şi sinteza lizmei prin procesul de fermentare.
primul rând ca sursă de glucide şi energie datorită proporţiei
ridicate a endospermului bogat în amidon. ~ ’
Deşi conţin în medie doar 8 - 1 7 % proteine din masa bobului,
atonta recoltelor globale foarte mari, cerealele furnizează 45% din
consumul total de proteine. Conţinutul în proteine din boabe este influenţai
de genotip, condiţiile de mediu şi condiţiile tehnologice Calitatea
proteinelor este dată de compoziţia în aminoacizi’ şi
Dl stibilitatea
§! Proteinelor din cereale este cuprinsă între 80 şi
90%. Sorgul (îndeosebi boabele cu conţinut ridicat în tanin), boabele de
orz, secara şi ovăzul au o digestibilitate mai scăzută decât celelalte cereale.
Toate procesele de măcinat, decorticare, fermentare şi germinare sporesc
digestibilitatea proteinelor, datorită îndepărtării celulozei şi descompunerii
proteinelor.
Lipidele reprezintă componente relativ minore ale boabelor de
cereale (1,8 - 6,4%). Lipidele cerealelor sunt bogate în acid linoleic - acid
gras esenţial (30-60% din totalul acizilor graşi) şi sunt lipsite practic
de acizi graşi saturaţi. Cerealele conţin urme de fitosteroli şi nu au
colesterol.
Fibrele (celuloza) sunt un factor de nutriţie cu mare importanţă în
dieta umană. Termenul include numeroşi compuşi, dai- majoritatea sunt
glucide complexe (de exemplu, glucani, ş.a.). în boabele de cereale,
celuloza (2,1 - 11,5%) este concentrată în pericarp, învelişul seminţei şi
pereţii celulelor endospermului.

61
 Tabelul 2.5

Compoziţia chimică a boabelor de cereale

(după B.Caballero, L.C.Trago, P.M.Finglas, 2003)
Săruri Energie digestibilă Fibre alimentare
Proteine Lipide Glucide Amidon Celuloză total solubile
Specia minerale
(%) (%) (%) (%) brută kcal/kg kj/kg (%) (%)
(%)
(%)
11,5-17,0 2,3 78,5 64,0 2,9 1,9 3865 1,7
16181 12,1
Grâu comun
12,0-15,6 79,2 70,2 4056 16981 1,7
2,8 2,8 2,0 12,1
Grâu duram
12,6-14,5 80,7 68,3 3794 15885 3.8
1,8 2,1 2,0 16,1
Secară
7,5-15,6 77,8 58,5 5,6 2,9 3543 14833 15,4 3,9
2,2
Orz
’
12,4-17,0 6,4 52,8 11,5 3,2 3056 12803
62,0
Ovăz
"
6,7-9,0 2,4 75,2 73,0 4,7
10,2 2821 11810
Orez
8,1-11,5 4,4 81,8 71,8 3,0 1,7 4056 16982 12,8 1,1
Porumb
dentat
7,3-15,6 3,2 81,3 73,8 2,7 3880 16245
1,8 11,8 1,0
Sorg
6,4-12,8 3,5 72,9 56,1 9,0 3,6 3636
Mei
 Pericarpul, embrionul şi stratul cu aleuronă sunt bogate în săruri
minerale şi vitamine (tab.2.7 şi 2.8). Cerealele au o contribuţie importantă la
acoperirea cerinţelor de săruri minerale în alimentaţia umană. Cerealele sunt
considerate o sursă bună de potasiu, sunt practic lipsite de sodiu şi sunt surse
sărace de calciu. Fosforul este cel mai abundent mineral, dar accesibilitatea
sa este relativă deoarece se află combinat cu acid fitic. Boabele întregi conţin
cantităţi semnificative de magneziu, fier, zinc şi cupru, care sunt reduse prin
operaţiunile de prelucrare (degermare, decorticare şi măcinat). De asemenea,
cerealele sunt considerate o sursă importantă de vitamine B (cu excepţia
vitaminei B12 ), dar boabele mature nu conţin vitamina C. Vitaminele
complexului B sunt concentrate în stratul cu aleuronă. Cerealele cu
endospermul galben (de exemplu, porumbul sau sorgul cu bobul galben)
conţin provitamina A (beta- caroten). Activitatea vitaminei A este în legătură
cu existenţa diferitelor tipuri de tocoferoli în boabele de cereale. Degermarea
boabelor de cereale reduce puternic conţinutul în lipide şi tocoferoli.
Calitatea boabelor de cereale este diminuată de anumiţi factori.
Astfel, deşi au o contribuţie importantă la alimentaţie, cerealele nu pot
singure să susţină viaţa deoarece sunt sărace în vitaminele A, D, şi C, în iod,
şi sunt deficitare în unii aminoacizi, îndeosebi în lizină. Pe de altă parte, toate
cerealele conţin cantităţi relativ ridicate de acid fitic, care fixează mineralele.
Sorgurile cu bobul brun conţin taninuri în testa; acestea leagă proteinele şi le
precipită în sistemul alimentar, reducând digestibilitatea. Prin prelucrarea
boabelor, unele substanţe nutritive şi fibre (celuloză) sunt înlăturate, iar
altele sunt mai uşor de utilizat de către organism. Germinarea sau
fermentarea îmbunătăţesc bioaccesibilitatea substanţelor minerale prin
activitatea enzimatică a fitazelor şi bacteriilor.
Consumurile de boabe de cereale pe locuitor ilustrează dependenţa
oamenilor faţă de culturile de cereale. în ţările puternic dependente de
consumul direct de boabe de cereale, consumul mediu este de 150
kg/locuitor/an sau 411 g/zi (tab. 1.9). în ţările în care consumul mediu de
boabe de cereale scade sub aceste cifre, ca de exemplu în Nigeria, în cele
mai multe situaţii sunt consumate alte surse de amidon, aşa cum sunt
maniocul sau cartoful dulce. La nivel global, consumul total de cereale
variază între mai puţin de 200 kg/locuitor/an în Pakistan, Filipine, Indonezia
sau Nigeria şi peste 700 kg/locuitor/an în SUA. în ţările în care consumul de
cereale este mai mare de 200 kg/an, excedentul este în mod obişnuit
consumat sub formă de produse animale. De exemplu, din cele 700 kg/an
consum pe locuitor în SUA, circa 100 kg sunt consumate direct sub formă
de pâine, paste, alimente pentru micul dejun, iar restul de 600 kg sunt folosite
în furajarea animalelor.

56
1
 Tabelul 2.58

Compoziţia boabelor de cereale în vitamine (după B.Caballero, L.C.Trago, P.M.Finglas, 2003)

Tiamină Riboflavină Acid Piridoxină Acid Biotină Acid folie Caroten Vitamina E
Specia nicotinic (mg/100 g) pantotenic
(mg/lOOg) (mg/100 g) (mg/100 g) (mg/100 g) (mg/kg) (mg/kg)
(mg/100 g) (mg/100 g)
Grâu comun 0,57 0,12 7,40 0,35 1,36 0,01 0,04 0,2 12,8
Grâu duram 0,67 0,11 11,10 0,43 - - 0,04 0,2 28,0
Secară 0,69 0,26 1,52 0,34 0,73 0,01 0,05 - 16,6
Orz 0,44 0,15 7,20 0,44 0,57 0,01 0,04 1,0 24,8
Ovăz 0,77 0,14 0,97 0,12 1,36 0,02 0,06 + 16,7
Orez 0,34 0,09 4,62 0,92 1,35 0,01 0,02 + 1,70
Porumb 0.38 0,14 2,80 0,53 0,66 0,01 0,03 29,5 24,0
Sorg 0,46 0,15 4,84 0,59 1,25 0,02 0,02 15,7 13,8
Mei 0,38 0,22 2.70 - 1,09 - 5,4 19,0
 Ţara
Consumul direct de boabe dexuouce
cereale şi orieeis)
contribuţiaEnergie
acestora Tabelul 1.9
Consumul total de Proteine
energie alimentară(kcal)
şi proteine ’ la aportul de
cereale (kg)
(kg/locuitor/an)
Argentina 127,1 926 24 2
Australia 90,2 724
Chile 135,8 24,3
1.102 99 6
China 186,6 1.623 35 5
Danemarca 112,4 875 &
Finlanda 104,6 842 26 0
Germania 96,9 764 23 2
Grecia 149,9 1.056 33 3
India 168,4 1.545 36 6
Iran 174,7 1.446 40 1
Marea Britanie 85,0 656 ?1 3
Nigeria 147,2 1.235 3? 7
Serbia 118,8 885 26 1
Spania 102,9 758 23 5
SUA 112,5 872 |
25,0

Rn11eHn”Ttarfeî;nnSrMt-1datel°r Statistice (FA0> »Food Nutrition Bulletm ,

Italia, 2007), ţările emergente consumă cu circa 7 - 1 0 % mai
multe cereale decât produc. Acest consum este destinat în proporţie de 69
- 74% alimentaţiei umane, pe când în ţările dezvoltate economic
re rezintă doar 21
deceUreakUman ^ P '% din consumul direct
Boabele de cereale pot fi prelucrate cu uşurinţă sub forma unor
preparate alimentare foarte atrăgătoare şi acceptate, fără restricţii, de
grupuri sociale cu tradiţii şi principii de nutriţie foarte diferite. Astfel,
pamea produsă din făină de grâu comun sau secară este un aliment simbol
pentru multe ţări; pâinea a reprezentat un aliment de bază pentru oameni
de-a lungul întregii istorii. Grânele „moi” sau cele cu continui scăzut în
gluten sunt preferate pentru prăjituri, biscuiţi sau produse de patiserie. Gmu
duru
™ este transformat în griş pentru producerea de spaghetti sau macaroane
(de exemplu, în Italia) sau pentru producerea de cuscus (de exemplu, in
Algeria).
» Secam este 0 cultură agricolă tipică pentru regiunile nordice cu vara
secetoasa şi ierni foarte reci şi umede. Sub aspectul producţiei totale
secara este o cereală cu semnificaţie mai redusă, dar este importantă îii
candmavia, Europa Centrală şi de Est. Mai mult de jumătate din recolta

60
de secară este destinată furajării animalelor, iar restul este folosit pentru
alimentaţia oamenilor - în principal, sub formă de pâine de secară şi pesmeţi.
Din boabele de secară se prepară băuturi alcoolice, aşa cum este whisky.
Datorită producţiei mari de biomasă, există culturi de secară pentru furaje de
volum, singure sau în amestec cu o leguminoasă.
Boabele de triticale sunt folosite în primul rând în furajarea
animalelor, dar şi ca sursă de alimente pentru oameni. Făina poate fi
transformată în diferite produse de panificaţie, nutritive şi gustoase, iar
boabele pot fi folosite pentru producerea malţului şi a berii. Boabele
reprezintă un furaj potrivit şi pentru animale datorită conţinutului ridicat în
aminoacizi esenţiali. Din punct de vedere agronomic, triticale prezintă
interes pentru solurile nisipoase, pentru zonele cu temperaturi scăzute şi
precipitaţii bogate, pentru altitudinile mai înalte.
Orzul se află pe locul doi după porumb ca producător de boabe cu
utilizare furajeră şi este cel mai important furnizor de boabe furajere pentru
zonele cu resurse termice reduse, de la latitudinile mai înalte. Orzurile cu
boabe îmbrăcate domină producţia mondială pentru producerea berii. Se
estimează că circa 75% din recolta de boabe de orz este folosită ca furaj,
15% pentru fabricarea berii şi 5% ca aliment uman.
Ovăzul este cultivat în regiunile temperate ca furaj concentrat sau ca
furaj verde pentru animale, precum şi pentru alimentaţia umană. Cea mai
mare parte din ovăzul cultivat este destinat furajării animalelor. în hrana
oamenilor este folosit sub formă de boabe (cu glumele îndepărtate) întregi
sau zdrobite, făină de ovăz, griş, fulgi de ovăz pentru a prepara budincă,
prăjituri, alimente pentru micul dejun sau pentru copii.
Pentru o jumătate din populaţia umană, orezul este un aliment de
bază şi cel puţin o treime din populaţia mondială este dependentă de orez în
proporţie mai mare de jumătate din alimentaţie. Circa 93% din recolta
mondială de orez este consumată direct, după prelucrare prin fierbere.
Consumul mediu anual de orez în principalele ţări consumatoare este de
peste 100 kg sau 274 g/zi. Orezul are palatabilitate bună şi poate fi consumat
zilnic de-a lungul întregii vieţi, fără a apare consecinţe negative.
Cea mai mare parte din recolta anuală de porumb boabe (70 - 80%)
este folosită în furajarea animalelor; totuşi, porumbul este un aliment
important în multe regiuni ale globului şi o materie primă importantă pentru
industriile producătoare de alimente şi de produse nealimentare. Amidonul
din boabele de porumb poate fi hidrolizat pentru a produce un sirop care
conţine glucoză şi fructoză. Prin fermentarea amidonului de porumb
hidrolizat poate fi produsă bere de porumb, iar prin distilare pot fi produse
băuturi alcoolice. Porumbul dulce este folosit

61
 ca legumă, iar popcom sub formă de floricele de porumb Procedeul de
maculat umed favorizează separarea embrionilor, cL pemute md t^u
extragerea uleiului, utilizabil î„ alimentaţie
fmnodT margarinei' Rezulta 5i amidon, pommbul fiind o mportanta pentru
producerea industrială a amidonului.
?frgul este 0 cereală cu importanţă globală, dar 90% din suprafaţa
secetoat “tom " “ A«Ca ■* îndeosebi tobele
secetoase şi m regiunile muntoase. In America de Nord şi Centrală
America de Sud şi Oceania sorgul este folosit în cea mai mare parte ca
furaj pentru animale, în timp ce în ţările emergente este folosit mai mult
m alimentaţia umana. Boabele de sorg pot fi preparate sub forme diferite-
oretprăUmri^ău/1' fenne,,tate- Produse asemănătoare celor din ez prăjituri,
bautun alcoolice şi nealcoolice, bere. Amidonul poate fi
transformat m ambalaje biodegradabile, adezivi, ş.a., iar din embrioni
poate fi produs un ulei pentru gătit şi salate .........
cereale euthT, ^ ’T” 86 ^ * Un număr mai de specii de
este caracteristic ™ ’ t ^ °mun (Panicum miliaceum L.) este caracteristic
C c
climatului temperat. După înlăturarea plevelor boabele
"" allme”‘ hrănitOT Şi «ustos> fiind Aparate în mod
oentm IntoS ‘“ "
Pa
t *1 este cultivat ca furaj pentru animale şi
e eCrescutS (turte M
pentru producerea berii. In ţările asiatice şi africane
“a Să.de *“ “ b ^ “ « alim^X'
pentm fteiLf” b°f-ele de CercaIe pot fl u ?or fermentate în alcool,
P
utilizate ca băuturi sau ca surse de biocarburanti Alcoolul
produs dm boabe de cereale poate fi aromatizat şi cote pe„S a
Γ°Z ~ de produse- ca * exemplu vodcă, whisky, bere,
etc
. ' Tehnologiile pentra transformarea amidonului în bioetanol not asigura
conversia surplusului de boabe de cereale în energii^Snelnala sursa cerealiera
avuta m vedere este porumbul, dar pot intra în discuţie si cerealele paioase.
Majoritatea boabelor de cereale pot fi prelucrate sub orma de malţ, pentru a fi
utilizate la diferite produse alimentare şi bere.
Utilizarea boabelor de cereale în furajarea animalelor s-a dezvoltai
repede îndeosebi după anul 1950, perioadă în care a crescut consumul de
produse animale provenind de la taurine, porcine, păsări, furajate cu oabe de
cereale şi a scăzut consumul de pâine, orez sau cartofi Furajele pe baza de
cereale pot fi sub formă de boabe întregi sau măcinate şi amestecate cu furaje
proteice, pentru a obţine raţii furajere echilibrate
Unele specii de cereale pot fi surse de furaje de volum cultivate singure
sau în amestec cu alte specii. De exempte, porumbi "sorgS

62
sunt utilizate frecvent sub formă de siloz, iar ovăzul sau secara sunt
componente ale borceagurilor, alături de specii leguminoase,
Resturile vegetale - frunze, tulpini şi rădăcini - reprezintă 50-75 %
din recolta totală de biomasă a cerealelor. Părţile epigee constau din ţesuturi
lignificate care pot deveni o sursă de furaje pentru animale (furaje pentru
rumegătoare), aşternut pentru animale (care ulterior este transformat în
îngrăşământ organic), muici, sursă de materie organică pentru terenurile
agricole sau materie primă pentru industrializare (hârtie şi carton; substrat
pentru cultivarea ciupercilor sau a legumelor; plăci aglomerate; plăci
izolante; celuloză; diferite alte produse sau substanţe), inclusiv pentru
producerea de energie (prin combustie directă; producerea
de biogaz, bioetanol sau biometanol).
Resturile vegetale de la cereale conţin celuloză (33-44% din s.u.),
hemiceluloză (16-36% s.u.), lignină (7-11% s.u.), siliciu (3-16% s.u.). Ele
sunt foarte importante din punct de vedere agronomic deoarece: contribuie la
materia organică din sol prin rădăcini şi resturile părţilor aeriene ale plantei;
contribuie la diminuarea riscului formării crustei sau compactării solului;
rămase la suprafaţa solului reduc eroziunea prin apă şi vânt prin reducerea
impactului picăturilor de ploaie; sporesc infiltrarea apei; contribuie alături de
humus la sporirea capacităţii de schimb cationic şi reţin substanţele nutritive
de levigare; menţin solul friabil.
Resturile vegetale de la cereale conţin în principal carbon (43,3%
carbon) (după Lester, 1977 citat de Stoskopf, 1985), iar azotul este prezent în
cantitate foarte mică (0,9% azot). în general, raportul C/N este de 85:1 până
la 90:1. Carbonul din resturile vegetale rămase pe teren este utilizat de
microorganisme din sol numai dacă există suficient azot accesibil; pentru
fiecare 30 unităţi de carbon din reziduuri, este nevoie de cel puţin o unitate
de azot disponibilă, sau descompunerea va fi foarte lentă. Dacă nu este
îndeplinită această condiţie, atunci microorganismele vor utiliza azotul
prezent în sol, destinat plantelor cultivate şi acestea vor fi lipsite de azotul
necesar pentru a creşte şi a se dezvolta. Ca urmare, rezultă că pentru fiecare
tonă de resturi vegetale, introduse în sol, trebuie adăugate circa 30 kg N/ha,
sub formă de îngrăşăminte chimice sau prin cultivarea ca îngrăşământ verde
a unei leguminoase.

2.1.3. Particularităţi biologice

Sistemul radicular al cerealelor este format din rădăcini embrionare, care
apar din sămânţă în timpul germinaţiei, şi din rădăcini

63
 adventivc (coronare sau permanente) care se formează de la nodurile
bazale ale tulpinii (de regulă, de la nodurile subterane).
Cerealele se diferenţiază sub aspectul numărului de rădăcini
' 16 f°rmefă ’ aStfel: grâu - 3 - 5 râdăcini embrionare- secara - 4 rădăcini; orz - 5 - 8
rădăcini; ovăz - 3 - 5 rădăcini- orez’
porumb, sorg, mei - 1 rădăcină. Sistemul radicular este de S fosdcS şi
consta m cea mai mare parte din rădăcini fine, fibroase care rămân cam de
acelaşi diametru pe toată lungimea. Rădăcinile au rolul de a asigura apa şi
substanţele nutritive şi de a ancora planta pentru a preveni căderea e
asemenea, rădăcinile participă la sinteza unor substanţe de creştere şi la
distribuirea şi redistribuirea unor asimilate. ’ Ş Ş1
Dezvoltarea sistemului radicular este diferită la speciile de cereale
Orzul are sistemul radicular cel mai slab dezvoltat, ovS şi secS au sistemu
cel mai dezvoltat, iar la grâu rădăcinile T o dezvolte intermediara.
Porumbul şi sorgul se caracterizează prin rădăcini foarte puternic
dezvoltate şi profunde, ceea ce explică productivitatea rikat a
SSLSSicapacitatea lor de a “ de V4Z£LS
Tuipina cerealelor, denumită pai, este cilindrică şi cu excepţia p
nimbului şi sorgului, este goală în interior, în afară de zona nodurilor.'
ulpina are capacitatea de a ramifica, formând fraţi sau lăstari iar

S astfefT 21 înfra,i re
| i lăStărire Sub acest aspect cercateI
- ' =»
prezintă astfel, dintre cerealele de toamnă, cea mai mare capacitate de
înfrăţire are secara, urmată de ora şi grâu, iar dintre cSeaMe de primăvara
cel mai bine înfrăţeşte orzul, urmat de ovăz. Plantele de porumb se
caracterizează prin lăstărire redusă, iar sorgul lăstăreşte mai
“nnt6 L^etu * COnt
^
imnormnt ?! pai0ase De asemenea
- ’ înfrăţirea are un rol
important m compensarea pierderilor de plante pe timpul iernii
0 8-1 r Umea tfílpinilla S°iuriîe actuale de ireale păioase este de
elementdor mitritive ' *?*** Cădere şi 0 mai bună utilizare a
ş a apei La p0mmb
V
tehSr f U ® ' - Şî unele forme de sorg (sorg (^5 m) S Zaharat)
mabiraea
Pantelor este obişnuit de 1,5 - 2 m
Frunzele sunt formate din teacă şi limb. Teaca porneşte de la fiecare
nod şi frecvent, înveleşte intemodul până aproape de nodul supenor. La locul
de desprindere a limbului de teacă există două orrnaţmm lígula, care este o
prelungire a epidermei tecii, şi urechiuşele prelungiri ale epidermei limbului.
^ ’
Inflorescenţa cerealelor este compusă şi este alcătuită din inflorescenţe
simple - spiculeţe, grupate pe un ax - rahis, o prelungire a

64
tulpinii, şi care cuprind, la rândul lor una sau mai multe flori, inserate pe axul
spiculeţului. Spiculeţele pot fi dispuse pe un ax central neramificat şi în acest
caz inflorescenţa se numeşte spic, sau sunt dispuse pe ramificaţii şi
inflorescenţa este panicul. La grâu, secară, orz şi triticale inflorescenţa este
spic; la ovăz, ovăz, orez şi mei inflorescenţa este panicul. La porumb, florile
mascule sunt grupate în panicul, iar cele femele într-un spic modificat
(ştiulete sau spadix).
Spiculeţul este protejat de un înveliş format din frunzuliţe (bractei)
denumite glume, care pot prezenta sau nu ariste. într-un spiculeţ se formează
una sau mai multe flori, fiecare floarea fiind protejată de două bractee
denumite palei, care pot fi aristate sau nearistate. O floare cuprinde staminele
- organe mascule (androceul), pistilul - organul femei (gineceul) şi două
formaţiuni (lodicule) la bază. Fiecare stamină este compusă din filament şi
anteră, care conţine polenul. Pistilul este format din ovar, două stiluri şi două
stigmate plumease.
Fecundarea este autogamă la grâu, orz, triticale, ovăz, orez şi este
alogamă la porumb şi sorg.
Ciclul de vegetaţie. Creşterea plantelor de cereale este determinată,
în sensul că după o perioadă de creştere vegetativă, planta virează către
dezvoltarea reproductivă şi creşterile vegetative încetează. In timpul creşterii
vegetative (etapa vegetativă) se formează rădăcina, tulpina şi frunzele, iar în
timpul etapei generative (sau reproductivă) se formează inflorescenţa, florile
şi fructele.
Pentru descrierea dezvoltării plantelor de cereale şi a caracteristicilor
fenologice au fost elaborate mai multe scări de coduri, cea mai nouă şi mai
des utilizată în prezent este scara zecimală BBCFI (tab. 2.10), care se bazează
pe scara concepută de Zadocks. Această scară defineşte momentele
importante din dezvoltarea plantelor ca stadii principale (sau macrostadii,
notate de la 0 la 9), iar în cadrul fiecăruia identifică microstadii, notate cu
cifre de la 0 la 9, care sunt alăturate cifrelor care codifică macrostadii (tab.
2.10).
Stadiile principale din ciclul de vegetaţie al cerealelor păioase sunt
următoarele (tab. 2.10): pentru etapa vegetativă - germinarea (stadiul
principal 0), dezvoltarea (formarea) frunzelor (stadiul principal 1), înfrăţitul
(2); pentru etapa generativă - alungirea paiului (3), faza de burduf (4),
înspicatul (5), înfloritul (6), formarea bobului (include şi maturitatea în lapte,
(7), coacerea bobului (maturitatea în ceară şi maturitatea deplină, 8), uscarea,
moartea plantei şi supracoacerea (9) (la subcapitolul 2.2. Grâul, este
comentată în detaliu evoluţia creşterii şi dezvoltării plantelor şi codificarea
corespunzătoare a vegetaţiei).

65
 Tabelul 2.10
Stadiile de dezvoltare la grâu
(după Witzenberg şi colab., 1989, citat de W.Aufhammer. 1998)
Codul
BBCH* Caracterizarea
0 Germinarea Sămânţa uscată începutul imbibiţiei încheierea imbibiţiei
00 Rădăciniţa iese din bob Coleoptilul iese din bob
01 Răsărirea: coleoptilul iese la suprafaţa solului; prima frunză este vizibilă la
03 vârful coleoptilului ___
05 Dezvoltarea frunzelor
07
09

10 Prima frunză iese din coleoptil

Stadiul de o frunză: prima frunză dezvoltată; vârful celei de-a doua frunze
11 vizibil
Stadiul de două frunze: a doua frunză dezvoltată; vârful celei de-a treia frunze
vizibil
12 Stadiul de trei frunze: a treia frunză dezvoltată; vârful celei de-a patra frunze
vizibil
13 Stadiile continuă până la ....
Nouă sau mai multe frunze dezvoltate
înfrăţirea poate avea loc de la stadiul 13; în acest caz poate dura până la stadiul
21
19

2 fnfratitai "
21 Primul frate vizibil: începutul înfrăţitului
22 Al doilea frate vizibil Al treilea frate
23 vizibil
Stadiile continuă până la ....
29 Nouă sau mai mulţi fraţi vizibili
Alungirea paiului poate începe mai devreme; în acest caz se trece la stadiul

3 Alungirea paiului (tulpina princinalăt

începutul alungmi paiului: tulpina principală şi fraţii formaţi, încep să se
30 alungească. Spicul la cel puţin 1 cm de nodul de la înfrăţire Stadiul de un
nod: primul nod sesizabil aproape de suprafaţa solului, la cel puţin 1 cm de la
31 nodul de înfrăţire
Stadiul de două noduri: al doilea nod sesizabil, la cel puţin 2 cm de la primul
32 nod ’
Stadiul de trei noduri: al treilea nod la cel puţin 2 cm de la al doilea nod
33 Stadiul de 4 noduri: nodul 4 la cel puţin 2 cm de la al treilea nod Apariţia
ultimei frunze (frunza standard); ultima frunză încă nedesfăcută Stadiul de
30 ligulă: ligula frunzei standard vizibilă. Frunza standard complet dezvoltată
37

39
4 Faza de burful
41 Teaca frunzei stindard s-a umflat

66
 43 Spicul iese din pai. Teaca frunzei stindard începe să se umfle
45 Teaca frunzei stindard se umflă
47 Teaca frunzei stindard se deschide
49 Vârfurile aristelor devin vizibile deasupra ligulei frunzei stindard
5 înspicatul
51 începutul înspicării: vârful spicului iese afară din teacă
55 Mijlocul fazei: baza spicului se află încă în teacă
59 încheierea înspicatului: spicul vizibil în totalitate
6 înfloritul
61 începutul înfloritului: prima stamină vizibilă
65 Mijlocul fazei: 50% din stamine vizibile
69 încheierea înfloririi
7 Formarea bobului (cariopsei)
71 Primele boabe au V2 din mărimea finală. Conţinutul bobului este apos
73 Maturitatea în lapte timpurie
75 Maturitatea în lapte mijlocie: toate boabele au mărimea finală. Conţinutul
bobului este lăptos. Bobul este încă verde
77 Maturitatea în lapte târzie
8 Coacerea bobului
83 Maturitatea în ceară timpurie
85 Maturitatea în ceară: conţinutul bobului este încă moale, dar uscat. Urmele
de apăsare cu unghia sunt reversibile
87 Maturitatea galbenă: urmele de apăsare cu unghia sunt ireversibile
89 Maturitatea deplină: bobul este tare, cu greu poate fi rupt cu degetul
9 Uscarea olantei
92 Bobul nu mai poate fi turtit sau rupt cu degetele
93 Bobul se contractă pe timpul zilei
97 Planta complet uscată. Paiele se frâng
99 Faza de recoltare
• Colaborare a firmelor BASF-AG, Bayer-AG, Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG

La porumb, procesele de creştere şi dezvoltare prezintă unele

particularităţi, iar succesiunea stadiilor principale evoluează astfel:
germinarea (stadiul principal 0); dezvoltarea frunzelor (1); creşterea în
lungime (formarea tulpinii, 3); înspicatul (apariţia inflorescenţei mascule,
5); înfloritul (etape ale înfloritului inflorescenţei mascule; etape ale formării
şi înfloritului inflorescenţei femele, 6); formarea bobului (inclusiv
maturitatea în lapte, 7); coacerea bobului (8); uscarea şi moartea plantei (9).

2.2. GRÂUL
2*2.1. Importantă. Răspândire

Importanţă. Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare

pondere alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi^
atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor m
glucide şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător
cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi
faptului că pot fi transportate fără dificultate; planta are plasticitate
ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite;
posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii (după Gh.Bîlteanu, 1991).
Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă
sursă de schimburi comerciale. Cantităţile de grâu produse în fiecare an şi
comerţul cu grâu reprezintă componente semnificative ale balanţei
comerciale pentru economiile naţionale.
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainii,
destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni
67
(după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa
20% din totalul caloriilor şi peste 25% din totalul proteinelor consumate în
alimentaţia umană la nivel mondial. De asemenea, boabele de grâu sunt
folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă
pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic,
bioethanol utilizat drept carburant).
Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie
primă pentru fabricarea celulozei, a plăcilor aglomerate, ş.a.; aşternut pentru
animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol,
imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de
compostare.
Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj
concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat,
superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca
productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin
răspândită îa noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari
producătoare de grâu.

68
 La nivel global se estimează că, din consumul total de grâu, circa
65% sunt utilizate direct în hrana umană, 21% ca furaj pentru animate, 8%
ca material semincer şi 6% au alte utilizări, ca materie primă industrială.
Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este
integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite
efectuarea lucrărilor solului încă din vară. Ca urmare, după grâu poate fi
semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor
timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.
Răspândire. Planta de grâu se caracterizează printr-o mare
plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate
continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la
nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m altitudine (în zona Ecuatorului)
(fig.2.3, după «r m'«’x r *>■ «r * /*• R.Peterson,
1965).

/
/

'â?~Srar *r m’mrurmrnoFig. 2.3. Aria

de cultură a grâului pe glob

în deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu 207,6 - 220,4

mii. ha, iar în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare creştere (până la
225,4 mii. ha în 2009) (tab. 2.11, după FAOSTAT, 2011). Producţia
globală de grâu a fost de 560 mii. tone în anul 2000 şi a atins 682 mii. tone

69
în 2009. Producţia medie mondială în ultimii ani a fost de 2.718 - 3.069 kg
boabe/ha. Din recolta mondială totală de grâu, 100 - 122 mii. tone reprezintă
obiect de comerţ. Ţările mari producătoare şi, în acelaşi timp,

70
 .. „ Tabelai 2.11
Sitnaţw culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
Continentul, ţara Suprafaţa semănată
Producţia medie Producţia globală (mii
(mii hal
Pe glob (kg/ha) tone)
225.4375 3.024 681.915
AFRICA 9.643 2.288
- Algeria 1.848 1.597
- Egipt 1.321 6.448 22.066 2.953 8.522 2
- Etiopia 1.453 1.745 537
AMERICA DE NORD 29.720 2.921
■■ Canada 9.539 2.779
-SUA 20.181 2.988 86.828 26.514 60 314
AMERICA DE SUD 8.473 2.017
- Argentina 4.334 1.747
- Brazilia 2.433 2.040 17.092 7.574 4 964
AMA 102.118 2.947
- China 24.210 4.748
- India 28.400 2.840
- Iran 6.647 2.028 300.997 114.950
- Pakistan 9.047 2.656 80.680 13.484 24.033
- Turcia 8.026 2.566 70 600
EUROPA 3.743
-Bulgaria 3.187
- Franţa 7.446
- Germania 7.808
- Italia 61.089 3.531
- Marea Britanie 1.247 7.926 228.712 3.976
- Polonia 5.146 3.226 1.795 4.172 38.324 25.190
- România 1.814 2.346 2.140 2.430 6.341 14.379
- Serbia 567 3.642 9.789 5.202
- Spania 1.767 2.713 2.067 4.796 4
- Ungaria 1.147 3.854 419
OCEANIA - Australia 13.560 1.626
13.507 1.603 22.059 21 65 6
- Federaţia Rusă 26.632 2.318 61.739
- Kazahstan 14.329 1.190 17.052
- Republica Moldova 351 2.089 735
- Ucraina 6.752 3.092 20.886
- Uzbekistan 1.400 4.741 6.637

exportatoare de grâu (în anii 2008 - 2009) au fost: SUA (20,1 mii. ha
semănate şi21,5 - 34,4 mii. tone de grâu exportate), Federaţia Rusă (26,6
miLha semănate şi 11,7 - 17,5 mii. tone export), Canada (9,5 mii. ha şi 16,/
- 16,8 mii. tone export), Australia (13,5 mii. ha şi 8,2 - 14,0 mii. tone
export), Argentina (4,3 mii. ha şi 4,5 - 11,2 mii. tone export)’ crama (6,7
nul. ha şi 7,5 mii. tone export). Mari importatori de grâu sunt, m prezent,
Brazilia, Egipt, Indonezia, Iran, Japonia, Algeria.

71
Uniunea Europeană se înscrie printre marii producători şi exportatori de grâu
(25,6 mii. ha şi 12,3 - 40,0 mii. tone export); în acelaşi timp, Uniunea
Europeană este un importator semnificativ de grâne tari din Canada şi SUA.
Consumul mondial de grâu este estimat la 611 - 645 mii. tone anual, iar
rezervele mondiale de grâu la 116 — 158 mii. tone, sau 19 — 26% din
consum.
Creşterea producţiilor de grâu în ultimele decenii a permis în mare
măsură păstrarea echilibrului cu creşterile demografice. Menţinerea ritmului
de creştere a producţiilor este considerată esenţială pentru asigurarea
resurselor de hrană pentru viitor, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, iar
cererea mondială de grâu şi alte cereale continuă să crească considerabil.
în România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări
relativ importante în ultimul secol. Astfel, dacă în anul 1938 se cultivau cu
grâu 2,5 mii. ha, suprafeţele s-au redus treptat până la 2,1 mii. ha în perioada
1979 - 1981, pentru ca în ultimele decenii să fie semnalate oscilaţii ale
suprafeţelor, în jurul a 2,0 mii. ha şi câţiva ani sub acest nivel (în 1992 - 1,46
mii. ha; 1996 - 1,78 mii. ha; 1999 - 1,66 mii. ha; 2003 - 1,41 mii. ha; 2007 -
1,89 mii. ha); cauzele au fost, printre altele: condiţiile climatice puţin
favorabile din perioada de semănat a grâului; dotarea tehnică insuficientă şi
resursele financiare limitate ale unor cultivatori de grâu (în primul rând,
gospodării ţărăneşti şi asociaţii agricole); dificultăţile întâmpinate în unii ani
în valorificarea recoltei de grâu, îndeosebi sub aspectul preţurilor foarte
scăzute, care nu acopereau cheltuielile de producere.
Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut
considerabil între anii 1938 (963 kg/ha) şi 1979 - 1981 (2.48/ kg/ha), deci
aproape s-au triplat, după care s-au menţinut în jurul acestei valori, oscilând
de la un an la altul, în primul rând în funcţie de gradul de favorabilitate al
condiţiile meteorologice ale anilor de cultivare. Se detaşează recoltele medii
obţinute la grâu în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1984 (3.130 kg/ha), 1990 (3.235
kg/ha), 1995 (3.090 kg/ha), 2004 (3.477 kg/ha), 2008 (3.422 kg/ha).

2,22. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Glucidele. în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-
75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90%

72
dm amidon, iar restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Amidonul
es e depozitat, m principal, în endosperm, sub formă de grăunciori de
şTsferki111111 man (25 '4° Şi ^ fomă lenticulară’ «^ci (5-10 pm)
1f0/ J - Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10- 16/o dm
Proteme e

masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt concentrate în

alenrnn^ ^ 6 penfence ale bobului (în învelişuri, stratul cu aleurona), m embrion şi
scutellum (tab.2.12, după R.Peterson 1965)
i i , Cantltatea S» compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului.
Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi
specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a soiului Ş!
dozele de îngrăşăminte cu azot aplicate. Dintre aceşti factori condiţiile
climatice au un rol deosebit de important. în climatele secetoase şi calde,
acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte perioada de
formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca
urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului.
Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizata acumularea
glucidelor; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea
ce conduce la acumularea unor cantităti mai mau de amidon. De asemenea,
în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu m substanţe proteice este
mai scăzut.
Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată
deoarece acestea conţin toţi cei 10 aminoacizi esenţiali, pe cari organ,smul
uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul
redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând din
prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3 - 4
8
/Îon g’Predommand ghitenma), şi mai puţin din albumine (0,3 - 0 5 ede f 8)in
prmCipal leucosina şi
) Slobuline (0,6 - 1,0 g/100 g, îndeosebi

73
Proporţia diferitelor părţi ale eariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din s.u.) (după R. Peterson, 1965)

Partea din % din cariopsă: Glucide Proteine Săruri

Celuloză Pentozani Amidon Lipide
simple (N x 5,7) minerale
cariopsă limite media
Cariopsa
2,0-3,5 5,6-8,5 2,3-4,4 62-72 10-16 1,8-2,5 1,8-2,2
întreagă 100 100
Pericarp 4,5-5,7 5,5 40-60 30-50 - - 3-7 0,5 2-4

Testa 2,2-3,1 1,3 30-50 - - 10-16 0,1 7-15

2,8
Stratul cu
4,6-8,5 6,7 6-11 28-30 - - 15-24 4-6 16-19
aleuronă
Endosperm 75-86 0,3 1-3 0,1-0,8 78-83 9-15 0,7-2 0,3-0,8
81
Embrionul 1-1,5 1,2
propriu-zis 2-4,5 5-12 15-20 15-25 25-32 10-20 4-6
Scutellum 1-2 1,8
 Gliadina şi glutenina din bobul de grâu formează glutenul un
amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de
amidon din endosperm şi care, după măcinat, în făină înglobează
graunciorn de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente
şi membrane coloidale care reţin bulele de dioxid de carbon în procesul de
creştere a aluatului şi dau aluatul pufos.
Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase
conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate
inferioară pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru abncarea
pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de
proteină foarte rezistente.
Lipidele. Reprezintă 1,8 2,6% în compoziţia bobului şi sunt
acumulate, m special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Lipidele din bobul
de grâu sunt formate în proporţie de circa 72,8% din acizi graşi nesaturafi,
dintre care predomină acidul linoleic (55,0%) şi acidul oleic (14 0 / o), iar
dintre acizii graşi saturaţi, cel mai bine reprezentat este acidul palmitic
(19,5%). Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor
vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi are utilizări diverse în
cosmetică, alimentaţie, ş.a.
Celuloza, Se află în cantitate de 2,0 - 3,5% şi este prezentă în primul
rând m învelişurile bobului (pericarp).
Sărurile minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente
chimice, acestea au o pondere de 1,5 - 2,3% şi se află spre părţile penfence
ale bobului. Dintre macroelemente, boabele conţin, în medie 341 mg
fosfor, 381 mg potasiu, 38 mg calciu, 128 mg magneziu, 194 mg sulf şi 8
mg sodiu, iar dintre microelemente, 3,6 mg mangan, 3,3 mg fier şi 2,7 mg
zinc (raportat la 100 g s.u.).
Boabele de grâu prezintă următoarele conţinuturi în vitamine: 0,20
mg provitamina A (beta-caroten), 0,46 mg vitamina Bj (tiamină) 0 11 mg
vitamina B2, (nboflavină), 5,10 mg vitamina B3 (niacină), 1,18 mg vitamina
B5 (acid pantotenic), 0,27 mg vitamina B6 (piridoxină), 1,35 mg vitamina E
(tocoferoli). °
în domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor
acestea sunt clasificate pe piaţa internaţională în funcţie de culoarea şi
’ °î
M aCeSt sens n iunea de
“grâne tari de primăvară“
( Hard Red Sprmg Wheat“) defineşte grânele de foarte bună calitate sub
aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada,
SUA,^ Federaţia Rusă şi Polonia, ca grâne de primăvară; aceste grane de
forţă", pot fi folosite ca atare în panificaţie, dar cel mai adesea sunt
amestecate cu “grâne mai slabe“, pentru a le îmbunătăţi calitatea.

73
 Făinurile din grâne tari de primăvară au un conţinut ridicat în proteine şi
formează un gluten elastic, consistent, cu o bună capacitate de reţinere a
dioxidului de carbon (fig. 2.4).

Fig. 2.4. împărţirea grâului în clase de calitate, în funcţie de conţinutul lui în proteină şi indicele de
sedimentare (după M.Seifert, 1981)

“Gránele tari de toamnă“ (“Hard Red Winter Wheat“) (denumite

uneori şi “gránele semitari“ sau "grâne pentru panificaţie") conţin 12 - 13%
proteine şi sunt produse, de regulă, în Argentina, Ucraina, Republica
Moldova, Serbia, Ungaria; de asemenea, gránele româneşti, produse pe
cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii.
“Gránele moi“ (“Soft Red Winter Wheat“) cu sub 11% proteine (şi chiar 8%
proteine), sunt produse în climatele umede, cu peste 750 mm precipitaţii
anual, din Europa de Vest şi de pe coasta estică a SUA. Făinurile de grâu
moale, cu conţinut scăzut în proteine, formează un gluten moale şi cu
proprietăţi reduse de reţinere a dioxidului de carbon. Din acest grâne se
poate obţine faină pentru prepararea biscuiţilor, prăjiturilor, pentru patiserie,
cereale pentru micul dejun, fulgi de grâu, bere, ş.a; de asemenea, pot fi
utilizate pentru a produce amidon, gluten, glucoza, etanol, adezivi, sau în
scop furajer. în sfârşit, “grâul alb“ (“White Wheat“) este cultivat mai puţin,
în partea vestică a SUA şi pe suprafeţe restrânse se mai găseşte în Europa,
Australia, Africa de Sud, Asia, America de Sud.
Pastele făinoase, sub diferite forme (spaghetti, macaroane, lasagna,
ş.a.) sunt produse, în general, din griş de grâu duram. în unele ţări, pentru
paste se folosesc şi amestecuri de grâu duram şi grâu comun sau chiar numai
faină de grâu comun, cu conţinut mai ridicat în proteină. Grâul duram mai
poate fi preparat sub formă de arpacaş (“bulgur“) sau turte (pâine necrescută,
denumită şi “pita“).

74
 Giâul este folosit şi ca materie primă nealimentară în diferite procese
industriale. Astfel, amidonul extras din boabe este utilizat la producerea de
hârtie şi carton, ca adeziv, agent de încărcare în industria
maselor plastice, ca substrat de fermentare în producerea de antibiotice,
vitamine şi hormoni.
Utilizările energetice ale grâului sunt diverse. De exemplu, din 100
kg de boabe de grâu pot fi produşi circa 35 1 bioetanol utilizabil drept
carburant. In diferite ţări (Austria, Danemarca, Marea Britanie, ş.a.)
paiele ae grâu sunt arse în instalaţii speciale pentru a produce energie
termică şi electrică. ’

2,2,3. Sistematică

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida,

ordinul Graminahs, familia Poaceae (sin. Gramineae). Genul Triticum
cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate
(evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor
criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea
genetica (după numărul de cromozomi), concepută de N. Vavilov (în
1935) şi modificată de J. Mac. Key (în 1963) (tab.2.13, după Gh Bîlteanu,
1989).
Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii
cultivate şi spontane.
„ . SeC’ia (grupa) diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma
sălbatică Triticum monococcum subsp. boeoticum şi forma cultivată
Triticum monococcum L. subsp. monococcum (sin. Tr. monococcum L.)
(“alac“ sau “einkom“, în limbajul internaţional). Alacul este una dintre cele
mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa
Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie, dar mai poate fi gasiţ înt regluni
muntoase ale Turciei. Se caracterizează prin boabe care rămân “îmbrăcate“
după treierat şi care dau o faină albă, bogată în gluten. Prezintă mters, de
asemenea, ca sursă de gene în ameliorarea rezistenţei la
unii factori de stres şi este o formă de grâu promovată de agricultura
ecologică.

75
 Tabelul 2.13
Clasificarea genului Triticum (după J. Mac Key) ________________
Denumirea latină Denumirea comună Caracteristici

SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)

- T. monococcum L.

- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic

3ob îmbrăcat Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat
Bob îmbrăcat Rahis fragil
SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)
- T. timopheevi Zhuk. Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat
ssp. Timopheevi Rahis fragil
- T. turgidum (L.) Thell.
- ssp. dicoccoides (Kom.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat
Bob îmbrăcat Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş Rahis rezistent

-ssp. turgidum conv. durum (Desf.) Grâu “durum” Bob golaş

MIC Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.) Grâu polonez Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş Rahis rezistent

SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)

- T. aestivum (L.) Thell.

- ssp. vulgare (Vili.) MK Grâu comun Bob golaş Rahis rezistent

- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta
Bob îmbrăcat Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat Rahis
rezistent
- ssp. comp actum (Host.) MK Grâu pitic
Bob golaş Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Pere.) MK Grâu pitic indian Bob golaş Rahis rezistent

Secţie (grupa) tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a

rezultat prin încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană
Aegilops speltoides. Forma sălbatică din această grupă este Triticum

76
turgidum subsp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase (fig. 2.5,
după R. Peterson).

77
 n lcum
[ turgidum subsp. turgidum conv. durum (sin. Tr. durum
Desf.) (graul^ "durum" sau "amăut") a provenit din tenchi, prin mutatii. - ra
cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de tenchi Se
caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă dar
este sensibil la ger. Are forme de toaimiă şi de primăvară. în prezentate
cultivat pe circa 8% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele
ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun,
sticlos, cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi gluten dar de

Fig. 2.5. Zonele de distribuire a strămoşilor sălbatici ai grânelor

cultivate
c , „ TntJcum tUf-gidum subsp. dicoccum (sin. Tr. dicoccum (Schrank.) Schulb.)
( tenchi“ cultivat sau “emmer“, denumirea internaţională) a fost principala
cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale
faţă de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de
speciile hexaploide. în prezent este cultivat sporadic m ţari din Asia Mica, m
India, Etiopia, areale restrânse din SUA (Dakota de Nord) şi in unele regiuni
muntoase din Europa. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos,
bogat în proteine. Este promovat de agricultura ecologică.

78
calitate inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor
făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aii stat, cu aliste mai lungi
decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.
Grâul "duram" cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după
culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor.
Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste
negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume
pubescente, bob alb); coerulescens (spic negru, ariste negre, glume
pubescente, bob alb); hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glaore,
bob alb). ^_
în ultimii ani, producţia mondială de grâu "duram" a fost înjur de
25,4 mii. tone (cu oscilaţii între 22,3 şi 34,4 mii. tone) recoltate de pe o
suprafaţă de circa 17,0 mii. ha; circa 5,7 mii. tone au fost produse în ţările
europene (îndeosebi în Italia, Franţa, Grecia, Spania), 6,9 mii. tone în
Orientul Mijlociu (îndeosebi în Turcia), 3,2 mii. tone în ţările de pe litoralul
mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc) şi 5,7 mii. tone în America
de Nord. Importatorii importanţi de grâu duram sunt Algeria, Tunisia, Maroc,
Libia şi Uniunea Europeană.
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "duram", evaluate în
ultimele decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii
hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern
de paste făinoase. în ultimii ani, poate fi semnalată o creştere a cererii de grâu
duram pe piaţa românească şi la export, ceea ce stimulează interesul pentru
această cultura şi extinderea suprafeţelor semănate.
Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe
suprafeţe restrânse. Astfel, Triticum turgidum subsp. turgidum conv.
turgidum (sin. Tr. turgidum L.) (grâu "englezesc") este destul de asemănător
cu grâul duram; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic
ramificat, bob mic şi de calitate inferioară şi este cultivat pe suprafeţe
restrânse în zona Mediteranei. Triticum turgidum subsp. turgidum conv.
polonicum (sin. Tr. polonicum L.) (grâu "polonez) are boabe înguste,
sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum
timopheevi subsp. timopheevi (sin. Tr. timopheevi Zhuk.) ("grâul lui
Timofeev") este considerat tenchi sălbatic de Caucaz. Triticum turgidum
subsp. carthlicum (sin. Tr. carthlicum Nevski) (grâul „persan”) se cultivă
sporadic în nord-estul Turciei şi Transcaucazia.

79
 cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebi, de importe "

“comun“"™!'” a e ~ T m ' ^™m L.) (grâul

SUbSP m gare (sin Tr
' '

In prezent, se apreciază că există în cultură neste in nnn •

pŞHHSii1=
degera, sau planta nu rezistă din cauza stratului ^ A~ ^

scurtă a verii- ^ P°“te a-’Unge la maturitate în perioada

F deraţ,a Rusa
74»/ din ’ f > Srâul de primăvară este semănat pe 65 -
suprafâta T '* T** “ « în Canada pe 94% din
prafaţa cu grâu. In (ara noastră grâul de toamnă ocupă 99»/ d -n
rsssrcu aceastt pian,s; grâui de primă™s«cui,ivă
fnU™S ““ SUbm0nta"e * ™le depresiuni
G™1 comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate cu 3 - 5 fior,
spiculeţ, care formează 1 - 4 boabe golaşe Rahisi este
mrla r uritrsau ,a tre,era,)' B°W ****—s:
, alungit şi fainos, de culoare roşie sau albă, cu diferite nuanţe de galben sau
portocaliu, şi este foarte potrivit pentru panificaţie ’
între eleTnă SpeC‘e tCUprinde «oase varietă(i, care se diferenţiază arJ, , d f Pre2enta
sau abse
"ta aristelor, culoarea glumelor şi a
cultivate r eSCe"'a 8lUmel0r’ CUl0area b°abelor- Soiurile de grâu cultivate in (ara
noastră în ultimele decenii au aparţinui varie,a,Hn^

“s xx e / b o b rn
Si 8sssob
eSSS U)’ PreZen,> Pred°mmă SOi”le di" —a

80
 Triticum aestivum subsp. spelta (sin. Tr. spelta L.) (grâul “spelta )
este o specie cultivată încă din epoca bronzului, îndeosebi în Europa
Centrală. Bobul este sticlos şi dă o faină foarte bogată în gluten. Este
rezistent la ger şi boli. în prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat
pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia,
Germania, Belgia ("grâul Ardenilor") şi izolat în Turcia, nordul Spaniei şi
SUA. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (dupa L. Couvreur, G.
Clamot şi A. Crohain, 1987). După treierat, bobul ramane îmbrăcat în pleve,
acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea făinii se
pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea
alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru, furajarea porcilor, a păsărilor şi,
în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate
pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe améliorante. Interesul
pentru grâul spelta a sporit în ultimul timp deoarece s-a constatat că se
dezvoltă relativ bine în condiţiile în care se reduc dozele de îngrăşăminte cu
azot şi tratamentele fitosanitare. Se apreciază că această formă de grâu ar
putea prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din România,
îndeosebi acolo unde, datorită climatului mai aspra, umed şi rece, s-ar putea
comporta mai bine decât alte cereale. în ultimii ani, există încercări de a
extinde in cultură grâul spelta în ţara noastră, care este promovat şi de
agricultura
ecologică.
Grapa hexaploidă mai cuprinde Triticum aestivum subsp.
compactul (sin. Tr. compactum Host.) („Club Wheat”), care face parte din
gránele albe şi este cultivat puţin, în unele zone din SUA, Europa, ş.a.
Luarea în cultură a grâului ("domesticirea“ grâului) a început cu
formele sălbatice diploide (ÜTriticum monococcum subsp. boeoticum) şi
tertraploide (Triticum turgidum subsp. dicoccoides), iar acestea, prin
selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente (după G.
Franke şi colab., 1977). Tenchiul (Triticum dicoccum) este prima formă de
grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului
7.000 î.Hr.); au urmat alacul (Triticum monococcum) ceva mai târziu (pe la
anul 6.500 î.Hr.) şi grâul comun {Triticum aestivum), luat în cultură în jurul
anului 5.500 Î.Hr. Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele
informaţii istorice arată că în perioada 3.000 - 1.000 î.Hr., grâul era cultivat
pe suprafeţe importante, la început alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai
târziu, grâul comun.

81
 Originea grâului. In urma expediţiilor ştiinţifice şi studiilor sale
rî^RUt °V T Pentm grâU Patm Centre de origine (după
Gh.Bilteanu, 1991): Centrul Asia Centrală (China, India de Nord-Vest,
gamstan, fadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum
TtlVTt\CU SUbSP' VMlgare’ comPactum Şi sphaerococcum; Centrul Orientul Apropiat
şi estul Bazinului Mediteranean (interiorul Asiei Mici ran, Transcaucazia,
munţii din Turkmenia), din care provin Tr. aestivum subsp. vulgare şi subsp.
macha, Tr. monococcum, Tr. dicoccum, Tr
Tfr f ^‘ tUrgidum’ T carthlicum şi Tr. timopheevi; Centrul
Air ca de Est (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin Tr. durum Tr.
turgidum, Tr. polonicum. ’
Somn. Sortimentul de soiuri de grâu comun din catalogul oficial
cuprinde ^ forme care aparţin varietăţii erythrospermun, în listă
predominând soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un
potenţial de producţie de până la 9 - 10 tone boabe/ha, rezistentă la cădere,
ger, lemare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a ooabelor,
stabilitate a recoltelor (tab.2.14).
„ Pentru Srâu! comun de Primăvară este recomandat soiul de creaţie
romanească Pădureni. Pentru grâul "durum” există în cultură soiuri de
toamna (Codurum şi Pandur - de creaţie românească; Mv Makaroni -
soi unguresc; Nefer - soi francez) şi de primăvară (Artena şi Salsa - soiuri
franceze).
în ulurnele două decenii, în unele ţări cultivatoare de grâu (Franţa
Belgia,^ ş a.) a fost introdusă în cultura mare sămânţă hibridă de grâu’
produsă la scară comercială pe bază de androsterilitate citoplasmatică şi
gene restauratoare a fertilităţii polenului. în condiţii favorabile, aceşti
hibnzi por depăşi cu 15 - 20% producţiile soiurile din încrucişarea cărora
provin.

2,2.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Particularităţi biologice. Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă

dureaza, in condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile) în acest
interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec prm
anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în
aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în
biologia plantei. De regulă, este dificil de a delimita strict aceste faze,
deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.

82
 Tabelul 2.14
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2011)
Zona de cultivare a Soiuri recomandate
grâului
Boema 1, Crina, Dor F, Dropia, Faur F, Glosa, Gruia, Izvor, Alex, Ciprian,
Sudul ţării, irigat Lovrin 34, Romulus LV, Kuskun Serina, Renesansa, G.K.Cipo,
G.K.Gobe, G.K.Elet, G.IC.Othalom, Kraljevica, Apache
Boema 1, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Izvor, Alex, Lovrin 34, Romulus
LV, Kuskun Serina, G.K. Elet, G.K.Miska, G.K.Palma, G.K.Petur, Mv
Sudul ţării, neirigat Magvas, Apache
Briana, Şimnic 30, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Gruia, Izvor, Ciprian,
Oltenia
Lovrin 34, PKB Kristina, Kraljevica, Renesansa
Zona
piemonturilor Albota, Trivale, Dor F, Glosa, Gruia, Crişana, Apache
sudice
Alex, Ciprian, Lovrin 34, Romulus LV, Crişana, Briana, Dor F, Faur F,
Vestul ţării Glosa, Kuskun Serina, PKB Kristina, G.K.Cipo, G.K.Elet, G.K.Gobe,
G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Othalom, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv
Palma. Kraljevica, Apache, Cezanne, Enesco, Renan, Renesansa, Bercy
2!ona colinară din Crişana, Arieşan, Ciprian, Dor F, Glosa, Eliana PI, Apache, Cezanne
vest

Apullum, Ardeal 1, Arieşan, Transilvania, Turda 95, Turda 2000, Crişana,

Dor F, Drobeta, Dumbrava, Delabrad 2, Faur F, Glosa, Esenţial, Eliana PI,
Transilvania
Gasparom, Iaşi 2, Suceava 84, Voroneţ, Kuskun, Serina, G.K.Cipo,
G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma,
Apache, Cezanne, Enesco, Renan, Bercy, Beţi PI
Gabriela, Moldova 83, Eliana PI, Delabrad 2, Iaşi 2, Ardeal 1, Turda 95,
Moldova centrală şi Boema 1, Dor F, Dropia, Faur F, Izvor, Glosa, Gruia, G.K.Elet, Mv
de sud Magvas, Mv Palma, Enesco
Aniversar, Eliana PI, Esenţial, Gabriela, Gaşparom, Iaşi 2, Moldova 83,
Suceava 84, Voroneţ, Arieşan, Delabrad 2, Drobeta, Dumbrava, Crişana,
Nordul Moldovei Turda 95, Turda 2000, Faur F, Kuskun Serina, G.K.Cipo, G.K.Elet,
G.K.Kalasz, G.K.Petur, Mv Palma, Apache, Cezanne, Enesco, Bercv, Beţi
PI
Mai există în cultură soiurile: Aximut, BC Renata, Felix, Ilinca, Litera, Mv Kolo, Mv
Marsall, Mv Regiment, Mv Toborzo, PKB Rodika, PKB Roxanda, PKB Vizelika, Pobeda,
Şimnic 50, Zimbru, Cato, Joseph.

în general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a

plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare,
înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-
fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele
prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin
dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la înfrăţire)
şi etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea
inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la începutul alungirii
paiului şi până la coacerea deplină).

83
 Mai nou, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnolozii au preciat că
această "divizare” a vegeta,,ei grâu.ui m este sufictn, de precsa ş, au propus
"subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor ologice cele mai importante din
punctul de vedere al tehnologiei de
î» -st sens, o precizare St mÎ
“ 11, de2V ltare a pIantelor
° di" «te foarte Importantă
pentru stabilirea cu precizie a momentului administrării îngrăşămintelor si
a tratamentelor de protecţia plantelor. Seminţelor şi
Ca urmare, a fost realizata codificarea vegetaţiei“ „rin elaborarea
unor scări de coduri, care marchează stadiile de TegetS f rima scara de coduri
a fost întocmită de Jonard (fig. 2.6) care a fost
schimbării!“ 1 FeekeS’ baZa‘e PC observarea 1* exterior a
schimbanlor morfologice ale plantei de grâu; aceste scări au suferit mai
unii bioiogi şi
LaVe,“u.s;‘,:: <eg-

zecima) iar lothnan (1987) a completat această scară şi a adaptat-o pentru

ahe cereale pâioase, cum sunt orzul sau ovăzul. în prezent, există ^ndinţa de
generalizare a scării zecimale BBCH (tab. 2 10) în care
dezvoltarea plantelor este împărţită în 9 stadii principale, sau mlcrostadii
care sunt divizate, la rândul lor, în microstadii. niacrostadn
Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la etana generativa este marcată prin
codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe
z 2 c t Z B B C F H A e T ? * K d l e r " ****** ' 3 0 ? e
Şi
Scările
Ş J BLH
0 o5.„ . - denumit în lucrările de biologia g aului spic la
Acest stadlu este

1 cm" (măsurat de la nivelul nodului de înfrăţire şi până la partea

superioara a conului de creştere) (fig. 2.7, după D. Soltner, 1990) Este
stadiul denumit "punct de viraj" de către Profesorul Emil Spaldon ( e la
Universitatea Agricolă Slovacă din Nitra).
noWCUn7te^Stadill°r CreŞtCrii CSte Utilă Pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii
tehnologice. Totodată, observarea
acestora este utila pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ
al plantelor, m care acestea sunt mai sensibile la factorii de mediu.

84
 Sîssdîtd F S*w»reESSE8 | J£S£SS2^.

RÂSmr t A »

■Jtii
1 FRWS2Â f*
“ “ 1 “ ' « «

— 0 î »

WC’Î’PUTUL C
tNraAirrou» t

~4^
ÎS A.
—«5,rr -3 j T i*#ateJ

SfâltŞiîîife .4 ©

w*-

SS«MS 8 « 3® .»

- 31

© 1

-------------T-—■ f .3 | «: îl
* IC »
p=a

\**>*»H s t # |»
1#

te®» jSNiâe^fâ 1») w ».WttwMt

”HTTT?«te5t
»^.«JÎSBÎHS « I*1
A*«®« ******
104S« OuwlMri £
l
îMiSw»*!**** m
smptaft 6
V
8K*»aîuitei5a«^ “WW P m

ţ
ş*
0
V
—Eî“ îs
- TSHKGSTÎTS5 ifS . ... 1 . <*-»-■ ml ...............
IU T
-U^~-
-
..... * ' ;4*
11 i ............................ * s#

Fig. 2.6. Stadiile de dezvoltare a grâului, după scările: FEEKES, BAGGIOLINI,

ZADOCKS şi JONARD

Fig. 2.7. Stadiul "spic Ia 1 cm” la

grâu

85
 Etapa vegetativă. Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde
g m m a r e a seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la
venirea
Germinarea.Pentru ca sămânţa de grâu pusă în
pământ să germmeze trebme îndeplinite două cond.ţii esenţiale: pe de o
parte samanţa sa fie capabilă de a germina, deci să posede o făcute
®™“at'VafndlCata' 83 fe matUră’ ie5‘‘ă di" repaUsuI seminal 5> ‘Mi ’ d® Preferat dm scolia
anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani-
pe e alta parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate’ căldură
şi oxigen. U[e
,
Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează
numai daca acestea au parcurs perioada de repaus seminal. în anii noLal,
sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constat
cutară t™ T“ PraC,ÍCa agriC°la' Di" COnW’în Unii ™ «nele de tura a râului, mai
umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi
d oarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat mi ~ mterval de
- ->e (cât durează, de regulă, repausul
40 45

BCHRCH ta germina’ b0abele de grâu absorb apă

- 03) (tab.2.10). După absorbţia apei, enzimele aflate îndeosebi
spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin
active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm cu
molecula complexa, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de
transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în
am.noac.zi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; lipidele trec în
acizi graşi şi gl,cerută (fig.2.8, după G. Fischbeck, K.-U. Heyland N.
Knauer 1975). Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu
molecula mică, uşor asimilabile, cu care embrionul' se hrăneşte.
ransferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul
scutellumului.
începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere
muguraşul şi radícula. Radícula, protejată de coleoriză, străbate , ei§ul'lle
bobului m dreptul embrionului, marcând momentul mcolţitului (stadiul 05).
Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3 - radacmi), pe suprafaţa cărora
se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc in sol, fixează viitoarea
plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.

86
 în acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate
învelişurile bobului (,stadiul 07), se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează
creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul
răsăritului {stadiul 09) Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia
ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.
în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada
germinare-răsărire durează, de regulă, 8 - 1 0 zile; în mod frecvent sunt
necesare pentru răsărire 1 5 - 2 0 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei
apei.

Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-

răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia
germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de străbatere-, starea de sănătate şi
tratamentele la sămânţă-, mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă-,
atacul de boli şi dăunători-, compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea
umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.
La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime
pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie
să fie afânat şi relativ bine mărunţii pentru a asigura încălzirea solului,
accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de
umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea
crustei şi, în situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire
sau a tinerelor plăntuţe.

87
 înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire,
planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza
energiei pe care şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia
luminoasă în energie chimică.
în stadiul de "o frunză" {stadiul 11), o secţiune prin plăntută în
dreptul bobului, arată deja individualizate doua intemoduri scurte, cei deal
doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor pomi primordiile altor
frunze (fig. 2.9, după D. Seltner, 1990) ....
 Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe
nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu
dezvoltarea rădăcinilor adventive.
Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză {stadiile 12 şi 13).
Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Fig. 2.10. Planta de grâu în faza de înfrăţit

înfrăţitul. Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia

frunze, creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte

88
 ™e5te
ve tati Arc ioc un proces care se n
f i
preinfiaţit . al doilea mtemod, care poartă mugurele terminal se
cmTs^“iiCOle°PtilUlUi Şi " °PreŞte d“ SSCenSiune la dra 2
La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire Sub
venind dl ^ timp pentru transP^ea sevei
la 12 - 1 5 “ “Stirea înCePeiC0"ditH “•
Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al “bTU
fh zişoarelor di
, '^r ”
m;
" coo se găsesc, de regulă 2 nrLI f dezvo1 a/f de ordinul l
Primul frate se formează la baza
Frati^^arl d 5 S ™i departe,
baZa frUnzei a doua 1 a a

ddoc spTce ° ‘ ‘’
Une n SP Ce m d Skb produc,ive
sau nu formează
Cmar daca în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţa,
o secţiune făcut la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate ca fraţii
sunt deja formaţi (fig. 2.10, după D. Soltner, 1990).
In momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi’primul frate
™ f'
de e n ! stad
“d - formează „o, rădăcini de la nodul de fraţ re. Acestea intra
in activitate şi participă la absorbţia apei şi , , I Or
™nerale' ahturi de
rădăcinile embrionare, pe care,' treptat, fe
depăşesc m importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens
mea d,n primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare ml a
rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu
pana la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă (fig. 2.11 după L
P
Kutschera, 1960, citat de A. Falisse, 1990). '

-«

Lwo

Fig. 2.11. Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea îi iarnă (a) şi Ia

înflorire (b)
m

89
 Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta
depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu de la începutul
vegetaţiei şi de adâncimea de semănat. ^
Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. In lan
încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3
fraţi şi 3 - 5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin
comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de
asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discută adesea dacă este de dorit ca
soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai
mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte
diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare. Este cert că, prin
înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite,
pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iemare, temperaturi
scăzute).
în mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece
toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este
favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara,
dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu paircurg stadiul de vernalizare).
în climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înffăţitul
plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul
continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă
continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de
cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înffăţitul sunt
întrerupte pe timpul iernii.
Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o
cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să
formeze un covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte,
în final, 450 - 600 fraţi fertili.
Călirea. în paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec
printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de
“călire“. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea
treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei,
dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din
protoplasmă în timpul gerurilor din iarnă. In mod convenţional, perioada este
împărţită în două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de
evoluţia temperaturilor, pe măsură ce se apropie iama.

90
 Pnma faza durează 15 - 20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi
ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosmteza este activă si temperaturi scăzute
noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut;
totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute creşterea organelor
plantei este mult încetinită. Ca urmare, de Ia o zi la alta bilanţul acumulării
glucidelor în ţesuturile plantei este pozitiv.
A^doua fază a procesului de călire durează 1 5 - 2 5 zile şi se
petrece când temperaturile au scăzut înjur de 0°C (chiar până la -10°C după
unele păreri); fotosmteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor.’ m
aceasta faza, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă msa,
concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei ca urmare
a procesului de transpiraţie.
Conţmutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă 25/o
Ş1 poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi
factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului
(tab.2.15, după Gh. Bîlteanu, 1974).
„ urmare a
unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de
Ot FeZ1Sta Pană k 150 18 C la nivelul
S
20°C) ‘ -' ° nodului de înfrăţire (chiar
„ Sub asPectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu
apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol
poate să apară în situaţiile în care plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii
sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apa şi
ţesuturile redevin turgescente) şi survin gemri bruşte. Culturile bme
înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de
înfrăţire protejat de 1-2 cm de pământ şi
20°C Ua ’ dS ™ Strat dC Zăpadă ’ temPeratura nu scade, de regulă, sub -
^ Trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu are loc m
anii norrnah, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de n-°on j
Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după _0
decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. Berbecel, 1970).

Tabelul 2.15
—^^ ^ miiauic ia uucrite soiuri ae grâu Data când au fost
Soiul recoltate probele:
22 noiembrie 17 februarie 11 martie 23 martie
Mironovskaia 808 31,3 25,6 25,4 23,3
Aurora 26,9 20,1 18,8 20,0
Kaukaz 29.8
16,8 16,9 17,5

91
 Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult
încetinite, din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă
o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă:
absorbţia azotului (chiar la temperaturi de 0°C, după Profesorul Emil
Spaldon), precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei
plantelor de grâu pe timpul iernii i-a determinat pe cercetătorii italieni să
folosească termenul de "criptovegetaţie" (vegetaţie “ascunsă“) (după Gh,
Bîlteanu, 1974).
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară
începe odată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la
altul, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din
România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie 27
martie (după O. Berbecel, 1970).
Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a
elementelor nutritive din sol. în acest moment, foarte importante sunt
cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot
acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.
Curând începe creşterea intensă, care durează circa 90 zile,
perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de
grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasă acumulate în perioada de
toamnă).
Etapa generativă. în dezvoltarea plantelor de grâu această etapă
începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa
vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele
de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece,
separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi
plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de
vernalizare.
Faza de alungire a paiului (stadiul 30) se consideră începută atunci
când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza
de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea intemodurilor. Creşterile
au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui intemod.
Creşterea unui intemod începe când s-a încetinit creşterea intemodului
anterior. Paiul de grâu este format din 5 - 6 intemoduri, a căror lungime
sporeşte de la intemodul bazai spre cel superior, care poartă inflorescenţa.
Intemodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai
gros, imprimând rezistenţă la cădere.
în această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă
puternic până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive (fig. 2.12,
‘Techniques agricoles“, 1993). Condiţiile care favorizează dezvoltarea

92
 Şi f rmar a com onen
° ! P teIor de
Si^icefom^^eo^Mnfâ^deŞ^^mărÎd^de

Fig. 2.12. Repartizarea masei

rădăcinilor plantei de grâu pe
adâncimi, în diferite faze de
vegetaţie

In aceasta fază se formează majoritatea frunzelor si se aium

dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţii cl
iana, va asigura substanţele necesare formării elementelor compon
ale inflorescenţei şi boabelor. compon

Corel,,ia „¡«re „„mărul de rădăcini adventive in faz, de .lungire ,

numărul de spice
Numărul de rădăcini adventive în faza de
— alung ¡re a naiului Numărul de spice pe plantă
6,0
2,5
6,5
2,2
7,5 2,6
8,5
3,1
14,0
5,5
Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol precum si procesul de
fotosmtezâ sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza:

93
de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de
asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare
= 3 - 4 , valori considerate optime pentru zonele de cultură a
grâului din România). ^ ^. .*
Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. In
stadiul de 4 frunze, mugurele terminai al fratelui principal prezintă un apex
scurt care are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai
târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se
poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum
şi o serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile
cu ochiul liber, indicând începutul alungirii intemodiilor. Mugurele terminal
(sau apexul) încetează de^ a^ forma primordii foliare; el se alungeşte şi
începe să se segmenteze în “riduri“ paralele, care reprezintă primordiile
viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte
puternică sau la microscop (stadiul de "dublu rid”) (fig. 2.13, după D. Soltner,
1990). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral,
deci momentul
iniţierii florale. .
Pe durata alungirii paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se
diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu
diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni,’ se
deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând
faza de “burduf6 {stadiulprincipal 4).
în acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze;
“ridurile“ se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se
observă, deja, primordiile glumelor.
Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul
tânărului spic, începe formarea glumelor. ^ ...
înspicatul (stadiul principal 5). înfloritul (stadiul principal 6).
încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din
teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin
deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu,
deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul
de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile.

94
 íig. 2.13. Plante de grâu în etapa generativă

Totodată, la grâu,r eliberarea polenului din antere are loc înainte

(poknfireafr'° ’-aStf1 încât. Polenizarea.“te obligatoriu autogar, (polenizarea
alogamaeste, practic, exclusă). In plus, polenizarea nu e<
dependema de mersul vremii. Totuşi, poate apărea sterilitate la spicuite
de la vârful şi mai ales de la baza spicului; procesul este ampMcai
r^S‘şi,de cums şi ^
Formarea bobului (stadiul principal 7) şi fazele maturităt (coacem) sunt
diferenţiate în funcţie de modificările de culoare pe care j

95
suferă planta ca urmare a degradării clorofilei, precum şi în funcţie de felul
în care se prezintă conţinutul bobului în umiditate şi consistenţa
acestuia. w *
Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In
primele 3 săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină
creşterea în grosime (fig. 2.14, după “Techniques agricoles“, 1993). Durata
acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi
mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de
rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de
către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă
toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate,
creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor, deoarece
acestea rămân încă verzi prin comparaţie cu frunzele care se usucă (fig.
2.15).

Y5
H0 0
0Ô
Ô
8 12
IT î# ii M a a II n

3 * 1
8 ) 3

Fig. 2.14. Evoluţia bobului de grâu de la

M n fecundare
» până la maturitate
« «

O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din

alte organe ale plantei (fig. 2.16, după G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N.

96
Knauer, 1975).

97
 Fig. ^ 2.15. Procentul de participare a diferitelor
părţi ale plantei de grâu la suprafaţa totală de
asimiiaţie, în perioada de formare a bobului
La maturitatea verde (iîn lapte)
(stadiile 73 - 77) planta este verde
nodunle tulpinii sun, turgescente,

Fig. 2.16. Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta

matură de grâu

numai franzele de T s au

intensUate T“.!T aCU®Ularea subst™telor în bob se desfăşoară eu intensitate

Boabele au atins volumul maxim şi au un continui în
50% Dacă SUnt zdrobite
6
tTef(Hchid ) aîbf . , mtre degete, lasă să’iasă un n T r f l f d l b
S d 6 ,nvehşurile bob
’ nlui. Embrionul are toate porţile fomiate este moale, va mai
creşte în continuare. Se afirmă că în
condiţii favorabile, embrionul ar putea germina. în această etapă
acumul 6 6 TT" S'aU acumulat apropiate în totalitate; continuă însă acumularea
glucidelor şi a lipidelor.
, , °“pă undc determinări efectuate în Germania (M. Seifert 1980 d n tota ul
asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi * ptata este
mâtoara: spicul - 30%; intemodul care poartă spicul IO/« limbul ultimei
frunze (frunza “stindard“) - 12%- limbul frunzei ' 8%: limbUl
culoarefrâftenăTfr(in ceară> - S7). Planta capătă culoarea galbena (frunzele
ş, tulpina, chiar şi glumele şi paleele încep să

98
se îngălbenească); doar nodurile superioare pot să mai fie verzi. Asimilaţia
s-a încheiat, dar acumularea substanţelor de rezervă în bob mai poate
continua prin transfer din pai şi mai ales din cele 3 intemoduri superioare,
care nu sunt încă uscate. Endospermul are consistenţa cerii, dacă este
frământat între degete. Conţinutul în umiditate este în medie de 30% şi poate
scade până la 25% la sfârşitul acestei faze. Embrionul are dimensiuni
normale. Spre sfârşitul fazei, prin deshidratare, ooabele se contractă şi se
întrerupe legătura cu planta mamă. Se poate recolta.
Maturitatea deplină (stadiul 89). Planta s-a uscat în întregime,
frunzele s-au brunificat. Majoritatea părţilor plantei sunt ţesuturi moarte, în
afara nodurilor superioare. Odată cu scăderea conţinutului în apă, bobul îşi
reduce din volum şi îşi modifică consistenţa, se întăreşte. Paiul îşi păstrează
o anumită elasticitate. Se reduce umiditatea boabelor de la 20% la 15%.
Boabele au culoarea normală, sunt tari, nu pot fi străpunse cu unghia; sunt
relativ elastice, nu se sparg uşor. Trebuie recoltat.
Supracoacerea (stadiul 9). Conţinutul în apă al boabelor este de
15% sau chiar mai puţin, în funcţie de umiditatea aerului. Bobul este tare,
rigid şi se sparge la apăsare puternică. Paiele şi plevele capătă o culoare
cenuşie murdară, iar paiul se rupe uşor. Pierderile sunt mari prin scuturarea
boabelor, căderea plantelor şi spicelor, spargerea boabelor la treierat.
Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune
analiza componentelor de producţie (elementele pioduc- tivităţii) care, în
cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m ; numărul de
spice/plantă] numărul de boabe/spic; MMB (g).

vmomswRsomB * UMPLgEA
*~vc£mm

Fig. 2.17. Formarea componentelor de producţie la grâu

99
 vegetatid(fi 7 17 f n f f eSte dab°rată pe întrea§a durată a fieSe ,ni S ’ Pa D-.Soltner’ 199°)-
Specialiştii apreciază că lecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură
optimă a recoltei
(fiecare soi are o maniera specifică de “a-şi construi recolta“)
, N u m a r u l d e Pl™te pe m2 rezultă din densitatea de semănat facultatea
germinativa a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamna,
numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul ifmir de asemenea, o
anumita reducere a densităţii se datorează şi concurentei dintre plantele din
lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt
compensate prin înfrăţit; la sfârşitul mffătituhii rezultă mărul de fraţi pe m ,
dintre care numai o parte vor contribui la recoltă. umărul de fraţi fertili (sau
numărul de spice pe m2) rezultă în
aZgireâţaMuT1 ,nfl°reSCen>elor’ ^zelor de înfrăţi, şi
Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de
vegetaţie din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului în timpul
înfloritului condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea număruhii ;
spiculeţe fertile dmtr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dmtr-un
spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe
formate intr-o inflorescenţă.
în sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare
influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MMB).
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Pentru germinat, seminţele de grâu
necesita temperaturi de minimum de 1 - 3*C; aceste’valori au semnificaţie
practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semanat m sol uscat
şi germinarea întârzie din lipsa apei (precum si pentru grâul de primăvară).
în mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului m Romatma, temperaturile
aerului se situează în jur de 14 - 15°C deci mm aproape de optim. La aceste
temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7 - 10 ale (cu condiţia asigurării
umidităţii); o durată de peste 15 ale mcepe sa fie dăunătoare, deoarece
întârzie vegetaţia.
, . Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele
însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul continuă până
P
când temperaturile scad sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează
pnntr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -
15 C, chiar -20 L la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este
acoperit cu strat de zăpadă.
Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt
diferite, ca forma de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de
vegetaţie m care acestea surprind grâul (fîg. 2.18 şi 2.19, după D
Soltner, 1990). Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine
înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor
de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).
Primăvara, odată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de

100
temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire
a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat de 16 - 18°C. în fazele următoare,
temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune
condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.

Fig. 2.18. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu

Faţă de apa din sol, cerinţele grâului sunt moderate, dar echilibrate pe
întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului,
trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum
600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400,
ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu.
Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa
uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este

101
să se situeze la nivel de 70 - 80% din

necesar ca umiditatea solului

capacitatea pentru apă a
solului.
Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate
determina un dezechrlibm între pierderea apei prin absorbţia acesteia din
sol. Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştavirea boabelor.
Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturi te uscate Wizeaza aCest proces.
Perioada critică pentru şiştăvire dureazfdma 10 ile şi se suprapune cu
perioada de migrare a substanţelor de rezervă din
AFalissJ 990Î pf hT TT™1“' “Palierului hidric“) (fîg.2.20, după • alisse, 1990).
Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt

102
cu atât mai mari cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre
începutul perioadei critice.

Fig. 2.20. Curbele dezvoltării bobului de grâu şi producerea fenomenului de

şiştăvire

Grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capa-

citate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă
(pH = 6-7,5). ’ , • -i
Cele mai favorabile pentru grâu sunt kastanoziomurile, cerno-
ziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argice, preluvo-
solurile-roşcate. w .
Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind
expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în
anumite perioade, până în zona rădăcinilor (tab. 2.17, după D. Soltner,
1990). De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate
prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea
acide sau prea alcaline.
în România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe
preluvosoluri-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta
se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile, cum ar fi preluvosolurile,
luvosolurile, luvosolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie
aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare calcică, îngrăşare organică,
afânare adâncă).

103
 de adâncimea ftoi freato?

~ Producţia (în %)

Adâncimea ape freatice

20 cm

Zone ecologice. în România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a

ţarii se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe’circa 70%
ctmdiţn favorabile. Doar pe circa 7°/, din suprafaţa Lb lă e fi™
COndiţ,i PUt,n
“ («
, ™ ' cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în manta pot fi
Ca UI are

amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile Zona foarte

favorabilă (flg. 2.21, după N. Zamfirei, 1965) Se situează, m primul rând,
în Câmpia de Vest (Câmpia Crtşurilor şi Câmpia atuim) ş, se caracterizează
prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi
rlemltT-' f°ndi!“lef mati°e SU"‘ foarte Arabile, iar secetele Ş m iaza de formare a boabelor sunt puţin frecvente-

SX* TŞL *^ PrimăVarÎ a aC0Peri

Teleormanului ş, o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călăraşi-Armăsesti

cât 5i pnmswa şi
şrcs “•
fell’atâTT Băl8 “UlUi' !" a“Ste
ia
« v««
^ în Campia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai res
“

ransa; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a

asigura vegetaţia normală a plantelor

f*
ş™şîv,rea bo“ nOTml>h’ W * ^ ^ ^ Pla”tel”

104
 Fig. 2.21. Harta zonării ecologice a culturii grâului de toamnă în Romanşa

Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile.

în vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic,
cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile
(aluviosoluri, preluvosoluri, luvosoluri, stagnosoluri şi
gleiosoluri). .
în sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se
manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi
primăvara şi la începutul verii. în Dobrogea, condiţiile de umiditate
atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile
din zonă cuprinde cernoziomuri, preluvosoluri-roşcate, luvosoluri, rendzine,
erodosoluri (spre nordul zonei).
în Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj
îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele
Tâmavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş, Ciuc.
în Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta
Şiretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şî pălirea grâului este mai
accentuată; de asemenea, condiţiile de iemare sunt mai grele. Solurile
prezente sunt cernoziomuri, aluviosoluri, preluvosoluri, faeoziomuri. In
aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile,
amendarea, afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru
culturile de grâu.

105
 2,2S. 1 eSinoIogia de cultivare

2.2.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

_ Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie

semănat toamna, destui de devreme, astfel încât până la venirea frigului să
nl ’f îeasca şi sa se călească pentru a rezista peste iarnă. în plus IATA
a mfra

FT are Un S1Stem radiCUlar destul de slab d^voîtat, cu putere nutóivedtotoT" profimzimea

“ <*e absorbţie a substanţelor
sol lui

r .. Difn aceste motive

’ grâul de toamnă preferă premergătoarele cu
ner^îrr ™ ’ P C Care laSa solul st
™turat, bogat în substanţe nutritive, permit
lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să
acumuleze apa şi mtraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie
marunţite resturi e vegetale, care au fost împrăştiate uniform şi, eventual
incorporate în sol. ’
Dintre plantele considerate foarte bune premergătoare pentru
grâu ac parte mazarea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru
ulei mul pentru fibre, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentm
fibre, muştarul, nautul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru
masa verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonui, chimenul. Grupa
plantelor apreciate ca bune premergătoare pentru grâul de toamnă include:
soia, sfecla pentru zahăr, cartoful de toamnă, floarea-soarelui porumbul
pentm boabe şi pentm siloz, cânepa pentm sămânţă; toate aceste culturi
trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentm a ramane un interval
de cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului. ‘
In ultimele decenii, sortimentul de culturi de câmp din agricultura
omaniei s-a restrâns foarte mult, fiind impus tot mai mult de cerinţele pieţei
şi mai puţin de considerente de ordin agronomic; în consecinţă agiicultorn
sunt nevoiţi să cultive plante agricole ale căror produse pot’fi valorificate
rentabil pe piaţă. In prezent, sortimentul de culturi de câmp se limitează la
cateva specii, incluzând, în principal, grâu de toamnă, orz de oamna şi de
primavara, porumb, floarea-soarelui, cartof, răpită, şi mai puţin soia, sfeclă
pentm zahăr, ovăz. în zonele de bază de cultivare a grâului, ca premergătoare
sunt rapiţa, pommbul, floarea-soarelui şi o pondere însemnată este deţinută
de grâul semănat după grâu. Dintre aceste specii, doar rapiţa face parte dintre
culturile considerate, prin tradiţie, foarte bune premergătoare pentm grâu.

106
 Cauzele reacţiei grâului la diferite premergătoare sunt multiple.
Alături de aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, îndeosebi azot,
trebuie avute în vedere bolile şi dăunătorii, dezvoltarea buruienilor,
modificări ale caracteristicilor de fizica solului şi de biologia solului, ş.a.
Favorabilitatea premergătoarelor depinde de un complex de factori,
care include, în afară de factorii strict agronomici, şi costurile cu lucrările
solului, costurile cu administrarea îngrăşămintelor şi cu tratamentele
fitosanitare, care se reflectă în rentabilitatea culturii.
O cauză importantă a diferenţelor de producţie la grâu după diferite
premergătoare este legată de azotul rămas în sol de la planta premergătoare,
de care depinde aprovizionarea cu azot în toamnă şi la începutul vegetaţiei
în primăvară. Aceste diferenţe pot fi atenuate prin îngrăşarea minerală şi
organică, ca şi prin favorizarea proceselor de mineralizare a substanţelor
organice din sol.
Rapiţa de toamnă este foarte bine apreciată ca premergătoare pentru
grâul de toamnă deoarece după recoltare, terenul rămâne curat de buruieni,
cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică
(frunzele scuturate, rădăcini şi mirişte). Sub aspectul costurilor cu lucrările
solului şi tratamentele fitosanitare, rapiţa prezintă o situaţie mai favorabilă
faţă de alte culturi agricole. Pe de altă parte, prin recoltarea timpurie şi
lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru
descompunerea resturilor vegetale şi pentru acumularea nitraţilor. în ultimii
ani, prin cele circa 500 mii ha semănate anual în România, rapiţa de toamnă
a devenit o premergătoare importantă pentru grâul de toamnă, mai ales că
arealul său de cultivare coincide cu cel al grâului.
Soia este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia
să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate până la
jumătatea lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile
vegetale să fie adunate sau tocate şi împrăştiate uniform pe suprafaţa solului,
cu sau fără încorporare. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate
deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. Trebuie avut în vedere
faptul că soia contribuie la sporirea fertilităţii solului şi prin azotul fixat
simbiotic. Pe de altă parte, pe terenurile cultivate cu soia şi bine întreţinute,
arătura poate fi înlocuită prin lucrări superficiale sau se poate semăna direct,
în teren nelucrat. Suprafeţele relativ restrânse pe care este semănată soia în
ultimii ani în România (în jur de 50 mii ha) diminuează importanţa acestei
premergătoare valoroase.
Floarea-soareiui, apreciată timp îndelungat ca premergătoare mai
slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe
nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de

107
septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai
în zoneşilefavorabile
favorabile foarte de
a
ZlZZTf’ i
timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari (m

^
grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atentie măruntirii si
SXSe)“ toSrPe a.rc?‘Urilor veSetale («entual urmată de incorporare) totodată,
‘TT
solul rămâne destul de sărăcit în elemente
oWl atone
care este 1 f. »P'^ea îngrăşămintelor încă din toamnă, prin rămasele
teren * ^compunerearesturilor vegetale celulozice

pentru considerat 0
CaUZa rccoltă
Premergătoare mediocră
Şoarece î -P ™ ^ ™ Pe de altă parte,
deoaiece solul ramane uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale
e ulozuce ş. uneori eu buruieni. în co„d,[ii!e din România ® este
™P‘asarea g^lni dnpS porumb din cauza suprafeteloi mari care^sunt cultivate
cu aceste plante (de regulă între 2 si 1 mii ha
■“ t
te anual cu orumb
P ), precum şi datorită faptului că zonele
oonriif de CU tUra C°inCld- Este «Wigatorie, însă, respectarea anumitor condiţii
care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu.
cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie prin
comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbufui în epoca
poÎTb T teT ^ ^ iUCrărik S01^ admin^strarea° la
& 1 ngraşam lntelor or anice
bfoarte bunăr at' ] la tim ]
recoItarea ’ § şi minerale; combaterea
si WH t T °; P, eliberarea terenului imediat
şi bine de resturile vegetale.
mi ° 7^ rcS,riCţii 'imiteaZÎ amPlasarea grâului după porumb. Cu prioritate, trebuie
evitata amplasarea culturilor de grâu pe terenurile
infestate cu Fmarium,boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor
culturi. După poramb trebuie acordată atenţie alegerii soiurilor
~ î îuzarioză. în plus, din cauza pericolului transmiterii
Sa mamfes,e toleranta fa 9 de
şi amplificării atacului de fozarioză şi ca urmare
a afectam calităţii recoltei prin contaminarea cu micotoxine, după porumb
intenSe Şi în sf h du ă
este inevhubd “ — ‘ ^ ’ P Porumb
este inevitabil sa ramana pe teren cantităţi importante de resturi vegetale
fosT Pd° Cr,ea6 dltlCultăil la sem
ănatul grâului. Dacă resturile vegetale nu au
mai bfnTm tPt terer‘ PCntrU 3nUmite Utilizări’ atunci acestea trebuie cât mai bine mamnţite
şi împrăştiate pe teren şi, eventual, încorporate. Pentra
escompunerea mai rapida a resturilor vegetale rămase după recoltarea
porumbului este necesară administrarea unor dozele mai mari de
îngrăşăminte cu azot.

108
 Sfecla pentru zahăr este o premergătoare bună pentru grâu, cu
condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei,
terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a
rădăcinilor), curat de buruieni, bogat în elemente nutritive care provin din
îngrăşămintele aplicate sfeclei şi din mineralizarea resturilor vegetale. Dacă
sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte
favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe suprafeţele bine lucrate
anterior, semănatul poate ii efectuat în teren pregătit prin lucrări superficiale
sau direct, în teren nelucrat.
" Cartoful (>ie vară şi de toamnă) este o premergătoare foarte bună pentru
grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.
în mod frecvent, după recoltarea cartofului timpuriu, suprafeţele respective
sunt destinate pentru culturi succesive legumicole, astfel că acest tip de
cultură nu intră în discuţie, ca premergătoare pentru
grâu. .
Dintre celelalte culturi agricole considerate tradiţional ca fiind
premergătoare favorabile, mazărea, fasolea, horceagul şi trifoiul roşu sunt
deosebit de valoroase deoarece lasă solul într-o stare bună de fertilitate,
îmbogăţit în azot, cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de
calitate, cu puţine buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea
solului. Actualmente aceste plante pot prezenta doar un interes strict local
ca premergătoare pentru grâu, din cauza suprafeţelor restrânse pe care le
ocupă în România.
Nu se recomandă ca grâul să fie amplasat după culturi care lasă
solul sărac în apă şi elemente nutritive (cum ar fi sorgul, iarba de Sudan,
meiul). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza
bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucemă sau pajişti semănate, culturi
care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat. ^
în principiu, nu este de dorit ca grâul să fie amplasat după grâu. în
condiţiile actuale însă, diversitatea culturilor de câmp este restrânsă, astfel
că se practică destul de mult cultivarea repetată a grâului pe acelaşi teren
{monocultura). Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani
şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa
grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe
terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că, în toamnele
foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita
cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului
după premergătoarele cu recoltare târzie destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte
negative: îmburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 2.18, după I.
Boeriu şi N. Eustaţiu, 1973); înmulţirea bolilor şi dăunătorilor;

109
 acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător, ş.a. Dintre boli se

compensata prin doze sporite de îngrăşăminte şi prin intervenţii tosamtare

mai intense, care se reflectă însă în cheltuieli mai mari. ' ’
* situaţiile m care, din diferite motive, trebuie semănat grâu dună grâu, aste
b,„e ca pramergâtoarea panta primii an da g™8lifo „ita
al™ î™Cu OrifeCtal-faVOrabil ai aCeSteia şi în anul
doilea de grâu. Oricum, m asemenea situaţii este obligatorie o foarte

»a ra c s s r - —■

ţărăneşti, iar consecmţele pot afecta grav nivelul

producţiilor egetaie şi de buruieni şi mtr-o stare bună de

fertilitate.
Tabelul 2,18

Proporţia grâului în structura ** Mvnuuu Ul ittri - "undulea

culturilor
Numărul de buruieni la m2 Masa buruienilor (tone masă
-m proaspătă/ha)
25
66 1,2
33
87
1,4
50
200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7
Fusarium Blumeria
Suceava
Fusarium spp. S Helgaria graminis f. sp.
RotatiaInfluenţa asolamenţuluiasupra ataculuiPP-unor holi la orâ„ Fundulea Tabelul 2.19
% boabe atacate pe boabe pe spice herpotrichoides tritici
~ : ------- : -------- —
Şimnic (frecventa ataci (intensitate
(%)
Monocultură de grau 20
70 80 80 25
Porumb-grâu 19 62 70 76 16
Asoiament de 3-5 ani 12
30 31 69

110
 2.2.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la

aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de
elemente nutritive este relativ redus: 23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P205, 19 - 37
K20/1 tonă de boabe + paiele aferente.
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor
particularităţi. în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat,
explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de soiubilizare şi
absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului. In plus, consumul
maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă
de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt
absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu;
în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de
elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Îngrăşămîntele minerale. Azotul este cel mai important element
nutritiv care determină productivitatea grâului. Influenţează dezvoltarea
vegetativă a plantelor (formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite,
cu frunze late), frunzele sunt de culoare verde-închis (prin sporirea
conţinutului în clorofilă, ceea ce favorizează procesul de fotosinteză),
stimulează formarea componentelor de producţie (elementele
productivităţii), sporeşte conţinutul boabelor în substanţe proteice şi
influenţează diferite caracteristici de calitate cerute pe piaţa cerealelor. Din
cele 23-33 kg azot consumate pentru 1 tonă de boabe, circa 75-80% azot este
încorporat în boabe la recoltare.
Insuficienţa azotului conduce Ia formarea de plante mai slab
dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot
determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată,
culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică
atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin
întârzierea vegetaţiei. Foarte important este faptul că, prin creşterea dozelor
de azot cultura devine mai sensibilă la majoritatea bolilor din cauza
modificărilor în starea de nutriţie a frunzelor, a morfologiei plantelor şi a
microclimatului din lan. Aceste consecinţe includ patogenii care se
răspândesc prin vânt cum ar fi fainarea (Blumeria graminis) şi ruginile
(Puccinia spp.).
Grâul absoarbe azot atât din rezervele solului, care provin în mare
măsură din mineralizarea substanţelor organice, cât şi din îngrăşămintele
minerale aplicate. Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală
şi urmează o curbă caracteristică. Se consideră că pentru

111
 recoíte de până la 4.000 - 5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie,
de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari absorbţia
subliniat că * n g f * până în faza de ^plere a bobului. Trebuie ublimat ca, in
condiţiile m care fosforul şi potasiul sunt în cantitate
suficienta, manmea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
7 79 “graŞârea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (fig
a

. 2, dupa M. Seifert, 1981). Prima este toamna (înainte de semănat fi

concomiten cu semănatul), când azotul administrat are ca efect o m i i
u n a dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înffătire şi până la
“ T o C°ndiţH n0m,ale> Pe ■*** bJcuMvat
ingraşarea de toamna cu azot nu ar trebui să fie necesară, deoarece
cernitele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin mineralizarea
substanţelor organice din sol (rădăcini şi resturi vegetale de la culturile
ptee^Lmem-r616 “a'“’ Í remanenfa ¡"g^îmintelor aplicate plantei
premergătoare. Agricultorii care deţin echipamentele
corespunzătoare aplică doze mici de azot concomitent cu se^naM
pentru a stimula dezvoltarea plăntuţelor imediat după germinare. ’

Fig. 2.22. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu

faţă de azot şi momentele reper de

administrare a îngrăşămintelor

doua erioadă
o P importantă în nutriţia cu azot a grâului este la
începutul vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie
administrarea mgrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se liguie plantelor
de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungim
paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primelor intemodund Momentul
administrării acestei fracţiuni depinde de utilajele, terestre sau
fretafr “ T, Se.fctueazămghetat
to
în cazul
P^-ea.zvtoat adminisfrării terestre
mnrafrM *“ •** f - “ ; ca atare> P™tru fertilizarea suprafeţelor mari
cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă

stra/derzăpadă°Ua " lem11' tere” înghe,at’ ^ ° ‘

de d ri nea
“Perit «

ill
 în anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă
administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se
acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
în sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit,
urmăreşte sporirea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie
menţionat că, după unele cercetări, prin aplicările târzii de azot sunt
influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai
puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot,
greu de realizat actualmente de mulţi cultivatori de grâu din ţara noastră,
deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare pentru majoritatea
agriculturilor; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile
îngrăşămintele necesare; administrarea îngrăşămintelor sub formă solidă, în
condiţiile unui climat secetos, solubilizarea acestora şi utilizarea lor de către
plante au loc cu întârziere şi sunt puţin eficiente. Acest neajuns este evitat
prin administrarea acestor fracţiuni de azot sub formă de îngrăşăminte
foliare, eventual concomitent cu unele tratamente fitosanitare (procedeu care
este în curs de extindere în România); în acest fel, sunt aplicate doze mici de
îngrăşământ, repede absorbite şi utilizate eficient de plante.
Stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu azot şi a datelor de
administrare a acestora presupune elaborarea unei strategii complexe. Astfel,
calcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la
întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de: recolta scontată a se obţine şi
consumul specific; conţinutul solului în azot total şi în forme mobile,
accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depind, la rândul lor, de
fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare, sistemul de îngrăşare
aplicat în anii anteriori, caracteristicile climatice ale anului anterior,
mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din
precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa acestuia la cădere şi
boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul
precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor).
Pentru a înlesni calcularea dozelor de azot de către cultivatori a fost
recomandată următoarea formulă, bazată pe factorii menţionaţi mai sus:
BN = Cs x Rs - Ns - Ngg ± Npr, în care:

DN este doza de azot (kg/ha);

Cs = consumul specific (kg N/tona de boabe);

112
 Ss = recolta scontată (t/ha);
Ns - aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe
solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile-
Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd care este apreciat la 2
kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de
gunoi de grajd aplicat plantei premergătoare şi 0 5 kg N/t de gunoi
aplicat la planta antepremergătoare; ’
Npr = corecția în funcție de de planta premergătoare;şi anume, se
scad 30kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg
N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha
după premergătoare târzii, după care rămân cantităti mari de
resturi vegetale celulozice {floarea-soarelui şi porumb).
Unii specialişti recomandă introducerea în calcul a altor două
o rduHn aZ0“Ua' Care rtoâ "e î» «I la recoltarea g L Z j Z p erdut m perioada de
vegetaţie a grâului (de exemplu, prin levigarel
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozX de azot BÎS'TSW
pe5' t'60 ^ (tab' Z2°' dUpS Cr Hera ’ Citat de Gh-
5

nteanu 1989), pe terenurile agricole bine cultivate si dună premergătoare

favorabile, în principiu, nu ar trebui admLstte graşammte cu azot m toamnă;
în orice caz acestea nu se vor aplica dacă
™ Sn:LTţ/fÎ ° leguminoasă- DacJ. totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3
din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de
semanat (sau concomitent cu semănatul), îndeosebi după premergătoarele
~ ° ' 80 kg N/ha Se administrează la sfârşitul
lemb s T fZie- Ul d£maVărare
Teva mai umedT ”* Ccondiţii de irigare, zonă
ceva mai umeda), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha
primavara, la alungirea paiului. ’

Dozele (în bg,ha substanţa activa) de »o. ,1 fosfor c. c,re s-an obti„„,“c^'’
Specificare ia gratii (meain pe 5 am 0
Doza de înerăş ământ economic
Fundulea (cernoziom cambie) N
108 83
Lovrin (cernoziom freatic-umed) 106 92
1 urda (cernoziom cambie)
119 84
x uuu nudiei (cernoziom cambie) 96 58
Şirnnic (preluvosol-roşcat) 85
Oradea (brun-argilic) 75
77 69
95
---------------- ------------------ 65

113
 în primăvară, este recomandată recalcularea dozelor de îngrăşăminte
cu azot în funcţie de mai mulţi factori: mersul vremii în iarnă şi la
desprimăvărare (care influenţează procesele de levigare şi de mineralizare)
(tab. 2.21, după D. Soltner, 1990), conţinutul în azot al solului în momentul
desprimăvărării, de starea de vegetaţie a culturii (densitatea culturii,
dezvoltarea plantelor).
v
Tabelul 2.21
Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare,
în funcţie de cantitatea de precipitaţii (%)
Cantitatea de precipitaţii căzute între Ţinui de sol (sub aspectul texturii)
nrima si a doua fracţiune de azot Sol greu Sol mijlociu Sol uşor

50 mm 0 0 0
0 20 50
100 mm
150 mm 10 40 70
200 mm 30 60 80
300 mm şi peste 50 80 80

Solul contribuie la nutriţia cu azot a plantei din 3 surse: conţinutul

natural existent la sfârşitul iernii; azotul provenit din mineralizai ea
substanţelor organice din sol; azotul remanent provenind de la recolta
precedentă. Azotul remanent depinde de cantitatea de azot neutilizat în
toamnă şi de ploile din iarnă care l-au levigat mai mult sau mai puţin.
Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile
de sol din ţara noastră. Se consideră că grâul este cereala cea mai sensibilă la
insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu
sistemul radicular încă slab dezvoltat. Fosforul are un rol esenţial în
metabolismul plantei: echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa
la iemare, cădere şi boli; favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi
înfrăţirea; îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea. La începutul
’ vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din
îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de
a folosi fosforul din rezervele solului. _ ^
Fosforul poate fi aplicat sub diferite forme, dar odată aflat în sol este relativ
puţin mobil, nu este levigat şi devine treptat accesibil
plantelor. .A
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de: conţinutul solului în
fosfor mobil; fertilizarea cu îngrăşăminte organice; producţia scontată şi
consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea.

114
 DP= 15 x Rs - Pgg, in care:
OP este doza de fosfor (kg PjOs/ha);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg
P2O51 de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat
2 !/t de
° ^ **a **
CU k P
solurile
,/h Manm a
^^^—4 20
' * '
40

f dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 si 12C g/ha,

fosforul fund incorporat în mod obişnuit sub arătură frecvent sub
no™f j formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate
6 SUp f tat Sub
ff -
administra la patul germinativ, şi chiar la desprimăvărare.
ngraşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K20 accesibil/lOOg ol P„ u favonzeaza
sinteza glucidelor, sporeşte rezistenta la ger sec^ sitob mc usiv a filnare,
contribuie la menţinerea paielor rezistente şi astfel la sporirea rezistente, la
cădere. Insuficienţa potasiului determM Let „tea creşterii, scurtarea
intemodurilor, cloroză, necroza marginala“ ST

Ubltirn c!™tmatlV’sau SUb formă de sare po,asic8’sub arăt“râ- Irebm sublinut ca, mtr-un
sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine
man SC a reciaza că
bJf I P administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe
toate tipurile de sol.
îngrâşămintele organice obişnuit folosite: gunoiul de eraid seim
fermentat, mustul de gunoi, gunoiul lichid rezultat de la crescătoriile de
animale, dar şi nămolurile de epurare, sunt bine valorificate de gX

frecventXrXîmf ** fl a?HCate ^ “ CUÎtUra grâului’ sau ’

frecvent, la p anta premergătoare (porumb, floarea-soarelui sfeclă) urmând
ca grâul sa beneficieze de efectul remanent. ’ ’
pe cemoffomuriira îngrăşăm,intelor organice este importantă îndeosebi pe cemoz
omunle argice, preluvosoluri şi luvosoluri (soluri acide cu
multa argila), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe
anga elementele nutritive, prin aportul de" materie irgafocâ ele
îmbuna atesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
costisitoXXX^ mgraşammtelor orSanice este o operaţiune destul de costisitoare, ca
urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru

115
exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o
sursă ’ proprie de substanţe fertilizante (şi convenabilă sub aspect economic),
sau acolo unde crescătoriile de animale sunt situate în vecinătatea
suprafeţelor arabile care urmează a fi îngrăşate (deci cheltuielile cu
transportul sunt mai reduse).
Dozele de gunoi de grajd administrate pe terenurile destinate
culturilor de grâului sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile
de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.
Aplicarea amendamentelor calcar oase. Este necesară pe solurile
acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca
lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească
neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4
t/ha carbonat de calciu (sub formă de piatră de var, dolomit). împrăştierea
foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea
sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

2.2.53. Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se află solul în momentul

semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele
de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de
iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului scurt rămas de la recoltarea premergătoarei şi
până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de
efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a
suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ
scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu
foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale
pentru a permite semănatul în bune condiţii.
în sistemul clasic de lucrare a solului, în cazul premergătoarelor
timpurii, după recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată
imediat după eliberarea terenului (cel mult 1-2 zile întârziere). Prin această
lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu
solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea
apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor
favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a
samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se

116
 míame cu efectuarea lucrării, soiul pierde repede rezerva de apă se
mtareşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă-
ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evanoratie riin
^
’
suprafeţei bulgâroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrtrile ulterioare ale

plugul h ZTr S0M SC “'ă ‘mediat- la 18 ' 22 cm Atadme, cu plugul m agregat cu

grapa. întârzierea arăturii are efecte nedorite-
imburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai ^
rSâriiPSfi°^ d în,Teşte-!inu se mai poate ara; orice întârziere
necesita arat • duCe la scaden
progresive de recoltă. Grâul nu
aW X rZT fi ? Uni‘arei adândmea arituni ‘«baie
stabilita m câmp, m funcţie de starea terenului, astfel încât să fíe
memorate resturile vegetale (miriştea şi buruien’ile) şi

In situaţiile extreme în care solul este prea uscat şi nu se poate ara

imediat sau prin aratură se scot bulgări mari, atunci se efectueazănumai o
ucrare de dezminştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai
mportante, care sa îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care sa
Ş
permită o arătură de calitate.
r b le realizată cu mai
m yf U mare atenţie afânarea solului pe urmele
din fím r 6 treCenle repetate CU tractorul (Pentru lucrările de îngriiire P " ™pu ' veg.e,atlei
5' In recoltare). Dezvoltarea sistemului radícula! al
rădScinilor
déXfflnaXa ST C a a W; Ca consedn
&> profunzime sunt favorizate
solului MueXr - - ° tS. gradul de compactare a Olului
influenţează m mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor si
formarea corrmorientelnr rh^ ^ ~ ~ ” $

117
 Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru
mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar.
Lucrările sunt efectuate cu grape diferite (de exemplu, cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili). Se recomandă ca primele lucrări să fie
efectuate perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura
nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se efectuează chiar înainte de
semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa
(de exemplu, grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă); de regulă, se
recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia
de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate,
curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită,
şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea
apei (spre seminţele în curs de
germinare). _
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa
solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene;
diminuează compactarea m timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile
bogate în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soareiui, porumb, sfeclă
pentru zahăr, cartofi de toamnă, soia), este necesară mărunţirea cât mai bună
a resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul şi prin discuiri repetate ( 1-2
lucrări).
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm
adâncime, cu plugul în agregat cu grapa, urmărindu-se încorporarea
resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel
puţin 2 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură, să se aşeze.
în continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje
(grape cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea
patului germinativ.
în ciuda beneficiilor evidente ale aratului, există şi o serie de
dezavantaje ale lucrării solului la o adâncime de 20 - 25 cm, urmată de
lucrările ulterioare multiple, cu grapa cu discuri, freza şi alte utilaje, pentru
pregătirea patului germinativ. în primul rând, sistemele bazate pe arătură sunt
costisitoare, sub aspect financiar şi energetic, pentru efectuarea lucrărilor
mecanice, carburanţi şi forţă de muncă. Pe de altă parte, structura fizică şi
echilibrul biologic natural ale solului sunt perturbate prin tasare şi
deteriorarea structurii, îndeosebi pe solurile umede sau solurile grele. în plus,
lucrarea repetată a solului contribuie la

118
 pierderea umidităţii din sol şi poate favoriza pierderea prin levigare a unei
părţi dm azotul din sol. e d unei

Dm cauza acestor consecinţe, în ultimele decenii au fost dezvoltate

mai multe sisteme de lucrări ale solului pentru a reduce la minimum
numărul lucrărilor. Ca rezultat, actualmente în cultura mare sunt aplicate
sisteme de lucrări ale solului foarte diferite ca intensitate de la sistemul cu
arătură, la sistemul de lucrări superficiale ale solului, cu sau fara afanare
adanca şi pana la semănatul direct, în teren nelucrat.
Trebuie subliniat că intensitatea lucrărilor solului depinde de
condiţiile de sol, condiţiile de climă şi rotaţie. în acest sens, este necesar ca
solul sa prezinte un echilibru între porii ocupaţi de aer şi cei cu apă pentru
a^ asigura plantelor condiţii optime de dezvoltare, ceea ce se realizează mai
frecvent pe solurile cu textură mijlocie şi bine structurate colurile umede şi
cele dm zonele mai bogate în precipitaţii trebuie să fie
(fig 2 24)nn UCran e S0MU1 PCntrU a asiSura aprovizionarea cu oxigen
Sistemul de lucrări ale solului şi costurile acestora depind de
premergătoare. Astfel, din cauza cantităţilor mari de resturi vegetale ramase
după porumb şi floarea-soarelui, ca şi din cauza potenţialului de infecţie al
lesturilor vegetale de porumb (şi chiar de grâu), după aceste culturi se
recomanda sa se are; dm contră, după rapiţă, sfeclă pentru zahăr sau cartof
se poate semana în teren lucrat superficial (discuit) sau în teren

Semănat direct
Fig.2.24. Sistemul de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile de climă (după O.Christen, 2009)

119
 După porumb sau grâu pot apare probleme de igienă care să impună
diferenţieri ale intensităţii lucrărilor solului. Astfel, după porumb,
conţinutul în micotoxine (DON - deoxinivalenol) restrânge posibilităţile de
alegere a intensităţii lucrărilor solului. Cercetări efectuate în Germania
(Lehmamn ş.a., 2006, citat de O.Christen, 2009) au evidenţiat influenţa
puternic pozitivă a mărunţirii resturilor vegetale de porumb şi a încorporării
acestora, asupra conţinutului în DON. Comparativ cu grâul semănat în
arătură, conţinuturile în micotoxine analizate în sol au fost evident mai
ridicate în cazul semănatului direct, în teren nearat, şi îndeosebi dacă nu au
fost efectuate lucrări de mămnţire a resturilor vegetale (fig. 2.25 şi 2.26).
în cazul grâului după rapiţă pot apare probleme cu samulastra de
rapiţă, datorită pierderilor prin scuturare la recoltare; problema poate fi
rezolvat prin lucrări superficiale, cu grapa cu discuri. Uneori, pericolul
transmiterii agenţilor patogeni de Phoma la culturile de rapiţă nou înfiinţate,
aflate în vecinătate, poate impune încorporarea resturilor vegetale de rapiţă,
prin arătură.
Fig.2.25. Conţinutul în micotoxine la grâu în funcţie de planta premergătoare,
sistemul de lucrări ale solului şi soi (după O.Christen, 2009)
2,0
premergătoare grâu premergătoare porumb siioz 1.78
soiul de grâu Ritmo i
Cenirum _________
mg/kg 2 X £

» Ü

Sosui de grâu
Conţ.în j 0 DON
“ Centrum Ritmo
2 7 o,s4 ¡j ■

0,5 Tsi:Jlî
0,5 A SDcm SDfm A SDcm SDfm

0
,22 <0,22
1■1
r

A SDaa  SDaa A - arat

I
SDaa - semănat direct, cu afinare adâncă
SDcm - semănat direct cu mărunţirea rest urilor vegetáis
SDfm - semănat direct fără mărunţire

120
 mi/kg
boabe 2,0

Mărunţire
puternică Mărunţire Mărunţire Fără
puternică Mărunţire Mărunţire Fără mijlocie
mijlocie puternică
mârunţire
încorporare«^ mărunţir
încorporare
e 4G%
fără încorporare
Flg 22 C ntinutul în micotoxine Ia
' ;J: ° grâu în funcţie de gradul de mărunţire şi incorporare a resturilor vegetale
de porumb (după O.Christen, 2009)’

în te™ 01T "TT de 1UCrâri minime ale soIului este semănatul direct n teren nelucrat,
denumit sistemul no-till. Condiţiile pentru ca un
asemenea sistem sa reuşească sunt: un sol foarte uniform, cu rezistentă la
compactare, porozitate ridicată, capacitate ridicată de infiltrare a apei şi
drenaj bun pe profil, cu activitate biologică intensă. P?

Semănatul di
lt rect şi lucrarea superficială a solului pot avea ca zultat prezenţa
unor cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului;
acestea au un efect pozitiv în reducerea eroziunii solului şi a scurgerilor de
apă la suprafaţă, iar evaporarea apei este diminuată. Pe
a 1Stemele CU luCrări reduse com
snnri / / : ’ pactarea solului poate
cornnnr T 6 PUÎm accentuata S1 fflai aproape de suprafaţa solului, prin comparaţie
cu compactarea (şi hardpanul) care apare la tehnologiile cu răsturnarea
brazdei; ca urmare, această formă de compactare este de obicei, mai uşor
de corectat şi mai puţin costisitor.
Unu specialişti opiniază că utilizarea mai mulţi ani la rând a
sistemelor de lucrări minime (inclusiv semănatul în teren nelucrat) poate
conduce la noi probleme, comparativ cu sistemele tradiţionale cu arătură n
primu! rând, aceste sisteme măresc dependenţa fată de aplicarea
erbicidelor din cauza dezvoltării buruienilor (cu accent’pe dezvoltarea
monocotlledonatelor) şi conduc la amplificarea atacului de bT " dăunători.
De asemenea, în sistemul de lucrări minime ale solului s-a constatat ca se
reduce cantitatea de azot furnizat prin mineralizarea

121
materiei organice din sol şi de aceea, există unele recomandări de a
administra circa 25 kg azot/ha la pregătirea patului germinativ In toamnă.
Datorită acestor probleme care pot apare la aplicarea sistemelor de
lucrări minime, uneori beneficiile prin comparaţie cu sistemul cu arătură nu
sunt foarte consistente şi depind de contextul general în care se face
cultivarea. Se citează cazuri m care semănatul direct a dat producţii inferioare
în climatele umede, dar situaţia a fost inversă în anii secetoşi şi în climatele
uscate. La producţii relativ egale obţinute prin aplicarea celor două sisteme,
costurile mult mai reduse susţin extinderea sistemelor de lucrări minime.
Agricultorii care practică sisteme de lucrări minime, însoţesc
lucrările superficiale cu afânări adânci, fără întoarcerea brazdei, efectuate
periodic. De asemenea, la intervale de 3 - 4 ani se intervine cu lucrarea de
arat. .
Cultivarea grâului cu un minim de intervenţii asupra solului este
condiţionată de prezenţa maşinilor agricole modeme specifice, de mare
capacitate. De aceea, în România acest sistem este practicat actualmente în
marile exploataţii agricole comerciale. Extinderea sistemului în exploataţii
de dimensiuni mai mici va fi benefică, dar este o probiemă de viitor, care ţine
în principal de dotarea cu utilajele specifice.

2.2.5A Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi

zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi
semincere), din generaţiile I (CI) şi a Il-a (C2), să aibă puritatea fizică
minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie.
Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea
de infestare. împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori
pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza
(Fusarium spp.) se recomandă tratamente cu preparate pe bază de:
tebuconazol (ORIUS 6 PS, 0,5 1/t de sămânţă, AMIRAL 3 FS, 1 1/t de
sămânţă; KRIPTO SUPER 60 FS, 0,5 1/t de sămânţă); difenoconazol +
ciproconazol (DIVIDEND STAR 036 FS, 1,0 1/t de sămânţă); tebuconazol
+ protioconazol (LAMARDOR 400 FS, 0,150 1/t de sămânţă); procloraz +
triticonazol (KINTO DUO, 1,5 l/t. de sămânţă). în cazul agenţilor patogeni
cu spori în interiorul bobului, cum este tăciunele zburător (Ustilago nuda f.
sp. tritici, sin. U. tritici), se poate

122
 ww™ sisr
carboxină+tir pe baza
Fp de
™ (VITAVAX
200 .
Pitică trafcrt,“8™;" pat0 fn! transmisibili pm> sol, cum este mălură pitica(Tilletia
controversa), alatun de mălura comună şi fuzarioză este
posibila tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale dar
aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca ’atare" TolZ
puternice a so ului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de
revenirea grâului pe aceiaşi teren. .
* , terenunle unde este
frecvent atacul de dăunători în toamnă m eosebi pe
terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau ia grâul cultivat după
grâu) şi infestarea cu dăunători care ataca la începutul vegetaţie1- gandac
ghebos (.Zabrus tenebrioides), viermi sârmă (Agriotes Rhn Ş/ a f6 C C6rea eior
{Sitobwn
avenae, sin. Macrosiphum avenae
este nuterntr T” PoloPh™m dirhodum, Schizaphis graminumj este puternica
este absolut necesară tratarea seminţelor cu preparate
msectofungicide şi anume: pentru terenurile infestate cu mălură
azanoza şi gandac ghebos sunt recomandate tratamente cu teflutrm +
difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 1/t de sămânţă); dacă sunt prezenţi *

se cu 86 efectueaza imediat înainie d

e semănat, urmărindu-
sămânţa ameSt6Carea cât mai uniformd
a preparatelor cu
ZpOC“ deŞemăn“t a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea
iernii sa ramană 40 - 50 zile în care plantele să vegetez; normal m care sa se
acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive pentru cT la mirarea m iarna
plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3’- 4 frunze (fara ca fraţii
să fie prea dezvoltaţi).
Da CS se îmârzie
. t. semănaml faţă de perioada optimă recomandată p
antele rasar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrătite şi necălite fund
sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică şi se
imburuieneaza mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară
apare pencolu de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de ^u aflate
in curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute- aceeaşi
sensib,luate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrătite, cu sistemul
radiculair încă slab dezvoltat. ’
Daca se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea
puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători

123
(afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă
bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii, în
primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi
sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivaire, epoca optimă de semănat a grâului
de toamnă în România este 1 - 1 0 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi
Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25
septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile
intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul
20 septembrie - 5 octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se
asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m . Pentru a realiza acest
lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. între aceste
limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de
înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea
pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii
pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent
mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85 - 95%
(din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde
în cea mai mare măsură de; tratamentele efectuate la sămânţă, starea solului
la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ,
şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat solul (tab. 2.22,
după K. Baeumer, 1971).
Tabelul 2.22

Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în __ câmp, la

sămânţa de grâu tratată şi netratată ___________________________________
Răsărirea în câmp (%)
Anul Sămânţă netratată Sămânţă tratată
Facultatea germinativă (%)
97 53 86
90 53 63
1966 53 57
80
95 71 73
1967 88 67 69
95 67 76
87 53 72
1968 78 49 65

Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între

anumite limite, densităţile nefavorabile. în asemenea situaţii, adminis-
trarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează
dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin
administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte

124
 ^ ^ cC“
buna a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie
în
S "
ToStrcombr^1 mare-?e b°abe în Spic’ cu MM® cât mai ridicaÎă otodaia, combaterea
buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată ™ mai

_va denSltăţl de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt agerate,

costisitoare şi nejustificate, concurenta dintre plante este prea puternica,
apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli. 1
in cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat precum si în “
foa SeCet0aSe SaU
? ” când se seamănă în teren
2 raCt Ca de a măn
nabfle/m ? ! w densitatea până la 700 boabe germi-
pregătirea unui S (întârzierea semănatului,
Caer rde tehnolo ice
°.
p egatirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial prin
marirea densităţii de semănat. P
’’
în ultimul timp se discută şi ia noi despre reducerea densităţilor de
~ la grâu chiar sub 400 b.g./m2, similar cu practiciiTdin^veshii Euro pe Jn

iar pierderiie de piante

acest sens, trebuie amintit că in climatul respectiv umed « moderat sub
pe
srssr ^
aspectul temperaturilor din timpul iernii este favorizat

favLb?rMdtuZeS1V1,atea lemil0f dC ‘a Şi Perioada scurtă îavorabila mfraţitulm, au

impus prm tradiţie utilizarea unor densităţi mai
man pentru a compensa pierderile de densitate din timpul iemTcaÎ sun
adesea foarte importante. Problema trebuie analizată cu atenfie în
rezistentă 7 UtdlZarea unor soiuri cu capacitate mare de înfrăţire şi rezistenţa la
lemare, precum şi cu semănatul în epoca optimă care să
favorizeze procesul de înfrăţire şi pregătirea plantelor poZ lemare - ~s gm,
consecinţele economice ale reducerii densităţilor de semănat la g ar fi
considerabile, dacă sunt avute în vedere suprafeţele mari ocupate de
cultura grâului de toamnă în România. ’
ra1ril]l sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul
Ca Matea de

(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este

cuprinsa, de regulă, între 200 şi 250 kg sământă/ha ’°
solului AtTZeU ^ Semănat" grâului depinde de umiditatea şi textura solului soi marimea
seminţei, data semănatului (fată de epoca recomandata). In condiţiile din
România, grâul este semănat la 4 - 5 cm c ncmie pe terenurile cu umiditate
suficientă şi textură mijlocie spre
fL’ ™d" Z71T8ennmare es*e asi*urată> străbaterea germeniloi spre siiprafaţa este ceva
mai dificilă; pe terenurile cu umiditate
insuficienta Ia suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în căzut

125
semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 3 -
6 cm. _ w
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după
arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod
frecvent prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai
au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul
înfrăţeşte târziu şi puţin. ^
’ în legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în
România există în cultură soiuri de grâu (printre care, Lovrin 34, Rapid)
care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste
soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte
uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la
suprafaţă. _
în prezent, există unele recomandări privind semănatul mai
superficial al graiului, la 3 cm adâncime. Această variantă, practicată în
unele ţări presupune un teren foarte bine pregătit, mărunţii, aşezat şi cu
umiditate suficientă (eventual, printr-o udare de răsărire), pentru a asigura
geminatul şi răsăritul. Avantajele ar fi răsăritul mai rapid, o dezvoltare mai
bună a plantelor şi pregătire acestora pentru iemare.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între
10 şi 18 cm (după W. Brouwer, 1970), fără a rezulta diferenţe importante
de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste
limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. în România
grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5-15 cm (distanţa pentru care
sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).
în anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de
semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura
înmulţirea mai rapidă a seminţei; în asemenea situaţii, se seamănă cu
densităţi mai mici decât în mod obişnuit.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura
grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe
suprafeţe în creştere în Romania, a apărut din necesitatea ele a asigura
efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a
îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a
tratamentelor pentru prevenirea căderii, în mod foarte precis, ca
uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar
până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile
intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

126
 Nu exista o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema
poate fi adaptata de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl
au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi
nesemanate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele
roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor
ractorului (de regula, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătoru),
iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractoru lui
şi al maşinilor cu care se vor efectua diferitele lucrări de îngrijire m
vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să
tratamentele.0“ laţm,ea * ‘UCm 3 maŞini'°r CU Care Se efectoeazS
flgUra 22 <după G Fischbeck
l - . K.-U. Heyland şi N. Knauer.
5) este prezentata o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se
ucreaza cu un singur tractor, cu o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m;
maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de lucru iar maşina
pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru. ’ ’
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie
cu mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase de
la semanat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de’ la
semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate
de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea
de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor. ’

Fig. 2.27. Schemă pentru

semănatul în cărări

127
 2.2.5.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de

rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de
îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depind de foarte mulţi
factori: calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea
de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară;
rezerva de buruieni; infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică,
posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor. Sunt situaţii în care sunt
necesare sau sunt efectuate numai 1 2 lucrări de îngrijire şi
sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări ( 7 - 8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca
necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se efectuează
cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel,
absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire,
care se efectuează de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea
culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul
iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii
extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive
pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol
(plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare
poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate;
fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci
când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine
scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de
înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Crăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din
tehnologia clasică de cultivare. în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia
recomandată, dar mai este prsicticată în anumite situaţii, precum şi în
agricultura ecologică. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de
grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar
consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt
distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea
tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din
cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruie-
nilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme

128
 pana la 60-70 /o. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni si mpiedicarea
apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate
mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea
optimă, combatere chimică. ^
nhHa .
în CLlPura
grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
ig<frorie^ Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în
_ondiţnle dm ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura Râului sunf
r ’ Raphanus raphanistrum, Capsella buîsa-pastoris Cirsiim arvense
PlS arvemis

Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, AtriplTZ’ Chenopodium album, Rubus

caesius. Pentru combaterea acesta se
Pipăratelor care conţin acidul 24 D (DICOPUR D,
admmistrarea
1,0 1/ha; ESTERON EXTRA 600 EC, 0,8 1/ha). ’
snerîi ţJatun .de dicotiledonatele menţionate, în culturile de grâu apar şi specn
de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla inodora
Agrostemma githago, Sonchus sp„ Galium aparine, Papaver oeas, Stellana
media, Veronica sp., Bifară radians, Polygonum sp In asemenea situaţii, se
recomandă aplicarea următoarelor erbkfide- 2 4?D +
rr i D C )PUR w" 464 SL’ °’8 - 1’° ^ CEREDIN SUPER 40 17 ’ 1’ A Ur°iipU
^ ’
CERLIT 0,8 1/ha
)i clorsulfuron (RIVAL 75 GD
u 20 g/ha); tnbenuron-metil (RIVAL STAR 75 GD 15 - ,Wh
-

FIX'N(I4AR 0 6^ !5 ~i 20 gÎf): florasulam + 2’4 D EHE (TURBO

°-V °’51/ha);
(BUCTRIL UNIVERSAL, fS “'' '/ha) bromox,ral + acld 2 4 D
-
f ^d™nistrarea sePana
efectuează primăvara, când plantele de grâu sunt
2 A(hm r'î L .'a ,f°rmarea primului internod. ™ buruienile au ranze (sub 10 cm
înălţimea plantelor pentru pălămidă - CirsiumY
vânT1Tmnui S'lÎ ‘"‘V? *.
a 1
° - ™mea liniştită, fără vânt timpul
S fc mare de 10 C
călduros ş, luminos. Se subliniază că întârzierea aplicării
erblcidelor pană la formarea celui de-al doilea intemod poate determina
pan.ia unor electe fitotoxice la grâu. Erbicidul TURBO FLO este

LfrS si până ' 3° Cm înăltime' iar este da la

25

’ Şl pana la burduf; preparatul poate fi utilizat la temperaturi

m^mse intre 5 şi 25 C. De asemenea, erbicidele GRANSTAR 75 DF şi
Ki VAL /5 GD pot fi administrate până în faza de burduf.

derate s^r^r0'1“0™*6 Pr°blemă *" Cultura «râului considerate specule Galium aparine
şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea
Eroa4T/hrT0niandă Preparatele conîmând fluoroxipix (TONIGAN 250 EC, 0,4 1/ha),
asociat cu 2,4 D sau erbicide sulfonilureice.

129
 Administrarea acestor preparate se efectuează în aceleaşi faze de
vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele
putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Combaterea
buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone
limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului)
şi Avenafatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele
colinare, umede, din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se efectuează tratamente cu
erbicide pe bază de iodosulfuron metil + amidosulfuron + mefenpir dietil
(SEKATOR PROGRESS OD, 0,150 1/ha), când grâul este în faza de înfrăţit
şi până la formarea primului intemod, iar plantele de iarba vântului au 2 - 4
frunze şi până la înfrăţit; prin acest tratament sunt controlate şi buruienile
dicotiledonate anuale şi perene. Tratamentul poate fi efectuat şi prin
administrarea asociată a preparatelor pe bază de fluoxipir (CERLIT, 0,4 1/ha)
şi metsulfuron metil (LAREN 60 WP, 10 g/ha), care asigură combaterea
buruienilor dicotiledonate şi a ierbii vântului; tratamentul poate fi aplicat
până la sfârşitul fazei de formare a paiului, eventual concomitent cu un
fungicid pentru boli foliare.
Comhatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin
măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos
(.Zabrus tenebrioides), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile
infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. în cazuri
extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac
ghebos, se recomandă tratamente cu tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 -
0,10 kg/ha) sau clorpirifos (PYRINEX 48 EC, 2,5 1/ha), la avertizare; pragul
economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.
în cazul atacului de afide ale cerealelor (Schizaphis graminum,
Macrosiphum avenae, Rhopalosiphum maidis, R.padi, Metopolophiwn
dirhodum) se recomandă preparatele: tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07
kg/ha); lambda-cihalotrin (KAISO SORBIE 5 WG, 0,150 1/ha), tau-
fluvalinat (MAVRIK 2F, 0,2 1/ha); imidacloprid (NUPRID AL 200 SC,
0,275 1/ha).
împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi A el ia spp.) se
efectuează tratamente împotriva adulţilor hibemanţi, la avertizare, la un PED
de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a
părăsit locurile de iemare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii
aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva
larvelor se efectuează la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea
au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3

130
 ÎTmarilumTinl6,"T“!e redaca
?etarea •ratament“M. d“PS un interval larve/tn2 n 1
’ dupa pnmul
tratament au mai rămas peste 3
larve/m (llarva/m2 pentru culturile semincere).
^Pentru combatere, se recomandă folosirea insecticidelor E7“m1ftar?fn (DECK
“ WG’ °’°30 kg/ha; DECIS “EGA 50
f • °’’«"* lamMa-
0,150 1/ha); 3 1/ha); tiacl nd
PROGRES <5 I - f dîmetoat (NOVADIN °P (CALYPSO
480 SC, 0,1 1/ha; BISCAYA 0,2 1/ha); tiametoxam (ACTARA 25 WG,
0,07 kg/ha) ’
Viermele roşu al paiului {Haplodiplozis marginala) este un dăunător
periculos, a cărui prezenţă este semnalata mai frecvent pe
Stol "™“ ' “ i '
8
« ?> Teleorman, Buzău, Prahova, Damboviţa Olt
81 08 dm Ude ele Ar e
se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai
timpurie a lanurilor atacate, înainte de migrarea dăunătorului în sol Pe
erenunie cu peste 5 - 6 larve/plantă, se efectuează tratamente primavai a
presto*’ St*** a adultilor * de aPariti<= a larvelor, cj
A wSS" ’
10 EC 0i1 l,ha) sau

Gândacul bălos al ovăzului (<Oulema melanopus, sin Lema

melanopus) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din tara
noastra se comhăte prin tratamente repetate, împotriva ariilor , a
- Ve A fU apar atuncl cand temPeratura trece de 9 - 10°C de obicei începând dm a
doua jumătate a lunii aprilie; PED este de’lO adulţi
sf Se^ă ^ ^ 251°JarVe/m “ CaZUÎ “ în vetre. Tratamentele F/ f™ ™ ™ul dm
Pipăratele: deltametrin (DECIS MEGA 50 fr W7 0,1 ,l/ha^ lambda-
cipermetrin (KAISO SORBIE 5 WG 0 150 ¡/har
EC, "ALYPS° 480 EQ °’°8 Mla); alfa-ciP^trm (FASTACMO
Pf t, Carabuşen cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente efectuate la
apari ţmadulţi lor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED
combatere™ploşniţelor^0lOSmd ^
^ Şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pali.) este un animal tipic de
stepa care se găseşte îndeosebi în arealele înierbate, aşa cum sunt
frecvente, în prezent, în zonele agricole de la „oi, terenuri “raMe
; sa
t ?°f‘““¡f dmtre ParCele' Se citeazS densităfi de şoareci de
pana la 5 mii mdivizi/ha, chiar 15 -25 mii indivizi/ha. Pierderile datorate
TrotehteSisI ‘TTf ’ maî aleS în Z°neIe “ pr°Cent ridicat ie
r staţie. Sistemul de lucrare a solului are importanţă pentru populaţia de

131
rozătoare; lucrările de afânare adâncă a solului au erecte catastrofale asupra
cuiburilor de rozătoare.
Şoarecii de câmp s-au dezvoltat mult în ultimele decenii şi produc
daune importante lanurilor de grâu. Atacul de toamnă se manifestă imediat
după răsărirea grâului; plantele sunt roase, lanul având aspect de păşunat. La
populaţii mari de şoareci sunt produse pagube mari culturilor, atât la
suprafaţă prin roaderea părţilor aeriene ale plantelor, cât şi în sol prin
distrugerea rădăcinilor. Atacul poate continua şi în iarnă dacă solul nu este
acoperit cu zăpadă, iar temperaturile sunt mai mari de 0 C, precum şi la
desprimăvărare. O altă perioadă a atacului este între formarea bobului şi
recoltare; în această perioadă în lan pot fi observate tulpini de grâu cu spicul
retezat de la bază.
Pentru combatere sunt recomandate tratamente cu fosfură de Zn,
3%, administrată sub formă de momeli; acestea vor fi aplicate în tuburi
confecţionate din materiale impermeabile, pentru a preveni efectele toxice
asupra faunei utile. Este recomandată şi utilizarea următoarelor preparate:
bromadiolon 0,005% (BROMAKOL, sub formă de momeli gata preparate,
25-50 g momeli/galerie activă; RATITELL PLUS); bromadiolon 0,25%
(PARTIZAN, un rodenticid concentrat pentru formularea de momeli;
LANIRAT, 1 1/50 kg momeală); flocoumafen, 0,005% (STORM PELLETS,
150-200 g momeli/staţie); locoumafen (STORM BAIT BLOCK, 150-200 g
momeli/staţie); COTEX (30% sulf), cartuş fumigen/galerie.
Combaterea bolilor se efectuează în mod eficient prin combinarea
metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Blumeria graminis f. sp. tritici, sin. Erysiphe graminis f.
sp. tritici), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada
creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul
este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea
mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente sau
tolerante, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii
normale a lanului, fertilizarea echilibrată.
în cazul unui atac puternic de fainare, tratamentele de combatere se
efectuează cu produse pe bază de: procloraz + propiconazol (BUMPER
SUPER 490 EC, 0,8 1/ha); propiconazol (BUMPER 250 EC, 0,5 1/ha);
tebuconazol (MYSTIC 250 EC, 0,5 1/ha). Pragul economic de dăunare este
considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe
frunza stindard, înainte de înflorit.

132
 zece) seTÎmite "Z“" f cu
Perfectă GibereUa
., Lansn’1,e prin sol şi prm sămânţă şi produce fcmm
adăcmlor, a coletului, frunzelor şi spicului. DeosebLe ef cien e™„
masurile preventtve, cum ar fi cultivarea de soiuri totalâ boală
ecWlih”,™61 Sem,nte sinatoase’ tr*te« înainte de semănat fertibzarea dar n!r d
^ tiei. Tratamentele la sămânţă suni obligatori li«,ŞlefiC,eme- ” ““
re ec,area rota
f
” vegetaţie sunt efictaT£

tulninii’Ti8 '’“ baZe‘ tUlpm“ Ş‘ pătarea în ochi Şi îngenuncherea tulpinii

(Gaeumamomyces gmminis var. tritiei sin Onhl„h f

V nnrl Sept°n°fle (Mycosphaerella gramincola, sin. Septoria tritiei si

S^nodorum) se transmit prm sămânţă sau prin sol, pe resturile deXte
Masurile preventive (distrugerea samulastrei, a restu do de plante
respectarea rotatiei, aplicarea unor doze moderate de aîot) suni importante
pentru limitarea atacului. Pentru tratamentele în vegetaţie
fnSeCOn°miC daUnare 6Ste apredat k 10% intensi ^tea atacului la
Pentru complexul de boli foliare şi ale spicului (Bhmeria 1 UCCmia Spp”
Mycosphcierella graminicola, Fusarium spp elminthosporium spp.) sunt
recomandate tratamente cu: tebuconazoT-f triadimetoat + spiroxamina
(FALCON 460 EC, 0,6 1/haV tebuconazol +

1»« £ £ 075 ' 09 S 7“ + maiii

(rut7™T5T)T75 , t i o f a n a t
, , J, p
ha), fusilazol + carbendazim (ALERT 0 8h )1/haV
clorotaloml (BRAVO 500 SC, 1,5 1/ha). ’’ ’
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe
suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede precum J acoilo unde
se aplica doze mari de îngrăşăminte cu azot. ’ ?

evitareaTs&TiT' tehn°l0gii COrec,e de cultivare «te esenţială pentru evitarea cădem.

De asemenea, sunt recomandate tratamente preventive
folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent
“da clorurâ de clorchoHnă (sau cil™ clorura - STABILAN, 1,8 - 2,0 1/ha).
Se efectuează stropiri foliare in perioada de alung,re a paiului (când
plantele au 20 - 25 cm înălţime),’pe

133
vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit, seara sau
dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 1 preparat în 800 - 1.000 1 apa/ha, în cazul
tratamentelor terestre şi 300 - 400 1/ha, în cazul tratamentelor avio .
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 -
30 cm; scurtarea şi îngroşarea intemodurilor bazale; dezvoltarea ţesutului
sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea
asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare,
a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu
rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
în România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-
au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei
la grâu (Gh.V.Roman, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a
grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi
începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea, sau
în cazul împrăştierii neuniforme a îngrăşămintelor cu azot..
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care
prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România.
Necesarul de apă al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă
de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 .. 75%, din rezerva
de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de
vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente.
în situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau
dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă
administrarea unei udări de umezire, cu noime de 400 - 600 m3/ha. în
situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a efectuat corespunzător, dar
s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o
udare de răsărire cu norme de 300-500 m /ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din
primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece; regimul precipitaţiilor în
primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1 până la 3 udări în fazele
de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase
şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea
bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este
aspersiunea.

134
 2.2.5.6. Recoltarea

Recoltarea. Momentul optim de recoltare a grâului este ia

maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14 - 15% umiditate- în
acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fărăpierderi şi boabefe se păstra
m bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare De legula
se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate^
nreînt^UZa STa?Îelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a pre ntampma
întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorita
supracoacern sau a vremii nefavorabile); în acest caz este absolut necesară
uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita
deprecierea calităţii lor.
circa 12LTwa de ,rf f°ltare tebuie încheiata când boabele au ajuns la
3 * ? u m l d l , a t e j ™» târziu grâul trece în faza de
supracoacere,
lanS PK ' Pn" SCU*Urare Şi Prin Spar«erea boabelOT h treierat,
Zbâre a S
'“ ^ «reU' Pe™ada °Ptimă de
recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorai
combinelor universale. La combinele de concepţie mai nouă reglajele
aparatului de treier se realizează automat, în funcţie de umiditatea boabelor
şi a plantelor din lan. La combinele clasice trebuie respectate
recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie
de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza la treierat separarea boabele de
masa de resturi vegetate şi fără a sparge boabele.
Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în
lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.
„ 1 f !n Slilia’llle eXtreme’ când nu sunt întrunite aceste condiţii, trebuie apelat la
recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (taierea)
plantelor la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazda cateva zile pentru
uscare, urmată de treieratul cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă. ’
Combinele universale sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru
tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei,
concomitent cu recoltatul. Ulterior, se ’ realizează, Dară dificultate,
incorporarea m sol, prm arătură, a paielor bine măruntite, de dont împreuna
cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita escompunerea
paielor în sol; paiele tocate pot fi lăsate la suprafaţa solului, cu rol de muici,
pentru a proteja suprafaţa solului de eroziune ’a limita pierderea apei prin
evaporare, ş.a. ’

135
 în tehnologia de recoltare folosită încă destul de des la noi, după
recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în
cultura tradiţională a grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat
de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi,
înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de
costisitoare; în tehnologia care cuprinde presarea paielor cu presa pentru
furaje, încărcarea manuală şi transport, aceste operaţiuni pot reprezenta 48%
din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă
de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor (după D. Toma,
citat de Gh.Bîlteanu, 1989).
Pentru adunarea paielor sunt folosite diferite utilaje (presa de balotat
pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică). Ulterior, paiele sunt
transportate pentru a fi folosite ca aşternut sau furaj grosier pentru animale
(mai puţin frecvent, în prezent), ca material pentru prepararea composturilor,
materie primă pentru diferite industrii (de exemplu, producerea celulozei)
sau drept combustibil.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea
grâului) nu este justificată, deoarece se pierde o cantitate mare de materie
organică; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi
un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a crescut de la circa
2.600 kg boab'e/ha în anii 1997 - 1999 la 3.024 kg/ha în anul 2009. în acelaşi
an producţia medie în Europa a fost 3.743 kg/ha, din care peste
7.0 kg/ha în unele ţări ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Marea
Britanic, Belgia, Olanda, Danemarca) şi 2.400 - 3.600 kg/ha în ţări din estul
Europei. Prin comparaţie, ţări mari cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe
plan mondial nu au depăşit în medie 3.000 kg/ha (SUA, Canada, Federaţia
Rusă), sau 2.000 kg/ha (Argentina, Australia).
La cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii
au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.422 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia,
îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1990 (3.235 kg/ha), 1995 (3.090
kg/ha), 2004 (3.477 kg/ha) şi 2008 (3.422 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi
agricole care recoltează, în anii favorabili, 5.000 -
6.0 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

136
2.3. SECARA

2.3.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Cultura secarei era cunoscută în agricultura veche egipteana,

greaca şi romană, fiind amintită pentru prima dată de scriitorii greci şi
romani având însă o vechime mai mică decât a grâ“
Balcanică
d Hr iaHnr )’ a fost introdusă în sec. I
Că în Cultoă
deprin sec “ Î.Hr ^ « data
hn K , SeCara Î6’ C( ’ ireală alimentară valoroasă
M primuI rând 0
c eTorÎe “ ^ a , ;mpoziÎie ^ 0 valoare nutritivă asemănătoare cu a celor de grâu,
fiind folosită în alimentaţia oamenilor şi a animalelor Din
iama de secara, se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, însă mai închisă
bază l°uneină!? ^ decât cea de
8^ Ea asigură hrana de
în tLw “ f P°Pnlaţia globului. Se consumă mai mult • A * Cenful ş!
Semnat dm
nordul
Europei, iar amestecată într-o proporţie mai ca cu faina de grâu, se
foloseşte la prepararea pâinii şi în alte ţări mctav m România. Din faina de
secarâ şi miere de albine se pre^S turta dulce, apreciata pentru gustul şi
acţiunea ei laxativă. P

Boabele de secară, se pot utiliza sub formă de uruială ca nutiret

concentrat pentru vacile de lapte, pentru îngrăşarea porcilor penS cabaline
şi în hrana păsărilor. P

Având un conţinut ridicat de proteine, târâtele sunt foarte valoroase

şi se folosesc în hrana tuturor speciilor de animale
Boabele de secară sunt mult utilizate şi în diverse industrii
alimentare, în special la fabricarea alcoolului, ^ Z" amidonului, dextrinei,
1
glucozei. agerea
Pmele de secară flind mai lun
. ’ de
8i cât ale celorlalte cereale, pot fi utdizate m
industria împletiturilor, a ambalajelor, sau se pot folosi în industrie la
fabricarea celulozei şi hârtiei.
ciunerch r/™ • mduStn& farmaceutică, prezintă importanţă sclerotii ciupercii
Claviceps purpurea, cunoscuţi sub denumirea de cornul secării
leCa e COrnutus\ la extragerea unor substanţe cum ar fi ergofina
ergotamina şi acidul sfacelic, cu efect antihemoragic.
sar. ™ îCara SC POate ailtiVa Şi Ca plantă Eirajeră, pentru nutret verde sau ca fan,
singura sau in amestec cu măzărichea sub formă de borceag
orceagul de secara şi măzănche, este un nutreţ timpuriu şi de foarte buna
calitate şi prezintă importanţă deosebită mai ales în zonele secetoase, acolo
unde baza furajeră este deficitară.

137
 Secara este importantă şi prin faptul că este printre puţinele plante
care pot fi cultivate cu succes în condiţii diferite de climă şi sol, atât în
regiuni umede şi reci, cât şi în regiunile secetoase, pe solurile nisipoase,
puţin fertile şi cu aciditate pronunţată, acolo unde grâul dă producţii mici.
Răspândire. Secara este extinsă în cultură în emisfera nordică,
predominant în zonele centrală şi de nord a Europei, pe terenurile nisipoase
şi în regiunile muntoase cu climat umed şi rece, trecând şi de cercul polar
şi ajungând până la paralela 69° (Gh.Bîlteanu, 1989).
Suprafaţa de secară cultivată pe glob, era în anul 2008 de 6,76 mii.
ha, iar producţia medie de 2.625 kg/ha, producţia totală de secară fiind de
170,75 mii. tone (FAOSTAT, 2008).
Cea mai mare suprafaţă se întâlneşte în Federaţia Rusă - 213, mii
ha, cu o producţie totală de 4.505 mii t. Pe suprafeţe întinse se mai cultivă
în Polonia (circa 1.390 mii ha/3.440 mii t), Germania (circa 736 mii
ha/3.740 mii t), Portugalia (circa 21,3 mii ha/22,2 mii t). în SUA, secara
ocupă circa 109 mii ha/203 mii tone, în Canada 131 mii ha/316 mii t, iar
în Asia cea mai mare suprafaţă (circa 124 mii ha/246 mii t) o deţine Turcia
(FAOSTAT, 2008). ^^
în ţara noastră, secara cultivată pentru boabe se seamănă pe 30 - 45
mii ha, cu o producţie medie de circa 2.000 kg/ha, cele mai mari suprafeţe
cu secară întâlnindu-se în regiunile cu suprafeţe întinse de nisipuri
(Oltenia, Galaţi, Crişana, circa 15 mii ha), precum şi în regiunile cu climat
mai umed şi rece, pe soluri acide (circa 20 mii ha), fiind amplasată de
regulă pe podzoluri şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha).
Se impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite
terenuri nefavorabile grâului şi cedate acestuia în ultimele decenii cum sunt
solurile acide, podzolice şi podzolite, zonele nisipoase, în aceste condiţii
secara depăşind în producţie grâul.
2.3.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Compoziţia chimică a boabelor de secară, oscilează mult în funcţie

de soi, condiţiile climatice, fertilitatea solului, îngrăşăminte şi agrotehnica
aplicată.
Conţinutul boabelor de secară în proteine este cuprins între 8 şi
19,4%, cel mai mare procent înregistrându-se în regiunile secetoase ale
ţării (Dobrogea, sudul Olteniei) şi cel mai scăzut în zonele din nordul ţării
unde umiditatea este mai abundentă.

138
 aseamănă cu cele de V^re.aI.c0mP02itiei chimice, boabele de secară se din
boabe,e ¿îeSX ^
88
***în “mai ■** KS
Digestibilitatea proteinelor din boabele de secară este mai scăzută
KHSSS£«=SÎ!=

fund m stransa corela,ie cu proporţia de substanţe proteice %

in doze dt N^T1, & 'VTâmbure5ti' &1<**ea îngrăşămintelor chimice 2 a
"P0"' proporţia de proteine din boabele de secară cu

Mate,, 1974) * “ “ W% ** * "eîngră" (I

oscilând^nta’lYsl 2V/^ Pr°PO,tie redUSă *" b°abele de sec™.

1 5 Ş, 2 3/o cea mal
, " ‘j ’ . SUbstan
J ’ : mare
parte găsindu-se în embrion
între 1 9 riTS ^ . , («™Şa) din boabe oscilează , Şl 2,4 /o,
te mmerale
principalele componente minerale din cenuşă fiind fosforul, magneziulŞ ilmd
şi
potasiul.

2.3.3. Sistematică

Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul natria
cresTIvLV&me ^ fld ASÎa ^ Sud'Vest' Asia Mică Si Caucazui unde iese diverse
forme in flora spontană sau ca buruieni în grâu şi orz.
Odata cu migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Euromei
(împreuna cu sămânţa de grâu), în condiţii vitrege de sol ZZiZZn
aoaptandu-se mai bine decât grâul şi orzul (L.S.Muntean, 2005)
Secara aparţine genului Secole, cu 12 specii după P M Jucovschi
specii grupate în trei secţii: Jucovscm,
•/ , ?’ LrSeC’ia Sylvestris care cuprinde o singură specie Secare
rahÎTfragif°St" ° PlantÎ anUalî CU glume lung ^ate şi

nearistat'sS ffTT "f" “

c,ha,
«**«*» * 1 Perene cu spic Stonf l Zi (

°Zlume (Boiss-). Grossh, Secate afneanum

ZZ’r TVTV“ Gr°ssh- Guss, Secate
dalmaticum vis., Secale anatolicum Boiss.).

139
 3. Secţia Cereaiia care cuprinde 6 specii, toate anuale, cu rahis
fragil sau nefragil (Secale vavilovi Grossh., Sacale ancestrale Zhuk., Secole
afganicum (Vav.) Roseh., Secale dighoricum (Vav.) Roshev., Secale
segetale (Zhuk.) Roshev., Secale cereale L.).
Singura specie cultivată este Secale cereale L. şi provine din specia
Secale segetale (Zhuk.) Roshev. Secale cereale cuprinde un număr de 12
varietăţi ce se deosebesc după culoarea inflorescenţei, tăria rahisului, gradul
de acoperire al bobului de către palei, perozitatca paleelor; cea mai
importantă este var. vulgare L., cu spicul alb, rahisul nefragil, paleele
nepăroase şi bobul ieşit 1/3 din palei.
Soiuri. Toate soiurile de secară cultivate la noi în ţară aparţin la
varietatea vulgare. Acestea sunt: Ergo (numai pentru producerea de
Claviceps purpurea), Gloria (de toamnă România), Orizont (de toamnă,
România), Amando, Apari, Marlo, Rapid, Quadriga, Raluca (toate soiuri de
toamnă obţinute în Germania), Suceveana (de toamnă, România), Impuls
(de primăvară, România).
2.3.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone
ecologice

Bobul de secară germinează (încolţeşte) unipolar (fig. 2.28),

coleoptilul având culoare roşietică purpurie.
Rădăcina. Secara dezvoltă la începutul perioadei de vegetaţie 4
rădăcini embrionare, dintre care 3 într-un plan, iar una, deci a 4-a, de regulă
într-un alt plan.
Sistemul radicular definitiv este fasciculat (fig. 2.28), puternic
dezvoltat şi mai profund decât la grâu, cu o capacitate mare de solubilizare,
ceea ce îi permite să valorifice şi solurile mai puţin fertile. Cea mai mare
parte a rădăcinilor pătrund în sol până la 25 cm, însă se pot întâlni şi la 150
- 200 cm, pe terenurile nisipoase ele pătrunzând şi mai adânc.
La răsărire, lanul de secară are o coloraţie roşietică, din cauza
coleoptilului care este astfel colorat. După ce a ieşit la suprafaţă, coleoptilul
îşi încetează creşterea, se desface în două şi lasă să iasă prima frunză
adevărată.
Nodul de înfrăţire la secară se formează mai în faţă (mai spre
suprafaţă) decât la grâu, secara înfrăţind puternic în toamnă, în mod normal
3 - 5 fraţi. în condiţii deosebite de favorabilitate, numărul fraţilor poate
ajunge chiar la 10.

140
 Tulpina este un pai sau culm, mai înaltă decât a grâului rotundă
m S C,,U e 80314 h interi0r fOTmată din 5
2 : "’ ’ - « mtemoduri^idt” 5

-13 “™*,a * «*»» Limbul frunzei este răsucit de la stânga spre dreanta nrezintă
KSST ““ UreChiUŞele “* ^i^ep^se’^ut

mult sa (fig 2 28) CSte

' - “n Spic’ Plat’ toi&rm, subţire, mai

* ¿.¿o. secara (după Oh. Bîlteanu, 1998)

rizom ; ° n plantă înfrăţită, adâncimea de semănat 3 cm;
A b b

’ 2~ ° d d , e lngalire; 3- rădăcini coronare; C- spic; D- segment de rahis si spiculeţ;

E-floare deschisă; F- bob văzut din diferite poziţii *

1
rticulaţn scurte cu perişori pe margini.

aşezate -a"18’! 2'29\SUnt S6sile’ uşor comprimate lateral şi

aşezate de o parte şi de alta a rahisului, câte unul la o inserţie
este invdfi! ' ° ’ “
2 3 fl ri d Care 2 sunt fertik
- Spiculetul
este învelit in doua glume scurte, iar floarea, în două palei Paleea
inferioara poartă o aristădUre4Ză
de 3 -108 cm lungime. înfloritul începe la 10 12
5 ' 15 Zi,e F rile se
' '° *** dimineaţa
’ can< ^ temperatura aerului este cuprinsă între 12 - 14°C.

141
 Fig. 2.29. Părţi componente ale spicului de secară (după Gh. Bîlteanu, 1998)
1-fragment de rahis; 2- spiculeţ

Mai întâi se deschid florile din spiculeţele de la mijlocul spicului,

apoi cele de la bază şi pe urmă cele din vârf. Un spic înfloreşte în J - 4
zile. _
Secara, spre deosebire de grâu şi alte cereale păioase, este o plantă
alogamă, adică o floare ca să fructifice trebuie să fie polenizată şi
fecundată cu polen străin, adus de vânt de la plantele din vecinătate. In
unele situaţii, secara fructifică foarte slab, multe spiculeţe rămânând fără
boabe (spice ştirbe). „ . .
Aceasta se întâmplă mai ales atunci când în timpul înfloritului,
vremea este rece, ploioasă sau atunci când este multă arşiţă şi uscăciune.
“Ştirbirea” spicelor se poate datora şi altor cauze, ca de exemplu căderii
plantelor, gerurilor târzii sau aplicării necorespunzătoare a tehnologiei de
cultură. _
Fructul secarei este o cariopsă golaşă, lungă de 5 - 10 mm, cu un
şanţ median pe partea dorsală şi cu perişori la vârf. La maturitate, bobul
este mai lung decât paleele. Culoarea lui este galbenă, galbenă-verzuie sau
brunie. Pentru panificaţie se preferă soiurile care au boabele de culoare
galbenă-brunie deoarece dau o faină mai albă. Masa a 1.000 de boabe
(MMB) oscilează între 15 şi 45 g, iar cea hectolitrică (MH) între 70
şi 74 kg. .
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Secara este mai puţin pretenţioasă
decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt pentru care ea se cultivă
până 1a. 70° latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de 1.800
m.
în condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie este la secara de
toamnă de 270 - 280 zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de
2000 - 2200°C.
Temperatura minimă de germinare a boabelor de secară este de 1 -
2°C, iar la 12-14°C în sol secara răsare în 5-6 zile de la semănat.

142
S“r55“CCaşTSrTtoâlr^te7'“, ^*'™i

nivelul nodului de înfrăţire, suportă temperaturi depănă la' lT^m? Având o

creştere puternică în timpul toamnei secara i„t™ t„ -

=FrH=^--;=
j, .. , . Jn primăvaiă creşte mai viguros si renprlp
mic “ " mari de absorbfie Si coeficientului de evapotransptmţie
Pl er

20°C) Ttonnr77°ritUlUi' ^ “mP fmm0S * P0trivit de cald (17 - " 1 ™pu, pl010s Ş1
> Şl cel uscat şi foarte cald influenţează
rece ca
avorabil polenizarea şi fecundarea florilor, rezultând spice “ştirbe”’
n timpul umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate si b“taUvSrîmPi6dlCă d~
SUb
» în b^e, recitând

cereale ALÎtaT’dlT’ T*™ T* ^ PUti" Pretentioasă decât alte cereale Aceasta pe de o parte, se datoreşte sistemului radicular nutemir

dezvoltat ş. profund al plantelor de secară, iar pe de altă Z e L Z7 a

XTficândTane Z'”' Vegf,ie’ ¥ alunge5'e Paiul foilr,e rePcde, aionticand foarte bme apa
acumulată în sol în timpul iernii şi din nloile
care cad m aceasta perioadă, scăpând astfel de perioadele de se?cetă de mai
însnft Nn SUP°lta umidltatea Prea mare în sol. Ploile sub formă de averse
, de V^ntun putermce în Perioada înspicării, determină căderea plantelor,
producţia fiind astfel diminuată.
Solul. Faţă de sol, secara are, de asemenea, cerinţe reduse datorită
siah^h!- SaU ÎadlCUlar pr0ÎUnd şi cu 0 caPacitate ridicată de solubilizare y ‘
°rn’1® a.® ementelor nutritive din compuşii mai greu solubili.
Datorita acestui fapt, secara este capabilă să dea producţii bune «i
aicalfoTroH-gî fertllltate scăzuta’ cu reacţie puternic acidă (pH=4) sau a calm,
<pH-8), cum sunt sarătunle, solurile mlăştinoase sau nisipoase etc, Dm
aceasta cauza, m zona de cultură a grâului de toamnă terenurile
necorespunzătoare se însămânţează cu secară ’ llg
. Produ iile în
^ să cele mai mari se obţin la secară pe solurile fertile cu textura
mijlocie şi în condiţiile aplicării îngrăşămintelor. ’
/one ecol°gice. Secara se poate cultiva în toate zonele din tara noastra, dar
cea mai mare răspândire „ are în zonele cu soZ ‘şoZ

143
sărace, podzolice şi cu climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte
şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania),
pe terenuriie nisipoase din Oltenia şi din sudul Dobrogei.

2.3.5. Tehnologia de cultivare

2.3.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)
Secara este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de planta
premergătoare şi ea poate suporta monocultura un număr mare de ani la
rând. ww
Producţiile cele mai mari le realizează însă după plantele care

eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt

leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa.
Bune premergătoare sunt însă şi cartofii timpurii şi semiţimpuni,
porumbul siloz şi bostănoasele, acestea eliberând terenul la sfârşitul verii sau
la începutul toamnei.
în zonele mai umede şi mai reci de cultură ale secarei din ţara
noastră, se poate cultiva după inul pentru Mor, după cartofii timpurii şi
semitimpurii, după borceag, trifoi.
în regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomul i,
preluvosoluri roşcate), secara se poate cultiva după rapiţă, borceag, in pentru
ulei, porumb siloz sau porumb timpuriu, floarea-soarelui. După
leguminoasele pentru boabe, în această zonă terenurile sunt rezervate culturii
grâului. Pe solurile nisipoase, unde secara se cultivă pe suprafeţe mari,
urmează în cultură în ordine după lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni Majeri,
porumb şi după ea însăşi (monocultură).
în monocultură, pe solurile cu fertilitate bună, secara se autosuportă
mai mulţi ani la rând, deoarece nu îmburuienează terenul şi nu favorizează
înmulţirea bolilor şi dăunătorilor. în schimb, pe solurile cu fertilitate redusă,
secara cultivată în monocultură realizează producţii mari numai dacă se
folosesc îngrăşăminte organice şi chimice.
După secară se cultivă orice plantă, deoarece părăseşte terenul mai
devreme şi-l lasă curat de buruieni.

2.3.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Deşi este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol, secara foloseşte
cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru 100 kg boabe plus producţia
secundară aferentă, secara consumă: 2,7 kg azot, 1,6 kg fosfor, 3,6 kg potasiu.
Datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor

144
 sărace. SUbSt3ntele minerale- secara extraSa hrana chiar din solurile mai

toamnaRîTfeLded?-0ft-ie substanţelor ™tritive cel mai intens are Ioc

r■ \ - i mfraţire şi primăvara în perioada formării naiului
(mspicare), în lunile aprilie-mai. mimării paiului
Secara foloseşte bine atât îngrăşămintele organice cât şi pe cele
chimice, acestea aducând sporuri însemnate de recoltă
premergătoare!1 ^ ^ ^ ““ b“ VaIorific!>t *“* «= <» Plantei
f- ° ? Ş direct la secară, aplicarea lui trebuie
t tU 1 Se folose te
făcuta diferenţiat, în funcţie de condiţiile pedoclimatice
Astfel pe solurile cu fertilitate redusă cum sunt podzolurile din
cantitate de^o'’ 3^ ^ ^ 86 °
P ate apHca atât direct la ^cară, în planta premergătoare. mCOTP°rat
3,3
“ 3rîtUra de ba2ă> cât P la

Pe nisipuri, gunoiul de grajd aplicat direct la secară, aduce snoruri

mici de recolta, mai ales dacă este încorporat superficial. Cu alte cuvinte
pe nisipuri, gunoiul de grajd este preferabil să se deaÎ S piemergatoare
incorporându-se printr-o arătură cât mai adâScă secara valorificând efectul
remanent al acestuia. Gunoiul trebuie însotit de doze moderate de
îngrăşăminte chimice. ’
Pe tlllZarea cu doze mari
i , !" de gunoi de grajd (30 t/ha) pe nisipurile de la
Tambureşti aplicate porumbului şi încorporate printr-o arătiu/la 55 cm a
dat sporuri de 197% (836 kg/ha) în al doilea an şi de 52 9% (200 g/ha) m
al patrulea an de la încorporare (I. Matei şi colab., 1967).
Olteni/W** i|aImiflC^ bmC Ş* ^grăşămintele verzi. Pe nisipurile din Oltenia
lupmul alb cultivat pentru îngrăşământ verde, după care s-a
c“ f f ’ Producţie asigurate atât pe vârf de dună cal şi pe duna,
C a a dat sporun de
.
prin asigurarea a 15 - 20 t/ha masă verde
. , Secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice si deosebi la
cele cu azot. Ele sunt foarte bine valorificate, îndeosebi pe
ni £OLCUP» T nf“rală SC4ZUtâ' CUm SUnt P°dzol™le solurile doze sporite “'
ln ră ămintele chi
« 5 ">i« trebuie asigurate în
Pe solurile fertile şi mijlociu de fertile se recomandă doze moderate
de îngrăşăminte cu azot.
îngrăşan intele cu
NP ; azot şi fosfor se pot folosi în doză de
, 96 32
8dia, m general după aceleaşi principii ca la grâu. Fosforul se
incorporează în sol odată cu arătura de bază, iar azotul este indicară se
resTu“—“re'““16 * I"8“" 3 S0'U‘Ui 0/2 dozi>’ ”

145
 îngraşămintele cu fosfor şi cu potasiu, administrate singure sau
împreună, nu aduc sporuri de producţie.
Aplicarea împreună a îngrăşămintelor chimice cu cele organice,
aduce sporuri mari de recoltă, însă mai mici decât suma sporurilor realizate
prin aplicarea separată a acestora.

2.3.53. Lucrările soiului

Pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru

cultura grâului, ţinându-se seama însă că secara cere un teren mai bine
mărunţii şi mai aşezat, pentru că seminţele de secară fiind mai mici decât cele
de grâu, semănatul se face la o adâncime mai mică (3 - 5 cm). Intr-un teren
bolovănos, seminţele se strecoară în adâncime, ceea ce stânjeneşte înfrăţirea
secarei care-şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă. Dacă semănatul
se face în teren afânat, neaşezat, seminţele se îngroapă prea mult şi în plus
pericolul dezrădăcinării se măreşte. Atunci când planta premergătoare
părăseşte târziu terenul şi lucrările solului s-au făcut cu puţin timp înainte de
epoca de însămânţare, se recomandă ca terenul să se tăvălugească înainte de
însămânţare.
Pe nisipuri, pregătirea terenului se execută diferit de celelalte soluri.
Astfel, dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme, arătura
se va efectua cu 3-4 săptămâni înainte de semănat şi fără grăpare. în felul
acesta se împiedică spulberarea nisipului de către vânt. Crăpatul se va efectua
în preziua semănatului, sau chiar deloc, mai ales când arătura nu este prea
denivelată. Arătura este indicat să se execute la 25 - 30 cm adâncime.
Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare,
imediat după recoltare se efectuează o arătură la 20-30 cm adâncime. Cum
porumbul se recoltează devreme pe nisipuri, până la semănat terenul se
aşează şi este favorabil semănatului şi răsăritului în bune condiţii. Şi în
această situaţie, arătura se execută cu 3-4 săptămâni înainte de semănat (I.
Matei, 1967).
De asemenea, pe nisipuri, arăturile mai adânci de 20 - 30 cm nu sunt
necesare, deoarece sporurile de producţie realizate sunt mici şi neeconomice.

23.5.4. Sămânţa şi semăn aiul

Pentru semănat se folosesc seminţe care corespund standardelor în

vigoare, adică să aibă o puritate şi o germinaţie minime de 97% şi 85%
(corespunzătoare clasei a IlI-a).

146
 Deoarece samanţa de secară după doi ani de vechime îşi pierde muit din
germinaţie, este indicat ca pentru semănat să se fbloLscă amanţa proaspata,
sau cel mult din anul precedent. Când se foloseşte
™,anîa pr°aSpat^’ se va avea grijă ca materialul destinat semănatului?să fiSa
parcurs repausul seminal de 25 - 30 zile. n arni
Inain te de semă
-. . . nat, sămânţa trebuie tratată cu fungicide ca si h
grâu şi condiţionată. Semănătura făcută cu boabe mari şi uniforme dă
sporuri mari de recoltă. * umiorme da
Epoca de semănat La stabilirea epocii de semănat a secare’ se ţine cont de
faptul că plantele trebuie să intre în iarnă cât mai bine

asfix ere bitmdeate’ ^ dezvoltate

’ deoarece suferă de
a,siixiere in iernile cu zapada multă.
Secara trebuie să-şi termine înfrăţirea înainte de sosirea iernii si
înainte131 î"f? “tacatâ de musca de «essa, se seamănă cu 5 - 10 zile mamtea grâului
de toamnă. e

, f Şi premontane, secara se seamănă în cursul

ZC eIe de dealuri

octombrie iar Pe niSipunle din sudul tării, între 20 septembrie şi 20

ales n^ăVlam h6a SCTnatului până Ia sfâr§itul M octombrie şi mai ales pana m
noiembrie, reduce mult producţia.
Astfel, pe nisipurile de la Tâmbureşti, întârzierea semănatului fată
tZ°ZTZop la 30 0C,0 rie a redus
b f *a de “ 95
XL ? X (°„ ™ 367 kg/ha, până la 20 noiembrie eu 519 kg h5 „panf h
n01embne
3 n01embne cu
,° 679 kg/ha (I. Matei şi colab, 1964)
^emanatul prea timpuriu nu este nici el indicat, deoarece asa cum

rsuwlh de ar’fSeC3ra X“ “ im,a “ ° maSă Vege‘ala foarte boSată Şl mfera mult de asfixiere
şi fozarioză mai ales când stratul de zăpadă este
dUrata Cand S6Cara 86 f l0Seşte ca masă
se ' ° aerele, semănatul
se efectuează m prima parte a epocii de semănat pentru secara boabe
Distanta de semănat. Semănatul se face obişnuit, la distante de 7Qf
;15 cm mtre randun
cu o semănătoare universală (de exemplu, SUP- 29). Se poate
semana şi la 6 - 12,5 cm între rânduri, iar pe solurile
•S°beL?25 cXX'ă rr,Ul în benzi 03 rânduri la 12 '5 cm’
ChtcheaMoL cS de Oh BîST Pr°dUC'iei “ 4‘° ^ (28%) (L
. I?antitatea de sămânţă care se dă la hectar trebuie să asigure 400 - .'00
boabe gennmabile/nr, ceea ce corespunde cu 140 - 160 kg/ha
01teniei cantitatea optimă s a d
de .00 ’ - °-dit a fi
Adâncimea de semănat la secară este mai mică decât la grâu si se
stabileşte m funcţie de sol şi de umiditatea lui. Semănatul se efectuează la

147
adâncimea de 2 - 3 cm pe solurile grele şi umede, la 3 - 4 cm pe solurile
mijlocii şi la 4 - 5 cm pe solurile uşoare.

2.3.5.5, Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire la secară sunt în general aceleaşi ca şi la
grâu. ^ „
în primul rând, dacă este cazul, ca şi la grâu, se îndepărtează apa
care stagnează pe semănături, atât toamna cât şi primăvara.
Datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se
formează mai la suprafaţă sau a solului neaşezat în care s-a semănat, o atenţie
deosebită trebuie acordată dezrădăcinării, secara suferind mai mult sub acest
aspect decât grâul. De aceea, primăvara sunt situaţii în care culturile de
secară se tăvălugesc pentru a repune rădăcinile în contact cu solul. Acest
lucra, trebuie făcut cât mai timpuriu primăvara, când se poate intra pe teren,
fără ca solul să adere de tăvălug sau de roţile tractorului.
De asemenea, primăvara foarte timpuriu, când se poate intra pe
teren, se fertilizează cu azot 30-40 kg/ha, lucrare obligatorie pe semănăturile
ieşite slab din iarnă, în vederea refacerii plantelor şi a stimulării vegetaiţiei.
Datorită faptului că primăvara, prin ritmul său rapid de creştere,
secara depăşeşte buruienile şi le înăbuşe, în general, în culturile de secară,
buruienile sunt mai puţin periculoase.
Dacă este însă cazul, combaterea buruienilor din culturile de secară,
se poate face cu erbicide pe bază de 2,4 D sau 2,4 D + dicamba (ICEDIN).

2.3.5.6. Recoltarea
Recoltarea. Secara are o coacere mai uniformă decât celelalte
cereale păioase, ceea ce avantajează mult stabilirea momentului de recoltare.
Calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului, deoarece ea ajunge la
maturitatea de recoltare mai devreme decât grâul cu aproximativ
7 zile. ^
Recoltarea se face cu combina. începutul recoltării trebuie să
corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai devreme aduce
pierderi prin şiştăvirea boabelor, iar recoltatul mai târziu înregistrează
pierderi prin scuturare.
Producţii. Producţia de boabe la secară oscilează mult, în funcţie de
fertilitatea naturală a solului, de condiţiile de climă, de agrotehnica

148
 dtît' î".8“™1’ prostiile obţinute la secară sunt mult mai scăzute , . p 8 au'
Ca acltatea de
P producţie a plantei este de 2.000 - 4 000
” * » * «2
6 h Tâm bUre?,i! Pri CU N P
ot oteLiSec r K
n 5Ca afQ™ta, s-a obţinut o producţie de secară de 2.853 kg/ha ( Matei ş!
colab, 1967). Acolo unde se realizează producţii mici la
cele mâi ?- n°asW’aces,ea » datoreaz5 î» primul rând cultivării ei pe
necore“LSZ. ' §’ *" d<>i,ea datoria
Producţia medie mondială de secară este de 2.625 kg/ha In -uropa,
producţia medie la hectar este de 2.740 kg/ha. Secara produce multe paie,
raportul între boabe şi paie fiind de 1:3 până la 1:3,5.

2.4 TRITICALE
2.4.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Triticale este un amfîdiploid între grâu şi secară o specie noua

creată prin hibridare între cele două specii. Prin obţinerea
irnr-rr" ,re Unirea înt
™ organism nou> a rusticităţii secarei de ca p " “ ?1 C ltatCa
’
grâuiui precum
valorificarea superioară
SP6Cle n Uă ZOnel r mai pu in
grâuluk ° " ° * favorabile culturii

decât
recum
J£îlCtjeATCtSrifTă ^ t0kmnţâ Şi rezistenÎă mai mare răspândite * solulu1
’
P P la bolile foliare cele mai
?6 asemenea, valorifică mai bine terenurile sărace, boabele sunt
hn.
fnlLâbotSTâSr’ “ ” înSUŞirile de m°răr“ *
Boabele sunt folosite în hrana animalelor, sub raport al valorii furajere fiind
asemanatoare cu cele de grâu. Datorită însă conţinutului mai
PrCdileCiie forajarea Păsăr/1OT porcil
" " ’ -,
Triticale se foloseşte şi ca furaj verde sau însilozat, producţiile
!"5 ^
hâSâmasâ t0amnă fimd &a"e mari - peS,e
40
>a

naTnPnif0^61!--16!?1^^6 Se macină uşor ^ se Pot folosi şi în hrana

sodTmţ„t,umzt,â°ga,e' C°mParatiV CU ^ * grâU> h potasiu> *»**•

condiţi^S“ ^ CUWVă Pe gl°b Cde mai difente

149
 La nivelul anului 1981 erau cultivate pe glob 400 mii ha cu triticale,
la ora actuală extinzându-se în cultură pe o suprafaţă de 4.132,9 mii ha (
FAOSTAT, 2010). în ţara noastră, sunt cultivate cu triticale circa 20 mii
hectare, existând posibilitatea extinderii ei în cultură până la 160 mii
hectare.

2=4,2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

După I.Gaşpar de la S.C.A. Suceava, boabele de triticale au în

componenţa lor 12,3 - 21,8% substanţe proteice, 56,1 - 68,0% amidon,
1,4 - 2,7%'lipide şi 1,6-2,9% săruri minerale (din substanţa uscată).
Soiurile actuale de triticale recomandate în cultură în ţara noastră,
au un randament de făină mai mic decât al soiurilor de grâu, iar procentul
de tărâţe este mai ridicat (34,0 - 42,7%, faţă de 28,1% la grâu, Gh.Bîlteanu,
1989).
Datorită calităţii mai slabe a glutenului, sub aspect al însuşirilor de
panificaţie, faina obţinută prin măcinarea boabelor de triticale este
inferioară făinii obţinute din boabele de grâu.

2.4.3. Sistematică

Sistematică. Specia Triticale (Triticosecale) fiind un amfidiploid

între grâu şi secară, este încadrată familiei Poaceae, fără însă a prezenta gen.
Triticale se încadrează în 3 forme de bază.
Triticale octoploid care conţine în celulele somatice 56 cromozomi,
dintre care 42 cromozomi provin de la grâu (T. aestivum), aparţinând
genomurilor A, B, D, iar 14 provin de la secară, aparţinând genomului R.
Triticale faexapioid cu 42 cromozomi, 28 provenind de la grâu,
aparţinând genomurilor A, B, iar 14 provenind de la secară, aparţinând
genomului R.
Triticale tetraploid cu 28 cromozomi, 14 provenind de la grâu,
aparţinând genomurilor A sau B, iar 14 de la secară, reprezentând genomul
R.
Dintre cele 3 forme de triticale, formele hexaploide au cea mai mare
perspectivă, deoarece acestea au nivel de ploidie mai scăzut şi realizează o
anumită combinaţie a genelor de grâu şi secară cu efect dorit, acestea
demonstrând că sunt mai stabile, mai fertile şi mai productive.

150
 Soiurt. Soiurile de triticale recomandate în cultură în tara noastră
toTtl ,CT’ P al S1IVer’ Tebea (soi de primăvară, omologat pento oate zonele de
cultura şi in mod deosebit în cele din Transilvania) Uluia
P ’
1 ros ect CoIma
’ Titan, Gorun, Haiduc, Stil, Trilstar, Cascador F. ’

2.4,4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice ' ■
încolţii ea este unipolară, bobul fiind golaş , ««dăcina.Triticale
formează 4 - 5 rădăcini embrionare. Sistemul
1V e e pr0ftlnd între grâu şi secara
ntme T, î ’ - fipt ce conferă p^lvorabiie Pen,m

Val nficarea solului

° condiţii mai
narm Tulpina (paiul) este un culm, cu primele 2 intemodii pline cu tesut
parenchimatic pufos, următoarele - parţial umplute, iar ultimul gol ’
înălţimea tulpinii oscilează între 40 şi 150 cm şi chiar mai mult. acnr Frunzele
sunt înguste, de culoarea grâului, verde mai închis, dar
S“1ticT™'sen dero,irecaalacelordeceasomicşiprczina
Inflorescenţa este un spic, de dimensiuni şi forme diferite. Spicul poate fi lax,
de tip speltoid, cu 29 - 30 de spiculeţe, compacte, de tip
SbTpTcXţe S Um’ CU 40 " 42 SPiCUl6Îe Şi mijl°Ciu de COmpact’ cu 33
La unele forme de triticale, rahisul este fragil (se rupe uşor la
maturitatea plantei), fapt ce atrage după sine diminuarea producţiei Un
spiculeţ are 3 - 9 fiori, în condiţii favorabile fructificând chiar şi 4 boabe.
Spicul este bine dezvoltat, cu pleve mai mari decât la grâu şi secară, cu un
singur spiculeţ la inserţie.
Fructul (bobul) de triticale este o cariopsă uşor încreţită la suprafaţa,
cu aspect mai mult sau mai puţin sticlos în secţiune, mai alungit ca la grâu
(10-12 mm lungime, 2 - 3 mm diametru). MMB înregistrează valon cuprinse
între 32 şi 60 g iar MH 77 - 78 kg.
„ Relaţn cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură, triticale are
m general aceleaşi cerinţe ca şi grâul, în funcţie de zona de cultură
parcurgandu-şi perioada de vegetaţie în 270 - 300 zile. Ca şi grâul cere un
climat moderat de cald şi umed. ’
, _ Temperatura minimă de încolţire a speciei triticale este de 1 - 3°C msa
la temperaturi mai ridicate încolţeşte şi răsare mai repede.
, . „Triticpl,e este sensibil la temperaturile scăzute din perioada
înspicam Ş* foarte sensibil la temperaturile scăzute survenite în perioada
înfloritului. Moştenind caracterele genitorilor (Triticum şi Secale), specia

151
triticale prezintă o plasticitate ecologică bună, reuşind în cultură de la
ecuator până în zona subpoîară.
Spre deosebire de grâu (moştenind sub acest aspect însuşirea
nedorită de la secară), triticale prezintă slabă rezistenţă la asfixiere, inaniţie,
descălţare, aceasta în iernile în care intră cu masa vegetativă abundentă,
pierderile putând ajunge în astfel de cazuri la 20 - 100%.
Sub aspectul umidităţii, triticale se poate cultiva în regiuni foarte
diferite, întâlnindu-se culturi de triticale în zone cu 800 - 1.000 mm
precipitaţii anuale, dar şi în zone cu 350 - 800 mm.
Faţă de sol triticale este mai puţin pretenţios, dezvoltându-se bine
pe soluri foarte diferite (nisipoase, grele, podzolite, soluri superficiale), de
la pH acid la pH alcalin.
Zone ecologice. în ţara noastră, pentru specia triticale sunt stabilite
două zone de cultură (I. Gaşpar şi Galia Butnaru, 1985).
Zona I de favorabilitate, care se întinde în regiunile colinare, de
podiş şi submontane adiacente zonelor Olteniei, Munteniei, Moldovei,
Transilvaniei. în această zonă, solurile au fertilitate naturală redusă, sunt slab
aprovizionate cu elemente mobile şi au aciditate ridicată. Cultivate pe aceste
soluri, triticale asigură producţii superioare grâului, cu aproximativ 20%,
manifestând în acest fel toleranţă la boli şi la toxicitatea ionilor de aluminiu.
Zona a Il-a de favorabilitate, se întinde în Câmpia Română,
Dobrogea, Câmpia Banatului, estul Moldovei, centrul Podişului
Transilvaniei. Datorită însă condiţiilor pedoclimatice foarte favorabile
cultivării grâului şi orzului, în această zonă de favorabilitate triticale îşi
găseşte un loc mai puţin semnificativ.

2.4.5. Tehnologia de cultivare

2.4.5. L Amplasarea culturii (rotaţia)

în general, triticale prezintă aceleaşi cerinţe în asolament ca şi grâul,

aceasta în mare parte în funcţie de zona de favorabilitate în care se cultivă
(zona I sau zona a Il-a).
Producţiile cele mai mari se realizează după plantele care eliberează
terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt
leguminoasele anuale, borceagurile, rapiţa.
în regiunile ce aparţin zonei I de favorabilitate (podiş, zone
submontane şi colinare), deci în zonele mai umede şi reci, se poate cultiva
după leguminoasele perene (trifoi, lucemă, sparcetă) dacă arătura se face
vara adânc şi terenul se menţine curat de buruieni şi afânat până toamna la
semănat, după inul pentru fuior, cartofii timpurii şi semitimpurii.

152
 rezervă terenuri în regiunile de stepă ce tin de zona a Il-a
aca i se

de favorabilitate, cu cernoziomuri şi preluvosol roşcat, triticale poate umia

după mul pentru ulei, după porumbul de siloz sau porumbul timpuriu,
floarea-soarelui. In general însă în această zonă asemenea terenuri sunt
rezervate culturii grâului.
După triticale se cultivă orice plantă deoarece părăseşte terenul
devreme şi-l lasă curat de buruieni.

2.4.S.2. Administrarea îngrăşămintelor

. Triticale reacţionează puternic la fertilizare. Pentru 100 kg boabe şi

producţia secundară aferentă, triticale are un consum specific de 2 8 kg M,
1,0 kg P205 şi 3,1 kg K20. Cele mai rentabile producţii, din punct de vedere
economic, se realizează la doze moderate de îngrăşăminte (50 - 80 kg/ha N
şi 55-70 kg/ha P205). La doze mai mari de 80 kg/ha N producţiile sunt mult
diminuate datorită, în principal, căderii plantelor. ' Fertilizarea se face cu
aceleaşi sortimente de îngrăşăminte şi în acelaşi fel ca la grâu. 9

2.4.5.3. Lucrările solului

„..P5nfV ,Semanat terenul se pregăteşte la fel ca şi pentru cultura grâului. Solul in

care se însămânţează triticale, trebuie să fie afânat pe o adâncime de 15 - 20
cm, mărunţii, nivelat, suficient de aşezat, curat de buruieni şi bine
aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive.
Lucrările solului pentru triticale, ca’ şi la grâu, se efectuează
diferenţiat, m funcţie de zona de cultură (tipul de sol) şi în funcţie de planta
premergătoare.

2.4.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de triticale folosită la semănat, trebuie să aparţină soiului

recomandat în zonă şi să aibă o valoare culturală ridicată (puritate minimă
ys /o, germinaţie minimă 90%, MMB cu valori cât mai mari, 35 - 50 g).

împotriva bolilor şi dăunătorilor, sămânţa de triticale se tratează

obligatoriu cu aceleaşi produse şi în acelaşi mod ca sămânţa de grâu.
Epoca de semănat. Triticale se seamănă în perioada 20 septembrie-
10 octombrie. In nord-vestul ţării, sporurile cele mai mari de producţie s-
au realizat când triticale s-a semănat până la 30 septembrie, iar cele mai
mici când s-a semănat după 15 octombrie.

153
 în Câmpia Banatului, producţiile cele mai mari s-au realizat în epoca
1 - 1 0 octombrie, iar în nord-vestul Moldovei, în perioada 20 - 25
septembrie.
Desimea de semănat recomandată este de 400 - 500 boabe
germinabile/m2, acestei desimi corespunzându-i o cantitate de seminţe de
230 - 280 kg/ha. La o desime de peste 500 boabe germinabile la m2, plantele
devin sensibile la boli şi cădere.
Distanţa intre rânduri recomandată, este de 12,5 - 15 cm.
Adâncimea de semănat, în funcţie de umiditatea şi textura solului, este de 5-
8 cm. Semănatul se face cu semănători universale (de exemplu, SUP- 29).

2.4.5.5. Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi care se practică la grâul de toamnă

şi secară. în plus, pentru prevenirea căderii plantelor, culturile de triticale se
pot trata la începutul formării paiului cu nanizantul CYCOCEL 50 (CCC), 3
1/ha.

2.4.5.6. Recoltarea

Recoltarea. Triticale se recoltează în perioada când plantele au ajuns

la maturitatea deplină. întârzierea recoltării peste epoca optimă, conduce la
pierderi de 300 - 400 kg/ha prin scuturare. Datorită faptului că toate soiurile
existente în cultură prezintă sensibilitate la încolţirea în spic, ele trebuie
recoltate când umiditatea seminţelor ajunge la 16%.
Boabele fiind sensibile la spargere, se va avea în vedere reglarea
corespunzătoare a turaţiei tobei. Recoltarea boabelor de triticale se realizează
direct din lan cu combina universală.
Spre deosebire de secară, triticale are capacitatea ridicată de
regenerare după cosire. Datorită acestei particularităţi, triticale poate avea o
utilizare mixtă: pentru nutreţ verde, la sfârşitul lunii aprilie, iar dacă
umiditatea este suficientă, se mai obţine o recoltă de siloz şi chiar o recoltă
de boabe.
în acest caz, pentru siloz şi masă verde, triticale se recoltează cu
vindroverul sau cu o cositoare mecanică.
Producţii. Potenţialul productiv al soiurilor de triticale cultivate în
ţara noastră este destul de mare. Producţiile de boabe pot ajunge la 5.800
kg/ha la soiul Silver, 5.200 - 7.000 kg/ha la Ţebea, 6.000 - 9.000 kg/ha la
Colina, 6.000 - 7.000 kg/ha la Plai, 7.000 kg/ha la Vlădeasa etc.

In cazul în care destinaţia este obţinerea de masă verde, se pot

realiza 35 -44 t/ha, iar în cazul în care are o utilizare mixtă (masă verde şi
boabe), se pot obţine 20 - 25 t/ha nutreţ verde de bună calitate plus 1.500 -
2.500 kg/ha boabe (I. Gaşpar, Galia Butnaru,1985).

2.5. ORZUL
2,5.1. Importanţă. Răspândire

155
 Importanţă. Orzul (Hordeum vulgare L.), este una dintre cele mai
vechi plante de cultură, din vremuri îndepărtate fiind cunoscută şi cultivată
de indieni, chinezi, egipteni, greci şi romani. Se consideră ca este prima
plantă luată în cultură, orzul fiind cultivat odată cu primele începuturi ale
agriculturii. La chinezi orzul făcea parte din cele cinci plante sfinte, iar la
egipteni, romani, era folosit în alimentaţia oamenilor, mai ales de către
populaţia de rând.

In prezent, orzul se foloseşte mai puţin în alimentaţia oamenilor,

fiind cultivat în mod deosebit pentru numeroasele întrebuinţări pe care le
primeşte în hrana animalelor şi în industrie.

Orzul se cultivă în special pentru boabele sale, care sunt utilizate în

primul rând ca nutreţ concentrat în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod
deosebit a porcilor şi cailor. Poate fi utilizat fie sub formă de boabe, fie sub
formă de uruială, valoarea nutritivă a sa fiind similară cu a boabelor de
porumb.

Boabele de orz se folosesc în industria berii, în prezent, circa 20%

din producţia totală de orz din ţara noastră folosindu-se la fabricarea berii.
De asemenea, în industrie mai serveşte ca materie primă la fabricarea
alcoolului, la obţinerea glucozei, dextrinei, amidonului.

în unele zone ale globului, cu climat rece sau secetos, la mari

altitudini (dincolo de cercul polar, în Tibet, Punjab, Nepal), unde grâul şi
secara se cultivă mai puţin, orzul constituie principala cereală alimentară din
aceste zone, făina de orz fiind utilizată la preparareai pâinii în stare pură sau
în amestec cu făina de grâu. De asemenea, în alimentaţia oamenilor, orzul se
foloseşte sub formă de arpacaş sau surogat de cafea, chiar în zonele unde
reuşeşte grâul.

Paiele de orz se folosesc în hrana animalelor, având valoare nutritivă

superioară celor de grâu şi secară; se pot folosi ca aşternut în grajduri, iar în
industrie la extragerea celulozei.

156
 Orzul se poate cultiva ca masă verde în cultură pură, fie în amestec
cu mazărea sau măzărichea sub formă de borceag, obţinându-se un furaj
timpuriu şi de bună calitate.

Orzul prin faptul că se recoltează şi eliberează terenul devreme,

reprezintă o bună plantă premergătoare pentru toate plantele de cultură.

După orz, în unele regiuni şi în zonele irigate din ţara noastră, se

creează premise favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive, de la care
se obţin producţii normale.

Răspândire. Orzul se cultivă până la 70° latitudine nordică

(Norvegia), iar ca altitudine se întâlneşte în cultură la 1.700 - 2.700 m în
Caucaz, 4.700 m în Tibet, 5.000 m în Punjab (India) (Gh.Bîlteanu, 1989).

Orzul dă rezultate destul de bune şi în zonele excesiv de călduroase

şi secetoase, cum sunt cele din Africa (Maroc, Algeria, Tunisia), găsindu-
se în cultură pe suprafeţe destul de mari.

în Europa, în unele ţări cu tradiţie în industria berii, cum sunt

Germania, Austria, Danemarca, Polonia, orzul cu două rânduri pentru bere,
ocupă suprafeţe destul de mari, depăşind în unele situaţii suprafeţe ocupate
de alte cereale.

157
 în alte ţări, cum sunt Franţa, Anglia, Olanda şi din nou Germania,
Danemarca, pe suprafeţe destul de întinse în agricultura acestor ţări se
găseşte în cultură orzul furajer.

Suprafaţa cultivată cu orz pe glob a scăzut de la 78,1 mii. ha în anul

1970 la 73,1 mii. ha în anul 1997, respective la 56,7 mii. ha în anul 2008,
ca suprafaţă orzul ocupând pe glob locul al patrulea dintre cereale
(FAQSTAT, 2008).

Producţia medie mondială la hectar a fost în anul 2008 de 2.776

kg/ha, iar producţia totală de 157,6 mii. tone (10% din producţia mondială
de cereale, FAOSTAT, 2008).

Cele mai mari suprafeţe cu orz se cultivă în Rusia (9,4 mii. ha),
China (14,2 mii. ha), Canada (3,5 mii. ha), SUA (1,5 mii. ha), Spania (3,4
mii. ha), Australia (4,4 mii. ha), Turcia (2,7 mii. ha), Franţa (1,8 mii. ha),
Ucraina (4,26 mii. ha), Germania (1,9 mii ha) (FAOSTAT, 2008).

Pe zone geografice, Africa cultivă 4,8 mii. ha, America de Nord

5,0 mii. ha, America de Sud 1,1 mii. ha, Asia 11,8 mii. ha, Europa 29,1
mii. ha, Oceania 4,5 mii. ha (FAOSTAT, 2008).

în ţara noastră, suprafaţa cultivată cu orz a avut valori oscilante.

Astfel, la nivelul anilor 1934 - 1938, România cultiva cu orz 839 mii ha, iar
la nivelul anilor 1966 - 1970, 278,2 mii ha. Prin crearea de soiuri de orz de
toamnă cu capacitate de producţie ridicată s-au creat premisele reevaluării
suprafeţelor cultivate cu această importantă plantă de cultură,

158
astfel, că la nivelul anilor 1981 - 1985 se găseau cultivate 790 - 600 mii ha,
obţinându-se o producţie medie de 3.060 kg/ha. La nivelul anului 2000,
suprafaţa cultivată cu orz cu două şi cu şase rânduri a scăzut la 411,9 mii ha,
producţia medie scăzând de la 3.060 kg/ha la 2.105 kg/ha, pentru ca în anul
2008 suprafaţa cultivate cu orz să fie de 394 mii ha şi producţia medie de
3.069 kg/ha.

2.5.2, Compoziţia chimică şi calitatea recoltei;

utilizări

Compoziţia chimică a boabelor de orz este asemănătoare cu a altor

cereale, oscilând în funcţie de specie, soi, condiţiile pedoclimatice şi
fitotehnica aplicată. Ele conţin 59 - 65% glucide, 9,5 - 13,8% proteină oristă,
2 - 3 % lipide, 4 - 7% celuloză, 2 - 3% săruri minerale (raportat la substanţa
uscată) (Gh.Bîlteanu, 1989).

Substanţele proteice din boabele de orz prezintă deosebită

importanţă şi ele oscilează mult în funcţie de condiţiile climatice, de
îngrăşămintele cu azot aplicate, de planta premergătoare.

Boabele bogate în substanţe proteice se obţin în zonele cu climat mai

uscat şi mai cald, pe solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile
aplicării de îngrăşăminte cu azot ca şi după plante premergătoare care iasă
solul bogat în azot.

Glucidele reprezentate în cea mai mare parte prin amidon, alcătuiesc

masa principală a boabelor de orz. Ca şi proteinele, conţinutul lor este
influenţat în mod deosebit de factorii de vegetaţie, de însuşirile ereditare şi
de fitotehnica aplicată.

Lipidele din boabele de orz (2 - 3% din s.u.) sunt localizate în cea

mai mare parte în embrion (22,4%).

Celuloza (4 - 7% din s.u.) se găseşte în cantităţi mari în pleve,

pericarp şi paie. în paiele de orz de toamnă, se poate ajunge până la 42,0%,
iar în cele de primăvară până la 39,5%.

159
 O deosebită importanţă o are compoziţia chimică a boabelor în
funcţie de utilizarea lor. Un conţinut ridicat de proteină în boabe este indicat
la orzul cu şase rânduri destinat pentru hrana animalelor şi respectiv atunci
când se foloseşte în scopuri alimentare (pâine, arpacaş, surogat de cafea).

Pentru prepararea malţului necesar în industrie la fabricarea

alcoolului sau la extragerea amidonului şi a glucozei, se foloseşte ca materie
primă orzul cu şase rânduri, aceasta deoarece este bogat în amidon şi mai
sărac în proteine decât alte cereale, cât şi datorită faptului

160
că este bogat în enzima care joacă un rol determinant în zaharificarea
amidonului din materia primă (cartofi, porumb, secară, etc.).

Cu alte cuvinte, el trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cel

pentru bere, adică conţinut scăzut în proteine şi celuloză şi ridicat în amidon.

La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orz cu două rânduri.

în acest scop, boabele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă un conţinut scăzut de proteine (10 - 12%) şi un conţinut
ridicat de amidon (mai mare de 65%). Sub 9% proteine, este influenţată
negativ germinaţia, iar un procent de peste 13% proteine duce la scăderea
extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii (berea precipită). De
asemenea, un conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;
- boabele să aibă o mărime şi formă omogene, să fie grele pentru a
avea o încolţire uniformă (MMB 40 - 48 g, MH 64 - 74 kg), să aibă o culoare
gălbuie, cu miros plăcut de paie uscate şi puritate ridicată;
- să aibă o energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90% în 72 ore)
şi un procent de pleve sub 14%;
- umiditatea să nu depăşească 15% deoarece în acest caz boabele nu
se pot păstra bine timp îndelungat, dar nici sub 10%, deoarece la umiditate
scăzută albumina se coagulează şi scade energia germinativă.

în condiţiile ţării noastre, conţinutul de proteine din boabele de orz

depăşeşte de cele mai multe ori valorile medii arătate, iar conţinutul în
amidon este sub 65%.

Sub acest aspect, condiţiile climatice ale ţării noastre sunt mai puţin
favorabile pentru orzul de bere.

161
 2.5.3. Sistematică

Orzul aparţine genului Hordeum L., care după P.M. Jukovski

cuprinde 27 de specii sălbatice şi 2 cultivate. Speciile cultivate sunt:
Hordeum distichum şi Hordeum vulgare.

Hordeum distichum L. (orzul cu 2 rânduri sau orzoaica). La orzul

cu două rânduri, din cele 3 spiculeţe la o inserţie, este fertil numai cel din
mijloc, cele laterale rămânând sterile deoarece prezintă numai organ sexual
mascul sau sunt formate numai din 2 glume. Din această cauză, spicul apare
cu două rânduri de boabe (fig. 2.30). Spiculeţele mijlocii (fertile) pot fi
aristate, nearistate sau se termină cu o trifurcaţie. Culoarea spicului poate fi
galbenă, brună sau neagră. Boabele de la această specie sunt uniforme,
simetrice, îmbrăcate sau golaşe.

162
 După gradul de dezvoltare al spiculeţelor laterale (sterile), se
deosebesc următoarele grupe:

^ Grupa nutantes, la care glumele şi paleele spiculeţelor laterale sunt

destul de dezvoltate, uneori prezentând şi rudimente de stamine;

Grupa deficientes, la care spiculeţele laterale, sterile, au glumele şi

paleele reduse până la rudimente aciforme.

Hordeum vulgare L. (orzul cu mai multe rânduri sau orzul comun).

Spicul de orz comun are toate spiculeţele fertile, rezultând orzuri cu mai
multe rânduri. în funcţie de densitate, spicul de orz poate prezenta 4 sau 6
muchii (fig. 2.31). Boabele de orz comun sunt neuniforme: cele din mijloc
(1/3) sunt simetrice, iar cele laterale sunt asimetrice (2/3), cu baza ascuţită
şi încovoiată.

Cele două specii de orz cultivate cuprind mai multe varietăţi care se
deosebesc între ele prin:
- desimea spicului (lax, dens, foarte dens);
- caracterul boabelor (îmbrăcate, golaşe);
- culoarea spicului (galben, negru);
- caracterul aristelor (dinţate, netede);
- terminaţia paleii inferioare (aristată, nearistată, trifurcată);
- culoarea boabelor (galbenă, verzuie, violetă, neagră).

Principalele varietăţi de orz cu două rânduri (orzoaică) sunt:

1. V. nutans Schubl. — spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
2. V. medicum Kom. - spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
netede;
3. V. nigricans Ser. - spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste dinţate;

163
Fig. 2.30. Spice de orz (după Gh. Bîlieanu, 1989) a - orz cu
două rânduri (orzoaică) b ■■ orz cu şase rânduri
(orz comun)

164
4. V. persicum Kom. - spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste
netede;
5. Y. erectum Schubl. - spic dens, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
6. V. zeocrithum L. - spic foarte dens, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
7. V. nudum L. - spic lax, galben, bob golaş, ariste dinţate.

Principalele varietăţi de orz cu şase rânduri (orz comun) sunt:

1. V. pallidum Ser. - spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste dinţate;
2. V. ricotense R. Reg. - spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
netede;
3. V. horsfordianum Witt. - spic lax, galben, bob îmbrăcat, ariste
trifurcate;
4. V. nigrum Willd. - spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste dinţate;
5. V. leiorrhynchum - spic lax, negru, bob îmbrăcat, ariste netede;
6. V. parallelum Kom. - spic dens (compact), galben, bob
îmbrăcat, ariste dinţate;
7. V. pyramidatum - spic foarte dens, galben, bob îmbrăcat, ariste
dinţate;
8. Y. codeşte L. - spic lax, galben, bob golaş, ariste dinţate;
9. V. trifurcatum Schubl. - spic lax, galben, bob golaş, ariste
trifurcate.

165
FIg. 2.31. Schema spicului de orz (după Gh.
Bîlteanu, 1989) a-privit de sus; b-privit
din faţă; c-privit din lateral

166
 Varietăţile cele mai importante de orz cu şase rânduri, la care aparţin
speciile aflate în cultură la ora actuală sunt pallidutn, parallelum şi
pyramidatum, iar de orz cu două rânduri nutans, erectum şi zeocrithum.

Var. pallidum, Prezintă boabe neuniforme, îmbrăcate, de culoare

albă-gălbuie. Spicui este deşirat (lax), de culoare galbenă, în secţiune turtit,
ovoid, cu 4 muchii (tetrastichum), aristat, aristele dinţate.

Var. parallelum şi pyramidatum, cu spicul galben, de formă

regulată, în secţiune pătratică, cu 6 muchii (hexastichum). Distanţa între
rândurile de spiculeţe este egală. La varietatea parallelum, spicul are aceleaşi
dimensiuni pe toată lungimea lui, iar la varietatea pyramidatum se îngustează
spre vârf, luând o formă piramidală. Spicul este aristat, cu aristele dinţate.
Boabele sunt îmbrăcate, albe-gălbui, neuniforme.

Var. nutans, are două rânduri de boabe îmbrăcate, albe-gălbui,

uniforme, simetrice, cu spicul îngust, liniar, lung de 9 - 1 3 cm, de culoare
galbenă, aristat, cu ariste dinţate. La maturitate spicul este aplecat (nutant).

Var. erctum, are spicul îngust, liniar, lung de 9 - 10' cm, dens, de
culoare galbenă, cu ariste dinţate, cu două rânduri de boabe. La maturitate
spicul este erect sau foarte puţin înclinat. Boabele sunt îmbrăcate, alb-
gălbui, simetrice, uniforme.

Var. zeocrithum, are spicul erect, foarte dens, comprimat,

triunghiular (lat la bază şi îngust spre vârf), de culoare galbenă, aristat, ariste
dinţate, cu două rânduri de boabe. Boabele sunt alb-gălbui, simetrice,
uniforme.

Soiuri. în cultură se găsesc recomandate în prezent o serie de soiuri

care s-au dovedit valoroase: de orz cu 6 rânduri de toamnă şi de orz cu 2
rânduri de toamnă şi de primăvară (tab. 2.23).

2.5.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

167
încolţirea este bipolară la orzul îmbrăcat şi unipolară la cel cu bobul golaş.

Fig. 2.32. Germinaţia bobului de orz (Gh. Bîlteanu, 1989)

168
 Tabelul 2.23
Soiuri de orz cultivate în România
____ (Catalogul Oficial 2010)
\nul \lllll
Ni. Tipul Tara do ., .. ; înroşii-
cri. 1.. Mcntinatonil soiului
soiului i origine | ' i stiăr
ORZ cu 6 rânduri ii
reioscrie

1 Amical de toamnă România I.C.C.P.T, Fundulca 1993

*- 2008
2 Cardinal de toamnă România I.C.C.P.T. Fundulea 2003 [i-
FD
3 Dana de toamnă România I.C.C.P.T. Fundulea 1993 adiei
2008 ii
4 KH Tas de toamnă Jngaria Agromag Kft 2006 -
5 Mareşal de toamnă România I.C.C.P.T. Fundulea 1996 ■
2009
6 Mădălin de toamnă Român ia I.C.C.P.T. Fundulea 1994 2009
FD
7 Nelly de toamnă Germania Nordsaat 2005 2009
8 Sistem de primăvară România I.C.C.P.T. Fundulea 2000 2009

9 Univers de toamnă România I.C.C.P.T. Fundulea 2004 -

ORZOAICĂ cu 2 rânduri
î Adina de prim- vară România S.C.D.A. 1998 2009
SV Suceava
2 Adonis de primăvară - Nickerson UK Ltd. 2005 2009

3 Amillis de toamnă Franţa Limagrain 1999 -

4 Annabell de primăvară Germania Dr. J. Ackermann & 2002. -
Co.
5 Andreea de toamnă România I.C.C.P.T. Fundulea 1994 2008
6 Aspen de primăvară " Nickerson UK Ltd. 2005 -

7 Auriga de primăvară Germania Nordsaat 2005 -

8 Babette de toamnă Germania Nordsaat 2009 -

9 Barke de toamnă România S.C. ITC SRL 2001 -
10 Beatrix de primăvară Germania Nordsaat 1988 1998

11 Bogdana de primăvară România S.C.D.A 2001 “.

SV .Suceava
12 Carrero de toamnă Germania Dr. J. Ackermann & 2006
Co.
13 Cecilia de primăvară Franţa Limagrain 2000 -

14 Daciana de primăvară România S.C.D.A. Turda 1999 2009

15 Dănuţa de primăvară Germania 169

Nordsaat 2002 “
 1(5 Kelibia de toamna Franţa Limagrain 1995
17 Malwinta de toamnă Germania Saaten - Union 2009 .

18 Mamie de primăvară 2009 -

19 Marthe de primăvara Germania Nordsaat 2008 -

20 Romanit de primăvară România S.C.D.A. Turda 2004 -

a
21 Scarlett de primăvară România S.C. ITC S.R.L. 2001 -

22 Shakira de primăvară Germania Dr. J. Ackermann & 2009 -

Co.
23 Stindard de primăvară România S.C.D.A. 2003 -
SV Suceava
24 Sunbeam de toamnă Germania Dr. J. Ackermann & 2006 -
Co.
25 Sunrise de toamnă Nickerson UK Ltd 2006 _

26 Thuringi de primăvară Germania Dr. J. Ackermann & 2000

a Co.

27 Ursa de primăvară Germania Nordsaat 2005

28 Xanadu de primăvară Germania Nordsaat 2006

Sistemul radicular definitiv este fasciculat, răspândit în stratul
superficial de sol, în general mai puţin dezvoltat ca ia grâu, ovăz, secară (25
- 30 cm) şi cu o capacitate de solubilizare a substanţelor nutritive din sol mai
redusă.

Tulpina (paiul) este alcătuită din 5-7 intemoduri, goală în interior,

înaltă de 70 - 110 cm. Deşi este relativ groasă, prezintă sensibilitate la cădere.
înfrăţirea este mai puternică decât a grâului, secarei şi ovăzului. Frunzele
sunt late (18-24 nervuri), de culoare verde până la verde-gălbuie, dispuse
altern pe tulpină. Sensul de răsucire a limbului este de la stânga la dreapta.
Urechiuşele frunzelor sunt foarte mari, late, înconjurând tulpina ca un
guleraş, de culoare verde-gălbuie, albicioasă. Ligula este puţin dezvoltată.

Inflorescenţa este un spic, lung de 5 - 13 cm, cu rahisul puternic

comprimat şi păros pe margine. Segmentele rahisului nu sunt arcuite ca la
grâu, ci drepte. Desimea spicului oscilează în funcţie de specie, varietate,
soi, sub acest aspect întâlnindu-se spice laxe, dense sau foarte dense.

170
 Spiculeţele sunt uniflore (fig. 2.33), dispuse câte 3 la o inserţie,
toate trei fertile la orzul cu şase rânduri sau numai cel din mijloc la orzul cu
două rânduri (fig. 2.34). Glumele sunt înguste, aciforme. Floarea (fig. 2.33)
este învelită în două palee de culoare galbenă sau neagră: paleia inferioară
care este mai lată, cu cinci nervuri şi se continuă de obicei cu o aristă şi
paleia superioară nearistată şi cu două nervuri. Floarea orzului are trei
stamine cu filamentele lungi şi un pistil lung, eu două stigmate plumoase.

Fig. 233. Floare de orz (după Gh. Bîlteanu,

1989)
a-paleea inferioară; b-paleea superioară; c-antere; d-glume.

La maturitate, paleele îmbracă foarte bine bobul, cea inferioară

putând fi aristată, nearistată sau trifurcată. Aristele sunt mai lungi decât
spicul, puternice, rigid dinţate sau netede.

Orzul este o plantă autogamă, nefiind exclusă alogamia într-un

procent de 1,5 - 1,6% (Gh. Bîlteanu, 1989). Florile se fecundează când
spicul se găseşte în treimea ultimei frunze.

Polenizarea şi fecundarea florilor de orz depinde însă de varietate.

La varietăţile cu spicul dens, parallelum şi pyramidatum din Hordeum

171
vulgare, respectiv erectum şi zeocrithum din Hordeum distichum,
fecundarea are loc când spicul se află în burduf, deci cu floarea complet
închisă. La soiurile din aceste varietăţi, fecundaţia este strict autogamă,
deoarece floarea nu se deschide (anterele pun polenul în libertate înainte de
a ieşi dintre palei); procentul de infecţie cu tăciunele zburător (Ustilago
nuda) la soiurile care aparţin acestor varietăţi este foarte redus.

La varietăţile cu spicul lax, pallidum şi coeleste din H. vulgare,

respectiv nutans din H. distichum, fecundarea se face parţial în burduf,

172
parţial după ce apare spicul. Din această cauză, la soiurile de orz care aparţin
la aceste varietăţi alogamia este mai frecventă (1,5 - 1,6%), precum şi
infecţia cu tăciunele zburător.

Ordinea de înflorire a spiculeţelor în cadrul inflorescenţei este ca la

grâu: începe la mijlocul spicului şi înaintează în acelaşi timp spre extremităţi.

Spicele înfloresc în ordinea în care au apărut. Dintre cele trei

spiculeţe aşezate la un călcâi, mai întâi înfloreşte spiculeţul din mijloc. Toate
florile unui spic înfloresc în 3 - 6 zile, iar la o plantă, înfloritul durează 10 -
12 zile. înfloritul este mult influenţat de condiţiile climatice. Când este cald
şi uscat, înfloritul începe şi se termină înainte ca spicul să iese din burduf,
iar când este umed şi răcoros, după apariţia spicului, înfloritul începe când
temperatura ajunge la 10°C, dar temperatura cea mai favorabilă este de 15 -
20°C.

Fructul orzului este o cariopsă alungită sau rombică, de culoare

galbenă, galbenă-verzuie, violacee, îmbrăcată în pleve (palei) sau golaşe.

Masa a 1000 de boabe este de 23 - 58 g, iar masa hectolitrică de 13

- 75 kg. Plevele reprezintă 7 - 16,5% din masa boabelor. La orzul îmbrăcat,
plevele sunt concrescute cu bobul, calitatea orzului fiind mai bună cu cât
procentul de pleve este mai mic.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Având o perioadă de vegetaţie în

general scurtă şi o adaptabilitate mare la cele mai diferite condiţii climatice,
orzul se cultivă atât în regiuni cu un climat rece, cât şi în regiuni cu un climat
cald şi secetos. Orzul suportă condiţiile din regiunile arctice şi de la altitudini
mari, precum şi condiţiile din regiunile călduroase. Răspândirea lui până
dincolo de cercul polar ca şi la altitudini mari este determinată de scurta lui
durată de vegetaţie şi de constanta termică redusă, din această cauză, orzul
fiind considerată cereala cu cea mai întinsă arie de cultură.

în condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de

vegetaţie de 90 - 110 zile, iar orzul de toamnă de 250 - 280 zile.

173
 Pentru parcurgerea perioadei de vegetaţie, orzului de toamnă îi sunt
necesare 1650 - 2100° C, iar orzului de primăvară 1.300 - 1.800 °C.

Temperatura minimă de germinaţie a boabelor de orz este de 1 -

2°C, cea optimă de 15 - 20°C, iar cea maximă de 23 - 30°C.

174
 Fig. 2.34. Inserţia spiculeţelor (dupăGh. Bîfteanu, 1989) a-orz; b-orzoaică

Dintre toate cerealele de toamnă, orzul comun de toamnă are nevoie

de un climat mai blând în timpul iernii, fiind cel mai puţin rezistent la
temperaturile scăzute. El poate rezista la temperaturi de până la -10...-12°C
la nivelul nodului de înfrăţire, iar la -15°C fără zăpadă, plantele dispar
aproape în totalitate. Sub strat protector de zăpadă, suportă temperaturi ale
aerului mult mai scăzute, datele de specialitate menţionând -2Q...-25°C.
Buna rezistenţă la temperaturile scăzute este dată şi de modul în care s-a
desfăşurat călirea, adică acumularea substanţelor de rezervă la nivelul
nodului de înfrăţire şi respectiv deshidratarea ţesuturilor.

Orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile

scăzute, el suportând-3... -4°C, rar-6... -9°C.

Orzul având ca destinaţie obţinerea berii, solicită un climat răcoros

şi umed, însă suficient de însorit în timpul verii.

Faţă de umiditate, orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi

ovăzul, atât datorită consumului specific redus, cât şi maturizării sale
înaintea secetelor din vară. Scăpând de secetele din vară, orzul este mai

175
rezistent la şiştăvire.

Pe întreaga perioadă de vegetaţie, orzul cere 480 - 500 mm,

repartizaţi astfel: 80 - 100 mm în toamnă (semănat-intrarea în iarnă), 100
mm pe perioada de iarnă (10 decembrie-20 martie), 300 mm în perioada de
primăvară, perioada creşterii intensive (10 martie-30 iunie). La orzul

176
de primăvară, consumul total de apă oscilează între 180 - 300 mm (Gh„
Bîlteanu, 1989).

Precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă

culcarea plantelor care au o rezistenţă mai mică la cădere.

Orzul cu două rânduri dă producţii de cea mai bună calitate numai

în regiunile cu un climat mai umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în
privinţa umidităţii şi temperaturii. Numai climatul umed şi răcoros
favorizează obţinerea unui orz cu bobul mare, amidonos, cu pleve fine, care
exprimă calitatea orzului de bere.

Faţă de sol, orzul este pretenţios, datorită sistemului radicular mai

slab dezvoltat şi cu putere mică de solubilizare, precum şi a perioadei scurte
de vegetaţie. Sunt foarte indicate solurile cu textură mijlocie şi fertile, cu
reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase, cu permeabilitate
redusă precum şi solurile nisipoase sunt neindicate pentru cultura orzului.

Orzul de primăvară are cerinţe mai mari faţă de textura solului

comparativ cu orzul de toamnă.

Reacţia acidă a solurilor nu este potrivită pentru orz. El realizează

producţii mari la pH 6,8 - 8 (Gh. Bîlteanu, 1989), solurile cu reacţie neutră
şi slab alcalină fiind cele mai potrivite. Din punct de vedere genetic, sunt
recomandate pentru cultura orzului, cernoziomurile, preluvosolurile-roşcate
şi aluviosoluri. Orzul se găseşte extins în cultură însă şi pe alte tipuri de sol
(luvosoluri, vertosoluri, etc.), reuşindu-se frecvent producţii de 5.000 kg/ha
prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice necesare.

Zone ecologice. Ţinând seama de condiţiile pedoclimatice şi de

particularităţile biologice ale orzului, în ţara noastră se pot delimita
următoarele zone mari pentru cultura lui (fig. 2.35 şi 2.36).

Pentru orzul de toamnă, Zona foarte favorabilă cuprinde suprafeţe

mari în câmpia din vestul ţării, în sudul Olteniei şi Munteniei, în Bărăgan şi
sudul Dobrogei precum şi partea de N-E a Moldovei.
177
 în lunile septembrie-noiembrie, cad frecvent 130 - 200 mm
precipitaţii, iar temperatura medie de 15°C se menţine 40 - 50 zile. Solurile
din zonele foarte favorabile culturii acestei specii sunt reprezentate de
cernoziomuri, aluvisoluri, gleiosoluri.

Zona favorabilă orzului de toamnă se împarte în zona favorabilă I şi

zona favorabilă II. Zona favorabilă I se situează la nord de zona foarte
favorabilă din sudul ţării şi la est de zona foarte favorabilă din vestul ţării.
Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe mari în Dobrogea, estul Câmpiei
Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de dealuri a

178
Munteniei. în această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în
mod deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre).

U CR.P*iHh
Fig. 2.35. Harta ecologică a orzului de toamnă
(după Gh. Bîlteanu, 1989)
l-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin
favorabile; IV-zone
impropriii

Solurile din aceste zone de favorabilitate pentru cultura orzului de

toamnă sunt diferite: cernoziomuri, preluvosoluri, aluvisoluri, luvisoluri,
podzoluri, etc. Unor soluri din aceste zone, pentru reuşita culturii orzului,
trebuie să li se aplice diferite măsuri de îmbunătăţire a însuşirilor prin
aplicarea amendamentelor, efectuarea de afânări adânci etc.

B \i t
Zona puţin favorabilă pentru cultura orzului de toamnă, cuprinde
suprafeţe întinse în Transilvania, în dreapta Şiretului şi zona podzolurilor
din Câmpia Română.

Pentru orzul de primăvară, Zona foarte favorabilă cuprinde o parte

din Câmpia Transilvaniei şi luncile Someşului, Mureşului, Tâma- velor,
Ţara Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul Sucevei.

179
 Fiig. 2.36. Harta ecologică a orzului de primăvară (după Gh. Bîlteanu, 1989)
I-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin favorabile; IV-zone improprii

Zona favorabilă I cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte

favorabile, în sudul Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Bumazuî. Zona
favorabilă II se întinde în vecinătatea zonei favorabile I cu excepţia zonei
muntoase.

Zona puţin favorabilă cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul

Moldovei.

Pentru a da producţii de calitate superioară (procent de proteine mic,

9 - 11% şi un procent de amidon mai mare de 65%), orzul cu două rânduri
de primăvară destinată fabricării berii întâlneşte cele mai favorabile condiţii
în Transilvania (Ţara Bârsei), Banat şi nordul Moldovei. în aceste zone,
climatul este potrivit de umed, însorit vara şi cu căldură moderată. Orzoaica
de toamnă găseşte condiţii favorabile în silvostepa Munteniei şi Olteniei.

2.5.5. ’Tehnologia de cultivare

2.5.5.1. A m p l a s a r e a c u l t u r i i ( r o t a ţ i a )

Orzul se cultivă după diferite plante premergătoare, locul său în

rotaţie stabilindu-se în funcţie de particularităţile sale biologice şi cu scopul
pentru care se cultivă.

180
 Pentru orzul alimentar (arpacaş, surogat de cafea, măciniş) şi pentru
cel furajer la care se cere un conţinut ridicat de proteine, sunt indicate în
general aceleaşi premergătoare ca şi pentru grâul de toamnă.

Foarte bune premergătoare pentru orzul de toamnă sunt

considerate: mazărea, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră şi ulei, fasolea,
borceagurile de toamnă şi primăvară, precum şi alte plante care eliberează
terenul devreme; bune premergătoare sunt considerate: floarea-soarelui,
trifoiul, cartofii timpurii, soia (soiurile timpurii); mijlocii premergătoare
sunt considerate: porumbul (hibrizii timpurii), cartoful (soiurile
semitimpurii), ovăzul, sfecla pentru zahăr (recoltată până la 10 septembrie);
necorespunzătoare ca premergătoare sunt: orzul sau orzoaica de toamnă,
orzul sau orzoaica de primăvară, grâul, porumbul (hibrizii tardivi), soia
(soiuri tardive), sfecla pentru zahăr (recoltată după 10 septembrie) (Gh.
Bîlteanu, 1989).

în cazuri excepţionale, se pot lua în calcul grâul şi chiar orzul, dacă

terenul nu este îmburuienat şi infestat cu gândacul ghebos.

Orzul cu 6 rânduri de primăvară poate să urmeze în cultură atât

după plante care se recoltează vara cât şi după plante care se recoltează
toamna.

Pentru orzul cu 2 rânduri de toamnă, în funcţie de scopul utilizării,

se iau în calcul în general aceleaşi plante premergătoare de la orzul de
toamnă, cu excepţia leguminoaselor (mazărea, fasolea, trifoiul), care duc la
obţinerea unor boabe cu un conţinut ridicat în substanţe proteice. în general,

181
cultura de orz este amplasată după cartofi, sfeclă recoltată timpuriu, porumb
recoltat timpuriu, in (pentru fibră sau pentru sămânţă), floarea-soarelui, soia
(soiuri timpurii).

Pentru orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosită în exclusivitate la

obţinerea berii, la care se urmăreşte un conţinut cât mai scăzut de proteine
şi cât mai ridicat de amidon, plantele după care solul rămâne bogat în azot
trebuie evitate. Orz pentru bere trebuie cultivat după sfecla pentru zahăr,
porumb, cartofi. Leguminoasele, care lasă terenul bogat în azot, nu sunt
indicate ca premergătoare pentru orzul destinat obţinerii berii, deoarece în
aceste condiţii creşte procentul de proteine din boabe.

Orzul, la rândul său, este o excelentă plantă premergătoare pentru

majoritatea plantelor de cultură, deoarece eliberează terenul devreme,
permite o bună pregătire a sa, solul îmbogăţindu-se în nitraţi şi apă.

Deoarece este prima cereală care se recoltează (decadele a doua şi

a treia ale lunii iunie), în zonele din sud şi vest ale ţării se pot înfiinţa culturi
succesive de porumb pentru boabe (hibrizi foarte timpurii), porumb pentru
siloz, fasole, mei, legume, etc.

182
 2.5.5.2. A d m i n i s t r a r e a î n g r ă ş ă m i n t e l o r

Orzul are în linii mari, acelaşi consum de substanţe nutritive ca şi

grâul. Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe plus producţia
secundară aferentă este de 2,4 - 2,8 kg N, 1,2 kg P205 şi 1,8 - 2,5 kg K20.
Aceasta înseamnă că pentru 5.000 kg/ha, producţie uşor obţinută datorită
potenţialului biologic al plantei, orzul foloseşte ’120 - 140 kg N, 60 kg P205
şi 125 kg K20.

La aplicarea îngrăşămintelor la orz, trebuie să se ţină seama de

particularităţile de nutriţie ale acestuia. în primul rând, perioada de consum
a elementelor nutritive este foarte mică (orzul de primăvară consumă în 40
- 50 zile, 90% din NPK). Orzul este slab rezistent la cădere, deci se va evita
îngrăşarea masivă cu azot, dar în acelaşi timp trebuie luat în calcul şi faptul
că are un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi cu o capacitate mai mică de
solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive.

Ţinând cont de aceste aspecte, la orz este indicat să se folosească

îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă. De asemenea, felul
îngrăşămintelor şi dozele folosite sunt determinate de scopul pentru care se
cultivă orzul. La orzul pentru bere, se vor folosi mai puţine îngrăşăminte cu
azot, pentru, a se evita sporirea procentului de proteine. Nici pentru orzul
comun, cantităţile prea mari de îngrăşăminte cu azot nu sunt indicate pentru
că, după cum am văzut, favorizează căderea, orzul fiind din acest punct de
vedere mai sensibil decât grâul şi slăbesc rezistenţa la ger şi la boli.

Folosite în doze moderate şi în proporţie armonioasă cu cele cu

fosfor şi potasiu, îngrăşămintele cu azot conduc la producţii sporite de orz
şi superioare calitativ. La stabilirea dozei se mai are în vedere fertilitatea
solului, planta premergătoare, fertilizările anterioare.

Orientativ, pentru orzul de toamnă, la soiurile existente în cultură,

cu o rezistenţă medie la cădere şi boli foliare, sunt recomandate dozele de
80 - 100 kg azot la ha.

în funcţie de fertilitatea solului (indicele de azot) şi de planta

premergătoare, dozele de azot pot să scadă până la 60 kg la hectar sau pot
să crească până la 122 kg/ha mai ales când premergătoarele se recoltează
târziu. 4

în cultura orzului de toamnă, îngrăşămintele cu azot se aplică

183
fracţionat, respectiv 1/3 din doză la pregătirea patului germinativ sau
concomitent cu semănatul, iar 1/3 din doză primăvara timpuriu, imediat ce
se poate intra pe teren.

Doza de azot dată la semănat influenţează favorabil înfrăţirea (3 - 4

fraţi), iar cea aplicată primăvara timpuriu influenţează pozitiv dezvoltarea
tulpinilor (fraţilor).

184
 La orzul cu 2 rânduri de primăvară, care se foloseşte la obţinerea
berii, dozele de N sunt 60 - 70 kg/ha după plantele premergătoare la care s-
au folosit îngrăşăminte organice. Nu se administrează azot dacă orzul de
primăvară urmează după leguminoase anuale sau perene, după sfecla pentru
zahăr şi cartof, fertilizate cu îngrăşăminte organice sau minerale.

La aplicarea îngrăşămintelor cu azot la orzoaica de primăvară

pentru bere, trebuie luate în calcul elemente specifice pentiu a realiza în
boabe 9 - 12% proteine şi peste 65% amidon. Cantitatea de azot stabilită a
se administra la orz cu două rânduri de primăvară pentru bere, se ia în calcul
la pregătirea patului germinativ.

îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu folosite în cultura

orzului sunt în corelaţie directă cu conţinutul în fosfor şi potasiu mobil al
solului. Este considerat optim pentru orz, un conţinut al solului în P2O5 la
100 g sol uscat, de 8 - 10 mg, iar în K20 de 15 mg. Orientativ, dozele de
fosfor şi potasiu se stabilesc ca în tab. 2.24 şi 2.25 (Gh. Bîlteanu, 1989).

Ca epocă de aplicare, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu trebuie

încoiporate în sol la arătura de bază.

Trebuie subliniat că îngrăşămintele fosfatice exercită o influenţă

pozitivă asupra orzului, în sensul că-i măresc rezistenţa la cădere, la boli,
grăbesc maturitatea, iar în cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa
plantelor la ger şi sporesc conţinutul de proteine.
Tabelul 2.24

185
 Doza optimă de P2O5 (kg/ha) în cultura orzului

Conţinutul solului în fosfor mobil mg l’.-Os Doza tic I’iO,

la 100 g sol uscat (kg'ha)
6 - 8 mg 40 - 60
4-6 mg 60 - 80
Cele cu potasiu, sporesc
4 mg
conţinutul boabelor în80-120
amidon şi-l micşo-
rează pe cel de proteine, măresc rezistenţa plantelor la cădere, iar în cazul
orzului de toamnă la ger.

Tabelul 2.25
Doza optimă de K2Q (kg/ha) în cultura orzului _______

Conţinutul solului în potasiu mo >il .'-- Doza de K Ţ)

¡gKaO la 100 g sol uscat |
15 mg 15 -25 mg 25 mg 80-100 60 -
80

mm

186
 Aşadar, efectul potasiului trebuie urmărit în calitatea producţiei,
mai ales la orzoaica destinată fabricării berii.

Folosirea gunoiului de grajd direct la orz este mai puţin indicată,

deoarece acesta nu este bine valorificat din cauza perioadei scurte de
vegetaţie, gunoiul necesitând timp mai îndelungat pentru descompunere şi
eliberarea elementelor nutritive.

Cel mai indicat este ca gunoiul de grajd să se aplice la planta

premergătoare, orzul valorificând foarte bine efectul prelungit al acestuia în
al doilea an (20 - 30 t/ha).

2.5.5.3. L u c r ă r i l e s o l u l u i

Pentru orzul de toamnă, lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi

ca pentru grâul de toamnă, iar pentru orzul de primăvară, aceleaşi ca pentru
grâul de primăvară, ovăz sau ailte plante cu însămânţare timpurie primăvara.

Se va acorda o atenţie mai mare pregătirii patului germinativ pentru

orzul de toamnă care se cere să fie bine mărunţit şi aşezat, deoarece se
seamănă mai superficial decât grâul, colţul are putere de străbatere mai
slabă, iar nodul de înfrăţire se formează la suprafaţă, fiind astfel expuse mai
mult plantele la “descălţare” şi la îngheţ.

2.5.5.4. S ă m â n ţ a ş i s e m ă n a t u l

Dintre condiţiile obişnuite care se cer pentru materialul folosit ca

sămânţă, la orz are mare importanţă masa a 1.000 boabe. MMB ridicată, ca
şi uniformitatea boabelor contribuie la sporirea producţiei în mod substanţial
(peste 13%) şi la eliminarea atacului tăciunelui zburător.

Seminţele de orz folosite la semănat trebuie să aparţină soiurilor

zonale, să aibă o puritate minimă de 97% şi o germinaţie minimă de 90%.

înainte de semănat cu 2 - 3 zile, sămânţa se tratează împotriva

tăciunelui zburător (Ustilago nuda) şi a sfâşierii frunzelor (Pyrenophora
187
graminea) cu VITAVAX sau QUINOLATE V-4 în doză de 2,5 kg/t de
sămânţă, respectiv DIVIDEND STAR 036FS în doză de 1,5 1/t de sămânţă.

Tot pentru a se preveni bolile care se transmit prin sămânţă, la

tratamentul seminţei se poate folosi şi unul din următoarele produse: SUMI
8 PLUS, 2 kg/t; PRELUDE SP, 2 kg/t; MAXIM STAR 035 FS, 1 1/t;
RAXIL 2 WS, 1,5 kg/t; BENIT 4,75 DS, 2 kg/t; VINCIT F, 1,5 1/t; BERET
UWS, 2 kg/t; SUMI 82 FI, 1 1/t; VINCIT P, 1,5 1/t; KINTO DUO,
1,5 1/t; CELEST STAR 0,25 FS, 1,25 1/t, etc.

188
 Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor sau concomitent a
dăunătorilor şi bolilor, sămânţa se tratează ca şi la grâu.

Când orzul urmează în cultură după cereale păioase, pentru

combaterea viermilor sârmă şi a altor dăunători, sămânţa destinată
semănatului se va trata cu produse cu acţiune mixtă (insecto-fungicidă) sau
cu acţiune insecticidă: TIRAMETOX, 3 kg/t; GAMMAVIT 85 PSU, 3 kg/t;
VÎTALIN 85 PTS, 3 kg/t; YUNTA 246, 2 - 2,25 1/t; CRUISER 350FS, 1,5
1/t; TONIC PLUS, 2,5 1/t, etc.

Epoca de semănat. Epoca de semănat are mare importanţă la orzul

de toamnă. El trebuie semănate la o dată care să-i permită ca până la venirea
îngheţurilor să se dezvolte suficient şi să parcurgă toate fazele caracteristice
pentru a suporta factorii nefavorabili din timpul iernii.

Până la intrarea în iarnă, orzul de toamnă are nevoie de 40 - 50 zile

mai calde, pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire. El trebuie să- şi
formeze 3-4 fraţi, să acumuleze în nodul de înfrăţire cantităţi însemnate de
zaharuri şi substanţe proteice şi să-şi consolideze sistemul radicular. Toate
aceste cerinţe sunt în corelaţie directă cu epoca de semănat.

De regulă, orzul de toamnă se seamănă înaintea grâului sau la

începutul epocii optime pentru grâu. în condiţiile ţării noastre, epoca optimă
de semănat a orzului este cuprinsă între 20 septembrie şi 10 octombrie. Pe
zone geografice, 1 - 1 0 octombrie în sudul şi vestul ţării şi 20 septembrie -
1 octombrie, adică ultima decadă a lunii septembrie în Transilvania şi în

189
nordul ţării (L. Drăghici, 1963).

Trebuie însă reţinut că perioada optimă de semănat la orz este mult

mai scurtă decât la grâu.

Semănatul prea timpuriu sau prea târziu, are efecte nefavorabile, în

sensul că în final se diminuează semnificativ producţia. întârzierea
semănatului faţă de epoca optimă, face ca plantele să intre în iarnă slab
dezvoltate şi înfrăţite, desimea plantelor se reduce ca urmare a dispariţiei
unui număr mare de plante şi în consecinţă se înregistrează pierderi mari de
recoltă. Semănatul prea timpuriu al orzului de toamnă determină formarea
unei mase mari de frunze, bolile se instalează încă din toamnă, ca şi
dăunătorii, se transmit diferite forme de viroze, în consecinţă are loc
scăderea rezistenţei la iemare, iar în final, diminuarea accentuată cantitativ
şi calitativ a producţiei.

Trebuie reţinut că pierderile la orzul de toamnă prin nerespectarea

epocii optime de semănat (semănat prea timpuriu sau prea târziu) sunt
deosebit de mari, ele atingând 600 - 2.000 kg/ha (Gh. Bîlteanu, 1989).

190
 Orzul cu 2 rânduri de primăvară, este indicat să se semene cât mai
timpuriu posibil (prima urgenţă), deoarece germinează la 1 - 2°C. întârzierea
semănatului duce inevitabil la scăderea producţiei, iar în cazul orzului pentru
bere, îi înrăutăţeşte însuşirile calitative, se formează boabe mici, cu procent
mare de pleve, conţinut ridicat de proteine şi scăzut de amidon, însuşiri ce
nu sunt favorabile unei beri de calitate superioară.

Desimea de semănat se stabileşte în primul rând ţinând seama de

particularităţile biologice ale orzului, de condiţiile pedoclimatice şi de
destinaţia culturii.

în general, pentru orzul de toamnă trebuie asigurate 450 - 550 boabe

germinabile/m2, iar pentru orzul de primăvară 400 - 500 boabe
germinabile/m . în condiţii de producţie, desimea de semănat se măreşte cu
10 - 15% în funcţie de umiditatea din sol, de calitatea patului germinativ,
data semănatului, etc.

Orientativ, luând în calcul masa a 1.000 de boabe şi valoarea

culturală a seminţelor (P% şi G%) şi ţinând seama de desimile menţionate
anterior, la orzul de toamnă, cantitatea de sămânţă necesară pentru semănat
oscilează între 180 şi 220 kg/ha, iar la orzoaica de primăvară între 160 şi
200 kg/ha.

Distanţa între rânduri. Semănatul se execută în rânduri obişnuite,

la distanţa de 12,5 — 15 cm. Reducerea distanţei între rânduri la 6 - 8 cm nu
duce la obţinerea unor producţii care să justifice asemenea modificări.

Adâncimea de semănat. De la început trebuie reţinut că orzul are

putere de străbatere a solului mai slabă decât grâul. Obişnuit, orzul de
toamnă se seamănă la 3 - 4 cm, maxim 5 cm, în funcţie de textura solului.
De asemenea, trebuie luată în calcul necesitatea formării nodului de înfrăţire
la o adâncime mai mare în sol pentru a asigura o mai bună rezistenţă la
iemare. Orzoaica de primăvară se seamănă la 2 - 3 cm. Semănatul se face cu
semănătoarea universală (de tip SUP-29).

2.5.5.5. L u c r ă r i l e d e î n g r i j i r e

Lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt în general aceleaşi ca

şi la grâul de toamnă (măsuri pentru preîntâmpinarea băltirii apei, tăvălugitul
în cazul în care culturile sunt dezrădăcinate, aplicarea îngrăşămintelor,
191
combaterea buruienilor prin aplicarea aceloraşi erbicide şi după aceleaşi
reguli ca la grâu).

La orzul de primăvară, mai ales în zonele uscate, imediat după

însămânţare se tăvălugeşte, se distruge crusta cu grapa stelată dacă este
cazul, pentru a grăbi răsărirea plantelor şi se combat buruienile cu erbicide.

192
 Ca şi la grâu, orzului de toamnă trebuie să i se acorde atenţie
deosebită udării de la semănat, această udare având o importanţă deosebită
în realizarea unor producţii mari şi constante.

Udarea de toamnă se aplică înainte de pregătirea patului germinativ,

când terenul este uscat şi nu se poate pregăti în bune condiţii, sau după
semănat, când terenul nu are suficientă umiditate. Norma de udare oscilează
între 300 şi 500 m3/ha (500 m3/ha în primul caz, 300 - 400 m3/ha în al doilea
caz, Gh. Bîlteanu, 1989).

Prin aplicarea udării de toamnă, orzul este pus în condiţii optime de

înfrăţire şi vegetaţie. Fiecare mm de apă dat odată cu udarea de toamnă,
sporeşte producţia cu 10 - 15 kg/ha (Gh. Bîlteanu, 1989).

Primăvara se poate aplica o udare numai dacă este cazul

(înrădăcinarea este superficială, ca şi înfrăţirea), iar precipitaţiile din timpul
iernii au lipsit.

Dacă umiditatea din sol scade sub 50% IU A, se intervine printr-o

udare de înspicare. De cea mai mare importanţă însă, rămâne udarea de la
semănat, căreia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită în zonele irigate.
2.5.5.6. R e c o l t a r e a

Momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia

recoltei. Orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei şi pentru furaj se

193
recoltează la maturitatea în pârgă, când umiditatea seminţelor este de 16 -
18% şi până la coacerea deplină, când umiditatea scade la 14-15%.

Recoltarea orzului se face mecanizat, cu combina universală, direct

din lan.

Când recoltatul se realizează în faza de pârgă, seminţele trebuie

expuse la soare sau la depozitare în straturi subţiri şi lopătate foarte des,
deoarece având un conţinut ridicat de apă se pot încinge foarte uşor, în felul
acesta depreciindu-se calitativ.

Recoltarea la coacerea deplină trebuie finalizată în 4 - 6 zile, pentru

a evita pierderile prin scuturare care trebuie să se încadreze în procentul de
2 - 4% din recolta totală.

Orzul comun destinat pentru sămânţă se recoltează, de asemenea, la

coacerea deplină cu combina într-un timp la fel de scurt pentru a se evita
pierderile prin scuturare.

De regulă, orzul de toamnă se recoltează cu circa 10 zile mai

devreme decât grâul de toamnă. în zonele din sudul ţării, recoltarea lui
începe pe 15 - 20 iunie, fiind de fapt cereala cu care se începe campania de
recoltare.

194
 Orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină, când
umiditatea seminţelor este sub 14%, deoarece în această fază boabele sunt
bine dezvoltate, au un conţinut mai ridicat în glucide (amidon) şi mai scăzut
în proteine, iar capacitatea şi energia germinativă sunt, de asemenea, mai
ridicate.

Producţii. Orzul este una din cerealele foarte productive, cele mai
mari producţii dându-le orzul de toamnă, fiind cunoscute producţii de peste
10.000 lcg/ha (Gh. Bîlteanu, 1989).

Pe zone geografice, Africa produce o cantitate totală de orz de

4.741,8 mii t cu o producţie medie de 980,5 kg/ha, America de Nord
16.995,7 mii t cu o producţie medie de 3.039 kg/ha, America de Sud
2.707.4 mii t cu o producţie medie de 2.506 kg/ha, Asia 19.625,5 mii t cu o
producţie medie de 1.663 kg/ha, Europa (fără Rusia) 105.533,0 mii t cu o
producţie medie de 3.619 kg/ha etc.

Producţia medie mondială de orz a fost la nivelul anului 2008 de

2.776 kg/ha (FAOSTAT, 2008). Ţări mari cultivatoare de orz sunt Franţa cu
6.764 kg/ha şi o producţie totală de 12.171,3 mii t, Germania cu 6.100 kg/ha
şi o producţie totală de 11.967,1 mii t, SUA cu 3.418 kg/ha şi o producţie
totală de 5.214,3 mii t, Canada cu 3.365 kg/ha şi o producţie totală de
11.781,4 mii t, Rusia cu 2.457 kg/ha şi o producţie totală de
23.148.4 mii t etc. (FAOSTAT, 2008).

In România producţia medie de orz la hectar a fost în anul 1976 de

3.010 kg/ha, în anul 1977 de 3.123 kg/ha, la finele anului 1986 de 3.060
kg/ha, în anul 1995 de 3.015 kg/ha cu o producţie totală de 1.661,0 mii t,
pentru ca în anul 2000 producţia medie de orz să scadă la 2.149 kg/ha,
producţia totală de orz fiind în acel an de circa 867,0 mii t, în anul 2008
producţia medie de orz a fost de 3.069 kg/ha, producţia totală de orz fiind de
1.209,4 mii t.

2.6. OVĂZUL

2.6.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Ovăzul (A vena sativa L.) a fost luat în cultură mult mai
târziu, primele însemnări cu privire la cultura sa datând din secolul IV î.Hr.
195
Geţii şi germanii îl foloseau sub formă de grişuri şi pâine, iar în Evul Mediu
era considerat printre principalele cereale de primăvară şi folosită în hrana
animalelor şi alimentaţia oamenilor.

196
 Boabele de ovăz sunt bogate în proteine (13%), lipide (15%),
vitamine. Din această cauză, având o valoare nutritivă foarte ridicată,
constituie un nutreţ concentrat foarte valoros pentru cabaline, fiind de
neînlocuit în alimentaţia acestora, dar şi pentru alte specii de animale, în
special de reproducţie, tineret, păsări.

în alimentaţia oamenilor, boabele de ovăz se folosesc în măsură

mult mai mică, sub formă de griş, fulgi, faină sau surogat de cafea. Datorită
valorii nutritive foarte ridicate şi digestibilităţii mari, ovăzul este indicat în
alimentaţia copiilor, a bolnavilor, a adulţilor cu regim dietetic.

Paiele şi pleava de ovăz au o valoare furajeră însemnată, fiind

superioară faţă de paiele şi pleava altor cereale, grâu, secară şi mult mai bine
consumate de animale. Ovăzul are importanţă şi ca plantă producătoare de
fân sau nutreţ verde, fiind cultivat în acest scop singur sau în amestec cu o
leguminoasă, rezultând borceagul de primăvară, un furaj de foarte bună
calitate.

Ovăzul prezintă importanţă deosebită sub aspectul faptului că

valorifică foarte bine solurile cu fertilitate redusă din zonele umede şi reci,
solurile erodate, reacţionând, de asemenea, foarte bine la îngrăşăminte
organice şi minerale.

Răspândire. Comparativ cu orzul, arealul de cultură al ovăzului este

mai restrâns. Ca altitudine, ovăzul se cultivă până la 1.100 m. Ca latitudine,
ovăzul se poate cultiva în zonele muntoase, relativ umede şi răcoroase din
ţările de sud, în Europa, SUA şi sudul Canadei (Gh. Bîlteanu, 1989).

197
 Suprafeţele semănate cu ovăz pe glob oscilează în jurul cifrei de
11,33 mii. ha. Pe zone geografice, suprafeţe întinse cultivate cu ovăz se
găsesc în Europa (7,20 mii. ha/16,89 mii. tone), Canada (4,27 mii. ha/1,4
mii. tone), Oceania (0,92 mii. ha/1,2 mii. tone) (FAOSTAT, 2008).

Ţări mari cultivatoare de ovăz sunt considerate în Europa: Rusia

(5,8 mii. ha/3,4 mil.tone), Polonia (1,2 mii. ha/550 mii tone), Spania (1,1
mii. ha/498 mii tone), Germania (793 mii ha/179 mii tone), Finlanda (1,2
mii. ha/354 mii tone), Suedia (820 mii ha/222 mii tone), (FAOSTAT, 2008).
^

în ţara noastră suprafaţa cultivată cu ovăz a scăzut considerabil, ca

urmare a reducerii numărului de cai, datorită mecanizării agriculturii,
inclusiv transporturilor. în ultimele două decenii se înregistrează însă din
nou o creştere a suprafeţelor cultivate cu ovăz, ca urmare a importanţei pe
care o are la fabricarea nutreţurilor combinate şi a tendinţei de creştere
considerabile a numărului de cabaline odată cu aplicarea Legii nr. 18 (Legea
fondului funciar). La nivelul anului 2004, se găseau cultivate cu

198
ovăz 207,50 mii ha. Din toată suprafaţa cultivată cu ovăz în România, între
50 şi 70% se găsesc în Transilvania, vestul ţării şi nordul Moldovei.
2.6.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Boabele de ovăz au un conţinut ridicat de glucide (55 - 65%),

reprezentate aproape în totalitate prin amidon (dextrinele, zaharurile se
găsesc în cantitate foarte redusă).

Conţinutul de proteine are valori cuprinse între 10 şi 12% din s.u.

Boabele decorticate au un conţinut mai ridicat în proteine, glucide, lipide şi
mai scăzut în celuloză decât boabele nedecorticate. în compoziţia
proteinelor din boabele de ovăz intră avenina - prolamină formată din
următorii aminoacizi: leucină (0,15%), prolină (5,4%), acid glutamic
(18,4%), acid aspartic (40,0%), fenilalanină (0,2%) (Gh. Bîlteanu şi colab.,
1989).

Compoziţia chimică a boabelor de ovăz este influenţată substanţial

de soi, condiţiile pedoclimatice şi fitotehnice aplicate. Conţinutul în
celuloză reprezintă circa 10% din boabele îmbrăcate în pleve. La ovăzul
decorticat, acesta este de numai 1,2%. Cu cât procentul de pleve este în
cantitate mai mare, cu atât celuloza este în cantitate mai mare. Factorii care
influenţează asupra plevelor influenţează direct şi asupra celulozei.

Sărurile minerale se găsesc într-un procent de până la 6%, fiind într-

o cantitate mai mică în boabele nedecorticate comparativ cu paiele şi pleava,
raportul fiind de 1:2 - 3. în boabe predomină siliciul, fosforul şi potasiul, iar
în pleavă calciul şi siliciul.

în afară de substanţele trecute în revistă, ovăzul mai conţine şi

vitamine, acestea fiind foarte necesare organismului animal, în special
vitaminele A şi B, ceea ce îi asigură o valoare biologică ridicată.
2.6.3. Sistematică

Ovăzul aparţine genului Avena, cu mai multe specii, sălbatice şi

cultivate, grupate în următoarele 2 secţii:
a) Euavena Griseb., în care intră toate speciile anuale.
199
 b) Avenastrum Koch., care cuprinde toate speciile perene.

Secţia Euavena, care este cea mai importantă, se împarte în două

subsecţii: A r i s t u l a t e şi D e n t i c u l a t e .

Aristulate, la care paleea inferioară se termină cu două formaţiuni

aristiforme de 3 - 6 mm, iar plantele sunt relativ firave, cuprinde două specii:

200
 a) Avena barbuta (Plot.) Thell. (ovăzul sălbatic bărbos);
b) b) Avena strigosa (Scbreb.) Thell. (ovăzul “nisipului).
Denticulate, cu specii la care paleea inferioară se termină cu 2

dinţi scurţi, iar plantele sunt viguroase cuprinde patru specii:

a) Avena fatua L. Specie sălbatică, numită şi ovăz sălbatic sau
odos.
b) Avena ludoviciana (Dur.) Gill. et Magne, specie sălbatică.
Avena ludoviciana şi Avenua fatua, sunt dăunătoare deoarece

îmburuienează culturile de ovăz şi formează hibrizi natural i cu ovăzul

cultivat, depreciind valoarea biologică a seminţei acestuia.
c) Avena byzantina (Koch.) Thell., specie cultivată sau sălbatică.
d) Avena sativa L. (ovăzul cultivat).

Specia Avena sativa cuprinde mai multe varietăţi, deosebite prin

forma paniculului, culoarea boabelor (paleeîor), prezenţa sau absenţa
aristelor, prezenţa sau absenţa ligulei, mai importante fiind următoarele:
- var. mutica: cu panicul răsfirat, spiculeţe nearistate, boabe
albe;
- var. aristata: cu panicul răsfirat, spiculeţe aristate, boabe albe.
Soiuri. Se întâlnesc în cultură soiurile româneşti Mureş, de

primăvară şi Florina, de toamnă. Se mai găsesc în cultură soiurile Lovrin 1,

creat în anul 2002 la SCDA Lovrin, Jeremy, înregistrat în anul 2005 la
SCDA Lovrin, G.K.PiIIango, G.K.Zallan, înregistrate în anul 2004 la
CRNPC Szeged, Ungaria, toate de primăvară (Catalogul Oficial, 2010).

201
 Cel mai ridicat potenţial biologic îl are soiul de toamnă Florina
(peste 5.000 kg/ha, cu circa 30% mai mult decât soiurile de primăvară), dar
acesta nu se poate cultiva, decât în regiunile cu ierni mai blânde (Câmpia
Banatului).

2.6.4, Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Bobul de ovăz prezintă o încolţire bipolară (la fel ca la orz, fig.

2.37). Datorită acestui aspect, trebuie acordată o atenţie deosebită la
stabilirea adâncimii de semănat (puterea de străbatere a embrionului este
mai mică decât la grâu şi secară). Coleoptilul este incolor.

Rădăcina. Ovăzul dezvoltă trei rădăcini embrionare (fig. 2.37).

Sistemul radicular definitiv este fasciculat, bine dezvoltat, mai puternic şi
mai profund decât la celelalte cereale păioase (fig. 2.38).

202
 Fig. 238. Rădăcina de ovăz (după Gh.
Bîlteanu, 1998)
Fig. 237. Germinaţia bobului
(după Gh. Bîlteanu,
1998)

Are o putere mare de solvire a substanţelor nutritive care se găsesc

în combinaţii greu solubile (fosfor, potasiu, calciu), ca şi de absorbţie a apei.
Din această cauză ovăzul este mai puţin pretenţios faţă de sol, sub acest

Fig. 239. Inflorescenţe şi spiculeţ de ovăz (după Gh. Bîlteanu, 1998)

A- panicul strâns; B- panicul răsfirat;
C- spiculeţ (a- glume; b- palei; c- stamina
aspect valorificând destul de bine îngrăşămintele mai greu solubile,
explicându-se în felul acesta şi rezultatele bune pe care le dă pe solurile mai
puţin fertile.

Tulpina (paiul) este alcătuit din 5 - 7 intemoduri, netedă, glabră sau

203
păroasă în regiunea nodurilor, goală în interior, de 80 - 160 cm. Tulpina
principală are cu un nod mai mult decât fraţii.

204
 Frunzele au 11 - 13 nervuri. Urechiuşele frunzelor lipsesc. Ligula
este bine dezvoltată (mare), albă, membranoasă, în unele cazuri absentă sau
slab dezvoltată. Răsucirea limbului are loc de la dreapta la stânga, în sens
invers sensului de rotire al acelor de ceasornic, invers deci ca la celelalte
cereale păioase.

Inflorescenţa este un panicul (fig. 2.39), cu ramificaţiile dispuse

etajat pe axul principal, sub formă de verticilii în 5 - 6 etaje.

Fiecare ramificaţie se termină cu un spiculeţ. După poziţia

ramificaţiilor faţă de axul principal se deosebesc mai multe tipuri de
panicul:
- panicul strâns (stindard) sau drapel, cu ramificaţiile orientate
într-o singură parte a axei principale şi aproape paralele cu
acestea, formând deci un unghi ascuţit;
- panicul semistrâns, cu ramificaţii ridicate în sus, însă unghiul
faţă de axul principal este ceva mai mare (30 - 40°), ca la
paniculul strâns;
- panicul răsfirat, cu ramificaţiile dispuse faţă de axul principal în
unghi mare, aproape de 90°;
- panicul pletos, când ramificaţiile atârnă în jos, formând un unghi
mai mare de 90° cu axul principal.

Determinarea tipului de panicul se face la coacerea în lapte. Mai

târziu, sub greutatea boabelor, paniculele devin în general mai laxe.

Spiculeţele se găsesc câte unul singur în vârful fiecărei ramificaţii,

iar pe ramificaţii acestea sunt inserate prin intermediul unor pedunculi scurţi

205
şi sunt formate obişnuit din 2-3 flori (la formele cu bobul golaş cu peste 5
flori).

Glumele sunt mari, acoperind florile aproape complet la formele cu

bobul îmbrăcat, şi mai puţin la cele cu bobul golaş, din cauza axului alungit
al spiculeţului (fig. 2.39).

Paleea externă este alungită, bombată, la unele forme are o aristă

scurtă, dreaptă sau geniculată pe partea dorsală. Plevele (glumele şi paleele)
la ovăz au culoare diferită, galbenă, albă ş.a., această culoare fiind
caracteristică soiului.

Deschiderea florilor, de regulă, are loc între orele 15 - 16.

Temperatura optimă pentru înflorire şi fecundare este de 16°C. Floarea
rămâne deschisă 30 - 70 minute, timp în care se face polenizarea, iar când
condiţiile sunt nefavorabile (vreme rece şi ploi), polenizarea se face cu
floarea închisă, înfloritul nemaiavând loc.

Ovăzul este o plantă autogamă, nefiind exclusă alogamia. Alogamia

este mai frecventă decât la grâu, întâlnindu-se în procent de

206
până la 4,25% (Gh.Bîlteanu, 1989). Din această cauză, între ovăzul cultivat
şi speciile sălbatice se produc fecundări încrucişate, ceea ce duce la
deprecierea calităţii seminţelor.

Fructul de ovăz este o cariopsă, îmbrăcată în pleve (la unele forme

golaşe), de culoare albicioasă, gălbuie, brună, cenuşie sau ruginoasă ; Forma
bobului este fusiformă, cu un şenţuleţ pe partea ventrală. în cadrul
spiculeţului, bobul inferior este mai mare decât cel superior. Procentul de
pleve este variabil, între 14 şi 40% aceasta în funcţie de soi şi condiţiile
pedoclimatice. MMB este cuprinsă între 20 şi 50 g, iar MH are valori între
38 şi 60 kg.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Ovăzul este o plantă de climat umed

şi răcoros, întâlnindu-se în Europa până în Finlanda, ţările Scandinave,
Anglia. Faţă de căldură, ovăzul are cerinţe moderate.

Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C, iar plantele

răsărite rezistă la — 8...-9°C. în primele săptămâni de 1a. răsărire, ovăzul
creşte cel mai bine când temperatura este de 10 - 11°C.

Căldurile mari (peste 25°C) stânjenesc creşterea ovăzului şi

micşorează recolta de boabe.

In perioada înfloritului sunt favorabile temperaturile de 16 - 18°C.

Suma temperaturilor medii zilnice necesară ovăzului este de 1.700 - 1.800°C
pe întreaga perioadă de vegetaţie.

Având perioada de vegetaţie mai lungă, ovăzul nu se poate cultiva

la altitudini prea mari, de peste 1.400 m, şi nici în regiunile prea nordice.

Faţă de umiditate, ovăzul este pretenţios, având un consumi specific

de apă ridicat. Coeficientul de transpiraţie este de 450 - 500 (Gh.Bîlteanu,
1989). Cerinţele cele mai mari pentru apă se înregistrează în perioada dintre
înspicare şi maturarea boabelor. De aceea, ovăzul valorifică bine ploile care
cad în lunile mai şi iunie, acestea fiind hotărâtoare pentru producţie în sudul
207
ţării. Seceta provenită în perioada înfloritului, provoacă pagube mari,
scăzând producţia datorită în principal şiştăvirii boabelor.

Faţă de sol, ovăzul este mai puţin pretenţios comparativ cu celelalte

cereale.

Datorită sistemului radicular bine dezvoltat şi cu o mare putere de

solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive aflate în combinaţii greu
solubile, el poate fi cultivat pe toate tipurile de sol. Aceasta explică
răspândirea ovăzului în zonele cu solurile cele mai sărace.

Cele mai indicate soluri sunt solurile lutoase şi luto-nisipoase.

Valorifică bine preluvolurile, podzolurile.

208
 Sunt mai puţin indicate pentru cultura ovăzului, solurile nisipoase
din zonele secetoase şi solurile argiloase, compacte. Ovăzul suportă şi se
dezvoltă bine pe soluri cu reacţie neutră, slab acidă, până la acidă (pH =
5,5 - 7).

Zone ecologice. Ţinând seama de cerinţele şi de particularităţile

biologice ale plantei, precum şi de condiţiile pedoclimatice din ţara noastră,
s-au delimitat următoarele zone de favorabilitate:

Zona foarte favorabilă, cuprinde Câmpia din vestul ţării, Câmpia

Transilvaniei, Ţara Bârsei, Bazinul Someşului, Valea Oltului, partea estică
a podişului Sucevei.

Zona favorabilă I cuprinde dealurile din vestul ţării şi din

Transilvania, colinele Olteniei şi Munteniei şi partea de Nord Est a
Moldovei.

Zonele favorabile II şi III, cuprind restul zonelor agricole de pe

cuprinsul ţării unde se cultivă ovăzul.

2.6.5. Tehnologia de cultivare

2.6,5.1. A m p l a s a r e a c u l t u r i i ( r o t a ţ i a )

Ovăzul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.

209
 Cele mai mari producţii ovăzul le asigură după plantele care lasă
solul bogat în azot (leguminoasele anuale, borceag, rapiţă) şi după alte
culturi care eliberează terenul devreme şi îl lasă cu stare de fertilitate
ridicată.

în general, aceste terenuri se păstrează însă pentru alte plante care

au o valoare economică mai ridicată şi care nu pot valorifica la fel de bine
solurile cu o fertilitate mai scăzută.

în general, în ţara noastră ovăzul se cultivă după porumb, după

cartofi, floarea-soarelui, prăşitoare care părăsesc terenul toamna, mai ales
dacă au fost îngrăşate, ovăzul valorificând foarte bine efectul prelungit al
îngrăşămintelor.

Nu se recomandă cultura lui după orz, sfeclă şi după el însuşi,

deoarece dă producţii mici datorită unor dăunători comuni (nematode -
Heterodera schachtii).

Ovăzul este o premergătoare bună pentru culturile de primăvară, în

special pentru prăşitoarele gunoite (excepţie sfecla pentru zahăr, datorită
unor atacului unor nematode comune) şi pentru leguminoase.

Cerealele de toamnă nu sunt indicate să urmeze în cultură după ovăz

deoarece solul rămâne secătuit în apă.

210
 2.6.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Ovăzul extrage din sol cantităţi însemnate de substanţe nutritive.

Pentru 100 kg boabe plus producţia secundară aferentă, ovăzul extrage din
sol: 3,3 kg N; 1,1 kg P2O5; 3,7 kg K?0 (Gh. Bîlteanu, 1989).

Ovăzul absoarbe din sol substanţe nutritive începând de la răsărire,

din ce în ce mai intens până la înflorire, apoi cantităţi descrescânde, mai ales
în ceea ce priveşte azotul şi potasiul.

Dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea cea mai mare o au la

ovăz îngrăşămintele cu azot, aducând sporurile de producţie cele mai mari.
Este valorificat mai bine azotul sub formă amoniacală decât cel sub formă
nitrică (I. Matei, 1974).

îngrăşămintele cu fosfor sunt valorificate mai slab, sporurile de

producţie fiind mai mici decât în cazul îngrăşămintelor cu azot datorită
faptului că puterea mare de solubilizare a ovăzului permite ca fosforul să fie
luat din sol şi din compuşii chimici mai greu solubili.

îngrăşămintele cu potasiu au o importanţă secundară pentru cultura

ovăzului, deoarece solurile din zonele de cultură a ovăzului în general sunt
suficient aprovizionate în acest element. Dozele de îngrăşăminte chimice ce
se aplică la ovăz se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului, de planta
premergătoare şi îngrăşămintele primite de acesta, de slaba rezistenţă la
cădere a plantelor de ovăz prin folosirea unor doze mari de azot, de
condiţiile pedoclimatice specifice zonei. Orientativ, pentru ovăz sunt
recomandate 64 - 100 kg/ha N şi 48 - 60 kg/ha P2O5. Pe solurile acide se
recomandă amendarea atunci când pH 211în extract salin este mai mic de 5.

îngrăşămintele cu fosfor şi amendamentele se încorporează în sol

odată cu arătura de bază, iar îngrăşămintele chimice cu azot primăvara cu
lucrările premergătoare semănatului.
 Gunoiul de grajd asigură sporuri mari de recoltă la ovăz, dintre
cerealele păioase de primăvară, valorificându-1 cel mai bine.

Când se foloseşte direct la ovăz, gunoiul de grajd trebuie dat în doze

moderate, în funcţie de fertilitatea solului, deoarece în cantităţi mari poate
duce la căderea plantelor. Orientativ doza de gunoi de grajd este de 1 5 - 2 0
q/ha, încorporându-se în sol odată cu arătura de bază.

212
 2.6.5.3. Lucrările solului

Lucrările de pregătire a solului pentru ovăz sunt asemănătoare cu

ale culturilor semănate primăvara timpuriu.

Ovăzul fiind însă mai pretenţios faţă de umiditate, se va avea în

vedere ca lucrările solului să conducă la acumularea unei rezerve mai mari
de apă în sol, iar primăvara vor fi evitate toate lucrările care favorizează
pierderea apei din sol.

Deoarece ovăzul se seamănă foarte devreme primăvara, pregătirea

terenului în vederea semănatului trebuie să se facă imediat ce se poate lucra
în câmp.

Pregătirea terenului pentru semănat se face, de regulă, prin două

discuiri pe direcţii perpendiculare, ultima discuire facându-se în agregat cu
grapa reglabilă, astfel încât patul germinativ să fie mărunţii şi nivelat cât
mai bine deoarece ovăzul se seamănă mai puţin adânc decât celelalte
cereale.

2.6.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de ovăz folosită la semănat trebuie să aparţină unui soi

zonat şi să aibă indicii de calitate superiori.

213
 în primul rând, la semănat trebuie să se folosească seminţe mari,
care au o energie germinativă mare, dau plante viguroase şi implicit
producţii mai ridicate.

Puritatea minimă a seminţelor folosite la semănat trebuie să fie de

97% iar germinaţia de cel puţin 85%.

înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată împotriva bolilor, în

mod deosebit a tăciunelui zburător. Tratarea seminţelor de ovăz se face cu
formalină 40%, în soluţie de 0,3%, fiind cel mai eficient tratament.
Tratamentul prin scufundarea seminţei destinată semănatului se face cu
câteva zile înainte de semănat, iar prin stropire şi sudaţie se poate face cu
2-3 luni mai devreme.

împotriva tăciunelui zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui

îmbrăcat (Ustilago kolleri) se pot folosi VITAVAX 200, 2 kg/t;

VITAVAX FF, 2,5 1/t; QUINOLATE, 2 kg/ha; BAYTAN, 2 kg/ha, etc.

Epoca de semănat. Semănatul ovăzului trebuie să se facă primăvara

cât mai timpuriu, imediat ce se poate ieşi în câmp.

Prin semănatul foarte timpuriu, ovăzul foloseşte din plin umiditatea

din sol, ajunge la maturitate mai devreme, evitându-se în felul

214
acesta căldurile mari şi seceta din timpul verii, care sunt dăunătoare umplerii
boabelor şi scapă de atacul ruginilor şi dăunătorilor.

întârzierea semănatului determină scăderi importante de producţie,

mai ales în zonele cu precipitaţii mai reduse. O întârziere a semănatului cu
10 - 15 zile, determină reducerea producţiei cu 11 - 28%.

Ovăzul de toamnă se seamănă între 1 şi 10 octombrie.

Distanţa între rânduri. Ovăzul se seamănă în rânduri obişnuite, la

distanţa de 12,5 - 15 cm. Semănatul se face cu semănători universale (de
exemplu, SUP-29).

Cantitatea de sămânţă. La semănat trebuie să se realizeze o desime

de 450 - 550 boabe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu 130 - 140 kg/ha
sămânţă.

Adâncimea de semănat. Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm.

Semănat la peste 3 cm adâncime, se înregistrează dispariţia unui număr
însemnat de plante ca şi reducerea capacităţii de înfrăţire. La ovăzul de
toamnă, se seamănă mai adânc, în teren bine pregătit şi aşezat, la adâncimea
de 7 - 8 cm.
2.6.5.5. Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire la ovăz sunt, în general, aceleaşi ca la celelalte

cereale păioase: tăvălugitul (dacă este cazul), distrugerea crustei,
combaterea buruienilor, combaterea dăunătorilor.

Tăvălugitul se face imediat după semănat dacă solul nu are

suficientă umezeală (este uscat, iar vremea este secetoasă), cu tăvălugul
neted în agregat cu grapa uşoară, pentru a asigura un răsărit rapid şi uniform.

Distrugerea crustei, lucrare ce se poate efectua înainte de răsărirea

215
plantelor sau după aceasta, se face cu grapa stelată sau cu grapa rotativă.

Combaterea buruienilor din culturile de ovăz este o lucrare de

îngrijire de mare importanţă. Ea se face cu erbicide prin stropiri, în perioada
de la înfrăţire până la începerea alungirii paiului. Aplicarea erbicidelor
trebuie făcută în perioada optimă, deoarece la o aplicare mai devreme,
plantele de ovăz manifestă sensibilitate, iar la o aplicare întârziată erbicidele
îşi micşorează eficacitatea din cauză că buruienile devin rezistente.

Erbicidele care se folosesc în combaterea buruienilor dicotile-

donate anuale din cultura de ovăz sunt: SDMA, 2 1/ha; OMA-6, 1 1/ha;
ANITEN, 3,5 - 4 1/ha; BRGMINAL PLUS, 1 , 5 - 2 1/ha; OLTISAN M, 0,75
1/ha; DICOTEX, 2 1/ha; FANERON MULŢI, 1 , 5 - 2 1/ha; LONTREL

216
9, 3,5 - 4 1/ha; BANVEL K 9, 3 - 4 1/ha; OLTIDIN SUPER, 0,75 1/ha;
GRODYL 75 WG, 40 g/ha; LINTUR 70 WG, 150 g/ha; ICEDIN FORTE,
2 1/ha; ICEDIN SUPER, 1 1/ha. Se va avea grijă în a nu se depăşi doza
maximă, mai ales la ICEDIN, deoarece apare fenomenul de fitotoxicitate.

în cazul în care cultura de ovăz este infestată cu odos (Avena fatua,

Avena ludoviciana) se erbicidează cu AVADEX BW sau EC, 5-6 1/ha,
administrat înainte de semănat şi încorporat superficial, la 2 - 3 cm.

Dacă infestarea este cu iarba vântului (Apera spica venii), se

erbicidează cu IGRAN 50 WP, 3-4 kg/ha IGRAN 80 WP, 2 - 2,5 kg/ha, când
iarba vântului este în faza de 3 - 4 frunzuliţe.

Ovăzul este frecvent atacat de gândacul ovăzului (Lema melanopă)

care provoacă daune destul de mari. Combaterea lui se face prin tratarea
semănăturilor cu SINORATOX R 35, 1,5 - 3,5 1 / ha, DECIS MEGA 50
EW, 0,15 1/ha, MQSPILAN 20 SG, 0,02%, KARATE ZEON, 0,15 1/ha,
aceste produse combătând şi alţi dăunători cum ar fi Oscinella frit, diptere,
afide şi tripşi.

Dacă îngrăşămintele cu azot nu s-au aplicat înainte de semănat, se

vor lua măsuri pentru aplicarea lor după semănat sau după răsărirea
plantelor.
2.6.5.6. R e c o l t a r e a

217
 Recoltarea. Ovăzul are o coacere mai neuniformă decât celelalte
cereale şi se scutură mai uşor. Maturizarea ovăzului începe cu spiculeţele de
la vârful axelor şi se continuă spre baza lor.

Când spiculeţele de la vârf sunt mature, cele bazale sunt încă în

lapte. Dacă se aşteaptă ajungerea lor la maturitate, cele din vârf se răsucesc
şi se scutură foarte uşor, pierderile fiind în acest caz de peste 20 - 30%.

De aceea, momentul recoltării trebuie ales cu multă grijă pentru a

evita pierderile.

Faţă de cele arătate, recoltarea ovăzului trebuie să înceapă când

boabele din jumătatea superioară a paniculului sunt între faza de pârgă şi
maturitatea deplină, adică au căpătat culoarea galbenă normală, paiele sunt
galbene, având încă pe noduri nuanţe verzui.

Dacă din diferite motive se întârzie cu recoltatul şi ovăzul este prea

copt, se recomandă să se recolteze pentru evitarea pierderilor, dimineaţa şi
seara.

218
 Totuşi trebuie reţinut că, orice întârziere a recoltatului faţă de
această fază este însoţită de pierderi mari de recoltă prin scuturare, în special
a boabelor mai valoroase.

Ovăzul destinat pentru sămânţă se recoltează la coacerea deplină,

luând toate măsurile pentru evitarea pierderilor prin scuturare, pentru ca
boabele să aibă o capacitate germinativă cât mai mare.

Recoltarea ovăzului se face cu combina universală, direct din lan.

Producţii. Pe glob, producţia medie de ovăz este de 2.275 kg/ha, iar

în Europa este de 2.343 ka/ha. Africa realizează o producţie medie de ovăz
de 1.040 ka/ha, America de Nord 2.804 kg/ha, America de Sud 2.071 kg/ha,
Asia 1.555 kg/ha (FAOSTAT, 2008). Producţiile totale de ovăz pe glob sunt
estimate la 25,78 mil. tone, Europa producând 16,89 mil. tone, America de
Nord 5,55 mil. tone, Asia 0,76 mil.tone. în România producţia medie a fost
de 1.466 kg/ha în anul 2009.

2.7. PORUMBUL
2.7.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Porumbul este, alături de grâu, orez, soia, una dintre

cele mai importante plante cultivate de om. Porumbul este o plantă nouă
pentru Vechiul Continent. în America însă porumbul se cultiva cu 2.500 —
3.000 de ani Î.Hr. Această plantă a stat la baza unor civilizaţii înfloritoare
ale continentului american - civilizaţia aztecă în Mexic, maya în America
Centrală şi incaşă în America de Sud, fiind singura cereală cultivată în acea
vreme.

După suprafaţa mondială cultivată, porumbul ocupă locul al doilea.

Extinderea pe care o are se datoreşte atât valorii sale alimentare, cât şi
particularităţilor agrofitotehnice ale culturii, cele mai importante fiind:

® plasticitate ecologică ridicată;

• potenţial mare de producţie;
• capacitate foarte bună de valorificare a îngrăşămintelor şi a apei
de irigaţie;
• mecanizarea integrală a culturii;
219
• coeficient mare de înmulţire, necesitând cantităţi mici de
sămânţă;

® nu impune restricţii deosebite în cadrul asolamentului;

® posibilităţi variate de utilizare a culturii;

® păstrarea uşoară a producţiei.

220
 în alimentaţia omului se utilizează circa 15% din producţia
mondială de porumb, sub diferite forme: mămăligă, turtă, pâine în amestec
cu faina de grâu, crupe (păsat), floricele, fiert (boabe sau ştiuleţi recoltaţi în
faza de lapte, ş.a).

Boabele de porumb sau ştiuleţii în faza iniţierii formării boabelor,

muraţi, sunt folosiţi în salate.

Cea mai mare parte a producţiei de porumb (75 - 80%) se utilizează

în hrana animalelor. Porumbul în furajarea animalelor asigură o rată mai
înaltă de conversie a substanţei uscate în came, lapte, ouă, comparativ cu
celelalte cereale. Valoarea nutritivă ridicată se datorează cantităţii de
energie netă. Un kilogram de boabe de porumb asigură 1,2 - 1,3 unităţi
nutritive şi 80 - 90 grame proteină. El are, de asemenea, un conţinut scăzut
de fibre.

Proteina de porumb este uşor digerată de toate animalele, dar este

deficitară în lizină şi triptofan. Prin transferul genelor Opaque - 2 şi Fluory
- 2, întâlnite la unele forme de porumb, s-au obţinut hibrizi cu un conţinut
de lizină şi triptofan corespunzător necesităţilor nutritive ale animalelor.
Potenţialul productiv al acestora este însă mai mic.

Porumbul este utilizat preponderent la îngrăşarea porcilor şi a

păsărilor, dar şi în furajarea taurinelor, ovinelor şi cabalinelor.

221
 Porumbul este utilizat măcinat (uruială de porumb) ca atare sau intră
în compoziţia furajelor concentrate în proporţie de 70 - 83% restul de 30 -
17% fiind asigurat de făinuri proteice (în special de soia), săruri minerale şi
vitamine.

Planta întreagă este folosită în hrana animalelor (în special la

bovine) sub formă de masă verde, recoltarea în acest caz facându-se până la
apariţia inflorescenţelor, sau siloz. Silozul de porumb în hrana vacilor de
lapte este un furaj de bază. Pentru siloz pommbul se recoltează în faza de
lapte-ceară asigurând, prin cantitate şi valoare nutritivă, un număr mai mare
de unităţi nutritive/ha decât alte plante din zona de cultură a porumbului.

în furajarea bovinelor şi ovinelor se utilizează şi plantele întregi

rămase după recoltarea ştiuleţilor (tulei, coceni, strujeni) ca atare sau
însilozate în amestec cu melasă, masă verde sau furaje suculente.

Boabele de porumb au o largă utilizare industrială datorită

conţinutului lor. Din 100 kg boabe se pot obţine 77 kg faină de porumb, 63
kg amidon, 71 kg glucoză sau 44 1 alcool, iar din embrioni 1,8 - 2,7 1 ulei
şi 3,6 kg turte (V. Velican, 1956).

Din producţia mondială de porumb, 6 - 10% este utilizată în

industrie, unde este procesat pe cale umedă, uscată sau pe cale

222
fermentativă. Prin toate aceste metode din porumb se obţin unele produse de
bază care se folosesc direct sau la rândul lor, prin alte procese industriale
sunt transformate sau contribuie ia obţinerea a peste 3.500 produse (Al.
Lăzăroiu şi colab., 2008).

Prin prelucrarea umedă a boabelor (umectarea lor până la 45%

umiditate) se obţine amidon, dextrine, produse dulci (siropuri dulci,
dextroză), ulei de porumb, produse furajere (faină de gluten, şrot de
embrioni, tărâţe).

Făina de gluten de porumb conţine 60 - 70% proteină şi reprezintă

până la 6% din masa porumbului introdus în fabricaţie. Siropul de porumb
conţine 42% fructoză şi 58% glucoză, iar prin prelucrare suplimentară se
poate ajunge la 55% fructoză, fiind utilizat ca îndulcitor dietetic.

Prin prelucrarea uscată a boabelor se obţine griş de porumb şi faină

de porumb. Grişul de porumb se obţine prin măcinarea endospermului
comos, iar faina de porumb din endospermul fainos.

Din germenii separaţi în prealabil, prin presare, se obţine uleiul

(circa 2% din cantitatea de porumb prelucrat).

Turtele de germeni rezultate în urma presării conţin 25% proteină şi

pot fi măcinate rezultând faina de germeni, care are utilizări diverse în
industria alimentară.

In amestec cu tărâţele (pericarpul boabelor), turtele de gemeni sunt

utilizate ca premixuri furajere cu un continui de 10,5% proteină şi 5% lipide.
’

Din porumbul prelucrat pe cale uscată se obţin, în general,

următoarele produse: 34% ingrediente furajere, 60% boabe decorticate sub
formă de griş, mălai, faină, 2% ulei de porumb, 4% scrobeli.

Grişul, mălaiul şi faina intră în diferite preparate: mămăligă, pâine,

gogoşi, biscuiţi. Din faină de porumb gelatinizată în proporţie de 60% în
223
amestec cu 25% faină degresată de soia şi alte ingrediente se obţine laptele
de porumb şi soia.

In industriile fermentative porumbul sau produsele din porumb

(amidonul, siropul) constituie materia primă pentru obţinerea berii,
distilatelor alcoolice (alcool, whisky, spirt) şi produselor chimice (acetonă,
butanol, acid citric, glutamic, lactie, vitamina B2 şi BJ2).

In industria farmaceutică produsele din porumb asigură stratul de

cultură pentru obţinerea a 85 antibiotice, microorganisme pentru obţinerea
enzimelor, precum: şi pentru industria cosmetică, etc.

Tulpinile de porumb pot fi folosite în industria celulozei. Din

pănuşile de porumb se obţin diferite împletituri. Ciocălăii sunt utilizaţi
pentru foc sau din ei se pot obţine furfurol, vitamine.

224
 Un domeniu nou de utilizare a porumbului îl reprezintă bioenergia.
Fiind o cultură ce valorifică eficient energia solară, precum şi celelalte
resurse naturale, nutrienţi, apă, porumbul este o soluţie din această
perspectivă. Boabele de porumb sunt utilizate pentru obţinerea de bioetanol.
Biomasa obţinută din porumb este utilizată pentru producerea de biogaz.

Răspândire. Datorită utilizărilor diverse şi producţiilor ridicate,

porumbul este cultivat pe suprafeţe tot mai mari.

El ocupă locul doi între plantele cultivate pe glob, după grâu,

suprafeţele din ultimii ani depăşind 155 mii. de ha.

în tab. 2.26 şi 2.27 este redată evoluţia suprafeţelor şi a producţiilor

pe glob (date FAO).
Tabelul 2.26
Dinamica suprafeţelor (mii ha) cu porumb pe glob (FAO)

1980 2000 2006 2007 2008 2009

Total pe glob 126035 13844 148826 159048 161105 159531
Africa 18 193 1
25753 28487 28076 29295 30269
America de Nord şi 39399 39592 39133 46072 46370 45270
Centrală
America de Sud 16751 17465 18541 20266 21631 19669
Asia 36 815 41820 49056 50973 52176 52851
Europa Cei mai mari cultivatori
11738 13705 13509 13590 11541 11381
Oceania 76 104 100,1 70.9 91,6 91,3
de porumb sunt SUA, China, Brazilia,

Mexic.

225
 Tabelul 2.27
Producţia medie (kg/ha) Ia porumb pe glob

1980 2000 2006 2007 2008 2009

Total pe glob 4.210 4.270 7.060 7.890 8.260 8.170
Africa 2.820 1.720 4.960 4.770 5.520 5.660
America de Nord şi 2.120 7.060 2.490 2.670 2.750 2.340
Centrală
America de Sud 3.230 3.170 6.740 8.460 9.310 7.560
Asia 8.450 3.560 2.110 2.180 2.380 2.330
Europa Evoluţia suprafeţelor
5.470 şi4.620
producţiile
7.670de porumb
6.740 în ţara
9.320noastră sunt
8.390
Oceania 3.320
prezentate în tab. 2.28. 5.760 6.190 4.400 6.060 6.270

226
 Tabelul 2.28
Suprafaţa şi producţia la porumb boabe în România

Specificare Suprafaţă (mii Producţia medie Producţia totală (mii

ha) (kg/ha) tone)
1938 3877,8 1060 4092,2
1950 2853,1 740 2401,0
1960 3571,9 1550 5530,9
1970 3084,0 2120 6535,5
1980 3287,0 3210 10563,3
1990 3466,7 2760 6809,6
2000 2700,0 1555 4200,0
2001 2800,0 2778 7500,0
2002 2894,0 2900 8392,6
2003 3119,0 3070 9575,3
2004 3000,0 4410 13230,0
2005 2662,0 3743 9965,0
2006 2520,8 3565 8986,0
2007 2525,8 1526 3855,1
2008 2449,5 3213 7870,0
2=7.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări
2009 2345,5 3406 7987,7

Valoarea nutritivă a boabelor de porumb este dată de compoziţia

chimică a acestora.

După KJ. Martin şi colab. (1970) boabele conţin în medie 13,5%

apă, 10% proteine, 70,7% glucide (din care: 61% amidon, 6% pentozani,
2,3% celuloză, 1,4% dextrine), 4% lipide, 1,4% săruri minerale şi 0,4%
substanţe organice.

Rezultate asemănătoare au fost publicate de FI. Ciobanu în 1974

(tab. 2.29).
Tabelul 2.29
Compoziţia chimică a boabelor de porumb (după FL Ciobanu, 1974) _____

Componentele 227 %
.Apă _________ 13,32
Proteine brute (N x 6,25) 10,05
Lipide 4,76
Glucide 68,17
Din care: zaharuri 2,23
dextrine 2,47
amidon 59,09
pentozani 4,38
Celuloză brută 2,25
Săruri minerale 1,45
 Repartizarea componentelor chimice în bobul de porumb prezen-
tată în tab. 2.30, relevă că în endosperm se găseşte 80% din proteina brută
a bobului, deşi endospermul reprezintă 84% din masa bobului, în timp ce
în embrion se află 16,9% din totalul proteinei deşi embrionul reprezintă
doar 10% din masa bobului. De asemenea, în embrion se găsesc 68,6% din
uleiul bobului de porumb şi 62,5% din sărurile minerale.

Se constată că endospermul este foarte bogat în glucide, sărac în

lipide şi foarte sărac în substanţe minerale. Embrionul este foarte bogat în
proteine, lipide şi substanţe minerale, iar tegumentul este bogat în celuloză
şi glucide.
Tabelul 2.30

Compoziţia chimică a principalelor părţi ale bobului de porumb ___ (% din s.u.) (după FI.
Ciobanu, 1974)

Principalele părţi Proporţia Proteine Lipide Glucide Celuloză Săruri

ale bobului din bob (%) minerale

Bob întreg 100 12,6 4,3 79,4 2,0 1,7

Endosperm 84 12,2 1,5 85,0 0,6 0,7
Embrion Substanţele10proteice.21,7
Proteina 29,6
este alcătuită
34,7 din 45%
2,9 prolamine
11,1
(zeina fiind cea mai 6importantă),
Tegument 6,6 35% gluteline
1,6 şi74,1
20% globuline.
16,4 1,3

Zeina, proteina specifică porumbului, are un conţinut ridicat în

leucină, alanină, pralină şi scăzut în triptofan, lizină, glicocol, cistină,
izoleucina, fapt care diminuează mult valoarea nutritivă a proteinelor din
boabele de porumb.

Prin introducerea în genomul unor hibrizi de porumb a genelor

228
Opaque - 2 şi Fluory - 2, întâlnite la unele forme de porumb, conţinutul
boabelor în lizină, triptofan şi metionină a crescut, determinând
îmbunătăţirea calităţii proteinei şi creşterea valorii nutritive a boabelor.

Compoziţia chimică este influenţată în principal de factorii

genetici, ecologici şi tehnologici.

în cultură se întâlnesc preponderent hibrizi din convarietăţile

indurata şi dentiformis. Convarietatea indurata are un conţinut mai mare
de proteine decât dentiformis. La fel hibrizii timpurii conţin mai multă
proteină decât cei târzii.

în condiţiile unui climat secetos şi cald conţinutul în proteine este

mai mare decât în condiţiile unui climat umed şi răcoros, diferenţa fiind de
3 - 4%. în bob, acumulându-se mai întâi proteina şi mai apoi amidonul,
atunci când perioada de vegetaţie se scurtează datorită secetei şi

229
temperaturilor ridicate, se reduce şi cantitatea de amidon acumulată, astfel
încât ponderea proteinei în bob creşte, dar nu şi cantitatea de proteină.

Urmărind comportarea a 21 hibrizi în vestul ţării la Lovrin, jud.

Timiş şi Berzovia, jud. Caraş-Severin, C. Bunda concluzionează că în medie
pe câmpul experimental, conţinutul şi producţia de proteină au înregistrat
valori mai ridicate în zona pedoclimatică Lovrin comparativ cu zona
Berzovia, unde sunt mai multe precipitaţii şi temperaturi mai scăzute.

Proteinele din embrionul de porumb sunt de o calitate excepţională

datorită conţinutului acestora în aminoacizi esenţiali în proporţii similare cu
proteinele animale, putând fi considerate o sursă importantă de proteine în
alimentaţia umană şi pentru echilibrarea proteinelor sărace în lizină (Gh.
Bîlteanu şi V. Bâmaure, 1989).

Glucidele care reprezintă circa 75% din bob şi sunt constituite în cea
mai mare parte din amidon (80%) care se găseşte în proporţie de 98% în
endosperm. Celelalte componente sunt zaharuri şi dextrine (3%), pentozani
(6%) şi celuloză (3%). Zaharurile se află 70% în embrion, 28% în endosperm
şi 2% în tegument.

Conţinutul în glucide este influenţat de aceeaşi factori ca şi

conţinutul în proteină dar în sens opus.

Lipidele. Porumbul are un conţinut mai mare în lipide decât celelalte

cereale. Cea mai mare parte a lipidelor se găsesc în embrion (circa 80% din
total).

Conţinutul în lipide al boabelor la 22 de hibrizi cultivaţi în Câmpia

Română s-a încadrat între 4,43 şi 5,50% (I. Torje, citat de Gh’. Bîlteanu şi
V. Bâmaure, 1989).

Rezultate asemănătoare a obţinut în vestul ţării C.Bunda urmărind

comportarea a 21 de hibrizi în condiţiile de la Lovrin şi Berzovia. Conţinutul
în ulei a fost mai puţin influenţat de condiţiile de vegetaţie, dar este diferit
de la un hibrid la altul în corelaţie pozitivă cu mărimea embrionului.

230
 Prin degerminarea boabelor folosite în industria spirtului sau pentru
obţinerea de mălai fin, se separă embrionii din care se extrage uleiul de
pommb care este galben, semisicativ şi dietetic (nu provoacă creşterea
colesterolului).

în compoziţia uleiului intră 46% acid oleic, 41,5% acid linoleic,

7,8% acid palmitic, 3,5% acid stearic, etc. (I. Borcean şi colab., 1997).

Sărurile minerale (circa 1,7% din s.u.), reprezentate de circa 46%

P 2O 5, circa 30% K 2O şi circa 16% MgO, se găsesc în proporţie de peste 60%
în embrion.

Boabele mai conţin pigmenţi, vitamine şi enzime.

231
 Carotinele sub influenţa carotinazei se transformă în vitamina A.
Conţinutul în carotine este mai mare la varietăţile cu bobul portocaliu,

Boabele mai conţin vitaminele Bi, B2, E şi PP. Vitamina C lipseşte.

2.7.3. Sistematică

Sistematică. Porumbul, Zea mays L., face parte din familia Poaceae
(Gramineae), subfamilia Panicoideae, tribul Maydeae, căruia îi mai aparţin
genurile Euchlaena şi Tripsacum, importante pentru filogenia porumbului.

Specia Zea mays L. cuprinde după P. M. Jukovski (1950), 13

convarietăţi care se deosebesc între ele după:
- gradul de îmbrăcare al boabelor;
- aspectul exterior al boabelor;
- structura internă a boabelor (repartiţia şi ponderea endospermului
comos şi amidonos).

Zea mays conv. dentiformis Köm. (sin. Zea mays indentata Sturt.),
porumbul dinte de cal, are bobul lung, prismatic, comprimat lateral, având
în partea superioară o adâncitură de forma mişunei dintelui de cal.
Endospermul este preponderent amidonos, endosperm comos se găseşte
doar pe părţile laterale ale bobului.

Zea mays conv. indurata Sturt., porumbul cu bob tare, are bobul
rotundiform, neted şi lucios. Endospermul este preponderent comos, cel

232
amidonos se află doar într-o mică zonă centrală a bobului.

Zea mays conv. aorista Grebensc, are caractere intermediare între

Zea mays dentiformis şi Zea mays indurata.

Zea mays conv. everta Sturt., porumbul de floricele, are boabele

mici, rotunjite sau rostrate, lucioase. Endospermul este aproape în totalitate
comos, doar o mică zonă în juml embrionului este amidonoasă.

Zea mays conv. amylacea Sturt., porumbul amidonos, cu boabe

rotundiforme, netede, cu aspect mat. Endospermul este amidonos, doar în
zona superioară se află o mică "pojghiţă" cornoasă.

Zea mays conv. saccharata Sturt., pommbul zaharat (dulce), are

boabele zbârcite la maturitate, endospermul în totalitate comos.

Zea mays conv. ceratina Sturt., pommbul cu bob ceros, are bob mat,
neted, endospermul preponderent comos ca şi la varietăţile indurata şi
everta.

Zea mays conv. amylo-saccharata Sturt., pommbul amidonos

semizaharat, cu boabe alungite, având suprafaţa zbârcită. Endospermul este
comos în partea superioară a bobului şi fainos în cea inferioară.

233
 Zea mays conv. tunicata A. Saint EL, porumbul îmbrăcat, are
boabele îmbrăcate în palee, suprafaţa boabelor este netedă sau cu o
adâncitură. Endospermul este atât comos, cât şi amidonos.

Zea mays conv. canina S. Watson, cu ştiuleţi şi boabe mici, lucioase

rotunjite, endosperm preponderent comos.

Zea mays conv. gracilina Köm, este o formă pitică, cu frunze

înguste, fiind cultivat ornamental.

Zea mays japónica Köm, este o formă ornamentală cu frunze

vărgate longitudinal cu dungi albe, galbene sau roşii. Boabele se aseamănă
cu cele ale convarietăţilor indurata sau everta. Este cultivată că plantă
ornamentală.

Zea mays gigas, este o formă tropicală, gigantică, înalt de până la 9

m şi cu ştiuleţi de 50 cm.

234
 In cadrul convarietăţilor se deosebesc varietăţi după culoarea
boabelor şi culoarea paleelor.

Fig. 2.40. Convarietăţi de porumb

1. Z.m.induratcr, 2.
Z.m.dentiformis', 3.
Z.m.aoristcr, 4.
Z.m.evertcv,
5. Z.m.saccharata\ 6.
secţiune
longitudinală prin
boabe: a) endosperm
comos; b) endosperm
jninos; cj embrion

Originea. Forma sălbatică din care provine porumbul (Zea mays)

nu este cunoscută. Se presupune că el s-a format prin selecţie şi hibridare
din Euchlaena mexicana (teosinte) care face parte din familia Poaceae,
subfamilia Panicoideae, tribul Maydaea şi care se aseamănă în morfologie
prin numărul de cromozomi (10) cu porumbul.

235
 Specia Euchlaena mexicana este foarte comună în America
Centrală şi în Mexic, porumbul fiind obţinut din hibridarea unor forme de
Euchlaena din diferite zone ale Mexicului (A. Lăzăroiu şi colab., 2008).
Alte ipoteze prezentate de V.Velican (1972) susţin că:
> Porumbul îmbrăcat este strămoşul din care a evoluat porumbul
actual, această teorie fiind susţinută de Saint Hilare, care a
descoperit porumbul îmbrăcat;
> Montgomery şi apoi Weatherwax cred că porumbul, teosintul,
tripsacul (Tripsacum) şi tribul Antropogonae provin dintr-un
strămoş comun asemănător porumbului, care a dispărut;
> Harshberger şi Collins susţin că porumbul a rezultat din hibridarea
teosintului cu o specie necunoscută asemănătoare teosintului sau o
mutantă a lui;
> Reeves şi Mangelsdorf resping evoluţia din teosint şi susţin că din
încrucişarea unei forme de porumb îmbrăcat cu Tripsacum a rezultat
teosintul, iar din încrucişarea acestora a rezultat porumbul. Centrele
de origine a porumbului acceptate de cei mai mulţi

cercetători sunt situate în America. M. Cristea face o sinteză a acestor

ipoteze. Astfel, Harshberger în 1983, Vavilov în 1931, Weatherwax în 1936,
Compton în 1937, Randolf în 1959, pe baza variabilităţii formelor de
porumb, precum şi a existenţei formelor presupuse ca rude apropiate ale
porumbului (teosinte şi tripsacul) propun ca centru de origine regiunea
Mexicului sau America Centrală.

în schimb, De Candolle 1885 susţine ca centru de origine a

porumbului Columbia, iar Darwin regiunea Peru.

Saint Hilare în 1829, Comicke în 1885, Mangelsdorf şi Reeves în

1939 susţin ca centre de origine zonele joase din Paraguay.

236
 Brandolini în 1967 consideră că porumbul nu are origine
monocentrică ci policentrică. El apreciază că centrele de origine ale
porumbului sunt două mari zone:
> Zona la nord de Ecuator care include SUA, Mexic, Guatemala,
America Centrală, Columbia, Venezuela, central primar al acestei
zone fiind Mexic şi Guatemala.
> Zona de la sud de Ecuator care cuprinde Ecuador, Chile, Bolivia,
Paraguay, Argentina şi Brazilia, cu centru primar în Peru şi Bolivia.

în Europa porumbul a fost adus de Cristofor Columb în prima

expediţie (1493), fiind cultivat mai întâi în Spania şi apoi în Italia.

Documentele existente privind introducerea şi extinderea

porumbului în România nu reuşesc decât să surprindă anumite momente

237
din existenţa porumbului pe teritoriul ţării, fără a putea desprinde din ele
momentul iniţial al introducerii porumbului în România (M. Cristea, 1977).
Primele referiri la porumb în Moldova datează din timpul domniei lui
Constantin Ducă Vodă (1693 - 1695) şi arată că în acea vreme exista un bir
pe cultura porumbului rezultând că porumbul era deja extins în cultură.

In Ţara Românească, porumbul a fost adus în timpul domniei lui

Şerban Cantacuzino (1678 - 1688), dar Nicolae Iorga (1921) afirmă că nimic
nu dovedeşte că porumbul a fost adus prin vreun ordin în timpul lui Şerban
Cantacuzino.

In Transilvania se apreciază că porumbul a fost introdus în timpul

lui Gheorghe Rakoczi (1630 - 1648) iar în timpul împărătesei Maria Tereza
(1740 - 1780) porumbul era deja răspândit pe suprafeţe mari (N.Zamfirescu
şi colab., 1965).

în sec. XVIII au fost aduse în Europa din nord-estul Americii de

Nord formele indurata de porumb cu 8 rânduri fiind introduse mai întâi în
Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, iar de aici în Italia şi România.

In sec. XIX au fost aduse în Ţara Românească din Italia porumbul

Cincantin şi Pignoletto care în condiţiile ţării noastre s-au diferenţiat în
populaţii valoroase de porumb.

După seceta din 1906 se aduce din Argentina porumbul dentat.

în perioada 1890 - 1910 se răspândesc în vestul ţării şi în câmpia

Dunării varietăţi dentate de Corn Belt din SUA, unele menţinându-se
neschimbate mult timp (M. Cristea, 1977).

Hibrizii începând din 1957 soiurile şi populaţiile locale cultivate au

fost înlocuite cu hibrizi.

238
 Hibrizii de porumb sunt obţinuţi pe baza liniilor consagvinizate. Ei
pot fi hibrizi simpli (HS), care se obţin din două linii consangvinizate; hibrizi
dubli (HD), se obţin din doi hibrizi simpli şi hibrizi triliniari (HT), se obţin
dintr-o linie consangvinizată şi un hibrid simplu.

Sporul de producţie obţinut în cazul cultivării hibrizilor comparativ

cu soiurile de porumb este de 40-50% .

Capacitatea sporită de producţie se manifestă numai la prima

generaţie (FI) datorită fenomenului de heterozis. Este obligatoriu ca în
fiecare an agricultorii să semene sămânţă hibridă.

Hibrizii sunt grupaţi în funcţie de perioada de vegetaţie în nouă

grupe de precocitate FAO, din care pentru România sunt importante şase.

Hibrizii de porumb zonaţi în România sunt prezentaţi în tab. 2.31.

239
 Tabelul 2.31

Hibrizii de porumb {Zea mays L.)

Denumirea hibridului Tipul hibridului Precocitatea FAO

1 2 3
Aacienda HS 500
Acarro HS 500
Ademio HT 500
Aliacan HS 500
Alinea HS 500
Alpha HS 500
Amandha HD 400
Amarillo HS 500
Andeea LV HS 300
Anjou 258 HT 300
Anjou 281 HS 300
Anjou 285 HS 200
Anjou 292 HS 300
Anjou 425 HS 500
Arper HS 600
Artu HS 500
Aude HS 400
Batz HS 200
Bărăgan48 HS 500
Blako HS 300
Bonito HT 300
Boris 5 HS 600
Brateş HS 400
Campion FD HS 500
Caraibe HT 200
Ceda HS 400
Celest HS 400
Ceraó HS 400
Cera 10 HS 600
Ciclon HD 200
Clarica HS 300
Coventry HS 600
Cronus HS 500
Dalmac HS 500
Danella HS 400
Danubian HS 400
DK 312 HS 300
DK 391 HS 400
DK 471 HS 500
DK 527 HS 500
DKC3511 HS 300
DKC 4005 HS 300
DKC 4626 HS 400
DKC 4964 HS 400
DKC 5143 HS 500
DKC 5783 HS240 500
DK 315 HS 400
DK 355 HS 200
241
 DK 440 HS 300
DK 537 HS 500
Duplo HS 500
Elixxir HS 370
Erriko HS 600
ES Astrakan HS 260
ES Kristelle HT 230
ES Ninfea HT 200
Eszter HS 200
Eurostar HS 200
Evelina HS 400
Evelina SB HS 400
F425M HS 300
Faur HS 500
Felike HS 400
Fiacre HS 400
Florencia HS 600
Florencia SB HS 600
Fructis HS 300
Fundulea 322 HS 400
Fundulea 365 HS 600
Fundulea 376 HS 500
Fundulea 475 M HS 300
Fundulea 540 HS 500
Gambit HS 300
Garbure HS 300
Gavott HS 200
Generos HS 500
Gina HT 300
Gozo HT 200
Helga HS 300
Hella HS 300
Hima HS 500
Inagua HT 300
Irina HS 300
Juxxin HS 350
Kaifus HT 320
Kalifo HS 510
Kapsus HS 400
Kincs HT 400
Kiskun 4427 HS 500
Kiskun Aliz HS 200
Kiskun Cilike HS 300
Kiscun Dori HS 200
Kiskun Galja HS 300
Kiskun Gitta HS 100
Kiskun Kristof HS 100
Kiskun Nora HS 400
Kiskun Olika HT 200
Kiskun Piros HS 200
Kiskun Roy HS 200
Kiskun SC 297 HS 400
Kiskun SC 4390 HS 500
Kiskun SC 4444 HS 500

242
Kiskun TC 4255 HT 300
Kiskun Vanda HS 200
Kiskun Vivien HS 200
Kiskun Xintia HS 200
Kitty HS 500
Kiwas HS 400
Kladdus HS 300
Klausen HS 600
Kornelius HS 570
Krisztina HS 200
Kursus HS 400
Kuxxar HS 300
KWS 2360 HT 300
KWS 2376 HS 400
KWS0551 HS 600
KWS 1393 HS 500
KWS 1394 HS 500
KWS3381 HT 480
Larissza HS 500
Laureat HS 300
Laurina HT 200
Laxxot HS 300
Leila HS 400
Lencsi HS 300
Leonis HS 400
LG 22.44 HT 200
LG 2285 HS 200
LG 23.05 HS 300
LG 23.06 HT 300
LG 25.30 HS 600
LG2533 HS 600
LG3330 HS 400
LG3355 HS 350
LG3362 HS 400
LG3409 HS 400
LG3475 HS 470
LG3562 HS 600
Lipesa HT 300
Lose HT 200
Lovrin HS 500
Luce HS 600
Luxxus HS 440
Marianna HS 300
MAS 44A HS 300
Mikado HS 500
Milcov HS 300
Monalisa HS 300
Monzon HS 500
Mv TC 277 HT 300
Neptun FD HS 300
Nexxos HS 200
Nobilis HS 300
Norika HS 330
Norma 243
HS 400
 NS300 HS 400
NS540 HS 500
NSSC420YU HS 400
Octavian HS . 500
Oituz HS 300
Olimpus HS 300
Olt HS 400
Oranje HS 300
Paltin HS 400
Partizan HS 400
Petra HS 500
Piroska HT 600
Presta HT 200
PR35F38 HS 440
PR35P12 HS 500
PR 35T06 HS 400
PR35Y54 HS 500
PR 36B08 HS 500
PR36B09 HS 500
PR36D79 HS 400
PR36K64 HS 500
PR 36K67 HS 500
PR 36R70 HS 400
PR36R10 HS 500
PR 37D22 HS 400
PR37D25 HS 400
PR37F73 HS 420
PR37M34 -Ribera HS 400
PR37M38 HS 400
PR37N01 HS 400
PR37Y12 HS 350
PR37W05 HS 400
PR38A24 HS 300
PR38A67 HS 300
PR38B12 HS 290
PR38B85 HS 390
PR38F70- HS 300
Benicia
PR38R92 HS 300
PR38Y09 HS 200
PR39B76 HS 200
PR39D81 HS 200
Ranchero HS 400
Rapid HS 400
Rapsodia HS 400
Rasa HS 500
Sangria HS 300
Satolas HS 300
Serina HS 400
Sinatra HS 370
Splendis HT 260
Stanisa HS 400
Stanza HT 420
Star HS 500

244
 Stira HS 400
Stira SB HS 400
SUM0235 HS 290
SUM0243 HS 330
SUM0246 HS 400
Szandra HS 400
Szegedi SC 278- Tablot HS 300
Szegedi SC 352 HS 300
Szegedi TC 273 HT 300
Szegedi TC 277 HT 300
Szegedi TC358 HT 400
Szegedi TC376 HT 400
Szegedi TC377 HT 400
Szegedi TC465 HT 500
Szilvia HS 400
Szoliani HS 200
Tandil HS 600
Tanjuska HS 540
Taranis HS 350
Tavasz HS 500
Tempra HS 600
Tilda HS 400
Turda 165 HT 200
Turda200 HD 200
Turda201 HT 200
Turda Favorit HS 300
Turda Mold 188 HT 200
Turda Star HT 300
Turda SUI82 HS 200
Torpedo HT 400
Vasilica HT 500
Veracruz HS 600
Veritis HT 300
Veronika HS 500
Vie HS 400
ZP278 HS 300
ZP335 HS 400
ZP409 HT 500
ZP488 HS 400
Zsuzsanna HS 300
36R10SV HS 500
37M34SS HS 400
39D81SV HS 200

LEGENDĂ
Tipul hibridului: HS - hibrid simplu HD —
hibrid dublu HT - hibrid
trilinial
Precocitatea: - Indice FAO

245
 în România hibrizii cultivaţi au perioada de vegetaţie cuprinsă între
110 şi 155 de zile şi sunt clasificaţi în 5 grupe de precocitate conform tab.
2.32.

O altă clasificare utilizată în România împarte hibrizii în 3 grupe:

- timpurii (FAO 100-199 şi 200-299);
- mijlocii (FAO 300-399);
- târzii (FAO 400-499, 500-599 şi >600).
Tabelul 2.32
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie

Grupa de precocitate Clasificarea românească Clasificarea FAO

Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-199
Hibrizi timpurii 100-199 200-299
Hibrizi semitimpurii 200-299 300-399
Hibrizi semitârzii 300-399
Zonarea hibrizilor se face 400-499
pe baza constantei şi 500-599
termice. Aceasta
Hibrizi târzii peste 400 >600
reprezintă suma gradelor de temperatură mai mari de 10°C din întreaga
perioadă de vegetaţie.

în România, în funcţie de constanta termică sunt trei zone de cultură

a porumbului:
- Zona I: cuprinde areale cu suma temperaturilor > 10°C, cuprinsă
între 1.400 şi 1.600°C;
- Zona a Il-a: cuprinde areale cu suma temperaturilor biologic
active cuprinse între 1.200 şi 1.400°C;
- Zona a IlI-a: a cărei constantă termică este cuprinsă între 800 şi
1.200°C.

Pentru fiecare zonă de cultură este necesară o anumită structură de

hibrizi cu perioadă de vegetaţie diferită (tab. 2.33).

Pentru zona solului preluvosol-roşcat din centrul Câmpiei Române,

Gh.V.Roman (1994), recomandă cultivarea hibrizilor din grupele FAO 500
- 600 şi peste 600. în cazul în care porumbul este premergătoare pentru grâu,
sunt recomandaţi hibrizii din grupa FAO 300 -400.

Pentru Câmpia Timişului I. Borcean şi colab. (1998), recomandă

hibrizi din grupele FAO 400 — 500 şi 500 — 600, care corespund

246
potenţialului termic din perioada de vegetaţie a porumbului.

247
 Tabelul 2.33

Structura hibrizilor de porumb în cele trei zone de cultură (%)

_______ (după Gh. Bîlteanu şi V. Bâmaure, 1989) _____________

Zona Grupa de precocitate

hibrizi târzii hibrizi mijlocii hibrizi timpurii
I 75 20 5
Este
II
recomandat ca 14producătorii agricoli 50 cu suprafeţe mai36
mari de
porumbIII
să cultive 3 - 4 hibrizi
- din grupe de precocitate
26 diferite pentru
74 a se
eşalona lucrările de recoltare şi a se diminua riscurile legate de evoluţia
vremii în anul respectiv, menţinând o producţie relativ constantă de-a
lungul anilor.

2.7=4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Particularităţi biologice. Sistemul radicular. Porumbul are o

singură rădăcină embrionară. La câteva zile după răsărire în sol se
diferenţiază primul nod tulpinal. Porţiunea cuprinsă între acest nod şi bob

Fig. 2.41. Lungimea mezocotilului la porumb în funcţie de

adâncimea de semănat (după Aldrich, 1966, citat
de Gh.Bîlteanu şi V.Bâmaure, 1989)

248
poartă denumirea de mezocotil. Lungimea mezocotilului este influenţată de
adâncimea de semănat (fig. 2.41).

La 2-5 zile de la încolţire, din mezocotil pornesc 3-7 rădăcini

secundare (adventive seminale). Acestea împreună cu rădăcina embrionară
formează sistemul radicular temporar care asigură nutriţia plantei în primele
2-3 săptămâni, după care această funcţie este preluată de sistemul radicular
permanent (fig. 2.42).

249
 Fig. 2.42. Sistemul radicular primar al
porumbului (zona delimitată) şi
sistemul radicular permanent
l-colet; 2-
(coronar):
mezocotil (după Aldrich,
1966, citat de Gh.Bîlteanu şi
V.Bâmaure, 1989)

în zona subterană, tulpina formează 5 - 1 0 noduri. Numărul

nodurilor subterane este corelat pozitiv cu lungimea perioadei de vegetaţie a
hibridului.

Din fiecare nod subteran pornesc 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini (N.

Săulescu şi colab., 1957, citat de Gh. Bîlteanu şi V. Bâmaure, 1989). Aceste
rădăcini se numesc rădăcini adventive propriu-zise sau rădăcini permanente.

în anii cu precipitaţii suficiente, porumbul formează rădăcini şi din

primele 2-7 noduri supraterestre ale tulpinii, denumite rădăcini adventive
aeriene, de suprafaţă, sau rădăcini ancoră.

Atunci când ploile sunt frecvente aceste rădăcini pătrund în sol,

ramifică foarte mult şi formează un sistem radicular superficial care are rol
de susţinere şi de absorbţie, valorificând astfel şi ploile reduse cantitativ care
umezesc doar câţiva centimetrii de sol. Dacă ploile sunt mai puţine rădăcinile
adventive de suprafaţă nu cresc suficient şi nu pătrund în sol, putând rămâne
sub forma unor protuberanţe.

250
 Sistemul radicular permanent al porumbului este fasciculat, pătrunde
în sol până la 2 - 3 m şi 90 - 100 cm lateral (L.S.Muntean, 1995).

Stanley A. Barber studiind dinamica creşterii şi dezvoltării

radiculare constată că rădăcinile porumbului cresc exponenţial în primele 3
săptămâni iar apoi liniar până la jumătatea mătăsitului după care timp de 2
săptămâni lungimea totală a rădăcinilor rămâne constantă 2 săptămâni, apoi
începe să descrească (fig. 2.43). Mărimea rădăcinilor este influenţată genetic
(hibridul), condiţiile de sol (compactare, pH), tehnologia aplicată, fertilizare,
lucrările solului.

251
 3.000 Zile de la răsărire
Fig. 2.43. Dinamica lungimii totale a rădăcinilor de porumb, cultivat în câmp (după Mengel şi
25.0 ' Barber, 1974)
2.0

1.500
1.000
500

Tulpina porumbului, denumită popular cocean, strujan sau tuleu, este

formată din 8 - 15 (21) intemoduri pline cu măduvă, având o talie de 0,3 - 9
m, frecvent 1,5 - 3 m (I. Borcean şi colab., 1997).

La 2 - 4 zile de la răsărire, tulpina formează primul intemod subteran

(mezocotilul) urmat de alte 6 - 1 0 noduri subterane apropiate între ele din
care vor creşte rădăcinile coronare.

Partea supraterană a tulpinii are 5 - 30 noduri (M. Cristea, 2004),

Fig. 2.44. Acumularea substanţei uscate în diferite organe

ale plantei de porumb (după Al.Tianu, Al.Lăzăroiu
ş.a., 1986)

252
obişnuit 12 - 20 noduri. Numărul de noduri este mai mic la hibrizii timpurii
crescând la cei tardivi. în tulpină se acumulează substanţe de rezervă care
sunt translocate în bob contribuind la umplerea lui. Până la 31% din substanţa
uscată a ştiuletelui provine din substanţele de rezervă translocate din tulpină
şi frunza (fig. 2.44). în condiţii de secetă lungimea intemodurilor este mai
mică, determinând reducerea taliei plantelor.

253
 Din nodurile bazale ale tulpinii, pornesc lăstari care poartă numele
de „copiii”. Prezenţa acestora este nedorită, iar hibrizii actuali au o lăstârire
redusă.

Tulpina trebuie să aibă rezistenţă bună la cădere şi frângere. Această

însuşire are determinare genetică, dar este influenţată negativ de desimea
exagerată, nutriţia abundentă cu azot, atacul de Ostrinia nubilalis, Diabrotica
virgifera virgifera şi fuzarioză.

Frunzele sunt formate din teacă şi limb. La flecare nod se găseşte o

frunză, aşezarea pe tulpină este alternă.

Limbul este lat-lanceolat, lung de 50 - 80 cm şi lat de 4 - 12 cm. Pe

faţa superioară a limbului sunt dispuse celule buliforme care în condiţii de
secetă pierd apa şi determină răsucirea limbului foliar, reducându-se astfel
pierderile de apă prin transpiraţie. Marginile limbului foliar sunt ondulate.
Faţa superioară a frunzelor este pubescentă iar cea inferioară glabră.

Formarea frunzelor încetează la apariţia paniculului.

Numărul de frunze pe plantă este corelat cu perioada de vegetaţie.

Astfel, hibrizii cultivaţi în ţara noastră, au sistemul foliar compus dintr-un
număr diferit de frunze (L.S.Muntean, 1995):
- sub 13 frunze - extratimpurii (grupa 90);
- 13-15 frunze - timpurii (grupa 1 0 0 );
- 15-17 frunze - semitimpurii (grupa 2 0 0 );

-17-19 frunze - semitârzii (grupa 300);

- peste 19 frunze - târzii şi foarte târzii (grupa 400).

254
 Suprafaţa foliará este obişnuit de 40.000 - 50.000 m2 /ha, iar în
condiţii de irigare de 50.000 - 60.000 m2 /ha.

Creşterea suprafeţei foliare peste limitele optime determină o

asimilaţie netă negativă pentru frunzele de la baza plantelor, la care nu ajunge
suficientă lumină.

Prin ameliorare s-au obţinut hibrizi cu unghiul de inserţie al

frunzelor foarte mic, poziţia frunzelor fiind aproape verticală, ceea ce face
posibilă creşterea densităţii plantelor tară ca acestea să se umbrească reciproc
(Conţi, 1971).

Suprafaţa foliará înregistrează un maxim după înflorit, apoi acesta

se reduce ca urmare a pierderii frunzelor de la baza plantei.

Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat monoică, având

inflorescenţa masculă un panicul terminal, iar inflorescenţa femelă un spadix
(spic modificat) în număr de 1 - 5, obişnuit 1 - 2 , inserate axilar la nodurile
mediane ale tulpinii.

Pani cuiul are 15 - 20 cm lungime şi un diametru de 1 0 - 2 0 cm. Pe

axul central se găsesc 1 0 - 4 0 ramificaţii laterale. Spiculeţele sunt biflore

şi sunt aşezate pe două rânduri, pe ramificaţii şi de jur-împrejurul axului

central în porţiunea de deasupra ramificaţiilor. Spiculeţele sunt grupate câte
două, unul sesil (extern) şi unul pedicelat (intern). Spiculeţul are 2 glume
care protejează 2 flori (fig. 2.45 şi 2.46).

255
 Florile mascule au trei antere, fiecare anteră producând 2.000 -
2.500 grăunciori de polen. într-un lan revin în medie 20.000 grăunciori de
polen la fiecare ovul.

Florile femele, se găsesc grupate câte două în spiculeţ, una sterilă

şi una fertilă. Spiculeţele sunt aşezate de-a lungul axului îngroşat al florii
(ciocălău) în rânduri perechi. Astfel, numărul rândurilor de boabe este par.

Fig. 2.45. Inflorescenţa masculă la porumb A - inflorescenţă masculă

B - spiculeţe cu stamine (1-stamina în interiorul florii; 2-
stamina care atârnă)
C - secţiune transversală prin floare (1-anteră; 2-bractee; 3-
tulpină cu inflorescenţe)

Fig. 2.46. Inflorescenţă femelă la porumb (după D.G. Mackean, modificat de P.Pîrşan, 2010)
A - inflorescenţă femelă (1-stigmate; 2- frunză, 3-pănuşi) B -
secţiune longitudinală prin infloreşcenţa femelă (1- stigmate;
2- pănuşi; 3-peduncul, 4-boabe)
C - secţiune longitudinală prin floarea femelă (1- stigmat; 2-
stil; 3- ovar; 4- ovul; 5- bractee)

256
 Ovarul este monocarpelar şi uniovular. Stigmatele (mătasea) sunt
lungi ( 1 0 - 3 0 cm), prevăzute pe toată lungimea lor cu papile care reţin
polenul. Dacă stigmatele nu sunt polenizate, ele îşi continuă creşterea
ajungând până la 75 cm lungime.

Polenul apare cu câteva zile înaintea maturării ovulelor (3 - 7 zile),

fenomenul fiind cunoscut sub numele de „protandrie”. Condiţiile de secetă
duc la creşterea decalajului la 7 - 12 zile, fapt care determină creşterea
numărului de plante sterile sau parţial sterile.

Viabilitatea polenului este de 1 - 2 zile, iar receptivitatea stigmatelor

pentru polen este de 8 - 10 zile, reducându-se în condiţii de secetă.

Polenizarea este alogamă, anemofîlă. La 2 - 6 ore după ce ajunge pe

stigmat polenul emite tubul poleniic şi în 16 - 25 ore se produce fecundarea.
Ştiuletele are lungimea de 5 — 30 cm şi grosime de 1,5 — 6 cm fiind de
formă cilindrică, cilindro-conică sau fusiformă. Greutatea ştiuletelui variază
între 50 — 500 g. înălţimea de inserţie este specifică hibridului crescând
odată cu perioada de vegetaţie.

Fructul (fig. 2.47) este o cariopsă. La porumb, embrionul reprezintă

10 - 15% din volumul bobului, endospermul 80 - 85%, iar pericarpul 5 -
6%.

MMB este cuprinsă între 40 g (convar. everta, canina) şi 1.000 g

(convar. amylacea). La hibrizii cultivaţi, MMB are valori de 200 - 400 g.

Masa hectolitrică este cuprinsă între 70 şi 80 kg. Formarea şi

coacerea boabelor durează 50 - 60 zile. Formarea fructului durează 20 - 30
zile după care coacerea în lapte 10 zile, coacerea în ceară 10 - 15 zile iar
apoi coacerea deplină încă 10 zile.

257
 Fig. 2.47. Bobul de porumb
(după L. Fenarolli, 1968, citat de Gh. Bîlteanu şi V. Bâmaure,
1989) 1-pericarp; 2-stratul cu aleuronă; 3-
endosperm; 4-scutelum; 5-coleoptil; 6-
plumulă;
7-radicelă; 8-pedicel -
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Porumbul se cultivă între 42°
latitudine sudică şi 53° latitudine nordică, iar pe altitudine ajunge până la
4.200 m în Bolivia.

258
 Faţă de temperatură, porumbul are cerinţe ridicate. Temperatura
minimă de germinaţie este de 8°C. La temperatura de 15 - 18°C porumbul
răsare în 8 - 10 zile. în ultimii ani s-au obţinut hibrizi de porumb cu
temperatura minimă de germinaţie de 6 - 7°C, aceştia valorificând condiţiile
prielnice de vegetaţie din primăvară.

Pentru răsărire necesită 90 - 120 unităţi termice calculate pe baza

temperaturi înregistrate la 5 cm în sol şi 50 unităţi termice pe baza
temperaturii aerului.

Calculul unităţilor termice se face pe baza temperaturilor medii

zilnice ale aerului după formula:
UT=Z tl+t2+t3 +i4
4

unde ti, t2, t3, U reprezintă temperatura aerului înregistrată la ora 1,

7, 13 şi respectiv 19, iar 10 este pragul termic biologic activ al porumbului.

Gh.V.Roman (1994) recomandă calculul unităţilor termice utile

pentru porumb prin adiţionarea gradelor de temperatură peste pragurile
biologice de 10°C (pentru condiţiile din România) sau 6°C (pentru climatele
mai umede şi răcoroase).

Temperaturile de creştere ale porumbului sunt cuprinse între 10 şi

30°C. Astfel, temperaturile mai coborâte se echivalează cu 10°C, iar cele
mai ridicate se egalează cu 30°C (C.Vasilică, 1991, citat de L.S.Muntean,

259
1995).

Hibrizii timpurii au ritm de creştere mai ridicat încă de la încolţire,

astfel încât răsar mai repede (P. Pîrşan şi colab., 1997).

Temperaturile scăzute după semănat influenţează negativ creşterea

rădăcinilor şi tulpinii. Brumele distrug frunzele tinerelor plante, iar
temperaturile de -4°C distrug planta.

Variaţiile termice mari zi-noapte determină reducerea ritmului de

creştere al plantelor.

în perioada de înflorire-fecundare, optime sunt temperaturile medii

de 22...23°C şi o umiditate relativă a aerului de 70 - 80%.

în această perioadă, temperaturile scăzute ca şi cele ridicate de peste

35°C şi seceta sunt extrem de dăunătoare reducând viabilitatea polenului şi
receptivitatea stigmatelor pentru acesta. în perioada fecundare-coacerea
boabelor, temperaturile de peste 30°C însoţite de seceta solului şi cea
atmosferică determină fenomenul de şiştăvire.

Faţă de umiditate porumbul are cerinţe ridicate dar este în acelaşi

timp o plantă rezistentă la secetă. Consumul specific este cuprins între 230
şi 440.

260
 Pentru germinare absoarbe 27 - 34% apă raportat la masa bobului

uscat.

Consumul maxim se înregistrează în perioada înaintea înspicării-

începutul coacerii în ceară, timp de circa 50 zile. Consumul maxim se
înregistrează la apariţia paniculului şi ajunge la 50 - 60 m3/zi/ha.

Corespunzătoare pentru porumb sunt zonele în care cad anual peste

500 mm precipitaţii, din care 250 mm între 1 mai şi 31 august. Se consideră
ca optime precipitaţiile de la 60 - 80 mm în luna mai, 100 - 120 mm în iunie,
100 - 120 în iulie şi 60 - 80 în august (Gh.Bîlteanu şi V.Bâmaure, 1989).

Solul. Porumbul pentru a realiza producţii apropiate de potenţialul

său productiv necesită soluri profunde, fertile, structurate, cu textură lutoasă,
îuto-nisipoasă, neutre, slab acide sau slab alcaline.

Cele mai bune soluri sunt cele aluvionare din lunca Dunării şi altor
râuri, aici porumbul beneficiind de un microclimat favorabil şi de aport
freatic.

Rezultate la fel de bune se obţin la porumb pe cernoziomuri care

asigură aprovizionarea permanentă a plantelor cu apă. Sunt recomandate
toate cernoziomurile, kastanoziomurile, preluvosolurile şi
eutricambosolurile.

Aciditatea solului optimă este cuprinsă între pH 6,5 şi 7,5, dar

porumbul se cultivă cu rezultate bune până la pH 5, respectiv 8.

Solurile argiloase compacte nu sunt recomandate deoarece se

încălzesc greu în primăvară, au un regim aerohidric necorespunzător şi nu
permit formarea unui sistem radicular puternic dezvoltat care să asigure
obţinerea unor producţii mari. Aceste soluri în perioadele secetoase crapă,
261
rupând rădăcinile plantelor.

Solurile subţiri cu substrat pietros sau nisipos şi solurile nisipoase

nu sunt recomandate întrucât nici ele nu permit formarea unui sistem
radicular puternic şi în condiţii naturale nu pot asigura producţii
corespunzătoare. Pe aceste soluri se pot obţine rezultate bune în condiţiile
fertilizării organo-mineraîe abundente şi a irigării culturii.

Pe solurile argiloase, compacte, sunt recomandate lucrări de afânare

adâncă şi fertilizare organică (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi) care
îmbunătăţesc însuşirile fizice ale acestora.

Valorile optime ale principalilor parametri a solurilor pentru cultura

porumbului sunt prezentate în tab. 2.34.

Zonele ecologice. Aprecierea favorabilităţii zonelor de cultură

pentru porumb în ţara noastră se face pe baza potenţialului termic al zonei.

262
 Potenţialul termic al unei zone în cazul porumbului este reprezentat
de suma temperaturilor medii zilnice biologic active (> 10°C) care sunt
echivalente cu unităţi termice utile (UT).

Pe baza potenţialului termic au fost stabilite 3 zone de cultură ale

porumbului (fig. 2.48).
Tabelul 2.34

Principalii parametrii calitativi ai solurilor agricole din România

263
(după A. Canarache şi C. Răuţă)

Parametrul Valori Valori extreme în Suprafaţa cu valori

optime solurile agricole din optime, % din
România suprafaţa agricolă
totală
Textura (% argilă) 12-32 2-75 41
Densitatea aparentă (g/cm3) 1,25-1,45 1,00-1,70 X
Porozitatea totală(%)
Porozitate de aeraţie (%)
44-53
15-30
35-65
2-35
X
61

Capacitatea de apă utilă 2000 200-2400 58

(m3/ha)
Permeabilitate (mm/oră) 2 0,1-50 39
Volum edafic util (%) 50 35-100 83
Gradul de saturaţie în baze 75 45-100 X
(%)
Reacţia pH 6,5-7,2 4,3-9,5 31

Conţinutul de săruri solubile 100 60-2000 96

(mg/1.000 g sol)

Conţinutul de sodiu 5 2-60 97

schimbabil (%)
Conţinutul de humus (%) 4-8 0,5-15 X

Rezerva de humus (t/ha) 160-300 40-800 32

Indicele de azot 3-6 1-12 11
Conţinutul de fosfor (ppm) 36-72 5-250 8
Conţinutul de potasiu (ppm) 132-200 5-500 86
Conţinutul în icroelemente: 1,4-2,0 0,2-3,0 X
Zn - ppm
Adâncimea apei freatice (m) 1,5-3,5 X X
Panta terenului (%) 0-10 0-100 X
Gradul de tasare (%) 0-10 0-19 _X

264
Fig. 2.48. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologic active >10°C
(aprilie-octombrie) (după I. Borcean şi colab., 1997)

Zona I cuprinde arealele unde suma unităţilor termice utile este

cuprinsă între 1400 şi 1600°C: câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi sudul
Podişului Moldovei, Câmpia de Vest (jud. Timiş, Arad, Bihor) până la sud
de Oradea. în această zonă sunt predominante solurile fertile
corespunzătoare culturii porumbului. în Câmpia de Sud, Dobrogea şi sudul
Podişului Moldovei factorul limitativ principal al producţiilor de porumb îl
reprezintă precipitaţiile insuficiente din perioada de vegetaţie. In această
zonă sunt recomandaţi în cultură hibrizii tardivi în proporţie de 75 - 80%
aceştia valorificând prin producţii potenţialul termic şi hibrizii mijlocii 20 -
25% ca premergători pentru cereale păioase şi pentru eşalonarea
recoltatului.

Zona II cuprinde areale în care unităţile termice utile sunt cuprinse

între 1200 şi 1400°C. Această zonă include cea mai mare parte a Podişului
Moldovei, o fâşie îngustă în partea de nord a Câmpiei de Sud în zona
colinară subcarpatică şi câmpia din nord-vestul ţării (la nord de Oradea). In
această zonă sunt recomandaţi în cultură preponderent hibrizii mijlocii 50 -
60%, hibrizii timpurii până la 30% şi hibrizii tardivi până la 20%.
265

Zona III cuprinde areale unde constanta termică are valori cuprinse
între 800 şi 1200°C. Aici se încadrează zonele submontane ale Carpaţilor
Meridionali, de Curbură şi Orientali, Podişul Transilvaniei, Depresiunea
Maramureşului. în această zonă se cultivă circa 75% hibrizi
timpurii, diferenţa revenind hibrizilor mijlocii. Pentru a evita situaţiile în
care hibrizii nu ajung la maturitate datorită nerealizării sumei gradelor de
temperatură biologic active, la zonarea hibrizilor se va lua în calcul o marjă
de siguranţă de 100 - 150°C (UT).
2.7.5. Tehnologia de cultivare
2.7.5.1. A m p l a s a r e a c u l t u r i i ( r o t a ţ i a )

Porumbul este puţin pretenţios faţă de plantă premergătoare şi poate

fi cultivat mai mulţi ani în monocultură. Cultivarea porumbului în cadrul
unui asolament determină sporuri de recoltă cuprinse între 15,3 şi 25,2% (D.
Gavrilescu, 1986).

Porumbul dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale

(mazăre, fasole, soia) şi perene (trifoi, sparceta), dar cel mai adesea aceste
plante sunt utilizate ca premergătoare pentru grâul de toamnă. Bune
premergătoare pentru porumb sunt cerealele păioase, cartoful, sfecla pentru
zahăr, inul, cânepa şi floarea-soarelui.

în zonele mai secetoase fără condiţii de irigare, datorită consumului

mare de apă care duce la secătuirea solului, lucerna nu se recomandă ca
premergătoare pentru porumb. Nu se va cultiva porumb după sorg, iarba de
sudan, din aceleaşi considerente.

Pe solurile podzolice rezultate foarte bune s-au obţinut prin

introducerea trifoiului în asolament ca premergătoare pentru porumb.
Efectul favorabil nu se datorează doar aportului de azot fixat simbiotic, ci şi
capacităţii rădăcinilor de trifoi de a pătrunde adânc în solurile grele
asigurând afânarea biologică a solului, cu efecte favorabile asupra aerării

266
solului şi a înmagazinării apei.

Foarte bune premergătoare sunt şi pajiştile care se desţelenesc.

în structura actuală de culturi din România porumbul şi grâul ocupă

peste 60% din suprafaţa, ceea ce face ca rotaţia grâu-porumb să fie foarte
frecventă. După grâu, care eliberează terenul devreme, lucrările de bază ale
solului se fac în vară favorizându-se procesele de nitrificare din sol şi
acumularea apei. Practicată timp îndelungat rotaţia grâu-porumb
favorizează atacul de fuzarioză, boală comună ambelor plante. în această
situaţie se va întrerupe această succesiune prin intercalarea unei plante din
altă familie botanică.

Porumbul suportă monocultură, însă rezultatele obţinute sunt

inferioare celor obţinute în asolament. în monocultură creşte gradul de atac
al bolilor şi dăunătorilor, în ultimii ani fiind frecvente atacurile de: Ostrinia
nubilalis, Helicoverpa armigera şi Diabrotica virgifera.

267
 Monocultura determină şi înrăutăţirea însuşirilor solurilor: redu-
cerea conţinutului în humus, deteriorarea structurii, acidifierea solului,
scăderea conţinutului în azot.

Pe terenurile în pantă, porumbul, asigurând un grad de acoperire a

solului de până la 25%, este o plantă care favorizează eroziunea. Ploile
torenţiale şi vânturile au o acţiune de distrugere a solului, care este antrenat.
Pe terenurile în pantă cultivate cu porumb în monocultura se întâlnesc cele
mai avansate forme de eroziune. La o pantă de 2 - 6%, pierderile de apă şi
sol sunt de 4 - 10 ori mai mari decât în rotaţie (A. Lăzăroiu, 2008).

Pe aceste soluri porumbul se va încadra în asolament, iar lucrările

de bază ale solului şi semănatul se vor face pe curbele de nivel. în aceste
condiţii, “bilonatul” porumbului la prăşit contribuie la reducerea eroziunii.

Porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară.

Pentru grâu porumbul poate fi o bună premergătoare dacă se cultivă hibrizi
cu o perioadă scurtă de vegetaţie. în cazul utilizării unei tehnologii “minim
tillage” semănatul grâului după porumb se poate face imediat, ceea ce
permite cultivarea unor hibrizi cu o perioadă mai lungă de vegetaţie.

2.7.5.2. A d m i n i s t r a r e a î n g r ă ş ă m i n t e l o r

Porumbul este o mare consumatoare de substanţe nutritive.

Consumul specific pentru 100 kg boabe şi producţia secundară aferentă este
de 1,8 - 2,8 kg N, 0,86 - 1,4 kg P2O5 şi 2,4 - 3,6 kg K2O, limitele minime
se înregistrează la nivelul unor producţii mari, iar cele maxime în cazul unor
producţii mici la unitatea de suprafaţă.

Cea mai mare parte din azot şi fosfor (circa 2/3) este folosită la
producerea boabelor, iar potasiul intră în compoziţia tulpinilor şi frunzelor.

Consumul elementelor nutritive este lent la începutul vegetaţiei şi

se intensifică odată cu creşterea plantelor, ajungând la cel mai înalt nivel în
perioada de creştere intensă-fructificare.

268
 Azotul este elementul care influenţează cel mai puternic producţia
de porumb.

O aprovizionare bună cu azot determină o creştere viguroasă şi

rapidă a plantelor, un ritm de dezvoltare normal, realizarea unei mari
suprafeţe foliare.

Insuficienţa azotului încetineşte creşterea plantelor, reduce

suprafaţa foliară, coloritul frunzelor fiind verde-pal sau verde-gălbui.

269
Fenomenul apare mai întâi la baza plantei, de unde trece spre frunzele
superioare.

Carenţa de azot se recunoaşte prin necroza frunzei în formă de V,

cu vârful îndreptat spre baza frunzei. Necrozarea începe de la vârful frunzei
şi progresează spre baza ei. Plantele au talie mică, tulpinile sunt subţiri
coacerea este mai timpurie iar ştiuleţii sunt mici şi incomplet acoperiţi cu
boabe (fig. 2.49).

Fig. 2.49. Aspectul ştiuleţilor de porumb la nutriţie Insuficientă cu azot la începutul

vegetaţiei (după Gh.Bîlteanu, 1998)

Carenţa azotului duce la scăderea producţiei cu până la 70% (Gh.

Bîlteanu şi V. Bâmaure, 1989).

Nefavorabil este şi excesul de azot care determină o masă vegetală

bogată, ceea ce duce la consum mare de apă, scăzând rezistenţa la secetă.

Excesul de azot determină o diminuare a conţinutului de glucide în

protoplasma celulei, care devine puternic hidratată. Plantele îşi accelerează
creşterea şi se măreşte intensitatea transpiraţiei, rezistenţa la cădere, secetă
şi boli scade.

270
 De asemenea, se prelungeşte perioada de vegetaţie a plantelor, fapt
care provoacă, în special la hibrizii tardivi, probleme prin întârzierea
recoltatului datorită umidităţii mari a boabelor.

Fosforul influenţează favorabil procesul de fructificare şi creşterea

normală a plantelor, favorizând înrădăcinarea şi implicit creşterea
rezistenţei la secetă. Ritmul de absorbţie al fosforului este corelat cu cel al
acumulării substanţei uscate.

Insuficienţa fosforului duce la o creştere lentă a rădăcinii şi părţii

aeriene a tinerelor plante, ulterior se accentuează fenomenul de protandrie
prin întârzierea apariţiei paniculului. în final, plantele au tulpini firave,
ştiuleţii sunt mici şi cu rânduri de boabe lipsă. La nivelul frunzelor carenţa
de fosfor se recunoaşte prin culoarea lor antocianică. La o carenţă severă
vârful şi marginile limbului foliar au o culoare violaceu-purpurie, iar
lăţimea limbului este mai mică. Carenţa se manifestă în special în primele
faze de creştere când rădăcinile au o capacitate redusă de descompunere şi
absorbţie a compuşilor cu fosfor din sol. Fenomenul este

271
mai frecvent în anii cu primăveri reci şi în cazul unor terenuri tasate, unde
conţinutul în aer al solului este deficitar.

Pentru prevenirea acestor neajunsuri este necesar să se asigure

fosfor uşor solubil din îngrăşăminte. Excesul de fosfor este dăunător
inducând carenţa de zinc, aceasta se manifestă prin apariţia unor dungi de
culoare deschisă de-a lungul nervurilor, piticirea plantelor şi chiar
necrozarea frunzelor.

Compuşii organici din plante în care fosforul este prezent au o

importanţă deosebită în metabolismul plantei îndeplinind funcţia de
acceptor, transfer şi donator al energiei luminoase în diferite verigi
metabolice ale plantelor.

Potasiu!. Rolul potasiului este deosebit de complex. Deşi nu este un

element de bază încorporabil în substanţa organică, potasiul este un element
care susţine desfăşurarea normală a proceselor metabolice.

Potasiul joacă un rol important în sinteza proteinelor, glucidelor şi

a lipidelor, precum şi în translocarea acestora substanţelor metabolizante
din frunze în alte organe ale plantei. Insuficienţa potasiului determină
perturbări ale proceselor enzimatice care duc la o asimilare deficitară a
azotului.

Insuficienţa potasiului duce la reducerea lungimii intemodurilor,

plantele capătă aspect de tufă. îngălbenirea frunzelor şi ofilirea lor este
caracteristică fiind cunoscută sub numele de „opăreala frunzelor”.

Insuficienţa potasiului are efecte nefavorabile asupra regimului

hidric al plantelor datorită reducerii masei de rădăcini cu 12 - 40% (Boeriu,
1970, citat de I. Borcean, 1995). Dinamica acumulării potasiului la porumb
este accelerată în primele faze de vegetaţie. Ritmul de acumulare în plantă
este superior acumulării substanţei uscate în aceste fenofaze. După înflorire
acumularea potasiului se opreşte. Din cantitatea totală de potasiu doar o
treime se găseşte în bob, restul rămânând în frunze şi tulpini (Al.Lăzăroiu
şi colab., 2008).

272
 Fertilizarea organică. Dintre îngrăşămintele organice în practica
agricolă la cultura porumbului importanţă prezintă gunoiul de grajd, apele
uzate şi nămolurile de la complexele zootehnice şi îngrăşămintele verzi.

în funcţie de specia de animale de la care provine, o tonă de gunoi

de grajd conţine 5 - 10 kg N, 2 - 5 kg P205, 4 - 10 kg K20, 1,2 - 3,7 kg Ca,
0,8 - 2,9 kg Mg, 0,5 - 3 kg S, precum şi cantităţi importante de Mo (0,5 - 5
g), Mn (5 - 90 g), Br (10 - 60 g), Zn (15 - 90 g) şi Cu (5 - 15 g).

Datorită compoziţiei complexe, efectul fertilizării cu gunoi de grajd

la porumb este foarte puternic, în special la hibrizii cu perioadă lungă de
vegetaţie, hibrizi a căror perioadă de consum maxim a

273
elementelor nutritive se suprapune cu un maxim al activităţii biologice în
sol, mineralizarea gunoiului asigurând elementele nutritive necesare.

Efectul gunoiului de grajd este foarte puternic pe solurile acide,

erodate şi pe cele grele, unde gunoiul duce la scăderea acidităţii şi
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului.

Dozele recomandate de gunoi de grajd sunt cuprinse între 20 şi 60

t/ha, în funcţie de tipul de sol. Gunoiul se va încorpora sub arătura de bază.

Pentru maximizarea producţiei, fertilizarea organică va fi

completată prin fertilizare chimică.

în sistemul industrial de creştere a animalelor, dejecţiile se

colectează sub formă de ape uzate (constituite în principal din urină) şi
nămoluri (gunoiul).

Apele uzate pot fi folosite la fertirigare prin diluarea lor cu apă

curată, iar nămolul se distribuie prin încorporare în sol.

îngrăşămintele verzi au rol asemănător cu gunoiul de grajd, fiind

folosite pe scară largă în UE. Dintre plantele recomandate ca îngrăşăminte

274
verzi se amintesc: lupinul alb, sulfina, mazărea, măzărichea, rapiţa, facelia,
ş.a.

în acest sistem se recomandă ca după recoltarea plantei

premergătoare, în vară să se execute lucrarea de bază a solului iar apoi se
va semăna cultura dublă pentru îngrăşământ verde. Aceasta se lasă pe
rădăcini până la începutul primăverii fiind apoi încorporată superficial prin
două discuri energice, după care se va semăna porumbul.

O altă variantă constă în efectuarea dezmiriştitului plantei

premergătoare după recoltat şi semănatul culturii succesive pentru
îngrăşământ verde, în discuitură.

La finele toamnei masa vegetală este discuită, iar apoi se execută

arătura de bază urmând ca porumbul să fie semănat în primăvară după
tehnologia clasică.

Fertilizarea chimică. Porumbul reacţionează puternic la fertilizarea

chimică.

Sporurile de recoltă sunt mai mari în urma aplicării îngrăşămintelor

cu azot, ajungând la 14 - 16 kg boabe/1 kg N. îngrăşămintele cu fosfor
determină sporuri de 4-6 kg boabe/1 kg P2O5. Potasiul asigură sporuri de
recoltă, pe luvosoluri, cuprinse între 3 şi 6 kg boabe/1 kg K2O.

275
 Producţii mari nu pot fi obţinute decât printr-o fertilizare optimă cu
toate cele trei elemente.

276
 Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţia
planificată, consumul specific, fertilitatea solului, planta premergătoare şi
precipitaţii.

Dozele orientative de azot după Cr.Hera şi Z.Borlan, citaţi de

Tabelul 2.35
L.S.Muntean (1995) sunt prezentate în tab. 2.35,
Doze orientative de azot pentru fertilizarea porumbului

Nivelul producţiei Fertilitatea solului

de boabe scăzută mijlocie ridicată
(t/ha) (IN=l-2) (IN=2-3) (IN=3-4)
5 90-120 80-110 60-100
6-10 140-240 130-220 120-200
în cultură irigată dozele vor fi mai mari cu 30 - 90 kg/ha.
10-15 240-320 230-290 210-260

Aceste doze se aplică atunci când planta premergătoare este o

plantă neleguminoasă cu recoltare timpurie.

în funcţie de planta premergătoare, corecţia dozelor de azot este

277
următoarea:

Lucemă ...... ........... ...... -40 kg/ha

Trifoi roşu ............ ........ -25 kg/ha

Pajişti cultivate ............... .-15 kg/ha

Grâu, orz, ovăz ........ ...... 0

Porumb ........................... +15 kg/ha

Floarea-soarelui .............. +20 kg/ha

Sfecla pentru zahăr ...... ....+30 kg/ha

După leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25 - 40

kg/ha, iar după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb dozele se măresc cu 15
- 30 kg/ha.

în funcţie de precipitaţiile din sezonul rece (octombrie-februarie)

doza creşte sau scade cu 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste, respectiv
sub media multianuală.

Dacă se aplică gunoi de grajd, doza de azot se reduce cu 2 kg pentru

fiecare tonă, iar dacă gunoiul de grajd s-a administrat plantei premergătoare
reducerea este de 1 kg/tona de gunoi de grajd.

Este recomandat ca azotul să se aplice la pregătirea patului

278
germinativ.

279
 Pe solurile uşoare se recomandă fracţionarea dozei, respectiv 2/3
din doză la pregătirea patului germinativ şi 1/3 la praşila a doua.

Fertilizarea „starter”, odată cu semănatul, asigură o creştere mai

viguroasă şi uniformă a plantelor încă de la începutul vegetaţiei. în acest
caz pe semănătoare se vor monta fertilizatoare, ale căror brăzdare vor plasa
îngrăşămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat şi la 5 - 6 cm sub
sămânţă. Fertilizarea starter duce însă la o dezvoltare mai superficială a
rădăcinilor.

întrucât în fazele iniţiale de creştere porumbul are o capacitate

redusă de utilizare a compuşilor cu fosfor din sol, se recomandă ca
îngrăşămintele aplicate să conţină în proporţie mai ridicată fosfor.

Se recomandă îngrăşămintele complexe N:P:K de tip 1:2:1. în cazul

în care nu se dispune de acest tip de îngrăşământ se poate aplica tipul 1:1:1
(15:15:15).

Dacă solul este bine sau foarte bine aprovizionat cu potasiu,

îngrăşămintele starter utilizate pot fi de tip complex N:P cu raportul 1:2 sau
1:1.

Dozele starter sunt de 100 - 200 kg/ha îngrăşământ brut. Fertilizarea

strater face ca plantele să devină „leneşe” în sensul că sistemul radicular va

280
fi mai puţin profund, ele găsind elemente nutritive în concentraţii ridicate
în zona superficială a solului, determinând scăderea a rezistenţei la secetă
în vară.

Dozele orientative de fosfor (după Cr.Hera şi Z.Borlan, 1980),

prezentate în tab. 2.36 relevă necesitatea aplicării îngrăşămintelor cu fosfor
pe toate tipurile de sol.

Aceste doze se reduc cu 1 kg pentru fiecare tonă de gunoi de grajd

aplicată porumbului şi cu 0,5 kg când gunoiul a fost aplicat plantei
premergătoare.

Fosfaţii solubili introduşi în sol sunt puternic reţinuţi la suprafaţa

particulelor de sol şi nu sunt levigaţi mai mult de 3 - 4 cm pe an.

Fosforul care nu se află în imediata apropiere a rădăcinilor nu poate

fi folosit de plante, de aceea se apreciază că doar 20% din fosforul
administrat este utilizat de plante, restul rămâne în sol într-o stare potenţial
accesibilă plantelor (Al. Tianu şi Al.Lăzăroiu, 2008).

Date fiind aceste particularităţi, în primele faze de vegetaţie plantele

utilizează fosforul aplicat superficial, fie la pregătirea patului germinativ
fie din îngrăşăminte „starter”.

Dozele orientative de potasiu, după mai mulţi autori, sunt prezentate

281
în tab. 2.37.

282
 Tabelul 2.36
Doze orientative de fosfor pentru fertilizarea porumbului

Nivelul Fertilitatea solului

producţiei de Slabă 1-2 mg Mijlocie 2-3 mg Ridicată 5-6 mg
boabe (t/ha) P2O5/IOO g sol P2O5/IOO g sol P2O5/IOO g sol
-
5 40-80 20-40
_ Tabelul 2.37
6-10
Dozele orientative 70-130
de potasiu 40-80
pentru fertilizarea porumbului 25-60
10-15 110-150 80-110 60-80

Nivelul Aprovizionarea solului cu K?0

producţiei de slabă < 10 mg mijlocie 10-20 mg ridicată > 20 mg
boabe (t/ha) K2O/100g sol K2O/100 g sol K2O/100 g sol
-
5 80-120 40-60
6-10 110-200 50-120 0-80
10-15 170-240 110-175 60-120

Dozele se reduc cu 2,5 kg/tona de gunoi de grajd administrat direct

porumbului şi cu 1 kg/tona de gunoi de grajd de grajd administrat plantei
premergătoare.

Nu întotdeauna fertilizarea cu potasiu la cultura porumbului este

privită cu atenţia cuvenită. Trebuie avut în vedere că, porumbul este o mare
consumatoare de potasiu (peste 20 kg K20/tonă) iar valorificarea capacităţii
de producţie a hibrizilor presupune folosirea unor cantităţi mari de azot şi
fosfor, astfel încât se creează un dezechilibru în mediul nutritiv al plantelor,
cu consecinţe negative asupra plantelor. Evitarea acestor neajunsuri
presupune administrarea potasiului chiar pe solurile bine aprovizionate
(Gh.Bîlteanu şi V.Bâmaure, 1989).

Ingrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează sub arătura de

bază. Dacă aceste elemente le avem în îngrăşăminte complexe N:P:K
acestea se aplică înainte de semănat, la pregătirea patului germinativ.

283
De asemenea, se administrează ca starter conform celor arătate la
fertilizarea cu azot.

Zincul Pe solurile cu pH ridicat şi în condiţiile unei fertilizări cu

cantităţi mari de fosfor, apare carenţa de zinc. .
 Preventiv se recomandă aplicarea a 3 - 4 kg zinc/ha (sulfat de zinc
9 - 1 2 kg/ha) o dată la 4 ani.

Dacă apare carenţa de zinc, se vor efectua stropiri cu soluţie de

sulfat de zinc 0,2 - 0,5%, începând cu faza de 5 - 6 frunze la intervale de 7
-10 zile.

284
 Pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi gradul de saturaţie în baze mai
mic de 75% se vor aplica amendamente cu calciu odată la 4 - 5 ani. Pe lângă
reducerea acidităţii solului, amendamentele contribuie şi la reducerea
concentraţiei ionilor mobili de aluminiu în sol.

2.. 7.5.3. Lucrările solului

Prin lucrările solului trebuiesc realizate următoarele obiective:

- obţinerea unui strat de sol afânat în profunzime şi mărunţii la
suprafaţă;
- înmagazinarea şi păstrarea unei cantităţi cât mai mari de apă în
sol;
- intensificarea activităţii biologice;
- reducerea gradului de îmburuienare a solului;
- nivelarea terenului;
- reducerea eroziunii pe terenurile în pantă;
- eliminarea excesului de apă pe solurile grele, ş.a.

Arătura se va face imediat după recoltarea plantei premergătoare.

Adâncimea arăturii diferă în funcţie de tipul de sol şi este cuprinsă

între 20 şi 30 cm. Pe solurile uşoare sau cu strat arabil subţire, adâncimea
va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile medii şi grele va fi de 25 - 30 cm.

Rezultatele experimentale relevă că, în cadrai acestor limite, pe

solurile recomandate pentru porumb (cernoziomuri, preluvosoluri şi
aluviosoîuri) nu se înregistrează diferenţe de recoltă între arătura la 20 cm

285
şi respectiv la 30 cm. în acest caz, se va ţine cont de adâncimea arăturii
efectuate la planta premergătoare.

Pe solurile grele, însă, porumbul reacţionează favorabil la arăturile

adânci, în aceste condiţii recomandându-se şi o afânare adâncă la 50 ■■ 70
cm, o dată la 4 ani.

Pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul

curbelor de nivel, care favorizează infiltrarea apei în sol, împiedicând astfel
scurgerea ei la suprafaţă.

Permeabilizarea şi afânarea solului în profunzime se poate realiza

şi prin lucrări cu cizelul sau cu plugul fără cormană, această variantă
reducând eroziunea şi determinând îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice
şi biologice ale solului, reducerea consumului de carburanţi şi a costurilor.

Până în toamnă arăturile de vară se menţin afánate şi curate de

buruieni prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri sau freza.

286
 în cazul afânării solului fără întoarcerea brazdei, în primăvară patul
germinativ se va pregăti de preferat cu freze sau grape rotative.

în primăvară, dacă terenul este nivelat, fără resturi vegetale

neîncorporate, fără buruieni, patul germinativ se pregăteşte prin 1-2 lucrări
cu combinatorul sau freza.

Dacă terenul este denivelat, cu resturi vegetale neîncorporate,

îmburuienat sau foarte tasat, patul germinativ se va pregăti prin 1-2 lucrări
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Şi în acest caz este de preferat
ca ultima lucrare să se efectueze cu combinatorul sau freza perpendicular pe
direcţia pe care se va semăna.

Trebuie reţinut faptul că prin lucrările cu grapa cu discuri se pierde

apă din sol ca urmare a întoarcerii stratului de sol pe adâncimea de lucru,
fapt ce determină, în zonele mai secetoase, o răsărire neuniformă. De aceea
se va apela la grapa cu discuri doar în situaţiile bine motivate, enumerate
anterior.

Adâncimea de pregătire a patului germinativ va fi cea de semănat,

adică 5 - 8 cm.

Sistemul de lucrări minime „minimum tillage” din lipsă de utilaje

specifice se practică pe suprafeţe mici în ţara noastră cu toate că asigură
importante avantaje economice.

în acest sistem toate lucrările (afânarea adâncă, pregătirea patului

germinativ, erbicidat, fertilizat, semănat) se fac prin una sau două treceri,
reducându-se şi tasarea solului.

Un alt sistem este „no tillage”, care presupune semănatul direct în

mirişte.

287
 în acest sistem solul este prelucrat doar în zona rândurilor, făcând
posibil semănatul.

2.7.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să fie hibridă, să aparţină unui hibrid zonat, să aibă

o puritate minimă de 98% şi o germinaţie de peste 90%.

Importantă pentru porumb este analiza capacităţii de germinaţie la

rece (cold-testul), care evidenţiază capacitatea seminţelor de a suporta în
câmp temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată a solului, relativ frecvent
întâlnite în unele primăveri după semănatul porumbului. 8e apreciază că la
valori ale cold - testului > 70% răsărirea în câmp va fi corespunzătoare chiar
şi în condiţii mai puţin prielnice (L.S. Muntean şi colab., 2008).

Uniformitaitea seminţelor realizată prin calibrare este importantă

pentru obţinere unei răsăriri uniforme.

288
 Tratarea seminţelor împotriva agenţilor patogeni (Fusarium sp.,
Ustilago sp., Pythium sp., Penicillium sp., Aspergillus sp.) se va face
folosind un fungicid. Acest tratament previne şi fenomenul de „clocire a
seminţelor” în sol.

în condiţiile monoculturii sămânţa va fi tratată cu un insecte-

fungicid, la fel pe solurile acide unde s-a semnalat prezenţa viermilor sârmă
(Agriotes spp.).

în cadrul unui asolament raţional şi în lipsa dăunătorilor, tratarea

seminţelor se va face cu unul din fungicidele: FLOWSAN FS, 3 1/t;
MAXÎM XL035FS, 1 1/t; MERPASSED 48 FS, 2 1/t; SEMNAL 500 FS,
3,5 1/t; TIRADIN 500 SC, 3,5 1/t; TIRAMET 60 PTS, 3 kg/t, ş.a.

Pentru combaterea dăunătorilor care atacă porumbul la răsărire,

sămânţa se tratează cu unul din insecticidele: GAUCHO 600 FS, 8 1/t;
GAUCHO 70 WP, 12,5 kg/t; IMIDASEED 70 WS, PALISADE 600 FS,
SENTINEL 70 WS, NUPRID Al 600 FS, în doză de 8 1/t; COSMOS 250
FS, 5 1/t; CRUISER 350 FS, 9 1/t.

Epoca de semănat. Semănatul porumbului va începe când,

dimineaţa la ora 8, în sol la 10 cm. adâncime temperatura este de 8°C, iar
tendinţa este crescătoare.

Semănatul prea timpuriu determină "clocirea" unui anumit procent

de seminţe, răsărirea celorlalte întârzie, tinerele plante au un ritm redus de
creştere.

289
 Lipsa temperaturilor > 8°C necesare germinării are efecte negative
asupra seminţelor îmbibate cu apă, care nu pot germina. Crăparea
tegumentului seminal expune endospermul şi embrionul procesului de
degradare produs de diferitele ciuperci şi bacterii din sol, ceea ce determină
pierderi de boabe şi reducerea densităţii.

La întârzierea semănatului există riscul unui deficit de apă necesar

germinaţiei, iar fenofazele cu sensibilitate ridicată pentru apă (înflorire-
fecundare) sunt "împinse" în vară, în perioadele cu temperaturi ridicate şi
umiditate scăzută.

Se apreciază că fiecare zi de întârziere determină o scădere de

recoltă de 120 kg/zi în zona I de favorabilitate şi de 45 - 50 kg în zona a Il-
a.

Calendaristic semănatul porumbului se face între 1 şi 15 aprilie în

stepa din sudul şi sud-estul ţării, între 10 şi 20 aprilie în silvostepa din sud,
între 10 şi 25 aprilie în silvostepa din vest şi din sudul Moldovei, între 20 şi
30 aprilie în Transilvania, nordul Moldovei şi dealurile subcarpatice.

în cazul unor hibrizi eu temperatura minimă de germinaţie de 6 -

7°C se recomandă semănatul cu 5 - 6 zile mai devreme.

290
 Desimea de semănat este dependentă de hibridul cultivat, fertilitatea
solului, îmgrăşămintele aplicate şi umiditatea solului la despri- măvărare şi
regimul hidric din cursul perioadei de vegetaţie.

Densitatea optimă în funcţie de factorii enumeraţi anterior este

considerată aceea la care produsul dintre greutatea boabelor pe plantă şi
numărul de plante pe unitatea de suprafaţă are valoarea cea mai mare.
Densitatea optimă este diferită în funcţie de grupa de precocitate a hibrizilor.

Hibrizii de porumb
reacţionează diferit la creşterea
densităţii în funcţie de habitusul
plantei, poziţia frunzelor, etc.
Hibrizii timpurii au un habitus mai
redus astfel că pot fi cultivaţi la
densităţi mai mari comparativ cu
hibrizii tardivi.
Fig. 2.50. Densităţi de cultură & porumbului în
condiţiile cernoziomului de la Lovrin
(A) şi a podzolului de la Fetid (B) (după
In situaţia unor densităţi
Gh. Bîlteanu şi V. Bâmaure, 1989)
prea mari din faza de 5 - 6 frunze şi
până la înflorire se constată un ritm
alert de creştere în înălţime a plantelor, care se suprapune formării organelor
florale în condiţiile în care suprafaţa foliară/plantă este influenţată negativ
de desimea mare, ceea ce duce la o insuficientă aprovizionare cu
fotoasimilate a ştiuletelui, cu consecinţe negative asupra numărului de
boabe.

în fazele următoare insuficienţa apei şi a fertilizanţiilor determină o

uscare prematură a frunzelor bazale. Fenomenul se manifestă mult mai
puternic în cazul desimilor mari şi conduce la reducerea numărului de
boabe/plantă.

în cele din urmă, în faza de umplere a boabelor cantitatea

fotoasimilatelor translocate spre acestea este mai redusă ca urmare a unui
aparat foliar diminuat, determinând reducerea greutăţii boabelor.

291
 Rezerva de apă din sol şi regimul pluviometric al zonei influenţează
într-o măsură importantă desimea. Când rezerva de apă are un deficit ce
depăşeşte 60 mm, densitatea la semănat se reduce cu 3.000 -
5.0 plante/ha, iar în condiţiile de irigare desimea va creşte cu 10.000 -
15.0 pîante/ha.

292
 Densităţile pe terenurile fertile şi în condiţiile unei fertilizări
corespunzătoare vor fi mai mari decât pe solurile sărace şi în lipsa fertilizării
(fig. 2.50).

în fimcţie de factorii menţionaţi L.S.Muntean (1995), recomandă

densităţile din tab. 2.38.
Tabelul 2.38
Densitatea optimă la porumb (mii plante recoltabile/ha)

Aprovizionarea solului cu Grupa de maturitate Aprovizionarea solului cu

elemente nutritive
apă la semănat a hibrizilor medie Bună
90 55 60
Precipitaţii sub 500 mm sau 100 50 55
deficit de apă de peste 800 200 50 50
m3/ha pe adâncimea de 1,5 m 300 45 45
400 45 45
90 60 65
Precipitaţii peste 500 mm, 100 55 60
solul aprovizionat la 200 50 55
capacitatea de câmp 300 45 50
400 45 50
-
90 75
100 70
Terenuri irigate sau cu aport 200 65
-
freatic 300 65
Distanţa între rânduri este de 70 cm. iar în cazul irigării prin brazde
de 80 cm. 400 - 60

Adâncimea de semănat este determinată de umiditatea şi textura

solului fiind cuprinsă între 5-8 cm.

293
 Pe solurile umede şi grele se seamănă la 5 cm, iar în cazul unor
soluri uşoare şi uscate la 7 - 8 cm.

Cantitatea de sămânţă la hectar în fimcţie de desime şi MMB este

de 15 - 25 kg/ha. Faţă de desimea de recoltare (mii plante/ha) se seamănă cu
10 - 20% boabe/ha mai mult, acest procent reprezentând pierderile în cursul
răsăririi şi pe parcursul perioadei de vegetaţie.

2.7.5.5. L u c r ă r i l e d e î n g r i j i r e

Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea buruienilor,

bolilor şi dăunătorilor.

294
 Combaterea buruienilor. Din sporul total de recoltă care se
realizează la porumb prin diferite metode fitotehnice, 26% revine
combaterii buruienilor, 20% îngrăşămintelor şi 10% densităţii (Gh. Bîlteanu
şi V. Bâmaure, 1989).

Cuantumul pierderilor de recoltă la porumb datorate îmburuienării,

conform rezultatelor de la 15 staţiuni experimentale din ţara noastră,
reprezintă 30 - 90% din recoltă, respectiv 3.000 - 7.000 kg/ha (I. Borcean şi
colab., 1997).

Combaterea buruienilor trebuie să se facă într-o concepţie integrată,

utilizând în primul rând metodele agrotehnice (rotaţia culturilor, lucrările
solului, lucrările mecanice de întreţinere).

Dar o combatere eficientă nu se poate face fără utilizarea

erbicidelor. Alegerea erbicidelor trebuie să se bazeze pe speciile de buruieni
dominante, asolamentul în care se încadrează cultura, conţinutul solului în
humus.

Combaterea buruienilor se poate face numai prin lucrări mecanice

şi manuale, numai cu ajutorul erbicidelor sau combinat.

Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor presupune un

volum mare de lucrări mecanice şi manuale.

Dacă după semănat solul formează crustă şi apar buruieni se

execută o lucrare cu grapa cu colţi reglabili la 4 - 6 zile de la semănat,
perpendicular pe direcţia rândurilor, colţii grapei vor fi ridicaţi, eventual
orientaţi uşor spre înapoi pentru a nu vătăma germenii de porumb.

Dacă nu s-a făcut această lucrare, după răsăritul porumbului când

plantele au una sau două frunze se execută o lucrare cu grapa cu colţi
reglabili perpendicular pe direcţia rândurilor. Lucrarea se face după amiaza
când plantele sunt mai puţin turgescente.
295
 Când plantele au 4 - 5 frunze, în tehnologia clasică se lucrează cu
sapa rotativă.

După această lucrare se execută prima praşilă mecanică la

adâncimea de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/h,

Praşila a doua se face după 1 0 - 1 4 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm,

cu viteza de 8 - 10 km/h.

După alte două săptămâni se execută a treia praşilă mecanică la 5 -

6 cm adâncime cu viteza de 10 - 12 km/h.

După primele două praşile mecanice se execută două praşile

manuale pe rând.

296
 în cazul combaterii combinate, mecanice şi chimice a buruienilor,
numărul lucrărilor se reduce la două praşile mecanice şi eventual o praşilă
manuală de corecţie pe rând.

Combaterea chimică a buruienilor se va face pornind de la rezerva

de buruieni existentă.

Atunci când în parcelă sunt buruieni monocotiledonate şi

dicotiledonate anuale, se va putea opta pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate şi a unor dicotiledonate, prin utilizarea unuia din
erbicidele din tab. 2.39 (N.Şarpe, 2008).

Aceste erbicide se vor încorpora superficial, la pregătirea patului

germinativ, nefiind volatile. în zonele umede se pot aplica şi preemergent,
dar există riscul ca în situaţia unei primăveri secetoase efectul de combatere
să fie mult diminuat.

Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate în funcţie de spectrul

de buruieni, se va folosi unul din erbicidele prezentate în tab. 2.40 (N.Şarpe,
2008).

Aceste erbicide se aplică atunci când plantele de porumb au între

patru şi şase frunze. Atunci când culturile de porumb sunt infestate cu

297
costrei şi alte monocotiledonate perene, se recomandă utilizarea unuia din
erbicidele prezente în tabelul 2.41 (N.Şarpe, 2008).

Erbicidele se aplică atunci când plantele de porumb au 5 - 7 frunze,

iar costreiul între 1 5 - 3 5 cm.

După erbicidare timp de 15 - 20 zile nu se vor efectua praşile

întrucât se întrerupe translocarea erbicidului spre rizomi.

în parcelele infestate cu buruieni monocotiledonate perene nu se va

mai efectua erbicidarea împotriva monocotiledonatelor anuale, întrucât
acestea vor fi distruse odată cu monocotiledonatele perene la erbicidarea în
vegetaţie.

Combaterea dăunătorilor. Răţişoara porumbului (Tanymecus

dilaticollis) atacă plantele de la răsărire şi până în faza de 3-4 frunze.
Adultul retează plantele de la colet, la un atac în masă cauzând
compromiterea culturilor. Când sunt atacate plantele într-o faza mai
avansata, insectele rod marginal frunzele, sub forma de trepte; plantele se
refac, dar sunt întârziate în vegetaţie. Larvele rod rădăcinile plantelor de
porumb.

298
 Tabelul 2.39
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale
şi a unor dicotiledonate la cultura porumbului

Erbicidele Epoca de Dozele Ia hectar în produs comercial în

aplicare funcţie de conţinutul în humus

1-2 % 2-3 % Peste 3-4

%
1.ALANEX 48 EC (480 g/1 ppi 5 cm 5,0-6,0 7,0-8,0 8,0-10,0
alchlor) sau
2. LACORN 48 EC (480 g/1 ppi 5 cm 5,0-6,0 7,0-8,0 8,0-10,0
alachlor) sau
3. ACENIT 50 EC (500 g/1 ppi 5 cm 3,0-4,0 4,0-5,0 8,0-10,0
acetochlor) sau
4. LINX 50 CE (500 g/1 ppi 5 cm 3,0-4,0 4,0-5,0 8,0-10,0

5.GUARDIAN (820-860 g/1 ppi 5 cm 1,75-2,0 2,0-2,5 2,5-3,0

acetochlor) sau
actochlor) ppi 5 cm 1,75-2,0 2,0-2,5 2,5-3,0
6DACMAISUN (840 g/1
acetochlor) sau
7. CHALLENGER 500 SC (900 ppi 5 cm 1,75-2,0 2,0-2,5 2,5-3,0
g/1 acetochlor) sau
8 .RELAY (900 g/1 acetochlor)
sau ppi 5 cm 1,75-2,0 2,0-2,5 2,5-3,0
sau
9. ACETIN 880 EC (880 g/1 ppi 5 cm 1,75-2,0 2,0-2,5 2,5-3,0
acetoclor + ADE 80 g/1) sau
10.TROPHY (768 g/1 acetochlor ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 3,0-4,0
+ 20 g/1 dichlorid)

11. PROPONIT 720 EC (720 g/1 ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 3,0-4,0

propisochlor) sau
12. DUAI. GOLD 960 EC (960 ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 2,0-3,0
sau
g/1 S - metplachlor) sau
13. FRONTIER 900 EC (900 g/1 ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 2,0-3,0
dimethanamid) sau
14. MERLIN 750 (750 g/1 ppi 5 cm 0,130 0,150 0,200
isoxaflutol)

299
 Erbicidele Epoca de Dozele la hectar în produs comercial în
aplicare funcţie de conţinutul în humus

1-2 % 2-3 % Peste 3-4

%
1. CAMBIO (90 g/1 dicamba + postern 2,0-2,5 2,0-2,5 2,0-2,5
320 g/1 bentazon) sau
2. CAIXMAN (125 g/1 postern 0,3-0,4 0,3-0,4 0,3-0,4
tritosulturon) sau
3. BUCTRIL UNIVERSAL (280 postern 0,8-1,0 0,8-1,0 0,8-1,0
g/1 bromoxynil f 280 acid 2,4 -
D) sau
4. COMPA SC (480 g/1 postern 0,6 0,6 0,6
dicamba) sau
5. LANCET (80 g/ 1 fluxoxypyr postern 1,0-1,25 1,0-1,25 1,0-1,25
+ 450 g/1 acid 2,4 - D) sau
6. MUSTANG (6,25 g/1 postern 1,0-1,25 1,0-1,25 1,0-1,25
flarosulam + 300 g/1 acid 2,4 -
D)SANSAC
7. sau (5 g/1 metosulan + postern 1,0 1,0 1,0
360 g/1 acid 2,4 - D) sau
8. BROMOTRIL 2,5 SC ( 250 postern 1,5 1,5 1,5
g/1 bromixinil)

9. RING 80 WG (30% postern 25 g 25 g 25 g

primisulfuron + 50%
prosulfuron) sau
10. BROADSTRJKE (80% postern 30 g 30 g 30 g
flumetsulam) sau
11. SDMA (600 g/1 acid 2,4- D) postern 1,0 1,0 1,0
sau
12. M.DMA-6 (060 g/acid 2,4- postern 1,0 1,0 1,0
D) sau
13. SDMA SUPER 600 Nil < postern 1,0 1,0 1,0
600g/ 1 acid 2,4 - D) sau
14. SDMA 600 NH (50 g/1 acid postern 1,0 1,0 1,0
2,4- D) sau
15. MATON (600 g/1 acid 2,4- postern 1,0 1,0 1,0
D) sau

16. DMA CIG - 660 SI (660 g/1 postern 1,0 1,0 1,0
acid 2,4- D) sau
17. ESTERON 60 (850 g/1 acid postern 0,8 0,8 0,8
2,4- D sub formă de elyihexil
ester)
18. sau
DICOPUR D (600 g/1 acid postern 1,5 1,5 1,5
2,4- D)

300
Tabelul 2.41
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene din
cultura porumbului

Erbicide Epoca de aplicare Doze Ia faectar/litri

1. MISTRAL (40 g/1 postem 2,0-2,5
nicosulfuron) sau
2. TITUS 25 DF (250 g/1 postem 1,5-2,0
ramsulfuron) sau
3.EQIUP(22,5g/l postem 2,5
Cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa ¥.), larvele cunoscute sub formă
foramsuifurom 22,5 g /I
de viermi albi -rod
isoxadifen complet sau parţial rădăcinile. Plantele pier sau rămân
ethyl)
slab dezvoltate şi au o capacitate de producţie scăzută. Atacul se manifestă
în vetre.

Viermii sârmă (Agriotes spp.) se întâlnesc în special pe solurile

grele şi umede (podzoluri, lăcovişti). Larvele atacă seminţele în curs de
germinare, iar la plantele deabia răsărite sunt atacate rădăcinile şi coletul,
plantele se îngălbenesc şi se usucă.

Gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.) este mai frecvent în

Câmpia Română şi sudul Moldovei. Adulţii atacă plantele în faza de
răsărire, retezându-le de la nivelul coletului. Larvele se hrănesc cu
rădăcinile plantelor. Aceşti dăunători se combat prin tratarea seminţelor cu
unul din insecticidele: GAUCHO 600 FS, 8 1/t de seminţe; GAUCHO 70
WP, 12,5 kg/t; IMIDASEED 70 WS, PALIS A DE 600 FS, SEEDOPRID
600 FS, SENTINEL 70 WS, TOREADOR 600 FS, NUPRID Al 600 FS, 8
1/t; COSMOS 250 FS, 5 1/t; CRUISER 350 FS, 9 1/t.

Viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera

virgifera Le Conte). Larvele atacă rădăcina, mai întâi se hrănesc cu perişorii
rădăcinilor şi cu stratul cortical al rădăcinilor, apoi atacă rădăcinile mai
groase şi pătrund în ele. Plantele atacate au rezistenţă scăzută la cădere şi
sunt culcate uşor de vânt. Adulţii se hrănesc cu frunze, apoi cu polen şi
mătase. Dacă mătasea este consumată 301înainte de fecundare, ştiuleţii rămân
sterili.

După înflorire adulţii se hrănesc cu mătasea din vârful ştiuleţilor şi

cu boabele în lapte.
 Combaterea se realizează prin respectarea rotaţiei culturilor fiind
interzisă monocultura atunci când a fost semnalat dăunătorul. Alte măsuri

302
constau în distrugerea samulastrei de porumb, cultivarea de hibrizi cu
sistem radicular bine dezvoltat, toleranţi la atac.

Combaterea chimică se practică mai frecvent împotriva adulţilor

când aceştia atacă mătasea. Se utilizează PYRINEX 24 EC, 1,5 1/ha;
SEIZER 10 EC, TALSTAR 10 EC, 2 1/ha; FURY 10 EC, 2 1/ha; KARATE
ZEON, 0,25 1/ha.

Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis HB). Când apar larvele

rod frunzele şi organele florale ale inflorescenţei mascule. Paniculele
atacate se frâng uşor, apoi larvele perforează tulpina deasupra unui nod şi
intră în interiorul ei. Combaterea se realizează prin tocarea tulpinilor la
recoltare, efectuarea arăturilor adânci, utilizarea hibrizilor rezistenţi, iar la
atac masiv se vor efectua tratamente chimice.

2.7.5.6. R e c o l t a r e a

Porumbul poate fi recoltat în boabe sau ştiuleţi. Recoltarea în boabe

se face cu combine autopropulsante.

Intervalul de umiditate considerat optim pentru recoltarea în boabe

este cuprins între 20 şi 25%. O umiditate mai mică de 20% duce la o
fragilitate ridicată a boabelor, care crapă şi se sparg uşor.

303
 O umiditate mai mare de 25% nu asigură o detaşare completă a
boabelor de pe ciocălău, înregistrându-se pierderi. La o recoltare
corespunzătoare, pierderile sunt sub 2,5%, iar boabele sparte sub 3%.

La recoltare cocenii pot fi tocaţi şi împrăştiaţi pe teren în cazul

combinelor cu tocător.

Recoltarea în ştiuleţi se face cu combine tractate sau autopropulsate,

care smulg ştiuleţii şi îi depănuşează. O reglare corespunzătoare asigură o
depănuşare de peste 90%. Recoltarea în ştiuleţi se face la o umiditate
cuprinsă între 25 şi 30%. Ştiuleţii sunt depozitaţi în pătule.

După recoltare, boabelor de porumb se usucă până la umiditatea de

păstrare de 14 - 16%, funcţie de tipul de depozit.

Producţiile ce se pot obţine sunt de 10 - 12 t/ha.

în România producţia medie este de 3 - 4 t/ha, iar producţii de 6-8

t/ha se obţin frecvent în zonele de bună favorabilitate şi în condiţii climatice
normale.

304
 2.8. SORGUL

2.8.1. Importantă. Răspândire

Importanţă.. Sorgul este o plantă cu întrebuinţări multiple. Având o

compoziţie chimică apropiată de a porumbului, boabele sunt folosite în
furajarea animalelor (de exemplu, în SUA şi Australia), dar şi ca aliment de
bază în anumite zone (în Africa, Asia de Sud-Est, India, China şi America
Centrală), unde boabele de sorg constituie o sursă majoră de proteină şi
alimente energetice. în aceste zone, sorgul oferă avantaje prin toleranţa la
secetă şi adaptabilitatea la condiţiile tropicale de cultivare. Boabele de sorg
reprezintă şi materie primă pentru industrie, pentru producerea de amidon,
dextrine, alcool etilic, bere.

Inflorescenţele sorgului tehnic sunt utilizate pentru confecţionarea

de mături, perii, împletituri. Aceste utilizări au tradiţie în zona Balcanilor,
inclusiv pe teritoriul ţării noastre.

Fitomasa sorgului zaharat (întreaga masă vegetală a plantelor) este

folosită cu bune rezultate în furajarea animalelor, sub formă de siloz sau
masă verde, pentru vacile cu lapte, sau poate reprezenta o materie primă
valoroasă pentru producerea de bioethanol (biocarburanţi).

Importanţa agronomică a sorgului este dată de rezistenţa la secetă şi

la temperaturi ridicate, ceea ce îi sporeşte interesul în zonele tropicale şi
subtropicale, dar şi în condiţiile actualelor tendinţe de aridizare a climatului.
Sorgul manifestă toleranţă moderată la salinitate şi alcalinitate, fiind una
dintre culturile agricole care pot valorifica solurile cu aceste deficienţe.
Totodată, sorgul poate fi cultivat pe nisipuri, aşa cum sunt nisipurile din
sudul Olteniei, fiind preferat porumbului pe asemenea terenuri,. In plus, a
dat bune rezultate cultivarea sorgului pe terenurile în pantă, cu scopul
combaterii eroziunii solului.

Răspândire. Sorgul este o plantă de origine tropicală şi subtropicală,

provenind de pe continentul african (Etiopia, Sudan), unde a fost domesticit
cu 5.000 - 7.000 de ani în urmă. Există dovezi conform cărora a fost cultivat
din vechime Africa ecuatorială, Babilon, India antică; în acest sens, se
cunosc inscripţii despre cultura sorgului datând de 2.700 de ani, descoperite
intr-un palat sirian.

305
 Ulterior, sorgul s-a răspândit pe un areal geografic întins,
cuprinzând continentul african, apoi Asia de Sud-Est, India, China, SUA,
Venezuela, America Centrală şi Australia. Sorgul a fost introdus în SUA în
1850, unde a devenit important după anul 1930.

306
 Pe plan mondial, în anul 2009 sorgul a fost cultivat pe 43.618 mii
ha, producţia totală a fost de 61.995 mii tone boabe, iar producţia medie
mondială de 1.421 kg/ha. Recolta de boabe de sorg reprezintă circa 2,5%
din consumul total de cereale la nivel mondial; circa 53% din producţia
totală este utilizată în alimentaţie, 34% în furajarea animalelor, 2% ca
materie primă în industriile uşoară şi alimentară. Producţiile medii obţinute
în zonele tropicale şi subtropicale sunt destul de scăzute (977 kg/ha în medie
în Africa şi 1.145 kg/ha în medie în Asia) şi sunt mai ridicate în America
de Nord (în medie 4.356 kg/ha) şi în America Centrală şi de Sud (în medie
3.162 kg/ha); în SUA, producţiile sunt cuprinse între 2.000 - 2.500 kg/ha şi
4.000 - 5.000 kg/ha, în condiţii favorabile.

SUA sunt liderul mondial al producătorilor de sorg pentru boabe,

urmate de India şi Nigeria. în SUA întreaga recoltă de sorg este utilizată în
furajare, similar cu porumbul. Trebuie subliniat că în SUA, sorgul este a
treia cereală cultivată, după grâu şi porumb, iar la nivel global, este a cincea
cereală, după grâu, orez, porumb şi orz.

Continentul african (Nigeria, Sudan, Etiopia, Kenya, Mozambic,

Somalia) deţine 63,7% din suprafaţa mondială (27.794 mii ha) şi produce
27.165 mii tone, iar Asia (India, China, Pakistan) cultivă 20,8% din
suprafaţa totală (9.095 mii ha) şi produce 10.422 mii tone. în aceste ţări,
sorgul este măcinat uscat şi transformat în griş şi faină pentru panificaţie,
terci sau pentru fabricarea malţului şi berii (C.Wrigley, 2004). Europa a
cultivat cu sorg în anul 2009, 151 mii ha, producţia medie fiind de 3.198 kg
boabe/ha.

în ultima perioadă, atât în Asia cât şi în SUA suprafeţele cu sorg

sunt în scădere şi doar în Africa sorgul este în curs de extindere. Scăderile

307
se datorează preţurilor mai bune oferite pe piaţa mondială pentru seminţele
oleaginoase şi leguminoasele pentru boabe, dar şi datorită subvenţiilor mai
mari oferite pentru grâu sau orez, prin comparaţie cu sorgul (Simpson şi
Ogorzaly, 2001).

în România, statisticile înregistrează o suprafaţă cu sorg pentru

boabe de 13,0 mii ha în anul 1965 şi creşterea suprafeţelor la 21,3 mii ha în
1980. După anul 1990, suprafeţele s-au restrâns la 3,8 mii ha în 1991 şi 8,2
mii ha în 1992. Prin tradiţie, în România, ca de altfel în general în ţările din
sud-estul Europei, se cultivă sorg pentru mături; suprafeţele cu acest tip de
cultură sunt dificil de evaluat deoarece, în principal, este vorba de cultivare
în sistem gospodăresc.

308
 2.8.2. Compoziţia chimică şl calitatea recoltei; utilizări

Compoziţia chimică a boabelor de sorg este asemănătoare cu a

porumbului; şi anume, în medie, boabele de sorg conţin: 75,4% amidon,
11,8% proteine, 3,8% lipide, 2,2% celuloză, 1,3% săruri minerale (după
T.Mureşan, 1965, citat de I.Borcean, 2006).

Principalele proteine depozitate în boabele de sorg sunt denumite „

kafirine ”; alfa-kafirin reprezintă circa 80% din conţinutul total de kafirin,
iar diferenţa este reprezentată 3 beta-kafirine şi o gamma-kafirină
(C.Wrigley, 2004). Proteinele sunt deficitare în unii aminoacizi esenţiali,
cum sunt lizina, triptofanul, metionina.

O caracteristică calitativă esenţială pentru sorg este prezenţa sau

absenţa taninuriilor şi pigmenţilor în straturile externe ale bobului. Culoarea
pericarpului este controlată de două gene şi poate fi brună, galbenă sau roşie,
iar culoarea testei este controlată de o genă şi poate fi brună sau purpurie.
Cultivareie cu endospermul galben au un conţinut ridicat în pigmenţi
carotenoizi.

Seminţele de culoare închisă, brun-roşcată au un conţinut mai

ridicat în tanin (polifenoli) prin comparaţie cu seminţele albe sau galbene.
In seminţele de culoare închisă, taninurile imprimă amăreală, scade
palatabilitatea şi digestibilitatea proteinelor. Ca urmare, seminţele galbene
sau albe sunt mai potrivite pentru produse alimentare; seminţele roşii sau
brune sunt mai puţin afectate de atacul unor insecte şi păsări, însuşiri care
în anumite zone contrabalansează dezavantajele amintite.

In SUA, sorgul este comercializat după standardele pentru cereale

în patru clase: sorg, sorg alb, sorg taninos, şi sorg amestecat. Clasa sorg nu
trebuie să conţină mai mult de 3% boabe cu testa pigmentată. Sorgul taninos
are testa pigmentată sub pericarp. Clasa sorg alb conţine boabe cu pericarp
alb, fără testa cu pigment şi nu poate conţine mai mult de 2% sorg cu testa
pigmentată. Sorgul amestecat conţine un amestec de boabe cu şi fără testa
pigmentată. De asemenea, în SUA este comercializat şi „Food-Grade” prin
care este desemnat un sorg alb, cu bobul alb cu palee galbene şi glume
caracteristice.

Sămânţa de sorg pentru boabe nu conţine gluten, şi ca urmare nu

este potrivită pentru a prepara pâine propriu-zisă. în mod normal, pentru
consumul uman boabele sunt măcinate în făină, amestecată cu apă sau
grăsime şi gătită sub formă de terci sau turte. Sorgul este utilizat pentru
309
diverse preparate alimentare în diferite părţi ale lumii, de regulă turte (pâine
necrescută) în India sau chiar pâine crescută (cu adaos de drojdie), în
Etiopia, Nigeria, Uganda). în plus, sorgul poate fi măcinat uscat şi fermentat
pentru diferite tipuri de bere, aşa cum se practică în Africa.

310
 După cum s-a menţionat, circa 30 - 40% din cele aproape 62 mii.
tone boabe de sorg produse anual în lume sunt utilizate într-o mare varietate
de alimente tradiţionale, mai ales în Africa, Asia şi America Centrală.
Producerea industrială de bere, băuturi nealcoolice şi terci se realizează în
Africa, îndeosebi în Nigeria, Africa de Sud, and Botswana. Cantităţi mici de
sorg sunt folosite în alimentaţie şi în Japonia. Există şi sorguri din care se
prepară floricele, similar cu porumbul.

Utilizările industriale ale sorgului includ producerea de amidon,

sirop, alcool etilic alimentar, bioethanol, plăci aglomerate din tulpini, ş.a.
Amidonul poate fi utilizat pentru o varietate de scopuri, cum ar fi adezivi
sau pentru scrobit, sau poate fi fermentat pentru a produce alcool.

Principala utilizare a boabelor de sorg în ţările dezvoltate este pentru

furajarea diferitelor speciile de animale (cu prioritate, porci şi păsări), iar
prelucrarea industrială este destul de puţin extinsă. Boabele de sorg sunt
prelucrate, pentru a le îmbunătăţi eficienţa furajeră, într-o mare varietate de
furaje: furaje combinate; furaje fulguite pentru rumegătoare; furaje pentru
peşti.

Sorgul este, de asemenea, cultivat ca cultură furajeră şi poate

produce recolte ridicate de ordinul a 30.000 kg/ha masă verde, prin mai
multe coase pe an. Cele mai bune rezultate se obţin la tipurile speciale de
sorg pentru furaj cum sunt sorgul zaharat (S.bicolor var.saccharatum) şi
Iarba de Sudan (S. bicolor vdx.sudcmense). Se cunoaşte că plantele verzi de
sorg, mai ales plantele tinere, frunzele şi lăstarii tineri, conţin „durină”, un
glicozid cianogenetic solubil în apă, o substanţă extrem de toxică; sub
acţiunea emulsinei din sucurile gastrice, rezultă acid cianhidric, toxic pentru
animale, îndeosebi pentru bovine şi ovine. Substanţa dispare practic în faza
de înspicat, precum şi în plantele pălite. Problema poate fi rezolvată alegând
cultivare nou create practic lipsite de glicozizi, precum şi prin evitarea
utilizării plantelor nemature sau folosindu-le ca fân sau siloz.

311
 Sorgul zaharat poate fi folosit pentru extragerea siropului şi pentru
furaj, deoarece tulpinile conţin 20 - 48% suc, în care sunt concentrate
substanţe dulci, din care zaharoză 8 - 20% în suc (mai frecvent 16 - 18%).
Siropul este produs prin recoltarea sorgului înainte de înflorit şi zdrobirea
tulpinilor. Dacă după presare siropul nu este purificat, atunci după
evaporarea apei, siropul gros (dens) rezultat păstrează o aromă
caracteristică.

Sorgul tehnic (pentru mături) este un tip de sorg cu inflorescenţa

laxă; tulpinile sunt tăiate, se înlătură boabele şi apoi ramificaţiile sunt
folosite pentru a confecţiona mături, perii, ş.a. (Simpson, Ogorzaly, 2001). ’

312
 2.8.3. Sistematică

Genul Sorghum aparţine tribului Andropogoneae din familia

Poaceae şi include atât speciile sălbatice cât şi cele cultivate pentru boabe,
furaj, sirop, etc. Toate sorguriîe cultivate au numărul haploid de cromozomi
n=10 şi se încrucişează uşor între ele; de asemenea, toate formele cultivate
sunt grupate în specia Sorghum bicolor (L.) Moench. (sin. S. vulgare Pers.).

Specia Sorghul bicolor (2n=20 cromozomi) cuprinde 4 varietăţi de

interes, cărora le corespund cele patru grupe majore de sorg identificate sub
aspect comercial: sorgul pentru boabe, sorgul pentru mături, sorgul zaharat
şi Iarba de Sudan.
- sorgul pentru boabe (S. bicolor var. eusorghum), la care există în
cultură hibrizi simpli, inclusiv de creaţie românească: Fundulea 21, hibrid
timpuriu, recomandat pentru cultivare şi pe soluri moderat salinizate;
Fundulea 32 - hibrid semitimpuriu, recomandat şi pe soluri slab salinizate;
Alfoldi 1, GK Zsofia (Ungaria); Queyras (Franţa);
- sorgul tehnic sau sorgul pentru mături(&. bicolor var.
technicum), la care există în cultură numeroase populaţii locale, precum şi:
Şiret (România); Szegedi szlovac, Szegedi 1023, Szegedi 185 (Ungaria);
- sorgul zaharat (S. bicolor var. saccharatum), la care există o serie
de soiuri şi populaţii locale, precum si hibridul F 135ST (România);
- iarba de Sudan (S. bicolor var. sudanense), valoroasă plantă
furajeră, caracterizată prin producţii ridicate de furaj şi rezistenţă accentuată
la secetă, pentru care sunt recomandate creaţiile româneşti Sabin şi Sorin.

Harlan (1972) a identificat cinci rase de sorg pentru boabe cultivate:

bicolor, guineea, caudatum, kafir şi durra (Rao), fiecare cu zone
ecogeografice distincte, în agricultura indigenă din Africa şi Asia, şi care
prezintă diferenţe morfologice şi de utilizare. Bicolor este prima rasă
evoluată, şi alături de rasele durra şi kafir reprezintă materialul din care au
fost dezvoltate cultivarele modeme de sorg (C.Wrigley, 2004). Rasa
caudatum este indigenă în zona de origine a sorgului (regiunea nord- estică
a Africii (Etiopia). Migrarea acestei forme de sorg spre zonele cu precipitaţii
mai bogate a dus la desprinderea raselor guineea, kafir în Africa de Est şi
durra în Asia de Sud, incluzând şi India, şi de acolo în China, Orientul
Mijlociu şi Europa.

313
 2.8.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.
Zone ecologice

Sorgul este o plantă cu metabolism C4, cu plasticitate ecologică

mare, cultivată în condiţii mai dificile, de la climate aride până la
semiumede.

Planta formează o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular

este foarte bine dezvoltat, ajungând până la 150 - 200 cm adâncime, iar masa
principală a rădăcinilor se dezvoltă pe adâncimea de 90 cm. Rădăcinile
prezintă perişori radiculari foarte deşi, de 2 ori mai mult decât porumbul;
această caracteristică imprimă o rezistenţă mare la secetă şi capacitatea de a
valorifica solurile mai puţin fertile.

Tulpina este plină cu măduvă, de la 1 până la 4,5 m înălţime.

Formele de sorg pentru boabe care sunt extinse în prezent în cultură au
portul pitic (1 - 1,2 m), prin comparaţie cu sorgul tehnic şi sorgul zaharat
care au talie înaltă.

Plantele se sorg se caracterizează prin capacitate mare de lăstărire,

caracteristică favorabilă la sorgul pentru furaj şi nefavorabilă la sorgul
pentru boabe şi la cel zaharat.

Frunzele, asemănătoare celor de porumb, sunt ceroase şi se rulează

pentru a diminua evaporaţia, ajutând astfel la suportarea stresului hidric.

314
 Inflorescenţa este un panicul cu ramificaţii scurte (panicul compact)
la sorgul pentru boabe şi mai lungi (panicul răsfirat) la sorgul tehnic. La
sorgul zaharat, inflorescenţele sunt compacte sau mijlocii. Spiculeţele sunt
dispuse în perechi, dintre care unul este lat, sesil şi fertil, în timp ce altul
este lung şi îngust, ataşat de un pedicel, şi conţine numai flori mascule.
Fiecare spiculeţ sesil conţine două flori, una sterilă, cealaltă normală,
conţinând la maturitate un bob înconjurat de glume şi palee, purtând o aristă
scurtă. Glumele sunt mari, bombate şi protejează floarea fertilă.

Polenizarea este autogamă, dar cu cazuri frecvente de alogamie.

Realizarea seminţei hibride de sorg în loturi de hibridare se bazează pe
fecundarea alogamă a formelor parentale.

Bobul de sorg este o cariopsă golaşă, dar unele forme de sorg reţin
glumele după treierat. Mărimea şi forma boabelor variază mult în funcţie de
varietatea şi rasa de sorg. Boabele de sorg comercial au o formă sferică cu
baza plată, 4-8 mm diametru. Masa hectolitrică variază de la 70,8 kh/hl la
76,0 kg/hl, masa specifică de la 1,26 g/cm3 la 1,38 g/cm3, iar MMB de 20 -
60 g.

315
 Cariopsa sorgului este compusă din trei părţi anatomice: pericarp,
endosperm şi embrion. Proporţia relativă a acestor structuri variază, dar în
cele mai multe cazuri este 6%, 84% şi respectiv, 10%. Pericarpul, învelişul
fructului, este lipit de sămânţă, provine din peretele ovarului şi este
subdivizat în trei părţi distincte: epicarp, mezocarp şi endocarp; epicarpul,
situat spre exterior, este acoperit cu un strat de ceară.

Sămânţa propriu-zisă constă din al doilea înveliş - testa, endosperm

şi embrion. Endospermul este compus din stratul cu aleuronă, zonele
periferice, porţiunile sticloase şi făinoase. Stratul cu aleuronă constă dintr-
un singur strat de celule rectangulare alipit celulelor fabuloase ale teşitei,
conţinând cantităţi mari de proteine şi enzime, săruri minerale şi picături de
lipide. Endospermul periferic alipit stratului cu aleuronă este un strat dur,
compus din celule dense, conţinând cantităţi mari de proteine şi granule mici
de amidon. Aceste straiuri influenţează comportarea boabelor în timpul
procesării şi digestibilitatea sorgului.

Sorgul are o mare capacitate de adaptare la condiţii de cultivare, sub

aspectul: altitudini (de la nivelul mării până la altitudinii de 3.000 m);
regimului precipitaţiilor (300 - 1.800 mm anual); lungimii zilei; condiţiilor
de sol; factorilor biotici şi abiotici, depinzând de condiţiile geografice.

In mod tradiţional, sorgul este o cereală a regiunilor aride, cu prea

puţine precipitaţii pentru cultivarea altor cereale. De altfel, interesul
crescând pentru sorg se datorează în primul rând rezistenţei la secetă, dar şi
capacităţii de a valorifica terenuri mai puţin potrivite pentru alte cereale.

Sorgul se caracterizează prin cerinţe mari faţă de temperatură;

seminţele germinează la minimum 10°C, iar optimum este de 21°C.
Temperatura minimă pentru dezvoltarea plantelor este de 15°C, optimum
27 - 28°C, iar 1a. peste 30°C temperaturile devin dăunătoare. Sub 15°C
vegetaţia încetează; de asemenea, temperaturile de -l...-2°C, timp de câteva
ore distrug vegetaţia.

Pe de altă parte, sorgul se caracterizează prin rezistenţă mare la

secetă, imprimată de dezvoltarea sistemului radicular, dar şi de posibilitatea
reducerii ritmului proceselor biologice în perioadele de secetă şi arşiţă. Ca

316
urmare, sorgul reuşeşte şi în zone sărace în precipitaţii (chiar sub 350 mm
precipitaţii anual); trebuie însă subliniat că, pentru recolte bune de boabe
sunt necesare cantităţi anuale de precipitaţii peste acest nivel.

Sorgul are pretenţii reduse faţă de sol, suportând pH=4,5-6,5, dar

poate fi cultivat şi pe terenuri cu reacţie alcalină. Cele mai bune producţii
rezultă pe soluri mijlocii, profunde. Valorifică mai bine decât alte culturi,

317
terenurile nisipoase, solurile slab şi moderat salinizate şi alcalizate. Nu
suportă solurile grele, mlăştinoase, cu apă freatică la suprafaţă.

Zone ecologice. în România, sorgul prezintă interes să fie cultivat în

primul rând în Dobrogea, Bărăgan, zone de câmpie din Crişana, Banat,
Oltenia, sudul Moldovei.

Se recomandă ca sorgul să fie cultivat cu prioritate în zonele şi pe

solurile unde produce mai mult decât porumbul, cu alte cuvinte: solurile
nisipoase, erodate, sărăturate, zonele cu perioade de secetă şi arşiţă
frecvente.

Sorgul tehnic preferă solurile fertile, pentru a forma inflorescenţe cu

ramificaţii lungi. De asemenea, productivitatea ridicată a sorgului zaharat
poate fi valorificată corespunzător pe solurile fertile şi în condiţii de irigare.

2.8.5, Tehnologia de cultivare

2.8.5.1. A m p l a s a r e a c u l t u r i i ( r o t a ţ i a )

Sorgul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare şi suportă

monocultura. Cultura repetată mai mulţi ani duce la înmulţirea bolilor şi
dăunătorilor specifici şi la sărăcirea exagerată a solului în elemente
nutritive. Ca urmare, pentru a realiza producţii bune, sorgul trebuie încadrat
într-un asolament şi amplasat îndeosebi după plante care lasă solul curat de
buruieni, deoarece această plantă creşte lent la începutul vegetaţiei şi cultura
se îmburuienează.

318
 Cele mai bune premergătoare pentru sorg sunt considerate cerealele
păioase, leguminoasele pentru boabe, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr,
porumbul. La amplasarea sorgului trebuie evitate terenurile pe care au fost
aplicate, la planta premergătoare, erbicide antigramineice puternice, din
cauza efectului remanent, precum şi terenurile îmburuienate cu costrei.

Sorgul este considerat o premergătoare dificilă, deoarece se

apreciază că are o acţiune deprimantă asupra recoltei plantei postmer-
gătoare. în acest sens, unele surse citează scăderi ale recoltelor cu 16 - 20%
la grâul cultivat după sorg, prin comparaţie cu grâu cultivat după sfeclă,
precum şi scăderi cu 42 - 50% ale recoltei la porumbul cultivat după sorg,
faţă de cel cultivat după soia şi porumb. Cauzele acestor scăderi de recoltă
sunt multiple, printre care: deficitul mare de apă şi unele substanţe nutritive
în sol; activitatea intensă a microorganismelor care descompun resturile
vegetale celulozice, blocând o parte din azotul din sol. Ca urmare, după sorg
se recomandă să fie semănată o cultură de primăvară, de dorit o leguminoasă
pentru boabe, pentru refacerea

319
fertilităţii terenului. După sorg pot urma şi alte culturi semănate primăvara,
cum sunt floarea-soarelui şi porumbul, pentru siloz sau pentru masă verde.

2.8.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Sorgul este o plantă care foloseşte bine elementele nutritive din

rezervele solului, precum şi efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la
planta premergătoare.

Dozele de îngrăşăminte recomandate diferă în funcţie de tipul de

sorg cultivat. Astfel, la sorgul pentru boabe se recomandă aplicare a 70-150
kg N/ha şi 60-100 kg PaOs/ha; pe nisipuri trebuie administrate şi 20 - 40 kg
K2O, şi chiar gunoi de grajd.

Pentru sorgul tehnic sunt recomandate doze moderate şi echilibrate

de îngrăşăminte, pentru a nu întârzia vegetaţia.

La sorgul zaharat, se aplică doze moderate de azot, şi anume 50-80

kg N/ha (nu mai mult pentru a nu favoriza căderea plantelor, sorgul zaharat
fiind sensibil la cădere), împreună cu 40-80 kg f^CL/ha şi 60-80 kg KaO/ha,
pentru a preveni căderea şi a favoriza acumularea glucidelor în tulpini.

Epocile de administrare a îngrăşămintelor sunt cele precizate la

porumb. Pe nisipuri este obligatorie fracţionarea azotului, pentru a
împiedica, pe cât posibil, pierderile de azot prin levigare.

2.8.53. Lucrările solului

Sistemul de lucrări ale solului este cel precizat la porumb, dar

trebuie reţinut că sorgul cere un pat germinativ mai bine mărunţii, aşezat,
nivelat, curat de buruieni, deoarece sămânţa este mică, semănatul se
realizează mai târziu şi este superficial.

Trebuie avut însă în vedere că un număr mai mare de lucrări ale

solului din dorinţa de a pregăti foarte bine patul germinativ, poate favoriza
formarea crustei şi poate conduce la vânturarea repetată a solului şi la
pierderea umidităţii. Ultima lucrare înainte de semănat trebuie să fie
realizată superficial, cu combinatorul, pentru a nu încorpora prea adânc

320
sămânţa.

2.8.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de sorg folosită la semănat trebuie să aibă puritatea

minimum 97% şi germinaţia minimum 85%. Sămânţa se caracterizează prin
capacitate redusă de germinaţie în câmp, care poate reprezenta doar 30 -
50% comparativ cu germinaţia în laborator.

321
 Este obligatorie tratarea seminţei înainte de semănat cu un fungicid
pe bază de tiram (TIRADIN 70 PUS, 2 - 3,5 1/tona de sămânţă), realizată
adesea în fluxul de condiţionare a seminţelor. De asemenea, este obligatorie
tratarea cu un insecticid contra atacului de răţişoara porumbului şi viermi
sârmă (GAUCHO 70 WP, 8 1/tona de sămânţă; CRUISER 350 FS, 9 1/ tona
de sămânţă).

Tradiţional, se recomandă ca sogul să fie semănat când în sol se

realizează temperatura de 15°C, sau char mai târziu. în prezent, este
recomandat semănatul când se realizează 13 - 15°C (chiar 12°C) la
adâncimea de 10 cm în sol, la ora 7 dimineaţa şi vremea este în curs de
încălzire; în principiu, se poate începe semănatul după 20 aprilie.

Densitatea culturii depinde de tipul de sorg şi de scopul culturii.

Astfel, pentru sorgul pentru boabe sunt preferate densităţile de semănat de
200 - 300 mii boabe germinabile/ha, pentru a se realiza 150 - 200 mii plante
recoltabile/ha; pe nisipuri şi pe sărături densităţile trebuie să fie mai mici,
de 100 - 150 mii plante recoltabile/ha.

La sorgul pentru mături, la care trebuie favorizată dezvoltarea

plantelor şi formarea de ramificaţii lungi, sunt recomandate densităţi de 40
- 60 mii plante recoltabile/ha. în sfârşit, la sorgul zaharat este de dorit să se
realizeze densităţi mai mari, de 150 mii plante recoltabile/ha, prin care este
împiedicată lăstărirea exagerată a plantelor.

Sorgul este semănat superficial, la 3-5 cm adâncime sau chiar 5-6

cm pe nisipuri. Normele de semănat depind de tipul de sorg şi de valoarea

322
culturală a seminţei, mai frecvent fiind cuprinse între 10 şi 15 kg/ha.
Distanţele între rânduri sunt de 50 cm la sorgul pentru boabe şi la cel
zaharat, iar la sorgul tehnic de 70 cm. Semănatul se efectuează cu
semănătorile pentru semănat în cuiburi.

2.8.5.5. L u c r ă r i l e d e î n g r i j i r e

Principala lucrare de îngrijire în tehnologia de cultivare a sorgului

este combaterea buruienilor. în acest sens, trebuie subliniat că sorgul se
caracterizează prin ritm lent de creştere la începutul vegetaţiei, răsărit
îngreuiat de formarea crustei şi îmburuienare frecventă.

Ca urmare, trebuie aplicată o strategie complexă de control al

buruienilor. în tehnologia clasică, sunt recomandate 2-3 praşile mecanice şi
1 - 2 praşile manuale. Pentru controlul buruienilor se poate folosi un erbicid
pe bază de chloroacetanilide (SATECID, 8 - 1 0 1/ha, în funcţie de
conţinutul de humus al solului), aplicat cu 1 - 6 zile înainte de semănat şi
încorporat la 3 - 5 cm adâncime cu combinatorul, urmat de un tratament

323
în vegetaţie, cu preparate pe bază de 2,4 D (SDMA, 2/ha), pentru
combaterea dicotiledonatelor. Tratamentul este recomandat să fie aplicat la
începutul înfrăţitului (când plantele de sorg au 4 - 5 frunze, sau 10 - 30 cm
înălţime). în plus, se poate interveni şi cu 1 - 2 lucrări de prăşit, uneori chiar
cu praşile selective.

Controlul dăunătorilor se realizează prin tratamente la sămânţă

contra răţişoarei şi viermilor sârmă, similar cu cele prezentate la porumb.

In vegetaţie probleme deosebite poate pune un dăunător specific al

sorgului - păduchele verde al cerealelor - Schizaphis graminum, care atacă
puternic încă de la începutul vegetaţiei. Simptomele atacului sunt: frunzele
sunt pigmentate şi se răsucesc în formă de cornet; suprafaţa frunzelor
prezintă pete roşii, care se înmulţesc şi se măresc treptat; plantele atacate
stagnează în creştere, iar unele se usucă. Combaterea se realizează cu
produsele: deltametrin (DECIS 2,5 CE, 300 ml/ha); alfa- cipermetrin
(FASTAC, 150 ml/ha). Se recomandă 2 stropiri, la interval de 1 0 - 1 5 zile,
la un PED de 25 afide/plantă.

în cultura sorgului se poate interveni şi cu alte lucrări de îngrijire.

Astfel, la sorgul tehnic se recomandă răritul culturii, realizat în faza de 4 -
5 frunze. De asemenea, la sorgul zaharat este recomandat copilitul
(îndepărtarea lăstarilor), deoarece pentru dezvoltarea lăstarilor planta
consumă din glucidele care sunt depozitate în tulpină.

Irigarea este o lucrare de îngrijire la care sorgul reacţionează foarte

bine, deşi are rezistenţă mare la secetă. Reacţia la irigare este favorabilă

324
îndeosebi pe nisipuri şi pe sărături, precum şi în zonele aride. Faza critică
pentru apă la plantele de sorg începe cu 8 - 10 zile înainte de burduf.

2.8.5.6. R e c o l t a r e a

La sorgul pentru boabe coacerea este eşalonată din cauza

inflorescenţei de tip panicul şi a formării fraţilor. în aceste condiţii,
recoltarea trebuie să înceapă când boabele sunt uscate (17% umiditate).

Recoltarea se efectuează de regulă la sfârşitul lunii septembrie şi în

luna octombrie, cu combina universală. Trebuie acordată atenţie ultimei
frunze de sub panicul, care este încă verde, şi care este tăiată de combină,
împiedicând treieratul. Din acest motiv, în anumite situaţii se recomandă un
tratament cu REGLONE, în doză de 2 - 4 1/ha, când boabele au 30%
umiditate, urmat de recoltarea după 1 0 - 1 5 zile.

Productivitatea este frecvent de 5.000 - 8.000 kg/ha, chiar 10.000

kg boabe/ha.

325
 Păstrarea boabelor este dificilă. Acestea se încing şi se alterează
uşor din cauza porozităţii reduse a masei de boabe. Ca urmare, boabele
trebuie depozitate în strat subţire, lopătate şi uscate cât se poate de repede,
până la 12 - 13% umiditate.

Sorgul pentru mături poate fi recoltat la maturitatea în lapte

(renunţându-se la recolta de boabe); în această fază, ramificaţiile sunt
flexibile. Se poate recolta şi mai târziu, la maturitatea în pârgă, putând fi
valorificate şi boabele, dar ramificaţiile sunt mai rigide. La recoltare se taie
inflorescenţele cu secera, cu 1 - 2 intemodii, apoi se usucă la umbră şi se
desprind boabele. Productivitatea este de 1 - 1,5, chiar 41 panicule/ha.

Sorgul zaharat se recoltează la maturitate în lapte, când are

cantitatea cea mai mare de substanţă uscată, de glucide totale şi glucide
reducătoare în tulpini. Recoltarea se poate realiza cu combine speciale, de
exemplu prin adaptarea combinelor de recoltarea trestiei de zahăr. în sistem
gospodăresc, recoltarea se poate efectua manual, cu diferite unelte (seceri),
după care urmează operaţiunile de desfrunzit, şi înlăturarea ultimelor
intemoduri.

Recoltele pot ajunge în condiţii obişnuite la 20 - 60 t tulpini

proaspete/ha şi 2 - 4 t boabe/ha, din care se pot obţine 50 - 60 1 sirop/tona
de tulpini sau 3.000 1 etanol din fitomasa totală.

2.9. MEIUL

2.9.1. Importanţă. Răspândire

326
 Importanţă. Meiul {Panicum miliaceum L.) (fig.2.51), este
considerat una din cele mai vechi plante cultivate, fiind menţionat în cultură
cu 3.000 ani în urmă în China.

ilPf
Fig. 2.51. Meiul
(.Panicum
miliaceum L.) (după
Gh.Bîlteanu, 1989)

327
 De asemenea, a fost cultivat încă din vechime în India, Egipt, sudul
şi sud-estul Europei.

în vechime el a jucat un rol important în civilizaţia omenirii, fiind

un aliment de bază. în prezent, odată cu introducerea şi extinderea în
climatele mai calde a porumbului, respectiv în climatele mai umede şi
răcoroase a cartofului, importanţa lui a scăzut treptat, deşi boabele ca
valoare nutritivă sunt asemănătoare cu boabele celorlalte cereale.

Făina obţinută din boabele decorticate de mei prin prelucrarea

acestora, se foloseşte în alimentaţia oamenilor preponderent în zonele calde
şi aride din China, India, Africa şi unele ţări din fosta URSS, pentru
prepararea de crupe, păsat sau mămăligă. Boabele de mei se folosesc în
furajarea animalelor, îndeosebi a rumegătoarelor şi păsărilor.

Importanţă pentru hrana animalelor prezintă şi paiele, care sunt mai

hrănitoare decât cele de orz şi ovăz.

Meiul se cultivă şi pentru nutreţ verde sau fân, oferind un furaj de

foarte bună calitate. Se poate cultiva în locul culturilor compromise, pe
locuri de pe care apa s-a retras târziu sau după alte culturi, deoarece are o
perioadă scurtă de vegetaţie.

Răspândire. Suprafaţa ocupată cu diferite specii de mei aparţinând

genurilor Seîaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine este apreciată la 37,9
mii. ha. Suprafeţe mai importante cultivate cu mei există în: Asia şi Africa,
Asia Centrală şi de Est (Federaţia Rusă, Mongolia, Japonia), Orientul
Mijlociu, Europa de Est.

328
 Ţări mari cultivatoare de mei sunt considerate: India - 11,34 mii.
ha/11,99 mil.t; China - 1,8 mii. ha/0,85 mil.t; Niger - 3,88 mii. ha/6,82 mil.t;
Nigeria - 9,06 mii ha/4,9 mil.t. în Federaţia Rusă se cultivă 711 mii ha/513
mii t, în America 196 mii ha, iar în Europa numai 34 mii ha.

în România, meiul a fost cultivat din timpuri foarte vechi, jucând un

rol foarte important în alimentaţie. în prezent, suprafeţele cultivate cu mei
s-au restrâns, meiul fiind înlocuit în cultură şi în alimentaţie de porumb. La
nivelul anului 1930, în România se cultivau cu mei 47,5 mii ha (producţia
medie era de 812 kg boabe/ha), la nivelul anului 1965 suprafeţele cultivate
cu mei erau estimate la 20 - 30 mii ha; în prezent meiul a devenit o cultură
de importanţă secundară, prezentând interes în cultură succesivă, pentru fân
sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi a perioadei scurte de
vegetaţie.
2.9.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Boabele de mei au valoare nutritivă asemănătoare cu boabele

celorlalte cereale. Conţin circa 10,6 - 18,1% proteine, 61,1 - 68,9% glucide,
3,6% lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri minerale (Gh.V. Roman, 1998).

2.93. Sistematică

Meiul (Panicum miliaceum L.) aparţine familiei Poaceae, tribul

Paniceae (2n = 36). După forma paniculului, meiul se subdivide în trei
varietăţi:
- Panicum rniliaceum var. effusum, cu panicul răsfirat;
- Panicum miliaceum var. contractum, cu panicul strâns şi drept;
- Panicum miliaceum var. compactum, cu panicul strâns şi drept.

După culoarea bobului, se întâlnesc varietăţile: album (meiul alb,

329
extins în cultură în Europă), luteum, nigrum şi bicolor (cultivate în climatele
calde şi aride).

Soiuri. în ţara noastră sunt recomandate în cultură soiurile create la

INCDA Fundulea:
- Minerva, soi precoce, recomandat pentru zonele cu deficit

termic;
- Mărgărit, soi mai tardiv decât Minerva, recomandat pentru zonele
cu resurse termice şi hidrice;
- Marte, soi precoce, rezistent la secetă şi cădere, recomandat
pentru cultura succesivă (60 - 70 zile perioada de vegetaţie);
- Matador, soi mai tardiv cu 2 - 4 zile ca Minerva.

Pot fi luate în considerare, de asemenea, soiurile Mirel, Marius şi

Moldrom 1 (acesta din urmă omologat în anul 2004 la SCDA Podul- Iloaiei),
toate aceste soiuri având potenţialul biologic productiv ridicat, de 3 - 5 t
boabe/ha.
2.9.4. Particulatităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Particulatităţi biologice. Meiul este plană erbacee anuală, cu

capacitate mare de înfrăţire. Emite o singură rădăcină embrionară la
germinaţie, iar rădăcina este fasciculată, bine dezvoltată, 80% din masa
radiculară întâlnindu-se până la 40 cm adâncime.

330
 Tulpina este un pai cilindric, păros, plin cu măduvă, înalt de 80 -
120 cm şi „lignificat” la bază, cu capacitate ridicată de înfrăţire. Frunzele
sunt lanceolate, lungi de până la 65 cm, cu limbul şi teaca păroase, iar
urechiuşele lipsesc. Numărul mic de stomate şi prezenţa perişorilor pe
întreaga plantă îi conferă o mare rezistenţă la secetă şi

331
arşiţă, fapt care-i permite să fie cuitivat şi pe terenuri mai slab productive,
meiul fiind denumit şi „grâul nisipurilor” (N. Săulescu, 1947, citat de Gh.V.
Roman, 1998).

Inflorescenţa este un panicul ce poate fi de diferite forme, lung de

20 - 25 cm, cu înflorire şi maturare a boabelor neuniformă. Spiculeţele au
două flori fără ariste, din care una este fertilă. Fecundaţia este alogamă.
Fructul Este o cariopsă îmbrăcată în palei de culoare galbenă, roşie- verzuie
sau brună. Cariopsele sunt mici (MMB de 4 - 7 g), masa hectolitrică are
valori cuprinse între 60 şi 70 kg, iar procentul de pleve reprezintă 17 - 20%
din masa bobului.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Meiul are cerinţe ridicate faţă de

căldură (seminţele germinează la 11 - 12°C) şi este sensibil la temperaturi
scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C plantele mature sunt distruse).
Pentru înflorire, temperatura trebuie să aibă valori cuprinse între 17 şi 18°C.
Are creştere rapidă, perioada de vegetaţie fiind scurtă, de numai 60 - 90 zile,
interval în care trebuie să se acumuleze 800 - 850°C (E t >10°C).

Meiul este una din cele mai rezistente plante la secetă, având cel mai
mic consum de apă dintre toate cerealele. Pentru răsărire, seminţele cer
numai 25% apă din greutatea lor, iar coeficientul de transpiraţie este redus,
de numai 190 - 250. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă şi numărul mic
de stomate fac să suporte seceta timp îndelungat fără să înregistreze
tulburări vizibile în funcţiile fiziologice.

Meiul preferă solurile ce se încălzesc uşor, mijlocii, cu reacţie

neutră şi fertilitate ridicată, cum sunt cernoziomurile sau aluviosolurile, cu
pH 6,5 - 7,5.

Zone ecologice. în cultură principală pentru boabe, meiul trebuie

cultivat în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova
unde poate acumula de la semănat la maturitate peste 700°C (Et >10°C).

în cultură succesivă pentru furaj, se recomandă a fi semănat în

câmpiile din sud şi vest pe terenuri amenajate pentru irigat. Fără irigare
meiul are nevoie în cultură succesivă de cel puţin 150 - 180 mm apă.

332
 2.9.5. Tehnologia de cultivare

2.9.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Meiul nu suportă monocultura. Este pretenţios faţă de starea de

fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare.

333
 în cultura principală pentru boabe, meiul trebuie să urmeze după
cereale păioase de toamnă sau de primăvară, după plante furajere anuale
sau prăsitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă, cartof).

în cultură principală pentru furaj, meiul se seamănă în primul rând

după grâu şi orz, dar şi după borceag, cartofi timpurii, secară pentru furaj
sau pentru boabe.
2.9.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Meiul reacţionează bine la îngrăşămintele cu azot şi fosfor. Pentru

100 kg boabe plus producţia secundară aferentă de paie şi pleve, meiul
extrage din sol circa 3,0 kg N, 1,4 kg P2O, şi 3,5 K2O.

în cultură neirigată se administrează doze moderate de azot, de 50 -

70 kg N/ha.

Solurile slab aprovizionate cu fosfor (mai puţin de 3 - 4 mg P2O5/IOO

g sol uscat) şi o reacţie acidă (pH=5,5 - 5,8) vor fi fertilizate cu îngrăşăminte
cu potasiu (50 - 60 kg K^O/ha) şi vor primi amendamente calcaroase ( 2 - 3
t/ha).
2.9.5.3. Lucrările solului

Lucrările solului pentru meiul în cultură principală sunt

asemănătoare cu cele de la porumb. Fiind sensibil la îmburuienare şi având
sămânţă mică (MMB = 4 - 7 g), meiul cere să fie semănat într-un teren bine
mărunţit, curat de buruieni, fără resturi vegetale.

334
 Pentru meiul în cultură succesivă, solul se pregăteşte superficial
prin lucrări repetate cu grapa cu discuri, ultima lucrare premergătoare
semănatului efectuându-se în agregat cu tăvălugul inelar pentru aşezarea
solului.
2.9.5.4. Sămânţa si semănatul

Sămânţa folosită la semănat trebuie să aparţină unui soi zonat, să

fie tratată cu fungicide şi să aibă indici calitativi superiori (puritatea de
minimum 97%, germinaţia de minimum 85% şi masa 1000 boabe cu valori
cât mai ridicate).

Semănatul meiului în cultura principală se efectuează atunci când

în sol pe adâncimea de 10 cm, temperatura a atins valori cuprinse între 10
şi 12°C şi are tendinţă de creştere. Calendaristic, epoca optimă de semănat
a meiului se încadrează, în general, în intervalul 2 0 - 3 0 aprilie în zonele
de câmpie şi 30 aprilie -10 mai în zonele colinare.

335
 Distanţa de semănat între rânduri este de 25 cm, respectiv 50 cm
între rânduri pe terenurile îmburuienate. Se seamănă superficial, la 2 - 2,5
cm adâncime, folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. în cultură
succesivă, meiul se seamănă până cel mai târziu 15 iulie în zonele de câmpie
şi 5 - 10 iulie în zonele colinare, imediat după recoltarea plantei
premergătoare. Distanţa de semănat între rânduri recomandată în cultura
succesivă este mai mică, de 12,5 cm. Se seamănă la 3 - 4 cm adâncime,
folosind o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.

2.9.5.5. Lucrările de îngrijire

După semănat, dacă nu s-a folosit tăvălugul în agregat cu

semănătoarea pentru a pune în contact cât mai intim solul cu sămânţa, se
recomandă să se efectueze o lucrare de tăvălugii pentru favorizarea şi
grăbirea răsăritului.

Problema cea mai dificilă în cultura meiului o reprezintă

îmburuienarea de ia începutul perioadei de vegetaţie, când plantele au un
ritm de creştere foarte redus comparativ cu cel al buruienilor.

Pentru combaterea buruienilor, care este cea mai importantă lucrare

de îngrijire, se folosesc erbicide, atât în cultura principală cât şi în cultura
succesivă.

Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se pot efectua

tratamente în vegetaţie cu SDMA, 1,5 - 2,5 1/ha, ICEDIN FORTE, 2 1/ha,
GLEAN 75 DF, 50 g/ha, LONTREL 418 C, 4 - 5 1/ha, administrate în faza
de înfrăţit-înainte de alungirea paiului a plantelor de mei.

Meiul are mai puţine boli în vegetaţie comparativ cu alte specii.

Importanţă mai mare prezintă tăciunele, care se combate prin efectuarea de
tratamente la sămânţă cu preparate pe bază de carboxină (VITAVAX 200,2
kg/t sămânţă).

Meiul reacţionează în general favorabil la aplicarea irigaţiei, mai

ales atunci când solul are puţină apă şi este semănat în cultură succesivă. Se
recomandă să se aplice imediat după semănat o udare cu 250 - 300 m3
apă/ha, iar pe parcurs, la intervale de 15 zile (în funcţie de intervalul
umidităţii active din sol şi de precipitaţiile care cad în timpul vegetaţiei) se

336
aplică alte udări cu norme mai mari, de 400 - 500 m3 apă/ha.

2.9.5.6. Recoltarea

Recoltarea. Meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul

scuturării boabelor. în plus, boabele se sparg uşor la treierat, motiv pentru
care alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru boabe trebuie

337
 Tabelul 2.41
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene din
cultura porumbului
stabilit cu multă exactitate, iar combina să fie reglată pe specificul plantei
de mei (turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut,
iar distanţa dintre bătător şi contrabătător să fie reglată corespunzător).

Se recoltează direct cu combina de cereale, printr-o singură trecere,

momentul optim fiind atunci când 80% din boabe s-au întărit (boabele de la
vârful paniculului au căpătat culoarea caracteristică, iar cele din mijlocul
paniculului sunt în pârgă).

Meiul se poate recolta şi divizat, în două faze. în prima fază, tulpinile

se taie la înălţime de 20 - 25 cm, seara, noaptea sau pe rouă pentru a nu se
scutura boabele şi se lasă sub formă de polog 2-4 zile. în a doua fază, se
treieră cu combina echipată cu ridicător de brazdă, prin această metodă
declanşarea recoltării începând mai timpuriu.

Când meiul are destinaţia furaj, se recoltează cu combina de recoltat

furaje în faza de lapte ceară şi chiar mai devreme pentru masă verde sau fân.

Producţii. Producţia mondială de mei este estimată la circa 29 mil.t.

Pe glob, producţiile oscilează între 450 şi 2.000 kg boabe/ha. în condiţiile
ţării noastre, se pot obţine producţii de 800 - 1.500 kg boabe/ha în condiţii
de neirigare, 1.500 - 3.000 kg boabe/ha în condiţii de irigare şi respectiv
2.000 - 4.000 kg paie/ha, de calitate destul de bună.

Dintre cele mai mari ţări cultivatoare de mei se menţionează: India,

cu 12 mii. ha, producţia medie de 946 kg/ha şi producţia totală de 13,5 mii.
t; Nigeria, cu 6,1 mii. ha, producţia medie de 1.000 kg/ha şi o producţie
totală de 6,1 mii. t; Niger, cu 5,2 mii. ha, producţia medie de 481 kg/ha şi o
producţie totală de 2,5 mii. t; Burkina Faso, cu 1,5 mii. ha, producţia medie
de 810 kg/ha şi o producţie totală de 1,2 mii. t; China, cu 1,07 mii. ha,
producţia medie de 1.822 kg/ha şi o producţie totală de 1,9 mii. t, etc. Ţările
cu cel mai mare randament la hectar au fost China şi Argentina, cu 1.822
kg/ha, respectiv 1.844 kg/ha.

Raportul boabe - paie este de 1:1,3 - 1,5. Pentru însilozare se obţin,

de regulă, 1 0 - 2 5 t/ha masă verde în condiţii de neirigare şi 25 - 35 t/ha în
condiţii de irigare.

253
 2.10. OREZUL
2.10.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Orezul este una din cele mai vechi şi importante plante
agricole, constituind hrana principală pentru circa 3,2 miliarde de

oameni în China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia, Thailanda şi

Cambodgia, unde consumul anual pe cap de locuitor oscilează între 120 şi
150 kg.

Boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Se folosesc

în alimentaţia oamenilor sub formă de boabe fierte, mâncăruri, grişuri, fiind
foarte uşor digestibile şi constituind totodată un aliment dietetic de valoare
ridicată.

Orezul se mai foloseşte în cantităţi mai mici în industrie la

fabricarea amidonului, glucozei, alcoolului (în Japonia se produce băutura
tradiţională „sake”), spirtului, berii (în amestec cu boabele de orz), acidului
acetic, acetonei, produselor farmaceutice şi vitaminizante, iar din embrioni
se extrage un ulei care se foloseşte la fabricarea săpunurilor şi lumânărilor.

Din paiele de orez se fabrică hârtie de calitate superioară şi

împletituri (pălării, coşuri, sandale, funii, etc.). în zootehnie paiele se
folosesc ca aşternut sau ca furaj, pot fi folosite drept combustibil sau pot fi
tocate, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare.

Răspândire. în agricultura mondială, orezul ocupă locul doi ca

suprafaţă după grâu, cultivându-se pe 158,95 mii. ha, producţia medie
mondială fiind în anul 2008 de 4.328 kg/ha (FAOSTAT, 2008). Aria de
cultură a orezului este cuprinsă între 37° latitudine sudică şi 47° latitudine
nordică (fig. 2.53, Gh.Bîlteanu, 1989), cultivându-se în peste 53 ţări, din
zonele tropicale până în zonele temperate, ca altitudine găsindu-se în cultură
la peste 3.000 in în Himalaia.

Cultivă suprafeţe mari cu orez în primul rând ţările asiatice: India -

44,00 mii. ha; China - 29,49 mii. ha; Indonezia - 12,30 mii, ha; Bangladesh
- 11,74 mii. ha; Thailanda - 10,24 mii. ha; Vietnam - 7,41 mii. ha; Filipine -
4,45 mii. ha. în afara acestor ţări, mari cultivatoare de orez sunt considerate
şi Brazilia (2,86 mii. ha), Myanmar (8,20 mii. ha), Pakistan (2,4 mii. ha),
254
Japonia (2,2 mii. ha), Nigeria (4,9 mii. ha), Cambodgia (1,9 mii. ha), Nepal
(1,5 mii. ha), SUA (1,3 mii. ha), Madagascar (1,2 mii. ha), ş.a. (FAOSTAT,
2008).

Fig.2.53. Aria de răspândire a orezului în lume (după Gh. Bîlteanu, 1989)

255
 în Europa, orezul se găseşte în cultură pe suprafeţe restrânse (581
mii ha), dintre ţările cu tradiţie în cultivarea orezului detaşându-se Italia cu
220 mii ha şi o producţie medie de 6.181 kg/ha şi respectiv Spania cu 118
mii ha şi o producţie medie de 7.277 kg/ha (L.S.Muntean şi colab., 2008).

România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa, în

anul 1989, erau cultivate cu orez 62 mii ha, la nivelul anului 1991,
suprafeţele semănate cu orez se restrânseseră la 22 mii ha, în 1992 la 16 mii
ha, îa 5 - 6 mii ha în 1995 - 1996 şi respectiv la 2.495 ha în anul 2005.

2.10.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Boabele de orez mature, aşa cum se folosesc în alimentaţia

oamenilor, au un conţinut mai ridicat de glucide şi un conţinut mai scăzut de
proteine, lipide şi celuloză comparativ cu alte cereale.

în urma procesului de prelucrare şi obţinere a orezului alb, boabele

conţin 70 - 90,3% amidon, 5 - 9,2% proteine, 0,4 - 0,6% lipide, 0,2%
celuloză şi 0,6% săruri minerale (tab. 2.42, după Gh.V.Roman, 2003).
Proteinele sunt reprezentate predominant de gluteline (1,2 - 8,0 g/100 g
boabe uscate, în principal orizeină) şi albumine (1,6-3,2 g/100 g boabe
uscate, în principal leucosină), globulinele şi prolaminele găsindu-se într- un
procent mult mai scăzut (0,5 g/100 g boabe uscate).

Orezul este un aliment valoros pentru om având o valoare energetică

ridicată şi un grad de digestibi 1 itate mai mare în comparaţie cu cartoful,
pâinea de secară sau de grâu, laptele şi alte alimente.

256
 Tabelul 2.42
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare ___ (% din
s.u.)(Gh.V.Roman, 2003) ____________________________________

Specificare Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)

Orez brut Orez Orez Orez brut Orez Orez
(„paddy”) alb („paddy”) alb

Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37

Lipide 2,41 2,35
decorticat 0,60 1,84 2,39
decorticat 0,19
Amidon+ 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05
zaharuri
Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00
Săruri 6,16 („cargo”)
1,37 0,63 4,30 („cargo”)
1,56 0,46
minerale

257
 2.10.3. Sistematică

Orezul, originar din sud-estul Asiei şi India, aparţine genului Otyza,

gen care cuprinde 22 specii higrofile sau hidrofile, cu 2n = 24 sau 2n = 48
cromozomi.

Din cele 22 specii care aparţin genului Oryza, se află în cultură

numai două: Oryza sativa L.(orezul comun, cu pericarpul bobului alb) şi
Oryza glaberrima Stend.(cu pericarpul bobului roşu sau brun-roşcat).

Specia Oryza sativa are cea mai mare răspândire în cultură, iar în
Europa este singura specie cultivată. Oryza glaberrima se cultivă pe
suprafeţe restrânse în Africa.

Oryza sativa cuprinde două subspecii: subsp. communis (orezul

comun), cu boabe mari, lung-ovaîe, de 6 - 10 mm lungime, care este cel mai
răspândit în cultură şi cu cea mai mare importanţă economică şi subsp.
brevis (orezul mărunt), cu boabe scurt-ovale de circa 4 mm lungime şi
cultivată mai mult în zone din Filipine, India, Indochina, etc.

Oryza sativa subsp. communis cuprinde două ramuri (proles):

indica, ce se cultivă în zona tropicală, are boabe subţiri şi lungi şi perioadă
lungă de vegetaţie şi japónica (sinojaponica), cu boabe mari, pline, perioadă
mai scurtă de vegetaţie şi cultivată în zona temperată.

în România se cultivă subsp. japónica (existentă în cultură şi în

nordul Chinei, Japonia, Coreea, Africa, Bazinul Mediteranean etc.), această
ramură cuprinzând toate varietăţile şi soiurile de orez cultivate în zonele
temperate.

Din cele 11 varietăţi ale speciei Oryza sativa subsp. communis

(proles japónica) pentru ţara noastră prezintă importanţă varietatea italica
(panicul nearistat, palee galbene, cariopsă albă) şi zeravschanica (panicul
nearistat, palei galbene cu muchii brunii, bob alb).

După modul cum se comportă la fierbere, orezul poate fi sticlos,

258
boabele se umflă la fierbere, dar nu se terciuiesc, care este cel mai cultivat
şi are cea mai mare importanţă economică şi respectiv orezul cleios, ale
cărui boabe sunt făinoase şi prin fierbere se terciuiesc, formând o pastă
cleioasă.

Soiuri. Soiurile de orez se deosebesc între ele prin înălţimea paiului,

lungimea paniculului, forma bobului şi aspectul lui în secţiune, durata
perioadei de vegetaţie (pentru condiţiile ţării noastre soiurile de orez trebuie
să fie precoce, 100 - 130 zile), precum şi prin productivitate (5000 - 7000
kg/ha), rezistenţă la cădere, scuturare şi boli.

Soiurile de orez recomandate pentru anul 2010 şi cultivate în ţara

noastră sunt: Dunărea, Elida, Impuls Magic (create de INCDA Fundulea) şi
Polizeşti 28.

259
 2.10.4. Particularităţi biologice şl relaţii cu factorii de vegetaţie.
Zone ecologice

Particularităţi biologice. Comparativ cu celelalte cereale, pentru

germinaţie seminţele de orez au nevoie de o cantitate de oxigen mult mai
mică, astfel încât ele pot germina şi în apă.

în condiţii de submersie, porneşte din embrion mai întâi plumula şi

numai după ce aceasta se ridică deasupra stratului de apă, apare radicela. în
sol umed, neacoperit cu apă, germinaţia decurge obişnuit, apărând întâi
radicela şi apoi coleoptilul.

Cultivat în zonele temperate, orezul solicită o temperatură minimă

de germinaţie de 10 - 12°C, temperatura optimă având valori foarte ridicate
de 30 - 35°C (Gh. Bîlteanu, 1998).

Rădăcina. Orezul, ca şi celelalte cereale cu fructul fără şănţuleţ

ventral şi cu cerinţe termice ridicate, emite la germinaţie o singură rădăcină
embrionară, care este puţin ramificată şi pătrunde în adâncime până la 20
cm.

Sistemul radicular definitiv este fasciculat, bine dezvoltat, cu o

mare putere de absorbţie şi solubilizare a substanţelor nutritive, pătrunzând
în sol până la 30 - 50 cm adâncime. Se disting două feluri de rădăcini: unele
mai slab dezvoltate, de culoare galbenă-brună care dau impresia că sunt
veştejite şi altele robuste, bine dezvoltate, de culoare galbenă-deschis care
apar în tot timpul perioadei de vegetaţie.

260
 Rădăcinile orezului comparativ cu ale celorlalte cereale prezintă
numeroase canale aerifere, care le străbat pe toată lungimea şi fac legătura
cu canalele aerifere din pai şi frunze, în felul acesta explicându-se prezenta
oxigenului necesar în rădăcini când terenul este acoperit cu apă (fig. 2.54).

Tulpina este un pai sau culm rotund şi gol în interior, format din 6-
7 intemoduri. Paiul este tare, bogat în siliciu, păros şi atinge înălţimea de 80
- 130 cm. Nodurile aiu culoarea diferită de cea a paiului (albă, violacee sau
neagră). înfrăţirea plantelor de orez începe la 10 - 15 zile după răsărire şi
durează până la formarea frunzei a opta sau a noua. Pentru fiecare plantă
numărul fraţilor fertili este de 3 - 6.

Frunzele plantei de orez sunt constituite din celule mari, adaptate

pentru o transpiraţie puternică, prezintă lacune aerifere şi sunt colorate în
verde mai închis sau mai deschis. Teaca şi limbul sunt acoperite cu perişori
rigizi, motiv pentru care sunt aspre la pipăit. Teaca îmbracă tulpina pe o
bună porţiune, contribuind la mărirea rezistenţei la cădere. Urechiuşele sunt
colorate diferit de restul plantei, sunt păroase şi îmbracă tulpina ca un inel.
Limbul este lung de circa 20 cm, lat de 6-14 mm şi are

261
 nervura principală puternică. Frunza inserată la ultimul nod tuîpinal poartă
numele de frunză particulară sau stindard, care, faţă de celelalte, păstrează
o poziţie erectă chiar şi după înflorire.

Inflorescenţa orezului este un panicul (fig. 2.56), cu o lungime de

20 - 30 cm în funcţie de varietate, format dintr-un ax central pe care se

Fig. 2.54. Secţiune transversală în

rădăcina adventivă
dezvoltată de orez. în
parenchimul cortical sunt
dezvoltate spaţii aerifere
(după Gh. Bîlteanu, 1998)

Fig. 2.55. Secţiune transversală schematizată, prin internod Ia

paiul de orez. Se observă fascicule vasculare mici şi
mari şi elemente (lacune) ale
sistemului aerifer (Gh.
Bîlteanu, 1998)

262
găsesc inserate ramificaţiile cu spiculeţe. Spiculeţele sunt scurt pedun-
culate, aproape sesile, uniflore, cu două glume mici, strâns lipite de floare,
înguste, puţin vizibile. într-un panicul se găsesc 100 - 200 spiculeţe.

Floarea are două palei mari, bine dezvoltate, care o închid strâns, cea
inferioară fiind uneori aristată, de culoare galbenă, roz, violacee sau neagră,
în funcţie de varietate.

Fig. 2.56. Panicule de orez

Paleele reprezintă 18 - 34% din greutatea boabelor nedecorticate.

263
 Ca structură, floarea se deosebeşte de a celorlalte cereale, andro-
ceul fiind constituit din 6 stamine, iar ovarul este superior, unicarpelar, cu
stigmatul trifoliat (fig. 2.56), fecundaţia este autogamă, foarte rar alogamă.

Stadiul formării inflorescenţei este critic pentru planta de orez.

Temperatura apei mai mică de 17 - 20°C din acest stadiu întârzie
desfăşurarea procesului şi favorizează creşterea procentului de flori sterile
(Gh. Bîlteanu, 1989).

înflorirea durează 5-6 zile şi decurge în condiţii optime la

temperatura aerului de 28°C, la umiditatea relativă a aerului de 75 - 80%,
pe timp frumos şi cu cer senin (zilele ploioase şi reci sunt nefavorabile iar
temperaturile mai mici de 17°C determină sterilitate).

După fecundare începe evoluţia formării bobului în care se parcurg

fazele: de lapte, ceară şi maturitate deplină (creşterea şi formarea bobului
durează 35 -45 zile).

Fructul este o cariopsă de formă elipsoidală, îmbrăcată în palei care

sunt neconcrescute cu bobul (pericarpul). Pericarpul cariopsei nedecorticate
este de regulă de culoare brună.

Bobul de orez fără palee este de culoare albă, sidefie sau roşie. Masa
a 1.000 boabe şi masa hectolitrică oscilează în limite foarte largi, între 25 şi
45 g, respectiv între 45 şi 60 kg, iar din greutatea bobului paleele
reprezentând 18 - 22%.

264
 Fig. 2.57. Spiculeţ de orez: 1 -stamine; 2-stigmat; 3-palee; 4-
glume

Perioada de vegetaţie a plantelor de orez în condiţiile ţării noastre

este cuprinsă în limitele 105 - 145 zile. Pentru a ajunge la maturitate în
condiţiile din România, un soi de orez are un necesar termic

265
de cel puţin 240Q°C. Pe întreaga durată a vegetaţiei cerinţele termice sunt
de 2400 - 3200°C (temperaturi mai mari de 0°C) (P. Munteanu, 1938).

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Orezul este o plantă de climă caldă,

cu cerinţe ridicate faţă de temperatură în tot cursul vegetaţiei.

Temperatura minimă de germinaţie este de 10 - 12°C. în timpul

înfrăţirii, temperatura minimă necesară este de 16 - 18°C, la înflorire-
fecundare aceasta este de 20 - 22°C, iar în timpul maturării de cel puţin
15°C (tab. 2.43, Gh. Bîlteanu, 1998).
Tabelul 2.43
Cerinţele orezul«! faţă de temperatură

Fazele de Temperatura (°C)

Vegetaţie minimă Optimă Maximă
Germinaţie 10-12 25-30 35
înfrăţit 16 20 32-34
Temperaturi
Apariţia maifecundare
paiului, înflorit, scăzute decât 20-22
acestea sunt28 dăunătoare,
38-40 putând
determina încetarea creşterii, căderea florilor,
Maturitate 15 iar dacă
19 intervin - în timpul
maturizării boabelor, acestea nu se coc şi rămân zbârcite.

Orezul suportă mai bine temperaturile ridicate, însă temperatura

apei mai mare de 40°C provoacă ofilirea plantelor sau chiar pieirea lor.

Umiditatea. Orezul este o plantă foarte pretenţioasă în ceea ce

priveşte apa. Marea majoritate a culturilor de orez se practică în condiţii de
irigare. în acest caz este necesar un debit mediu de 2 - 2,5 1/sec/ha, ceea ce
corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m3 apă/ha. Acolo unde se
cultivă orez în cultură neirigată, trebuie să cadă 160-300 mm precipitaţii
lunar sau 1.000 - 1.800 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie.

în zona temperată, unde se plasează ţara noastră, cu oscilaţii de

temperatură destul de însemnate şi bruşte în timpul verii, stratul de apă din
orezărie, gros de 5 - 25 cm, joacă un rol termoreglator foarte important. Ca
urmare, în zona temperată nu se poate practica cultivarea orezului decât în
condiţii submerse.

266
 în timpul vegetaţiei orezului, nevoia de apă este diferită. în perioada
răsăririi nevoia de apă este mai mică, creşte în perioada de înfrăţire, iar cea
mai mare nevoie de apă o manifestă orezul în perioada de înspicare, când
stratul de apă trebuie să aibă o grosime mai mare. După

267
maturitatea în lapte, nevoia de apă a orezului scade treptat şi încetează la
maturitatea deplină.

Apa ce se foloseşte la irigarea orezului trebuie să nu conţină

reziduuri industriale sau resturi organice în descompunere, să fie caldă şi
bine oxigenată şi să nu conţină săruri în cantitate mai mare de 1 - 2 g/1.

Lumina. Orezul este o plantă care solicită multă lumină, minimum

1.000 ore de strălucire a soarelui. Nebulozitatea întârzie creşterea plantelor
şi diminuează producţia. Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500
cal/cm2/zi.

Solul. Orezul manifestă o adaptabilitate mare pentru sol, datorită

capacităţii mari de solubilizare a rădăcinilor, putând valorifica soluri foarte
diferite ca textură şi fertilitate.

Orezul se poate astfel cultiva pe soluri neproductive sau slab

productive, saline, alcaline. Nu simt indicate pentru cultură solurile extreme
- nisipoase sau argiloase.

Preferă solurile mai grele, cu peste 40% argilă, mai puţin

permeabile, cu un pH optim 6 - 7, cu limite suportabile ale pH 4,5 - 8,5.

268
 Important este ca terenul destinat pentru orezării să fie în apropierea
unei surse de apă, corespunzătoare din punct de vedere calitativ, solul să fie
permeabil şi structurat, iar subsolul să fie mai puţin permeabil pentru a
reţine apa, să fie plan pentru a se putea nivela uşor sau cu o uşoară înclinare
necesară evacuării apei.

Zone ecologice. Pe baza condiţiilor de mediu necesare orezului şi în

special după suma gradelor de temperatură ce se realizează în perioada 1
mai - 30 septembrie, pe teritoriul României condiţiile de temperatură nu
permit delimitarea unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci
numai a unor microzone cu condiţii favorabile, astfel:
- zona favorabilă I, cuprinde suprafeţe cu potenţial termic şi de
strălucire a soarelui ce satisface pe deplin cerinţele orezului.
Acest areal se situează în bazinul Dunării, în special în incintele
îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de Dunăre,
de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de vară
de 22°C (fig. 2.58);
- zona favorabilă II, este situată în luncile râurilor importante Olt,
Ialomiţa, Şiret, Buzău precum şi în Banat, în vestul judeţului
Timiş, fiind delimitată de izoterma de vară de 21°C.

269
 BUL G ARiA

izot
er
fr
ma
.....
lona 1
ESE!

(fmambit t)
ntiaUm
termic

2/’
orezului

e'e
Fig. 2.58. Zonele
£
E&ffS&iZwfl
de cultură
Kfaiorabit 2) ale orezului în România (Gh.
Bîlteanu, 1989)

at
o lunii iulie

er
2.10.5. Tehnologia de cultivare

2.10.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

naPentru că investiţiile în amenajarea orezăriilor sunt consistente, dar

şi pentru faptul că orezul este o plantă ce se autosuportă mai mulţi ani 1a

de
rând pe acelaşi teren, el se cultivă în monocultura timp de 3 - 4 ani. Prin
monocultură mai îndelungată sau permanentă, producţia scade datorită
proceselor anaerobe care duc la deteriorarea structurii solului, acidifíerea
lui, la spălarea substanţelor nutritive şi la infestarea puternică cu specii de
22
buruieni specifice terenurilor umede.

'CPentru a evita aceste neajunsuri şi pentru a permite refacerea capa-

cităţii de producţie a solurilor din orezarii, monocultura la orez se întrerupe
după 3-4 ani, urmând doi ani de „odihnă” prin cultivarea de leguminoase şi

a
tu
mi
iul 270
prăşitoare.

Plantele cele mai indicate pentru rotaţiile cu orez sunt: trifoiul,

lucerna (cel mult 3 ani), borceagul, fasolea, soia, floarea-soarelui, sfecla
pentru zahăr, porumbul.

După ultimele recomandări ale INCDA Fundulea, este

recomandabil să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu
orez, urmaţi de o prăşitoare în anul al 5-lea (soia, porumb sau floarea-
soarelui semănate primăvara), iar în anul 6 o cereală păioasă recoltată mai

271
devreme care să permită lucrarea timpurie a solului în vederea semănatului
orezului (Gh.V. Roman, 2003).

Pentru prelungirea duratei monoculturii, în scopul exploatării cât

mai intensive a terenului amenajat pentru orezărie, se recomandă
întreruperea monoculturii numai pentru câte un an, în care să se cultive
borceag de toamnă, acesta recoltându-se primăvara devreme ca nutreţ
verde, după care se seamănă orez.

2.10.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Orezul este o plantă cu consum moderat de substanţe nutritive la

unitatea de recoltă, necesarul de elemente nutritive pentru 1.000 kg
boabe/ha plus producţia secundară aferentă fiind de circa 15 - 20 kg N, 9 -
12 kg P205, 17 - 25kg K20 şi 8 - 10 kg CaO (Gh.V.Roman, 2003).

Azotul. Dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea cea mai mare o

au îngrăşămintele cu azot, acestea având un rol hotărâtor în ceea ce priveşte
nivelul producţiei.

La stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot trebuie să se ţină

seama de fertilitatea solului, de planta premergătoare şi de anul în care se
află cultura de orez.

în cadrul rotaţiei, dozele de îngrăşăminte cu azot trebuie să fie

progresive, pentru fiecare an de cultură majorându-se doza cu 30 - 40 kg

272
azot/ha. Astfel, în primul an, după leguminoase, sau după plante care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd sau îngrăşăminte verzi, se folosesc doze mici,
de 40 - 60 kg/ha. în anul al doilea se aplică 60 -- 80 kg/ha azot, în anul al
treilea 80-100kg/ha şi în anul al patrulea 100 - 150 kg/ha azot.

în fiecare orezărie doza de azot se stabileşte în urma unei analize

atente a tuturor factorilor care influenţează eficienţa acestui element şi
trebuie avut în vedere faptul că şi excesul de azot are repercusiuni negative
asupra orezului, provocând întârzierea vegetaţiei, căderea plantelor şi
îmbolnăvirea de brusone.

Perioada critică în nutriţia cu azot a orezului este la începutul

trecerii plantelor în etapa generativă, adică faza de înfrăţire-începutul
alungirii paiului, condiţiile de nutriţie cu azot în această fază determinând
în cea mai mare parte dimensiunile inflorescenţei lor şi dimensiunea
culturii. Plantele de orez absorb aproape 30% din cantitatea totală de azot
până la începerea alungirii paiului, 28% în perioada de alungire a paiului,
22% în perioada înspicatului şi înfloritului, 20% pe timpul formării
boabelor (fig. 2.59, tab. 2.44) (Gh. Bîlteanu, 1998).

273
 îngrăşământul azotat recomandat pentru crezării este sulfatul de
amoniu. Orezul foloseşte mai bine azotul amoniacal decât pe cel nitric.

Prin fiziologia ei, planta de orez utilizează în primul rând azotul

amoniacal, deoarece absorbţia iui cere mai puţină energie, iar pe de altă
parte, azotul nitric se spală mai uşor în adâncime, spre deosebire de cel
amoniacal care este reţinut în complexul argilo-humic al solului. Din aceste
considerente, sulfatul de amoniu este mai indicat în cultura orezului decât
azotatul de amoniu, producţia realizată fiind în cazul sulfatului de amoniu
mai mare cu 10 - 25%.
Tabelul 2.44
Mersul absorbţiei elementelor nutritive la orez

Faza de vegetaţie N P20, K2O

De la semănat
-înfrăţit 29,07 29,34 40,84
-burduf 57,32 42,41 51,41
Foarte repede se spală în crezării
-înflorire 79,98 şi74,82
ureea, motiv
98,45 pentru care dacă
se foloseşte trebuie■■maturitate
administrată înainte de semănat,
100,00 100,00 încorporată în sol,
100,00
inundarea parcelei facându-se la 2 - 3 zile de la administrare.
%

Fig. 2.59. Ritmul de absorbţie al elementelor nutritive la orez (Gh. Bîlteanu, 1998)

în cultura orezului este obligatorie administrarea fracţionată a

azotului. Jumătate până la două treimi din doza totală se administrează

274
primăvara, înainte de semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei
(stadiul 7-9 frunze, când planta trece în faza reproductivă), fără a depăşi
însă data de 1 - 5 iulie.

Trebuie evitată administrarea azotului după această dată deoarece

în condiţiile specifice de cultură din ţara noastră şi în corelaţie cu cerinţele
plantei faţă de factorii de vegetaţie, se prelungeşte perioada de vegetaţie,
creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat atacul
de boli criptogamice.

Dacă s-a semănat mai târziu, precum şi în cazurile în care vegetaţia

este luxuriantă şi întârziată faţă de situaţia normală, fertilizarea cu azot în
timpul vegetaţiei este eliminată şi se face cu mare prudenţă (cantitate mică),
în cazul când luna iunie este răcoroasă.

Pentru administrarea îngrăşămintelor cu azot în vegetaţie, se

folosesc mijloace terestre (tractoare echipate cu roţi cu pinteni şi maşini
pentru administrat îngrăşăminte chimice), sau mijloace „avio” (avioane
utilitare, elicoptere). Folosirea mijloacelor „avio” este foarte indicată,
deoarece lucrarea se face repede, se respectă dozele stabilite, aplicarea este
uniformă iar costul lucrării este mult mai redus.

Fosforul. îngrăşămintele cu fosfor au rolul de a echilibra efectul

azotului, favorizează creşterea sistemului radicular, înfrăţirea, fecundarea,
creşterea boabelor, coacerea, conferă rezistenţă la cădere şi boli.

Fertilizarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele

275
recomandate fiind de 80 - 100 kg P205/ha. Aplicate singure, îngrăşămintele
cu fosfor dau sporuri mici de producţie, de numai 8 - 15%. în condiţiile ţării
noastre, fosforul trebuie aplicat alături de azot, influenţând în felul acesta
unele procese fiziologice cu efecte pozitive în obţinerea de producţii mari
la hectar.

Intensitatea absorbţiei fosforului de către plantele de orez este

diferită de cea de azot. în faza de alungire a paiului se absoarbe numai 13%
din cantitatea totală de fosfor, pentru ca în perioada de înflorire să se reţină
de plantă 32%, iar în timpul maturării 25%. Lipsa fosforului pe timpul
diferenţierii organelor de reproducere contribuie la scăderea semnificativă
a producţiei.

Ca îngrăşământ cu fosfor se utilizează superfosfatul. Epoca cea mai

potrivită de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este primăvara cu lucrările
premergătoare semănatului, administrarea lor facându-se împreună cu
sulfatul de amoniu.

Potasiu!. îngrăşămintele cu potasiu sunt mai puţin necesare,

deoarece solurile noastre sunt în general bine aprovizionate cu potasiu, în
sol existând de regulă peste 15-17 mg K2O/IOO g sol uscat.

276
 Ca îngrăşământ se utilizează sarea potasică şi este important în mod
deosebit pe solurile uşoare, în orezăriile vechi şi acolo unde s-au utilizat
doze mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Orientativ dozele sunt de 80-
100 kg JCG/ha, aplicate în întregime înainte de semănat.

Ingrăşămintele organice sunt necesare în primul rând în orezăriile

vechi, având pe lângă influenţa directă asupra plantelor prin substanţele
nutritive pe care le aduce în sol şi o influenţă pozitivă asupra solului,
contribuind la refacerea şi menţinerea structurii solului, la stimularea
activităţii microorganismelor şi, în general, la afânairea şi aerisirea acestuia.

Nu este indicată fertilizarea masivă cu îngrăşăminte organice

bogate în azot, deoarece favorizează creşterea luxuriantă în detrimentul
producţiei de boabe, lungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea
la boli.

Se recomandă să fie aplicate 30-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3 -

4 ani, de dorit la cultura premergătoare prăşitoare din asolament, evitând
astfel îmburuienarea orezăriei şi descompunerea anaerobă a materiei
organice. Este indicat, de asemenea, să se folosească gunoi de grajd
fermentat, încorporându-se odată cu arătura de toamnă.

în lipsa gunoiului de grajd, pentru îmbogăţirea în substanţă organică

a solurilor din orezărie, se pot folosi şi îngrăşăminte verzi. în acest scop,
toamna, după recoltarea orezului, se seamănă borceag, care se încorporează
sub arătură primăvara, înainte de semănatul orezului.

Amendamentele. Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se

administrează amendamente cu reacţie acidă, sub formă de ghips (sulfat de
calciu) sau fosfogips (reziduu industrial cu 80% sulfat de calciu), în doze de
4 - 10 t/ha. în urma reacţiilor din sol, are loc înlocuirea sodiului din complex
şi în locul carbonatului de sodiu se formează în soluţia solului sulfat de
sodiu, acesta fiind mai puţin nociv plantelor de orez comparativ cu
carbonatul de sodiu.

Amendamentele pe solurile sărăturate trebuie administrate numai

pe baza analizelor de sol şi în cantităţi precis calculate, la arătura de toamnă,
nu mai des de o dată la 2 - 3 ani, până la aplicarea dozei integrale, în funcţie
de rezultatul analizelor.
277
 2.10.5.3. Amenajarea orezăriei şi lucrările solului

Amenajarea orezăriei. Orezul se cultivă în condiţiile de la noi din

ţară numai pe terenuri special amenajate în acest scop, numite orezării,
împărţite în parcele dreptunghiulare cu suprafeţe de 1 - 4 ha, care se
exploatează, cu unele măsuri fitotehnice speciale (fig. 2.60).

278
 Amenajarea terenului în orezărie constă în nivelare, parcelare,
executarea canalelor de alimentare şi de evacuare a apei. Lucrarea de bază
este nivelarea, astfel ca panta să nu fie mai mare de l%o. Pe pantă uşoară
parcelele din partea superioară a pantei se leagă prin canale de cele din
partea inferioară.

Apa dintr-un canal principal aşezat în partea superioară a pantei

trece în parcelele superioare, apoi în cele inferioare, de unde, după udare se
evacuează. în terenuri plane cu înclinaţie mică, un canal principal
alimentează cu apă fiecare parcelă în parte, de unde apoi se evacuează.

Problematica amenajării unei crezării este complexă, tipic

inginerească şi cuprinde elemente ale unor mari proiecte de investiţii şi
execuţie, astfel ca în final să se realizeze condiţii pentru irigarea culturii
prin submersie, condiţii pentru a împiedica degradarea solului prin
sărăturare sau înmlăştinire şi respectiv valorificarea prin cultura orezului a
solurilor sărăturate.

279
 Fig. 2.60. Amenajarea orezăriei
A-schiţa de amenajare a unui sector de, orezărie;

B-secţiune printr-un sector de orezărie(tip clasic de amenajare)

Pentru a fi eficiente, exploatabile orizicole se organizează pe ferme

specializate, în suprafaţă de minimum 200 - 300 ba.

Lucrările solului. Ca şi în cazul altor culturi, arătura este lucrarea

principală (de bază) de pregătire a solului în vederea semănatului. Aceasta
trebuie să se execute toamna, când umiditatea permite efectuarea unei
lucrări de calitate.

280
 Când umiditatea solului este excesivă, arătura se amână pentru
primăvară după scurgerea apei şi zvântarea terenului. Dezavantajele care
însoţesc arătura de primăvară, fapt pentru care aceasta nu este indicată în
cazul altor culturi, sunt aici remediate prin irigaţie.

Arătura de toamnă se execută la adâncimea de 25 - 30 cm, iar în

cazul când arătura se face primăvara, adâncimea este de 15-20 cm.

Pe solurile mai grele, adâncimea arăturilor trebuie să alterneze,

pentru evitarea formării hardpanului. în cazul solurilor infestate cu buruieni
cu rizomi (şovar, trestie, papură), toamna se face numai o arătură
superficială (10-15 cm) pentru a aduce rizomii buruienilor la suprafaţă şi a
rămâne peste iarnă expuşi intemperiilor (uscării toamna, degerării iama).

în cazul solurilor sărăturate, arătura se execută până la adâncimea la

care nu aduce stratul de săruri la suprafaţă, afânarea mai adâncă a solului
facându-se cu scormonitorul.

Dacă arătura nu s-a putut efectua în toamnă, aceasta se va executa

pe timpul iernii sau primăvara timpuriu. La desprimăvărare, arătura se
lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

Nivelarea terenului. în tehnologia de cultivare a orezului, nivelarea

terenului este o lucrare importantă, aceasta facându-se fie toamna, fie
primăvara înainte de semănat.

Se întâlneşte o nivelare capitală, care se face la amenajarea

orezăriei şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament
şi o nivelare de întreţinere (exploatare) care se face în fiecare an şi are ca
scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice
periodice.

Nivelarea se poate face în teren uscat folosind nivelatoare tractate

prin două treceri în sensuri diferite sau după inundarea terenului cu un strat
de apă, acesta indicând denivelările, terenul lucrându-se în continuare cu
tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare. O parcelă bine
281
nivelată trebuie să se încadreze în limitele ± 5cm.

2.10.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa folosită la semănat trebuie să aparţină unui soi zonat, să

conţină numai boabe nedecorticate, cu puritate minimă de 97%, germinaţie
minimă de 80% şi MMB cu valori cât mai ridicate.

înainte de semănat sămânţa se tratează cu fungicide sau

insectofungicide împotriva bolilor criptogamice (Pyricularia oryzae,
Helminthosporium oryzae, Fusarium moniliforme, etc.) şi dăunătorilor

282
care atacă la începutul vegetaţiei, folosind, CAPTAFOL + BENQMYL
(sin. MARSHALL), 2-3 kg/t de sămânţă, sau mancozeb (DITHANE M- 45,
1,5 -2 kg /t de sămânţă.

Semănatul. Orezul poate fi semănat în strat de apă (teren submers)

sau în teren uscat (emers).

Semănat în teren submers sau în strat de apă este metoda cea mai
extinsă, atât la noi în ţară cât şi pe plan mondial (peste 70% din totalul
suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această metodă prezintă numeroase
avantaje:
- permite folosirea erbicidelor pe bază de molinat (ORDRAM) care,
imediat după încorporare în sol, trebuie acoperit cu un strat de apă
deoarece se volatilizează;
- se câştigă 10-15 zile din perioada de vegetaţie deoarece se foloseşte
sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai devreme;
- pe terenurile salinizate se creează condiţii pentru spălarea sărurilor
încă de la începutul vegetaţiei plantelor;
- se asigură condiţii bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi
în situaţiile în care terenul nu este bine desecat, sau atunci când patul
germinativ nu se poate pregăti corespunzător (aşa cum cere semănatul
„în uscat”).

în vederea semănatului submers, cu două zile mai înainte de

declanşarea lucrării, sămânţa se pune la preîncolţit. în acest scop, sacii cu
sămânţă se introduc în apă timp de 24 ore, după care urmează zvântarea
timp de 10 - 12 ore şi apoi 6 -■ 10 ore pentru „punctare” (apariţia colţului
ca un punct albicios).

283
 Preîncolţirea se mai poate face şi prin umezirea seminţelor în
grămezi şi lopătare. Punerea la preîncolţire se face eşalonat, zilnic o
cantitate de sămânţă cât este necesar pentru o zi de semănat.

Semănatul se efectuează prin împrăştiere cu mijloace terestre

(tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi semănătoare pentru
semănatul cerealelor păioase fără tuburi respectiv maşina de împrăştiat
îngrăşăminte chimice) sau „avio”.

Semănatul cu semănătoarea prin împrăştiere, se execută cu

semănători universale (de tip SUP-29), fără tuburi, care împrăştie sămânţa
umezită şi preîncolţită în apă timp de 24 - 48 ore sau cu semănătoarea SOP-
10 din dotarea orezăriilor.

La semănatul orezului în teren submers se poate apela şi la maşinile

cu sistem de distribuţie centrifug, folosindu-se şi în acest caz, obligatoriu,
sămânţă umectată 24 - 48 ore sau tratată sau preparatul Hidrostil, 2 1/t,
diluat în 20 - 30 1 apă (în scopul creşterii masei specifice a seminţelor şi a
căderii uniforme pe solul acoperit cu apă).

284
 Semănatul în teren submers cu avionul, este cea mai modernă
metodă de semănat a orezului. La semănat se foloseşte sămânţa umezită şi
încolţită. Prezintă avantajul că se execută într-un timp foarte scurt,
distribuirea seminţei este uniformă, iar costul lucrării este redus.

Semănatul orezului în teren emers sau semănatul în teren uscat se

efectuează cu semănători universale, la distanţa între rânduri de 12,5 - 15
cm sau prin împrăştiere, folosind maşini de administrat îngrăşăminte sau
semănători obişnuite, fără tuburi.

Dacă semănatul se face la distanţa de 12,5 cm între rânduri folosind

semănătoarea de cereale, adâncimea de semănat este mică, de 1 - 2 cm,
datorită puterii reduse de străbatere a germenilor de orez. Pentru asigurarea
adâncimii dorite, înainte de semănat terenul se tăvălugeşte, iar pe brazdele
semănătorii se montează o patină care limitează adâncimea de pătrundere.

Pentru semănatul în teren emers se cere ca terenul să fie bine

pregătit, mărunţii, nivelat şi fără buruieni, pentru ca seminţele să se îngroape
uniform. Pentru asigurarea răsăririi, după semănat se aplică irigaţia, fie sub
forma udărilor de umectare, fie sub forma submersiei.

Epoca (de semănat. Orezul se seamănă când temperatura solului şi

a apei a înregistrat 12 - 13°C timp de câteva zile şi are tendinţa de creştere.

Calendaristic, aceasta corespunde cu perioada 20 aprilie - 5 mai

când se seamănă în uscat şi cu perioada 1-10 mai când se seamănă în apă.

întârzierea semănatului spre sfârşitul lumii mai începutul lunii iunie

este foarte dăunătoare deoarece spiculeţele avortează în proporţie de peste
40%, se întârzie vegetaţia în toamnă, recoltarea şi executarea lucrărilor de
bază ale solului, iar producţia scade considerabil (fig. 2.61, Gh. Bîlteanu,
1998).

285
Fig. 2.61. Influenţa epocii de semănat asupra
producţiei de orez (după Gh. Bîlteanu,
1998)

286
 Desimea optimă este de 800 - 1.000 boabe germinabile/m2 astfel
încât, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile de la semănat-răsărire să se
realizeze circa 350 plante/m2 la soiurile cu capacitate ridicată de înfrăţire,
respectiv 450 - 600 panicule recoltabile/m2. Pentru realizarea acestor desimi
este necesar să se folosească între 250 şi 300 kg sămânţă/ha.

Adâncimea optimă de semănat a orezului este de circa 2 cm la

semănatul emers cu semănătoarea în rânduri, respectiv 0,5 cm la semănatul
subiners, când seminţele sunt acoperite cu un strat subţire de nămol.

2.10.5.5. Lucrările de îngrijire

Principalele lucrări de îngrijire la orez sunt: irigarea, combaterea

buruienilor, aplicarea îngrăşămintelor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
^

Irigarea este o lucrare esenţială în cultura orezului. în funcţie de

timpul cât se menţine terenul acoperit cu apă se disting următoarele regimuri
de irigare: regimul de irigare prin submersie intermitentă, regimul de
submersie continuă şi regimul de irigare prin udări periodice.

în condiţiile ţării noastre cel mai potrivit şi cel mai folosit este
regimul de irigare prin submersie intermitentă (fig. 2.62, Gh.V.Roman,
2003). Se caracterizează prin aceea că în anumite perioade se face evacuarea
apei din parcele.

Când semănatul s-a făcut în uscat cu semănătoarea obişnuită pentru

287
cereale păioase sau prin împrăştiere, în perioada semănat-răsărit se aplică
udări periodice pentru răsărire. în acest scop solul se umectează
introducându-se în parcele un strat mic de apă de 5 - 10 cm având grijă să
nu fie antrenate (mişcate) seminţele şi se lasă să se infiltreze. Umectările se
repetă ori de câte ori solul s-a zvântat („înflorit”) pe porţiunile mai drenate,
până la răsărit aplicându-se în general 2-3 udări.

în momentul răsăritului se aplică submersia, menţinând un strat de

apă de 5 - 10 cm.

De la răsărire completă şi până la faza de 3 - 4 frunze (înfrăţire) se

mai efectuează încă 2-3 umectări. Stratul de apă va creşte de la 10 - 15 cm
şi se va menţine cu 2 - 3 cm sub vârful plantelor de orez.

în perioada înfrăţitului stratul de apă se reduce la numai 3-5 cm.

Când semănatul s-a efectuat în apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat se
inundă parcelele, iar după limpezire se menţine stratul de apă de 10 - 15
cm.

288
 în momentul răsăritului ( 6 - 1 0 zile de la semănat) se întrerupe
alimentarea cu apă, realizând „uscarea I pentru ancorare” (pentru
înrădăcinare), condiţiile de aerare create prin evacuarea apei asigurând
creşterea rădăcinilor şi pătrunderea lor în sol.

După înrădăcinarea plantelor de orez se aplică submersia cu un strat

de apă de 5 - 10 cm până înainte de înfrăţire cu 1 - 2 zile când se întrerupe
submersia, pentru „uscarea II de aerisire”. începând cu faza de 3 - 4 frunze
(înfrăţit) şi până la recoltare, regimul de irigare este acelaşi, fíe că semănatul
s-a efectuat în uscat fie în teren submers. Din această fază începe submersia
propriu-zisă, care se menţine tot timpul perioadei de vegetaţie a orezului,
oscilând doar grosimea stratului de apă.

înainte de începerea înfrăţirii se opreşte alimentarea parcelelor cu

apă şi se coboară nivelul apei la 3 - 5 cm, pe toată perioada de înfrăţire
stratul de apă menţinându-se la acest nivel.

în această fază (înfrăţire), solul nu trebuie să se zvânte, lipsa

stratului de apă în această perioadă conducând la formarea de fraţi sterili,
lungirea perioadei de vegetaţie, reducerea numărului de boabe în panicul.

La încheierea înfrăţirii, după formarea primordiilor inflorescenţei,

stratul de apă se ridică astfel încât să acopere nodul purtător al
inflorescenţei. în perioada alungirii paiului până la înspicate stratul de apă
se menţine la 10 - 15 cm înălţime. De la apariţia paniculului până la înflorit,
stratul de apă se ridică la 20 cm, iar dacă timpul este rece, nivelul apei se
poate ridica la 25 cm.

După fecundare până în faza de coacere în lapte, stratul de apă

trebuie să fie de 10 - 15 cm.

în toată această perioadă de vegetaţie a orezului se pot aplica „uscări

ocazionale” pentru combaterea buruienilor şi dăunătorilor şi „uscări
periodice” pentru evitarea unei vegetaţii luxuriante (în cazul solurilor
fertile). Evacuările se fac pentru câte 3-4 zile şi se pot repeta la 10 - 12 zile.

289
 Când boabele au ajuns la maturitate „în ceară” se întrerupe
alimentarea cu apă în vederea uscării terenului pentru recoltare. Cu 10 - 14
zile înainte de recoltare se evacuează apa din parcele folosind rigole de
scurgere, în felul acesta asigurându-se recoltarea orezului mecanizat în
condiţii bune. Evacuarea apei se va face treptat pentru a preîntâmpina
căderea orezului.

290
Fig. 2.62. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă cu nivel de apă
variabil la orezul semănat „în uscat”(emers) şi „în apă” (submers)
(Gh.V.Roman, 2003)

Regimul de submersie continuă, constă în menţinerea terenului

acoperit cu apă în tot timpul vegetaţiei. Este cel mai indicat pentru solurile
sărăturoase, fiind şi mai uşor de aplicat. Când boabele au ajuns la
maturitatea „în ceară” se lasă terenul să se usuce în vederea recoltării.

Regimul de irigare prin udări periodice, constă în introducerea

periodică a unui strat de apă în parcele, care apoi se lasă să se infiltreze.
Intervalul dintre udări se stabileşte în funcţie de rezerva de apă din sol.

Consumul de apă într-o orezărie în condiţiile ţării noastre, la o

producţie de 5.000 kg/ha, se ridică la circa 18.500 m3/ha pe soluri cu textură
grosieră, la 15.500 m3/ha pe soluri cu textură mijlocie şi la 12.000 m3/ha pe
soluri cu textură fină (Gh. Bîlteanu, 1998).

Combaterea buruienilor este una din lucrările foarte importante din

cultura orezului. Pagubele aduse culturilor de orez de către buruieni sunt
enorme, circa 10,8% din total pierderi care sunt apreciate la 46% din recolta
posibilă de orez pe plan mondial.

291
 Buruienile găsesc în orezării condiţii favorabile de dezvoltare.
Specific orezăriilor este mohorul, mai răspândite fiind speciile Echi-
nochloa cruss-galli (mohor, mohorul înalt), Echinochloa phyllopogon
(mohor orezar), Echinochloa oryzoides (mohorul alb), respectiv specia
Leersya oryzoides (orizica), toate aparţinând familiei Poaceae.

Foarte dăunătoare în cultura orezului sunt şi buruienile specifice de

baltă, cum ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpu, Juncellus) şi
Alismataceae (.Alisma, Sagittaria).

Pentru asigurarea unei combateri integrale a buruienilor din orezării

şi pentru a evita înmulţirea unor buruieni rezistente, este necesară o rotaţie
a erbicidelor, precum şi combinarea combaterii chimice cu metode culturale
de combatere.

292
 Pentru combaterea speciilor de Echinochloa se recomandă aplicarea
unor erbicide pe bază de moîinat (ORDRAM 72 CE, 7-8 1/ha) şi
thiocarbacil (DREPAMON 70 EC, 5 - 6 1/ha).

Se administrează dizolvate în 200 - 400 1 apă/ha, înainte de

semănat, pe teren foarte bine pregătit, distribuite cât mai uniform şi
încorporate imediat la 6 - 8 cm adâncime prin două lucrări cu grapa cu
discuri în sensuri diferite şi inundarea obligatorie a terenului după aplicare
(dar nu mai târziu de 24 ore deoarece devin fitotoxice pentru orez).

Tot pentru, combaterea speciilor de mohor se pot folosi cu rezultate

bune erbicidele pe bază de tiobencarb (SATURN 50 EC, 8 - 1 0 1/ha),
aplicate preemergent şi care se pot folosi atât la semănatul orezului în apă
cât şi îa semănatul în uscat (tab. 2.45, după Gh.V.Roman, 2003).

Pentru combaterea speciilor de mohor rezistente la molinat, precum

şi a unor specii mai târzii de mohor, în vegetaţie se execută o erbicidare de
corecţie folosind erbicide pe bază de quinoclorac (FACET PU, 0,75 - 1,0
kg/ha), tiobencarb+propanil (SATURN 50 EC + STĂM LV-10, 6,0+8,0
1/ha, sau SATUNIL CE, 10,0 1/ha), pretilaclor+propanil (SOFFIT PLUS
500 EC, 6,0 1/ha).

Pentru reuşita tratamentului cu erbicidele şi în dozele susmenţio-

nate, înainte de aplicare a acesteia, apa este evacuată în totalitate din
parcele, după 1-2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15 - 20
cm, apoi după încă 6-8 zile se revine la stratul de apă de grosime normală.

Buruienile dicotiledonate şi cele din familia Cyperaceae pot fi

combătute în vegetaţie cu produse pe bază de triclopyr şi MCPA (GARLON
4E + DICOTEX, 1,0+2 1/ha), bensulfuron metil (LONDAX 60 DF, 70-90
g/ha) sau bentazon+MCPA (BASAGRAN M 60, 3,0 1/ha). De regulă,
aceste erbicide sunt asociate cu erbicidele destinate combaterii
monocotiledonatelor.

Orizica (Leersya oryzoides), graminee mult extinsă în orezăriile din

293
ţara noastră, poate fi combătută administrând postemergent preparate pe
bază de glufosinat (BASTA CE, 5,0 1/ha).

Pentru distrugerea rizomilor, înainte de recoltarea orezului, când

umiditatea boabelor este de 20 - 25%, iar plantele de Leersya sunt încă verzi
se administrează erbicidul ROUND-UP, 6-8 1/ha. La 20 - 25 zile de la
tratament, timp în care erbicidul translocă în rizomi, se declanşează
recoltarea orezului.

Contra algelor, care se dezvoltă mai ales la suprafaţa apei şi pot

sufoca plantele de orez în primele faze de vegetaţie, se foloseşte sulfat de
cupru, în cantitate de 18 - 20 kg/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie
(săculeţul cu sulfat de cupru se aşează la vaneta de alimentare cu apă a
parcelei).

294
 Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura orezului
(după Gh.V. Roman, 2003)

Burieni Substanţa Produsul Doză Momentul Recomandări de administrare

prezente

Echinochloa sp. Molinat Ordram 72 CE 7,0-8,0 1/ha Ppi - se

la încorporează
semănatul în imediat
apă se aplică
în sol,ialasuprafaţa
adâncimeasolului,
de 6-8cm,
dupăprin
ultima
două
discuite,
treceri se
cuinundă
grapa cu
şi
(mohor) se seamănă
discuri, la 4-5 zile
cu inundare la după aplicare;
cel mult 24 ore de la aplicare;
activă comercial Ppi aplicării
Thiocarbacil Drepamon 70 5-6 1/ha
produs la semănatul
- se în uscat
încorporează cu încorporarea
imediat seminţeideîn6-8cm,
în sol, la adâncimea sol, se aplică imediat
prin două după
treceri cu semănat,
grapa cu
CE după care
discuri, cuse inundă;la cel mult 24 ore de la aplicare;
inundare
Tiobencarb Saturn 8-10 1/ha preem. sau
70 EC postem.
274

comercial
Quinoclorac Facet PU 0,75-1,0 postem. - se aplică cu adjuvantul Wetal, î 1/ha, în faza de 1-2 frunze ale mohorului/doza de
1/ha 0,75 kg/ha) sau 4-5 frunze ale mohorului(l kg/ha);
Tiobencarb+ Saturn 50 6-8 1/ha postem. - în faza de 1-4 frunze ale mohorului, cu evacuarea apei din parcelă;
EC+STAM
LV-10
Cyperaceae şi Tryclorpyr+ Garlon 4E+ 1,0-2,0 1/ha postem. - în faza de 1-2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei din parcelă;
buruieni MPA Dicotex
Propanil
dicotiledo- nate Benmefuron Londax GS 70-90 postem. - în faza de 1-2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei din parcelă;
Metil
Leersia Glufosinat Basta CE 5 1/ha postem. - se poate aplica şi ca desicant, în doză de 2,0-2,5 1/ha;
Glifosat Roundap 6 1/ha postem. - când umiditatea boabelor este de 20-25%, iar plantele de Leersia sunt încă verzi.
După tratament, se aşteaptă 20-50 zile ca erbicidul să transloce în rizomi şi apoi se
g/ha recoltează;
Alge Sulfat de cupru - 20 kg/ha - - se aplică începând cu prima inundare ori de câte ori este nevoie.
oryzoides

(orizica)
 De asemenea, se mai pot folosi trifenilacetat de staniu şi maneb
(BRESTAN 60 WP, 2-4 1/ha), introdu-se în apa de irigat ori de câte ori

este nevoie.

Combaterea bolilor. Bolile mai frecvente şi mai periculoase la orez

sunt: Pyricularia oryzae (brusone sau arsura frunzelor);

Helminthosporium oryzae (helmintosporioza sau sfâşierea frunzelor);

Fusarium moniliforme şi Fusarium roseum (fuzarioza); Sclerotium oryzae
(boala sclerotiului).

Cea mai păgubitoare şi care poate ataca plantele de orez în toate

fazele de vegetaţie şi în mod deosebit în faza de burduf-înflorire este
brusone sau arsura frunzelor. Răspândirea bolii este favorizată de verile
răcoroase, de diferenţele termice mari de la zi la noapte, de excesul de azot,
de fertilizarea unilaterală şi târzie cu azot, desimea prea mare a culturii.

Foarte importante şi eficiente împotriva bolilor enunţate anterior

sunt măsurile preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor
vegetale, efectuarea arăturilor adânci, fertilizarea cu NPK echilibrată,
tratarea seminţelor înainte cu mancozeb). Pot fi luate în considerare
tratamente pe vegetaţie cu fungicide ca METOBEN, ZEAMA
BORDELEZA etc., când infecţia este în faza iniţială (Gh.V.Roman, 2003).

Combaterea dăunătorilor. Dăunătorii specifici culturilor de orez

sunt musculiţa orezului sau ţânţarul orezului, moluştele, broaştele, racii.
Sunt eficace tratamentele la seminţele pentru semănat, retragerea apei din
parcele pentru 2-3 zile, reducerea stratului de apă la câţiva cm şi stropirea
la suprafaţa apei cu Detox 25% emulsie, 2,5 - 3 1/ha sau alte substanţe. în
cazul apariţiei în masă a dăunătorilor, se recomandă tratamente cu diferite
insecticide efectuate cu mijloace terestre dacă atacul este izolat, în vetre sau
mijloace „avio”, folosind NUVACROM, DIMECRON sau alte substanţe
eficace pentru combaterea dăunătorilor specifici.

2.10.5.6. Recoltarea

275
 La recoltarea orezului trebuie avut în vedere că maturizarea lui are
loc eşalonat, începând de la vârful paniculului spre bază. De asemenea,
orezul se recoltează mai târziu decât celelalte cereale, într-o perioadă când
încep ploile de toamnă, paiele şi boabele au un procent ridicat de apă,
boabele se sparg mai uşor la treierat, etc. De aceea stabilirea momentului
optim de recoltare trebuie să primească o atenţie deosebită.

276
 Astfel, când boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă
evacuarea treptată a apei din parcele (pentru a preveni căderea plantelor de
orez) şi a avea în momentul recoltării terenul cât mai uscat.

Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei.

Orezul pentru sămânţă se recoltează la maturitatea deplină a

boabelor, când au şi o capacitate germinativă mai ridicată.

Orezul pentru consum se recoltează în momentul când majoritatea

boabelor sunt la maturitatea în pârgă, iar cele din vârful paniculuîui sunt la
maturitatea deplină (18 - 20% umiditate, uneori 22 - 24% umiditate). în
această fază paniculele au culoarea galbenă-aurie, iar frunzele sunt încă
verzi. Calendaristic, în condiţiile ţării noastre, orezul se recoltează între 15
septembrie şi 15 octombrie.

Lanurile de orez cu frunzele încă verzi, dar cu boabele ajunse la

maturitate (24 - 26% umiditate) se tratează cu desicantul diquat
(REGLONE CS, 2-3 1/ha) sau dimetipin (HARVADE 25F, 1,5 1/ha).

Recoltarea orezului se poate efectua direct cu combina sau divizat.

Recoltatul cu combina direct din lan este cel mai indicat. Se foloseşte
combina pentru cereale echipată şi reglată corespunzător pentru orez, cu
viteză de înaintare în timpul lucrului de 1,5 -2 km/oră, cu o turaţie a
bătătorului de 500 - 550 rotaţii/minut şi un reglaj corespunzător între bătător
şi contrabătător în funcţie de umiditatea boabelor din lan.

277
 Când recoltarea orezului se face divizat (cu vindroverul în condiţii
speciale şi îndeosebi la coacere întârziată şi neuniformă), se taie plantele la
înălţimea de 20 cm începând de la o umiditate a boabelor de 26 - 28% şi se
lasă în brazde. Când boabele ajung la 15 - 17% umiditate, se treieră cu
combina echipată cu ridicător de brazdă.

Producţii. Orezul este o plantă productivă, capacitatea de producţie

apropiindu-se de cea a hibrizilor de porumb. în producţia medie mondială
pe hectar, între cereale orezul ocupă locul doi, cu o diferenţă faţă de porumb
de 7.490 kg/ha (Gh. Bîlteanu, 1998).

Producţiile medii obţinute în România înainte de 1989 au oscilat

între 2.500 şi 3.500 kg boabe/ha (Gh.V.Roman, 2003). în exploataţiile din
incinta îndiguită a Dunării, cu condiţii adecvate cultivării orezului se
realizează frecvent producţii de peste 4.000 kg/ha.

Ţările mari cultivatoare de orez din zonele tradiţionale, cu condiţii

climatice şi de sol foarte favorabile realizează producţii medii ce depăşesc
5.000-6.000 kg/ha ( SUA - 7.205 kg/ha, Japonia - 6.618 kg/ha, Coreea -
6.929 kg/ha, China - 6.555 kg/ha, Indonezia - 4.894 kg/ha, etc.).

Dintre toate cerealele, orezul se păstrează cel mai greu. Deoarece la

recoltare boabele de orez au 18 - 20% şi chiar 24% umiditate, se vor lua
măsuri pentru reducerea acesteia sub 15% (umiditatea de echilibru

278
care se i-a ca bază la păstrarea orezului este de 13,7%) cu ajutorul
instalaţiilor speciale de uscare sau prin aşezarea acesteia în straturi subţiri
şi lopătări repetate cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei.

Pe tot timpul păstrării, în celulele de siloz sau magazii se asigură o

aerare activă pentru a se reduce cât mai mult temperatura din masa de
seminţe.

Transformarea orezului brut în orez comestibil comportă mai multe

operaţii mecanice prin care se elimină învelişul boaibelor (paleele) şi
straturile superficiale ale cariopseiţbobului), până se ajunge la partea
amidonoasă a endospermei.

Succesiunea operaţiilor de prelucrare este următoarea:

- curăţirea si eliminarea aristelor;
- decorticarea (separarea bobului de pleavă) şi obţinerea
„orezului cargo”;
- şlefuirea (îndepărtarea învelişurilor bobului şi a embrionului) şi
obţinerea „orezului alb”.

Albirea orezului poate fi însoţită de polizare (netezirea suprafeţei şi

îndepărtarea urmelor de învelişi şi embrion) şi glazurare (acoperirea
bobului cu un strat subţire de glazură, compusă din sirop de glucoză sau
miere, caolin, cretă, amidon, etc.).

Din 100 kg orez prelucrat se pot abţine: 62 - 64 kg boabe întregi, 7

- 9 kg spărturi, 8 - 9 kg faină, 1 kg boabe verzi, 1 kg germeni şi 18 - 20 kg
glume (Gh. Bîlteanu, 1998).

2.11. PSEUDOCEREALE

Pseudocerealele sunt specii care aparţin altor familii botanice decât

cerealele propriu-zise (Poaceae sau Gramineae), şi au fost denumite astfel
datorită compoziţiei chimice a boabelor şi utilizărilor acestora în alimentaţie
şi în furajare, similar cu boabele cerealelor. în această grupă sunt cuprinse:
hrişcă (Fagopyrum esculentum, F. tataricum), din familia Polygonaceae;
ştirul (Amaranthus cruentus, A. hypochondriacus, A. caudatus), din familia
279
Amaranthaceae', quinoa (Chenopodium quinoa), din familia
Chenopodiaceae. Alături de pseudocereale, în acest subcapitol sunt
prezentate şi speciile de orez sălbatic (Zizania aquatica L. şi Z. palustris
L.), din familia Poaceae.

Interesul pentru astfel de culturi agricole cum sunt pseudocerealele,

derivă clin faptul că ele pot contribui la diversificarea producţiei agricole, a
rotaţiilor agricole şi a alimentaţiei, precum şi la sporirea

280
veniturilor agricultorilor şi a celor care prelucrează şi comercializează astfel
de produse.

Pseudocerealele sunt considerate culturi agricole alternative şi sunt

promovate de agricultura ecologică.

2.11.1. Hrişcă

Importanţă. Răspândire. Hrişcă comună (sau „dulce”, Fagopyrum

esculentum Moench., sin. Fagopyrum sagittatum Gilib.) aparţine familiei
Polygonaceae; în anumite regiuni ale globului mai există în cultură şi hrişcă
tătărească (sau „amară”, F. tataricum (L.) Gaertner).

Hrişcă este originară din regiunile temperate ale Asiei (nordul Indiei
şi China), unde era cultivată cu cel puţin 1.000 de ani în urmă; de altfel, în
aceste areale şi-a păstrat importanţa în alimentaţia populaţiei locale, pentru
care este o cultură alimentară de bază, îndeosebi în agricultura de
subsistenţă. Specia s-a extins la începutul Evului Mediu în Europa, odată cu
invaziile turco-mongole, fiind consemnată în sec. XIV - XV în documente
din Danemarca, Germania şi Franţa; ulterior, a fost introdusă de către
europeni în Canada, SUA, Argentina şi Brazilia. în preajma celui de-al
doilea război mondial erau semănate cu hrişcă 3,5 mii. ha, în intervalul
1960-1970 s-a ajuns la 4,5 mii. ha, apoi hrişcă s-a restrâns treptat în cultură
la circa 3,5 mii. ha în 1980-1995 şi la doar 2,0 mii. ha în anul 2009; în acelaşi
an, producţia totală a fost de 1,78 mii. t, iar producţia medie de 991 kg/ha
(după FAOSTAT, 2009).

Aria de cultură pentru hrişcă se întinde până la 70° latitudine

nordică şi până la altitudini de 800 m.

281
 Culturile sunt concentrate îndeosebi în Europa (1,0 mii. ha, din care
626 mii ha în Federaţia Rusă şi 254 mii ha în Ucraina) şi China (724 mii
ha). Dintre ţările cultivatoare de hrişcă se mai menţionează SUA (79 mii
ha), Polonia (69 mii ha), Brazilia (49 mii ha), Japonia (45 mii ha), Franţa
(37 mii ha), Belarus, Lituania. Comerţul mondial cu hrişcă însumează înjur
de 150 mii t anual, exportatorii importanţi fiind China şi SUA, iar
principalul importator este Japonia.

în mod tradiţional, boabele de hrişcă sunt utilizate în alimentaţia

umană sub formă de grişuri, crupe, pesmeţi, biscuiţi, amestecuri de cereale
pentru micul dejun, clătite, supe sau pentru prepararea de băuturi alcoolice.
De asemenea, pot fi folosite, cu bune rezultate, în furajarea animalelor
(porci, păsări).

Valoarea nutritivă a boabelor de hrişcă este ceva mai scăzută decât

a cerealelor, din cauza ponderii mai ridicate a învelişurilor fructului. în
medie, boabele de hrişcă conţin (raportat la 100 g boabe): 335 kcal, 13,5 g

282
proteine, 7,4 g lipide, 72,9 g glucide (în principal, amidon), 114 mg calciu,
13,2 mg fier, 282 mg potasiu. Prin măcinarea boabelor rezultă 65 - 72%
faină, conţinând circa 70% glucide, 10% proteine, 1% lipide. Proteinele
sunt superioare grâului sub aspectul digestibilităţii şi al compoziţiei în
aminoacizi esenţiali (lizină, 5 - 7 g/100 g proteine). în afară de proteinele
cu grad ridicat de diigestibilitate, hrişcă este o sursă bogată de săruri
minerale şi lipide. De asemenea, faina de hrişcă este superioară cerealelor
în privinţa conţinuturi lor în vitaminele Bi (tiamină) şi B2 (riboflavină). în
stadii mai tinere de creştere, părţile vegetative ale plantei pot fi utilizate ca
legumă; în unele ţări europene şi în Japonia există soiuri create special
pentru acest tip de consum.

în Europa şi America de Nord, faina de hrişcă este uneori

amestecată cu faina de grâu, orez sau porumb pentru a prepara prăjituri,
cereale pentru micul dejun, găluşte, clătite, biscuiţi, supe sau budincă. Se
recomandă ca faina şi grişul să fie utilizate cât mai proaspete deoarece au
un conţinut relativ ridicat în lipide şi râncezesc mai repede.

Din punct de vedere agronomic, hrişcă prezintă interes deoarece nu

are pretenţii deosebite faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin
costisitoare. Planta acoperă foarte repede terenul şi înăbuşă buruienile.
Creşte foarte repede şi poate asigura, în 3 luni, recolte de circa 4 - 6 t s.u./ha,
care pot fi utilizate ca furaj (nutreţ verde sau fân) sau ca îngrăşământ verde.
De asemenea, planta de hrişcă conţine rutină (până la 6% din s.u.), un
glucosid flavonic folosit în medicină pentru tratarea fragilităţii vaselor
capilare sangvine, asociată cu hipertensiunea arterială.

Hrişcă este o excelentă plantă nectaro-poleniferă, furnizând 50 -

150 kg nectar/ha.

Restrângerea în cultură consemnată în sec.XX are mai multe cauze:

valoarea nutritivă a boabelor sub nivelul unor cereale (cum ar fi grâul);
producţiile foarte fluctuante de la un an la altul; recoltarea dificilă datorită
maturării eşalonate a boabelor şi culcării la pământ a plantelor la maturitate,
care pot conduce la pierderi mari prin scuturare; valorificarea nesigură pe
piaţă a recoltei.

Hrişcă a revenit în atenţia consumatorilor în ultimele decenii

datorită calităţilor dietetice ale boabelor. De asemenea, hrişcă este
283
promovată de cei care practică agricultura ecologică, ca o alternativă la
plantele agricole obişnuit cultivate şi este frecvent comercializată în
magazinele cu produse ecologice. Din aceste motive, în ultimii ani, unele
ţări din Uniunea Europeană (de exemplu, Olanda sau Franţa) şi Japonia,
importă cantităţi destul de importante de boabe de hrişcă.

284
 Particularităţi biologice şi relaţii cu
factorii de vegetaţie. Hrişcă este o plantă
anuală, cu tulpina ramificată, de culoare
roşietică (fig.2.63). Frunzele sunt
cordiforme, cu vârful ascuţit. Florile mici,
foarte numeroase, sunt de culoare albă-roz
şi grupate în inflorescenţe de tip cimă.
Creşterea plantei este nedeterminată, planta
formând noi ramificaţii şi flori, pe o
perioadă lungă de timp. Fecundarea este
dominant alogamă, impusă de morfologia
florii (lungimea diferită a stilurilor şi a
staminelor) şi de autoincompatibilitatea
polinică. înflorirea începe la 30 - 35 zile de
la semănat şi durează circa 4 săptămâni.
Polenizarea încrucişată este asigurată de
către insecte, îndeosebi de albinele melifere. Deschiderea florilor şi
formarea fructelor sunt eşalonate pe o durată mai

mare de timp.

Fructul este o achenă trimuchiată, măsurând, în medie, 6 mm x 3

mm, cu învelişul de culoare cenuşie sau negricioasă şi MMB de 25 - 35 g.
Coacerea eşalonată determină pierderi mari de boabe prin scuturare, care
pot atinge 10 - 40% din recoltă.

Hrişcă are un ciclu de vegetaţie scurt, de 90 - 120 zile şi un necesar

termic pe perioada de vegetaţie de 1.500 - 1.800°C (temperaturi mai mari
de 0°C). Planta este adaptată la un climat temperat umed şi răcoros (dar
tolerează climatele tropicale la altitudini înalte). Seminţele germinează
repede, răsărirea având loc după 4-5 zile de la semănat, dacă umiditatea este

285
suficientă şi temperatura depăşeşte 10°C. Planta este foarte sensibilă la
temperaturi scăzute, astfel că trebuie semănată primăvara mai târziu.
Rădăcinile se formează superficial şi sunt puţin dezvoltate. Ca urmare,
planta este sensibilă la seceta prelungită, îndeosebi dacă insuficienţa apei
se instalează în perioada creşterii vegetative intense. După încheierea
înfloritului, vremea uscată şi căldura favorizează formarea şi maturarea
boabelor.

Planta este puţin pretenţioasă faţă de sol, valorificând solurile mai

sărace, puţin fertile, acide, precum şi solurile nisipoase, bine drenate.
Solurile bogate sau cele bine fertilizate an de an nu sunt întotdeauna
potrivite, deoarece favorizează creşterile vegetative în dauna producţiei de

286
boabe, determină căderea plantelor şi întârzierea vegetaţiei. Solurile grele şi
rău drenate nu sunt suportate de hrişcă.

Tehnologia ăe cultivare. Hrişcă poate fi semănată după orice

cultură, neavând cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare. Terenul
trebuie să fie bine mărunţii la suprafaţă, nivelat, fără resturi vegetale.

Dozele de îngrăşăminte care se aplică în culturile de hrişcă sunt

moderate, de până la 40 - 60 kg N/ha, 40 - 50 kg PaCVha şi 60 - 80 kg
K20/ha. Se recomandă să se evite folosirea îngrăşămintelor conţinând
clorură de potasiu, deoarece hrişcă este sensibilă la prezenţa clorului în sol.

Se seamănă primăvara mai târziu, când temperatura solului a

depăşit 10°C; în ţara noastră, de regulă, perioada de semănat se situează în
a doua jumătate a lunii aprilie - început de mai. în cultură succesivă se poate
amplasa după diferite plante furajere sau după cereale păioase, semănatul
trebuind efectuat până la sfârşitul lunii iulie. Semănatul se efectuează în
rânduri dese (12,5 - 25 cm) sau chiar la 50 cm între rânduri, dacă sunt
necesare lucrări de prăşit pentru combaterea buruienilor. Adâncimea
recomandată este de 4 - 6 cm, chiar 6-7 cm, pe solurile nisipoase. Cantitatea
de sămânţă poate varia de la 35 - 40 kg/ha, până la 70 - 90 kg/ha, în funcţie
de distanţele de semănat şi mărimea seminţelor.

Plantele cresc repede şi acoperă terenul, înăbuşind buruienile. Ca

urmare nu sunt necesare, în condiţii normale, prea multe lucrări de îngrijire.

Culturile de hrişcă pot fi atacate de insecte dăunătoare, precum

gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) şi afidele (Myzus persicae);
acestea pot fi combătute prin tratamente cu pesticide aplicate în cursul
vegetaţiei; în plus, pentru gărgăriţă, este obligatorie tratarea prin gazare la
introducerea recoltei în depozite. De asemenea, în culturile de hrişcă au fost
semnalate unele boli (Botrytis cinerea, Fusarium spp., Rhizoctonia,
Alternaría alternata), pentru controlul cărora se impun unele măsuri
preventive, cum ar fi evitarea amplasării pe terenurile contaminate şi
tratamentele la sămânţă.

Albina meliferă este principalul agent polenizator al florilor de

hrişcă. Instalarea stupilor în apropierea lanurilor de hrişcă determină
287
sporirea considerabilă a recoltelor de boabe. Pentru a obţine o polenizare
eficientă, norma de polenizare este de 2 - 3 familii de albine puternice pe
hectar (după I. Câmu, Gh.V. Roman, Ana-Maria Roman, 1982).

Recoltatul este realizat, de regulă, în luna septembrie. Operaţiunea

este dificilă datorită creşterii nedeterminate a plantelor şi maturării eşalonate
a boabelor, astfel că, spre sfârşitul vegetaţiei, pe o plantă sunt

288
prezente în acelaşi timp flori, fructe verzi şi fructe mature. Din aceste
motive, recoltarea se efectuează adesea în două faze, prin tăierea plantelor
cu diferite utilaje şi apoi treieratul cu combina universală. Este posibil şi
recoltatul direct cu combina pentru cereale, în momentul în care circa 70%
din fructe au ajuns la maturitate.

în condiţii obişnuite se recoltează 1.000 - 1.500 kg boabe/ha, dar

producţiile pot ajunge la 2.500 - 3.000 kg boabe/ha (de exemplu, producţia
medie de 3.102 kg/ha în Franţa, în anul 2009). Imediat după recoltare este
necesară condiţionarea recoltei, prin eliminarea impurităţilor umede şi
uscarea boabelor până la 13 -15% umiditate.

2.11.2. Amaranthus (ştirul cultivat)

Importanţă. Răspândire. Amaranthus este o plantă de cultură a

Americii Centrale şi de Sud, unde au fost găsite seminţe datând de la anii
6.700 - 5.000 î.Hr. Pentru incaşii din Peru şi aztecii din Mexic, boabele de
amaranthus reprezentau un component important al alimentaţiei zilnice;
utilizarea acestora mai persistă în areale izolate în agricultura tradiţională.
Cuceritorii spanioli au introdus planta în Europa, care pe la anul 1.700 era
cunoscută în Europa Centrală şi Rusia.

Principalele specii producătoare de seminţe sunt Amaranthus

hypochondriacus L. şi Amaranthus cruentus L., indigene din Mexic şi
Guatemala şi extinsă spre sud-vestul SUA, precum şi Amaranthus caudatus
L., originară din Munţii Anzi din Peru şi extinsă spre nord în Ecuador şi
spre sud în Bolivia şi Argentina. Toate aceste trei specii pot fi utilizate şi ca
legume, deoarece au frunze comestibile. Amaranthus cruentus a devenit o
legume importantă în diferite părţi ale lumii.

289
 Redescoperit în ultimele decenii, pentru amaranthus există un
interes în creştere în diferite părţi ale lumii. Cultura este răspândită de la
Ecuator până în nordul Argentinei în văile Munţilor Anzi, în SUA (de
exemplu, în statul Nebraska se cultivă pe 2 - 3 mii ha) şi în Canada, China,
Noua Zeelandă, dar şi în ţări din Europa: Grecia, Italia, Danemarca,
Federaţia Rusă, Germania, Franţa. în prezent, în China sunt semănate anual
aproximativ 300 mii ha, această ţară situându-se printre principalele ţări
cultivatoare; în Federaţia Rusă, în anul 1990, au fost cultivate peste 100 mii
ha, iar producţia obţinută a fost utilizată în special în scop furajer. Pe lângă
statele din America Latină cu tradiţie în domeniu (Peru, Bolivia, Chile,
Mexic, Guatemala) există şi alţi producători importanţi de amaranthus,
precum regiunile muntoase din India, Pakistan sau Nepal. în privinţa
producţiilor medii, acestea diferă în funcţie de ţările

290
 Guinea
Amarant
hus

Secţiune transversală A. Secţiune longitudinală C. Secţiune

transversală
B. Secţiune transversală D. Secţiune
-
învehş
1 longitudinală 9-

ul 5- înveiişuS
fructul
ui
* înveliş seminţei
embrio
2

n- ul IO -
endosp
3

erm
- fructul
înveliş
4
precsrob
ul
seminţ ui •6 -
ei iu 11-

în vel frurcuSiţ
¡¡şui e
seminţ embrion
ei 7 * are Î2 -
embrio
radkuiă
n3- - perisperm
- fascicul de
13

perispe vase
14

conducătoa
re
endosperm 15-
rm *

cultivatoare: în Statele Unite se obţin între 800 şi 1.500 kg/ha; în Peru între
2.000 şi 5.000 kg/ha; în Bolivia între 900 şi 4.000 kg/ha.
Fig. 2.64. Structura anatomică a fructului la speciile de
cereale
(dupăFranke, 1976; Bach, 1919; Irving şi colab., 1981)

291
 Compoziţia chimica medie a seminţelor de amaranthus este
următoarea: 14 - 19% proteină, 5 - 8% lipide, 62 - 69% amidon, 2 - 3%
glucide simple, 4 - 5% celuloză şi 3 - 4% săruri minerale. Datorită
conţinutului ridicat în proteine şi lipide şi echilibrat în glucide, lipide şi
proteine, seminţele de amaranthus reprezintă un aliment valoros, în amestec
cu faina de cereale, în diferite proporţii, pot acoperi necesarul alimentar al
consumatorilor.

Proteinele pot ajunge până la 19,3 g/100 g, chiar 20 g/100 g; se

evidenţiază şi bogăţia acestora în aminoacizi esenţiali: lizină (5-7 g/100 g
proteină), triptofam (3-4 g/100 g), leucină 3-4 g/100 g), care îi conferă o
valoare alimentară deosebită, prin comparaţie cu cerealele. Proteinele din
amaranthus sunt complementare atunci când sunt combinate cu cereale
(grâu, orez, porumb, sorg), fiind utile îndeosebi în alimentaţia copiilor.

Proteinele sunt constituite, în principal, din gluteline, urmate de

globuline şi albumine, şi cel mai puţin din prolamine. Datorită conţinutului
foarte scăzut în gliadine (sub 3% din total proteine), seminţele de
amaranthus sunt o materie primă potrivită pentru prepararea alimentelor
destinate persoanelor cu alergie la gluten.

Amidonul se prezintă sub formă de grăunciori rotunzi sau

poliedrici, cu diametrul de 1 - 3 ţJm şi este format, în principal, din
amilopectină şi doar 5% amiloză.

292
 Lipidele sunt depozitate în embrion şi sunt constituite în proporţie
de 76% din acizi graşi nesaturaţi (îndeosebi acizii linoleic şi oleic), la care
se adaugă şi acidul palmitic (acid gras saturat). Uleiul conţine 5 - 8%
squalenă (comparativ cu mai puţin de 1% în uleiul de măsline sau în uleiul
din germeni de grâu), precum şi 0,1% tocotrianol (un isomer al vitaminei
E, care contribuie la scăderea conţinutului în colesterol din sânge).

Seminţele sunt o sursă excelentă de fier, calciu şi zinc, ca şi de alte

microelemente.

în plus, plantele de amaranthus conţin o serie de pigmenţi (roşu-

verde, purpuriu-verde) care sunt utilizaţi tradiţional, drept coloranţi
alimentari.

Seminţele au diferite utilizări: amestecuri de cereale pentru

panificaţie sau pentru micul dejun, crupe, patiserie, prăjituri, materie primă
în industrie (siropuri, produse dietetice, amidon, ulei). Pot fi utilizate ca un
furaj excelent pentru animale. Seminţele sunt prezente în comerţul cu
produse ecologice şi în unele produse de panificaţie de calitate superioară.
în ultima perioadă speciile aparţinând acestui gen sunt puternic promovate
de curentele de agricultură ecologică.

Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Speciile

de Amaranthus sunt plante anuale, erecte, cu tulpini ramificate, cu înălţimi
între 0,60 cm şi 2,50 m, în funcţie de specie, de condiţiile de umiditate şi de
temperatură,. Sistemul radicular este bine dezvoltat, fixează planta şi
extrage apa şi substanţele nutritive dintr-un volum mare de sol, ceea ce este
foarte important dacă se ţine cont de condiţiile climatice mai dificile din

293
care provin speciile respective. Tulpina este suculentă şi poate avea
diametrul între 0,9 şi 1,7 cm. Frunzele sunt alterne, simple, cu marginile
uşor zimţate, lung peţiolate, late, de formă lanceolată, ovală sau rombică şi
pot avea culori diferite (verde-închis, roşie-verzuie, violetă), în funcţie de
specie. Inflorescenţa este mare (25-45 cm lungime), de tip cimă ramificată,
de culori diferite: roşie, galbenă, violetă, roză. Florile sunt unisexuate, cu
florile femele mai lungi şi intercalate cu florile mascule. Fructele sunt
capsule globuloase sau ovoide, de 2-3 cm, cu seminţe foarte mici, de 0,75 -
1,25 mm, de culori diverse: neagră, galbenă, roşie, maronie închis şi MMB
de 0,4 - 1,2 g.

Seminţele prezintă un înveliş format din trei straturi de celule,

perispermul (ţesutul de depozitare a substanţelor de rezervă) situat în
central seminţei şi embrionul de formă circulară, atingând vârful
cotiledoanelor.

294
 Plantele aparţinând acestui gen prezintă plasticitate ecologică
ridicată şi se cultivă în climate foarte diferite. Ca urmare, amaranthus creşte
de la nivelul mării şi până la 3.500 m altitudine.

Planta se dezvoltă în condiţii de sol foarte diferite, de la soluri acide,

cu conţinut ridicat în aluminiu, până la soluri alcaline şi de la soluri
nisipoase sau pietroase, până la soluri cu textură fină. Preferă soluri bine
drenate, cu reacţie neutră sau alcalină şi manifestă rezistenţă la secetă.

Tehnologia de cultivare. Cele mai bune premergătoare pentru

speciile de Amarathus sunt leguminoasele (soia, mazăre), dar pot intra în
asolament şi cu porumbul, grâul sau rapiţa.

Plantele de Amaranthus reacţionează bine la doze moderate de azot

(30-50 kg s.a./ha); cantităţi mai mari, de 60, 80 şi chiar 100 kg/ha, pot fi
utilizate doatr în condiţii de irigare. De asemenea, cultura are nevoie de
îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu, dozele recomandate fiind de 40 - 60 kg
P2C>5/ha şi 90 - 120 kg K^O/ha. Gunoiul de grajd se recomandă să fie
administrat mai ales la planta premergătoare; poate fi utilizată şi mraniţă,
aplicată direct culturii.

Lucrările solului se efectuează după tehnologia clasică, acordând

mare atenţie pregătirii patului germinativ, care trebuie să fie foarte bine
mărunţii, nivelat, aşezat, fără resturi vegetale şi buruieni răsărite, şi care să
permită un semănat superficial. în anumite situaţii, se poate recomanda un
tăvălugii înainte de semănat, pentru a evita încorporarea prea adâncă a
seminţelor.

Se seamănă primăvara, atunci când în sol se realizează temperaturi

de 15 - 18°C sau chiar mai mult; în asemenea condiţii, răsărirea poate avea
loc în 3 - 4 zile, în funcţie de umiditatea şi textura solului. Cantitatea de
sămânţă necesară pentru un ha este de 1,2 - 3,5 kg, prin care se pot realiza
densităţi de 80.000 - 100.000 pl/ha. Distanţa între rânduri poate varia de la
25 cm, la 45 cm şi chiar până la 70 cm, în funcţie de gradul de îmburuienare
a terenului şi de posibilităţile de control al buruienilor. Adâncimea de
semănat este de 1 - 2 cm; deoarece seminţele sunt foarte mici, este
recomandată şi tavălugirea după semănat, dar trebuie avut în vedere riscul
formării crustei după semănat. Semănatul mai adânc poate fi acceptat pe
solurile nisipoase, care un formează crustă, însă în acest caz poate fi
necesară creşterea densităţii de semănat.
295
 Combaterea buruienilor constituie o problemă importantă în
culturile de Amaranthus. în practica curentă sunt recomandate 2-3 lucrări de
prăşit mecanic şi eventual, manual. Un factor de care trebuie să se ţină
seama îl constituie faptul că Amaranthus este semănat destul de târziu, la
sfârşit de aprilie - început de mai, când majoritatea buruienilor

296
au răsărit deja şi pot fi distruse prin pregătirea mai atentă a solului pentru
semănat.

în ceea ce priveşte combaterea bolilor, se recomandă tratarea

seminţelor contra bolilor care se transmit prin sol sau prin sămânţă: Pythium,
Rhizoctonia, Phoma, Rhizopus, Aspergillus spp., cu produse pe bază de
tiram sau cupru. Daunele pot fi prevenite sau diminuate prin drenajul
solului, evitarea excesului de azot şi semănatul la temperatura cerută de
specie.

în general, insectele nu constituie o problemă în culturile de

Amaranthus. în anumite condiţii, au consemnate atacuri de sfredelitorul
porumbului (Ostrinia nubilalis), iar SUA, Mexic, India au fost constatate
pagube reduse, produse de ploşniţa florilor de Amaranthus (Lygus
lineolaris).

Seminţele ajung la maturitate după 3-5 luni de la semănat, în funcţie

de condiţiile de cultivare. Se recomandă ca recoltarea să se realizeze atunci
când seminţele au un aspect opac, translucid şi umiditatea este de 16 - 18%.

în America Latină şi Asia, amaranthus pentru seminţe este adesea

recoltat manual, după care inflorescenţele sunt uscate la soare şi treierate.
Această practică nu este afectată de maturarea neuniformă a culturilor. Prin
lucrările de ameliorare întreprinse în ultimul timp a fost obţinută o mai mare
uniformitate a maturităţii şi au favorizat recoltarea mecanizată. Reuşita
recoltării este condiţionată de uscarea uniformă şi avansată a
inflorescenţelor pentru a permite utilizarea combinei şi a preveni pierderile
prin scuturare.

297
 Se pot obţine recolte de 1.500 - 3.000 kg/ha şi chiar 5.000 kg
seminţe/ha, în cultură irigată.
2.11.3. Quinoa

Importanţă. Răspândire. Quinoa (Chenopodium quinoa Willd.,

fam. Chenopodiaceae) era o cultură alimentară de bază a populaţiei incaşe
în timpurile vechi, dovezile arheologice semnalând-o încă de la anul 5000
î.Hr. Planta provine din regiunea Munţilor Anzi din America de Sud, între
nivelul mării şi înălţimile platourilor boliviene, până la circa 4.000 m
altitudine, şi a fost cultivată teritoriul actualelor state Peru, Bolivia şi Chile.
Ea a fost înlocuită treptat cu plantele agricole modeme şi apoi a fost neglijată
timp îndelungat. începând cu deceniul 8 al sec. XX interesul pentru quinoa
a sporit, aceasta fiind considerată de perspectivă pentru îmbunătăţirea
alimentaţiei. Datele statistice (FAOSTAT, 2009) consemnează 48,1 mii ha
cultivate cu quinoa în Bolivia (şi o producţie de

298
28,2 mii t), 34,0 mii ha în Peru (40,0 mii t) şi prezenţa speciei în sortimentul
de culturi agricole din Ecuador.

Datorită compoziţiei chimice favorabile, fructele de quinoa

reprezintă o componentă a programelor de alimentaţie sud-americane
pentru copii subnutriţi. în Bolivia a fost impusă o proporţie de cel puţin 5%
quinoa în panificaţia comercială. în plus, prin dezvoltarea culturii interne de
quinoa se urmăreşte şi reducerea importurilor costisitoare de cereale.

Seminţele conţin în medie (raportat la 100 g s.u.): 334 kcal, 14,8 g

proteine, 5,04 g lipide, 3,33 g săruri minerale şi vitaminele Bi (tiamină) şi
B3 (acid nicotinic). Valoarea nutritivă este excepţională datorită
conţinuturilor ridicate în proteină (chiar până la 18 g /100 g) şi lipide,
superioare majorităţii cerealelor. Quinoa nu conţine gluten şi este bogată în
lizină şi metionină.

Sunt consumate seminţele mature, decorticate (cu învelişurile

înlăturate). Quinoa are întrebuinţări diverse, asemănătoare grâului sau
orezului. Seminţele sunt gătite în mod tradiţional sub formă de terci
(mămăligă) sau seminţele măcinate şi transformate în faina, şi pot fi
încorporate în diverse făinuri, inclusiv în faina de grâu, utilizate în
panificaţie, patiserie, paste, clătite, crupe, muşii, tortillia, crochete, fulgi,
pufuleţi, diverse sosuri. Prin fermentare, din seminţe se obţine „chica
blanca”, o băutură tradiţională a incaşilor. Frunzele verzi pot fi utilizate
pentru prepararea unor salate, singure sau în amestec. De asemenea, quinoa
poate fi un bun furaj. înainte de preparare, se recomandă ca seminţele să fie
umectate, spălate şi frecate pentru a înlătura saponinele amare din învelişul
seminţei.

Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Quinoa

este o specie erbacee anuală, cu perioada de vegetaţie de 90 - 240 zile, în
funcţie de soi şi condiţiile pedoclimatice. Sistemul radicular este foarte bine
dezvoltat, astfel că planta suferă rareori de secetă. Tulpina este erectă,
groasă, lemnoasă, cu înălţimi de 1,2 - 2,5 m, ramificată sau neramificată, cu
frunze alterne, dinţate, de culoare verde la plantele tinere şi roză-violetă, la
plantele mature. Frunzele pot fi romboidale sau triunghiulare şi sunt simple,
lipsite de stipele. Inflorescenţa este de tip panicul, cu lungimea între 15 şi
70 cm, cu grupuri de flori sesile, de culoare roză-violetă sau albă-roză.
Inflorescenţele sunt dense, situate la vârful plantei, dar şi la baza frunzelor
superioare.

299
 Fructele sunt achene indéhiscente, mici, protejate de perigon, cu
învelişul tare, lucios, iar seminţele sunt mici (2 mm diametru), asemănătoare
unor discuri aplatizate, de culori diferite (albe, galbene,

300
roşii, violete), funcţie de soi. Embrionul reprezintă 60% din volumul
seminţelor.

Tehnologia de cultivare. Se poate afirma că specia nu este

pretenţioasă faţă de planta premergătoare. în ţările tradiţional cultivatoare,
plantele utilizate cel mai frecvent ca premergătoare pentru quinoa sunt
cartoful şi porumbul.

Quinoa se seamănă primăvara, atunci când temperatura în sol

ajunge la 15 - 17°C; în condiţii optime, quinoa răsare în aproximativ 5 - 7
zile. în ţările cultivatoare din America Latină, acest prag de temperatură se
atinge la sfârşitul lunii mai, iar în condiţiile de la noi în ultima decadă a lunii
aprilie şi începutul lunii mai. Se recomandă semănatul la distanţa de 50-60
cm dintre rânduri şi la 20-25 cm între plante pe rând, cu o cantitate de
sămânţă de 15-18 kg/ha. Solul trebuie foarte bine pregătit, mărunţii, aşezat,
fără resturi vegetale, iar adâncimea de semănat trebuie să fie de 23 cm.

Plantele de quinoa valorifică bine îngrăşămintele cu azot, acestea

influenţând creşterea producţiei; în plus, s-a constatat că procentul de
proteină sporeşte cu 0,1% pentru fiecare kg de îngrăşământ cu azot aplicat.
Experienţele au evidenţiat utilizarea cu bune reimltate a azotului, în doze de
30 - 60 kg/ha. Fertilizarea cu azot trebuie corelată cu fertilizarea cu fosfor
şi potasiu, şi de aceea este recomandată utilizarea îngrăşămintelor
complexe. Gunoiul de grajd nu trebuie aplicat direct pentru a evita
îmburuienarea culturii şi dezvoltarea vegetativă prea puternică a plantelor,
ci va fi folosit la planta premergătoare, urmând ca quinoa să beneficieze de
substanţele nutritive rezultate din mineralizarea gunoiului.

Pentru combaterea buruienilor pot fi utilizate erbicide aplicate

preemergent, cum este alachlor (DUAL, 1,5-2 1/ha) şi postemergent, ca de

301
exemplu imazetapir (Furore, 1,5- 2 kg/ha). în femele mici şi în fermele
ecologice, combaterea buruienilor se poate realiza prin praşile mecanice şi
manuale, ca şi prin metode preventive, cum sunt rotaţia şi lucrările solului.

în privinţa insectelor dăunătoare, se menţionează, printre altele,

musca minieră (Liriomyza sp.), care poate distruge frunzele.

Bolilele care pot apărea în culturile de quinoa sunt: mana

(.Peronospora farinosa), putregaiul rădăcinilor (Phoma exigua var.
foveata) sau bacteriozele (Pseudomonas spp.), pentru combatarea cărora se
recomandă tratamente preventive la sămânţă şi în vegetaţie, cu produse pe
bază de cupru.

Recoltarea se realizează când seminţele ajung la maturitate deplină

şi au culoarea maronie-închis. Se poate recolta în două moduri: direct cu

302
combina sau prin tăierea plantelor, uscarea în brazde şi apoi, treierarea
seminţelor. în fermele mari se practică recoltatul mecanizat.

Producţiile obţinute poate ajunge la 3.000 - 4.000 kg seminţe/ha,

funcţie de soi şi de condiţiile de cultivare.

2=11.4. Orezul sălbatic

Importanţă. Răspândire. Orezul sălbatic (.Zizania aquatica L. şi Z.

palustris L., fam. Poaceae) este originar din regiunea Marilor Lacuri, din
estul Canadei şi nord-estul SUA. Boabele mature erau tradiţional culese din
flora spontană de indienii nord-americani, pentru care acestea serveau ca
aliment de bază. Comerţul la nivel mondial s-a extins în anii ’70 şi planta a
devenit singura cereală luată în cultură în timpurile noastre. O altă specie
înrudită, orezul sălbatic chinezesc, cunoscut ca „orezul sălbatic din
Manciuria ” (Z. latifolia) a servit ca sursă de hrană în Asia de Est încă din
timpurile vechi, atât ca cereală cultivată pentru boabe, dar şi pentru tulpinile
crocante şi suculente, consumate ca o legumă.

Sunt utilizate fructele (boabele) mature. Acestea sunt de culoare

închisă, lucioase şi au devenit o prezenţă frecventă în magazinele de
produse alimentare sănătoase din întreaga lume. Boabele conţin în medie
(raportat la 100 g boabe): 357 kcal, 14,7 g proteine, 1,10 g lipide şi
vitaminele Bj (tiamină), B2 (riboflavină), B3 (niacină) şi B9 (acid folie).
Sunt considerate un aliment sănătos datorită conţinutului ridicat în proteine
(până la 15 g/100 g), care conţin aminoacizi esenţiali, cum ar fi lizina şi
metionina, în proporţie ridicată, precum şi săruri de zinc, magneziu şi
potasiu.

Orezul sălbatic este utilizat în mod asemănător cu orezul obişnuit,

pentru supe, amestecuri de cereale pentru micul dejun, diverse preparate
culinare, singur sau în amestec cu alte tipuri de orez (ameliorează calitatea
organoleptică a acestora, în special aspectul, dar şi gustul şi mirosul sunt
mai plăcute). Boabele de orez sălbatic au o savoare alimentară deosebită şi
o valoare nutritivă ridicată, la care contribuie compoziţia chimică şi textura
crocantă. Boabele de orez sălbatic pot fi folosite în diverse diete, cu efecte
benefice în problemele digestive, având şi o acţiune cicatrizantă şi
dezinfectantă.

Este o cultură agricolă promovată de sistemele de agricultură

303
ecologică, care susţin diversificarea sortimentului de plante cultivate şi a
alimentaţiei.

Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Este o

plantă anuală care poate atinge 3 m înălţime, cu o perioadă de vegetaţie de

304
90 până la 120 de zile. Sistemul radicular este bine dezvoltat, cu rădăcini
fibroase ce penetrează un strat mai puţin adânc de sol şi formează
numeroase rădăcini adventive. Tulpina este înaltă, erectă şi se termină cu o
inflorescenţă de tip panicui, foarte laxă (de până la 60 cm diametru).
Frunzele ( 5 - 6 frunze pe o plantă) sunt lanceolate, subţiri, cu perişori aspri,
şi pot ajunge până la 1 m lungime şi 4 cm lăţime. Inflorescenţele sunt
panicule răsfirate purtând un spicuîeţ femei la şase spiculeţe mascule.
Spiculeţele au o singură floare unisexuată, masculă sau femelă.

Boabele sunt de tip cariopsă, alungite, de 1 cm lungime şi subţiri,

aproape cilindrice, de culoare brună-închisă până la aproape negru.

Tehnologia de cultivare. Tradiţional, planta creşte în apele puţin

adânci ale lacurilor. Orezul sălbatic este cultivat şi comercial, ca o nouă
cultură agricolă, în special în statele Massachusets şi California din SUA.
Răsadurile (plăntuţele) de orez sălbatic sunt plantate în parcele de orezărie
şi recoltarea se face mecanizat. Au fost create soiuri la care boabele nu se
sparg la treierat.

Tehnologia de cultivare a orezului sălbatic se aseamănă, în mare

măsură, cu cea a orezului obişnuit. Pregătirea terenului se efectuează din
toamnă, pentru a da posibilitatea seminţelor să germineze în condiţii optime.
Ca plante premergătoaire se recomandă grâul, orzul sau rapiţa.

Pentru a germina seminţele au nevoie de o perioadă de circa 3 luni

de zile de stat în apă rece, la temperaturi de circa 2°C, pentru a se matura
(postmaturare). Acest lucru este necesar deoarece, la recoltare, pericarpul
este acoperit cu un strat de ceară, este impermeabil pentru apă, şi ca urmare
seminţele nu pot germina. Ca urmare, semănatul orezului sălbatic se
realizează încă din toamnă. Momentul optim de semănat este sfârşitul lunii

305
august - începutul lunii septembrie. în Australia, California sau Canada,
norma de semănat recomandată este de 120 - 150 kg/ha, prin care se asigură
o densitate a plantelor de 60 - 100 plante/m .

Ca metodă de semănat este recomandat semănatul avio, deoarece,

multe din arealele în care se cultivă orezul sălbatic sunt mlăştinoase şi acest
lucru nu permite folosirea semănătorilor clasice. Pe terenurile unde poate fi
controlat nivelul apei, semănatul se efectuează ca şi cel pentru orezul
obişnuit, cu semănătorile universale.

Dozele de îngrăşăminte recomandate sunt: pentru azot, de 25 - 50

kg N/ha pe solurile fertile şi 70 kg N/ha pe soluri mai puţin fertile; pentru
fosfor, între 0 şi 40 kg P2(Vha, în funcţie de aprovizionarea solului cu acest
element; pentru potasiu, între 0 între 60 kg K^O/ha.

Cultura de orez sălbatic prezintă aceleaşi probleme în privinţa

combaterii buruienilor ca şi culturile de orez comun, dată fiind cultivarea în
parcele inundabile, care favorizează dezvoltarea buruienilor iubitoare

306
de apă. Probleme similare sunt şi în prezenţa algelor, dezvoltarea cărora
poate fi stopată prin tratamente cu sulfat de cupru.

în cultura orezului sălbatic nu au fost semnalate boli care să producă

pagube importante. Sporadic a fost semnalat atac de Helminthosporium
oryzae (pătarea brună a orezului). Acest agent patogen este favorizat în
condiţii de umiditate ridicată a aerului, de peste 89%, temperaturi scăzută
de circa 7°C şi apă prezentă pe frunze mai mult de 1 1 - 1 6 ore.

Recoltarea este îngreunată de faptul că plantele nu ajung în acelaşi

timp la maturitate, iar seminţele nu se coc uniform. De aceea, este necesar
ca, după recoltare, plantele să fie lăsate de la câteva zile până la câteva
săptămâni pentru a se matura şi, după aceea, să fie treierate. Perioada de
recoltare începe când seminţele s-au maturat şi sunt încă verzi, ceea ce
corespunde unei umidităţi de circa 40%, şi poate dura două săptămâni.
Uneori se scutură destulă sămânţă nefiind necesară o nouă însămânţare
pentru anul următor.

în zonele de origine, orezul sălbatic este încă recoltat într-o oarecare

măsură din flora spontană. în mod tradiţional, această operaţiune se
efectuează dintr-o barcă, înclinând tulpinile deasupra bărcii şi bătându-le
cu un băţ astfel că boabele se adună în barcă.

Producţiile pot fi de 400 - 600 şi chiar de 1.000 kg boabe/ha.

307
 CAPITOLUL 3

LEGUMINOASELE PENTRU BOABE

3.1. GENERALITĂŢI
3.1.1. S i s t e m a t i c ă , s u p r a f e ţ e , p r o d u c ţ i i

De la începuturile dezvoltării colectivităţilor umane şi ale

practicării agriculturii, alimentaţia oamenilor a constat, în principal, din
cereale sau rădăcini şi fructe conţinând amidon, care sunt surse sărace în
proteine. Ca rezultat, cultivarea şi consumul de seminţe leguminoase,
răspândite în multe ţări ale lumii, pot sugera că leguminoasele au evoluat
pentru a completa alimentaţia umană cu proteine şi alte substanţe nutritive,
însoţind cerealele. Orzul şi lintea, orezul şi soia sau porumbul şi fasolea sunt
combinaţii clasice de cereale - leguminoase pentru boabe care, nu numai că
au gust plăcut, dar corespund cerinţelor organismului uman şi sub aspectul
valorii nutritive (Simpson şi Ogorzaly, 2001).

Ca importanţă alimentară la nivel global, leguminoasele se situează

după cereale în asigurarea caloriilor şi proteinelor pentru populaţia umană.
Ele furnizează aproape acelaşi număr de calorii pe unitatea de greutate ca şi
cerealele, dar conţin de 2 - 4 ori mai multă proteină. De asemenea,
aminoacizii din leguminoase completează pe cei din boabele de cereale,
astfel încât combinaţiile celor două alimente oferă proteine alimentare care
sunt utilizate mult mai eficient de organismul uman decât cele două
alimente separat (Simpson şi Ogorzaly, 2001).

Leguminoasele aparţin familiei Fabaceae (sin. Leguminosae, sin.

Papilionaceae), subfamilia Papilionoideae (sau Faboideae), care cuprinde
numeroase specii, grupate în 32 triburi. Leguminoasele pentru boabe cu

308
importanţă economică pentru zona în care se află România aparţin triburilor:
Phaseoleae (genurile Phaseolus, Glycine, Vigna); Vicieae (Pisum, Lens,
Vicia, Lathyrus); Cicereae (Cicer); Genisteae (Lupinus)', Aeschynomeneae
(Arachis) (Smartt, 1990).

Pe baza studiilor asupra existenţei, în anumite areaie de pe glob, a

speciilor înrudite sălbatice, au fost identificate 6 centre de origine pentru
leguminoaselor pentru boabe, şi anume: Centrul Orientul Apropiat şi estul
Bazinului Mediteranean: pentru mazăre (Pisum sativum L.), bob (Vicia faba
L.), năut (Cicer arietinum L.), linte (Lens culinaris Medik., sin. L. esculenta
Moench.), lupin (Lupinus spp.), latir (Lathyrus sativus L.); Centrul China,
Japonia: pentru soia (Glycine max (L.) Merr., sin. G.

309
hispida (Moench.) Maxim.), fasolea adzuki (Vigna angularis); Centrul Asia
de Sud-Est (India, Indochina, Insulele Pacificului): pentru specii de fasole
asiatică (Vigna spp.); Centrul America Centrală (sudul Mexicului,
Guatemala): pentru fasolea comună (Phaseolus vulgaris L.); Centrul
America de Sud (Munţii Anzi): pentru specii de fasole americană (Ph.
vulgaris L., Ph. lunatus L., Ph. coccineus L.), arahide (.Arachis hypogaea
L.); Centrul Africa Ecuatorială: pentru fasoliţă (Vigna unguiculata (L.)
Walpers, sin. V. sinensis (Stickman) Savi in Hassk.).

Dovezile arheologice au evidenţiat asocierea între multe specii de

leguminoase cultivate în prezent şi aşezările umane timpurii. Astfel, în
Lumea Veche mazărea, lintea, bobul şi năutul par a fi fost luate în cultură
simultan sau aproape simultan cu cerealele primitive timpurii: grânele alac
şi tenchi, sau orzul. Lintea a fost găsită în situri arheologice din Grecia şi
Orientul Apropiat (Irak) datate cu 9.500 - 13.000 de ani în urmă şi se
consideră că s-a răspândit în Europa acum 8.000 de ani. Mazărea a fost
găsită în cantităţi mari alături de seminţe de grâu şi orz în satele neolitice
timpurii (8.000-9.500 de ani vechime) din Orientul Apropiat (pe teritoriul
actual al Turciei). Există dovezi ale domesticirii bobului în estul Bazinului
Mediteranean cu aproximativ 6.500 de ani în urmă şi ale introducerii acestei
specii în China acum circa 2.200 de ani. Seminţe de năut au fost găsite în
situri vechi de 9.500 de ani în Orientul Apropiat (Turcia). Lupinurile au fost
cultivate cu 3.000 - 4.000 de ani în urmă în regiunea Mediteranei şi nordul
Africii. O plantă descrisă în documentele sumeriene aproximativ pe la anul
2.350 î.Hr., pare să fie fasoliţa, a cărei origine se presupune că se află în
Etiopia. Soia este originară din nord- estul Chinei, unde a fost luată în
cultură cu 3.000 de ani în urmă.

In general, informaţiile privind cultivarea leguminoaselor în Lumea

Nouă sunt mai noi decât cele din Lumea Veche (J.A.Duke, 1981). în acest
sens, există dovezi ale luării în cultură a speciei Phaseolus coccineus
(fasolea lată sau fasolea spaniolă) cu 1.300 - 2.000 de ani în urmă în Mexic
şi Guatemala. Dovezile domesticirii fasolei comune provin din siturile
vechi (anii 5.000 - 2.200 î.Hr.) din nord-estul Mexicului, şi din cele cu
vechime chiar de 8.000 de ani din Anzii peruvieni. în sfârşit, se consideră
că arahidele sunt originare din regiunea estică a Anzilor, din nord-vestul
Argentinei şi sudul B oliviei, iar cele mai vechi dovezi datează de la anul
2.850 în Peru.

Sortimentul de leguminoase pentru boabe cultivate în lume este

foarte divers, la cele 9 specii cu importanţă globală şi pentru România,
adăugându-se specii importante pentru areale mai restrânse de pe glob şi
care pot valorifica condiţii naturale mai puţin favorabile, specifice acestor

310
areale. Dintre acestea se menţionează: Cajanus cajan (L.) Millsp. (mazărea
porumbeilor sau pigeon pea), cultivată în Egipt, Africa de Est, Australia,
India; Vigna angularis (Wiîld.) Ohwi and Ohaoshi, sin. Phaseolus angularis
(Willd.) W.Wight. (adzuki bean), cultivată în China, Japonia, Coreea,
Nepal; Vigna radiata (L.) R. Wilczek. (mungo bean), cultivată în Asia de
Sus şi de Est; Lablab purpureus (L.) Sweet., sin. Dolichos lablab L. ,
cultivată în India; Canavalia ensiformis (L.) DC. (Jack bean); Pachyhijus
erosus (L.) Urban; Phaseolus lunatus L. (Fasolea de Lima); Phaseolus
coccineus L., sin. Ph. multiflorus Willd. (fasolea lată), cultivată în Mexic,
Guastemala; Trigonella foenum-graecum L. (schinfuf, fenugrek), cultivată
în Orientul Mijlociu, Etiopia, India, Maroc, Egipt.; Phaseolus acutifolius A.
Gray (tepary bean).

De-a lungul mileniilor, seminţele de leguminoase au fost

transportate de popoarele migratoare din centrele de domesticire spre regiuni
îndepărtate, iar în timpurile mai noi, de exploratori şi comercianţi, devenind
plante de interes global.

Pe teritoriul României au fost descoperite seminţe de leguminoase

carbonizate în diverse aşezări neolitice (mileniile V - VI î.Hr.) (după E.
Comşa, 1973, citat de M. Axinte, 2006), ceea ce ilustrează utilizarea acestora
din vechime.
Tabelul 3.1

311
Suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe, pe specii __ şi continente (mii ha)
(FAOSTAT, 2009) ___________________________________

Specia America de America de Europa Africa Asia Oceania Total

Nord Sud Şi

Mazăre 1.826 143 1.629 534 1.731 292 6.153

Fasole 704 6.894 238 6.011 11.025 54 24.926
Centrală
Soia 32.288 42.853 1.963 1.315 20.362 42 98.823
Linte 1.127 21 49 141 2.187 105 3.630
Năut 78 100 54 523 9.961 363 11.079
Bob 6 186 270 950 951 134 2.497
Lupin 0 26 142 36 1 483 688
Arahide 437 526 10 10.595 11.875 15 23.458
Fasoliţă în anul 2009,
5 20
leguminoasele 8 11.615 boabe
pentru 168 (inclusiv soia şi
0 11.816
arahidele),
TOTAL au36.471
fost semănate
50.769 pe 4.363
glob pe 183.070
31.718 58.261 mii 1.488
ha (tab. 3.1),
183.070
înregistrând creşteri importante faţă de perioada anterioară (145.000 mii ha
în 2001 şi 170.000 mii ha în 2007). în acelaşi an, principalele leguminoase
pentru boabe au ocupat în lume următoarele suprafeţe:

312
98.823 mii ha soia; 24.926 mii ha fasolea; 23.458 mii ha arahidele; 11.816
mii ha fasoliţa; 11.079 mii ha năutul; 6.153 mii ha mazărea; 3.630 mii ha
lintea; 2.497 mii ha bobul; 688 mii ha lupinul (FAOSTAT, 2010).

După cum se poate observa, soia deţine mai mult de jumătate din
suprafaţa totală cu leguminoase şi este în evidentă extindere în ultimele
decenii, prin comparaţie cu celelalte specii, aflate în uşor regres.
Leguminoasele sunt cultivate cu precădere în Asia (58.261 mii ha) şi
America Centrală şi de Sud (50.769 mii ha), după care urmează America de
Nord (36.471 mii ha) şi Africa (31.718 mii ha). Leguminoasele pentru boabe
utilizate direct în alimentaţie (deci, exceptând soia şi arahidele) însumează
26.024 mii ha în Asia, 19.808 mii ha în Africa, 7.390 mii ha în America
Centrală şi de Sud, doar 3.746 mii ha în America de Nord şi 2.400 mii ha în
Europa.
Tabelul 3.2
Producţiile totale de leguminoase pentru boabe, pe specii şi continente (mii tone)
’ __________________ (FAOSTAT, 2009) ________ ________ _______

Specia America America de Europa Africa Asia Oceania Total

de Nord Sud şi
Centrală
Mazăre 4.158 172 3.218 442 2.011 377 10.378
Fasole 1.370 5.771 435 3.807 8.088 285 19.756
Soia 94.921 94.725 3.352 1.592 27.596 80 222.266
Linte 1.775 17 38 109 1.507 146 3.592
Năut 140 174 61 475 8.477 445 9.772
Bob 11 181 829 1.306 1.564 192 4.083
Lupin 0 41 247 30 "T1 614 933
Arahide 1.673 1.191 8 10.878 21.702 24 35.476
Fasoliţă Producţia mondială
8 de seminţe
27 26 de5.431
leguminoase
165 a fost în0anul 5.657
2009
de 311.913 mii
TOTAL t, din 102.299
104.056 care 257.742 mii t24.070
8.214 soia şi 71.111
arahidele (tab.
2.1633.2). Cele
311.913
două continente americane produc fiecare circa 30% din recolta mondială
de seminţe leguminoase, iar peste 90% din recoltele americane sunt
reprezentate de soia. Producţiile de leguminoase pentru boabe cu utilizare
alimentară însumează 54.171 mii t.

Caracteristicile de consum şi preferinţele pentru un anumit tip de

leguminoase faţă de altul în diferite zone ale globului depind de condiţiile
naturale, de disponibilitatea de teren, de tradiţiile alimentare. Astfel, în
America de Nord fasolea comună, fasolea de Lima (Ph. lunatus), mazărea
şi lintea sunt principalele leguminoase utilizate în alimentaţie, iar
aprovizionarea anuală pe cap de locuitor este în medie de 7,2 kg; la

313
acestea se adăugă soia şi arahidele, care sunt în primul rând materii prime
pentru industrie. în America Latină, fasolea comună este cea mai importantă
leguminoasă alimentară (reprezintă circa 90% din producţia totală de
leguminoase alimentaire), şi este completată de mazăre, fasoliţă, lupin, iar
consumurile medii sunt de circa 13,7 kg în America Centrală şi 10,3 kg în
America de Sud; soia, produsă în cantităţi mari în Brazilia şi Argentina, în
principal este destinată exportului. în Africa tropicală principalele
leguminoase consumate local sunt fasoliţa, fasolea comună şi specia
Cajanus cajan, iar consumul mediu pe continentul african este de 8,2 kg; în
aceste areale arahidele sunt cultivate îndeosebi pentru a fi exportate, dar
sunt utilizate şi local ca plante oleaginoase sau în consumul alimentar direct.
Soia, arahidele, fasolea comună, fasolea adzuki, diferite alte specii de fasole
asiatică şi bobul sunt cultivate şi consumate în China, Japonia, Coreea,
Vietnam, Filipine, Indonezia, Sri Lanka (un consum mediu de 5,4 kg); soia
este principala leguminoasă a Asiei de Est (îndeosebi în China, Japonia şi
Coreea). în multe regiuni ale Indiei, leguminoasele sunt singurele surse de
hrană bogate în proteine, fiind consumate îndeosebi cu orez şi cu unele
cereale secundare; năutul şi specia Cajanus cajan reprezintă până la 60%
din producţia totală de leguminoase a Indiei, acestea fiind completate de
mazăre şi latir. în Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi ţările mediteraneene
europene, populaţiile din acest regiuni consumă fasole, bob, mazăre, linte,
lupin şi îatir. în Europa sunt produse şi utilizate mai frecvent fasolea,
mazărea şi lintea, iar consumul mediu este de 2,7 kg. în unele ţări
mediteraneene, consumul anual pe cap de locuitor este dublu faţă de restul
Europei, iar în Liban şi Turcia se ajunge la 13,5 kg - 14,5 kg.

Comerţul mondial cu leguminoase pentru boabe este dominat de

soia (78,4 mii. tone în 2008), marii exportatori fiind SUA, Brazilia şi
Argentina; comerţul cu celelalte leguminoase are dimensiuni modeste (2,6
mii. tone fasole; 2,5 mii. tone mazăre; 1,0 mii. tone linte; 0,67 mii. tone
năut), Canada, SUA şi China fiind exportatori cei mai importanţi.
Importurile de seminţe leguminoase, constând în principal din soia, sunt
înregistrate în ţări din Asia (China, Japonia) şi Europa (Olanda, Germania,
Spania), iar India şi Brazilia sunt principalii beneficiari ai importurilor de
fasole (FAOSTAT, 2011).

314
 în România, sortimentul de leguminoase pentru boabe a cuprins, de-
a lungul timpurilor, circa 10 specii, unele cu importanţă economică (mazăre,
fasole, soia, năut, linte), altele cultivate pe suprafeţe restrânse şi cu
semnificaţie zonală (de exemplu, bob, arahide, fasoliţă, lupin alb, lupin
galben, latir). Suprafeţele semănate cu leguminoase pentru boabe au fost
destul de fluctuante în ultimul secol (fig. 3.1): circa 99 mii ha în anul

315
 1938 (în principal, mazăre şi fasole); 167 mii ha în anul 1950; 194 mii ha în
anul 1963; 672 mii ha în anul 1987 (390 mii ha soia, 170 mii ha fasole, 100

Fig. 3.1. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu leguminoaselor pentru boabe (mii ha) în
România în perioada 1935-2010 (original)
mii ha mazăre, 10 mii ha năut, 0,7 mii ha linte); 250 mii ha în anul 1992
(166 mii ha soia, 58 mii ha fasole, 22 mii ha mazăre); 100 mii ha în anul
2009 (48 mii ha soia, 30 mii ha fasole, 22 mii ha mazăre).
3.1.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Seminţele plantelor leguminoase diferă ca aspect, culoare, mărime,

formă şi grosimea învelişului seminţelor. Structura internă a seminţei
include învelişul (tegumentul seminal sau testa), embrionul, format din
muguraş (sau gemulă) şi primordiile frunzelor embrionare, două cotiledoane
şi axul embrionar, cuprinzând epicotilul, hipocotilul şi radicula (fig. 3.2).

învelişul seminţei reprezintă între 6 şi 8% din masa totală a seminţei.

Principalii componenţi ai învelişului seminţei la leguminoase sunt stratul
cuticular ceros, stratul intermediar (stratul palisadic şi stratul de celule

316
mosor) şi celulele parenchimatice cu pereţii îngroşaţi. învelişul protejează
structurile embrionului de daunele provocate de şocuri mecanice, de
pătrunderea apei în bob şi de contaminarea cu microorganisme.

Cotiledoanele, care conţin rezervele de amidon şi proteine, sunt cele

mai mari componente ale seminţelor, atât ca masă cât şi ca volum (chiar
peste 80%). Straturile externe ale cotiledoanelor constau din celule
epidermice mari, eliptice, conţinând structuri granulare de proteină şi

317
cantităţi restrânse de amidon, precum şi din hipodermă. Celulele
parenchimatice ocupă cea mai mare parte a cotiledonului şi depozitează
grăunciorii de amidon, înglobaţi într-o reţea proteică. Textura produselor
procesate din seminţe leguminoase şi digestibilitatea substanţelor nutritive
sunt ambele influenţate de dimensiunile şi dispunerea celulelor
cotiledonului.

Fig. 3.2. Sămânţă de fasole (după Gh.V.Roman, 1995)

1 -micropil; 2 —hil; 3-şalază (dreapta)¡structura anatomică: a-cotiledon; b-tegument; c-primordiile
primelor două frunze; d-gemulă; e-punct de prindere a celui de-al doilea cotiledón ; f-radiculă; g-

cotiledon (stânga)

Leguminoasele pentru boabe sunt o resursă alimentară vitală care

contribuie la satisfacerea cerinţelor alimentare în dietele umane din diverse
părţi ale lumii (tab. 3.3). Astfel, leguminoasele sunt o sursă bogată în
proteine, care reprezintă între 20% şi 40% din masa bobului, în funcţie de
specie. Proteinele leguminoaselor sunt relativ bogate în aminoacizi esenţiali,
şi anume în Uzină, treonină, isoleucină, leucină, fenilalanină şi valină, dar
sunt deficitare în aminoacizi conţinând sulf, îndeosebi metionină şi cistină.
Aceasta poate explica tradiţia asocierii lor în alimentaţie cu boabele de
cereale, care sunt deficitare în lizină, dar mai bogate în metionină.
Tabelul 3.3

318
Compoziţia chimică a seminţelor de leguminoase pentru boabe g/100 g seminţe) (după
B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)

Specia Apă Proteine Lipide Glucide Celuloză Săruri Energie

minerale (kJ)
Mazăre 10,5 24,5 U 57,4 4,0 2,5 1.428
Fasole 10,0 22,6 1,4 58,0 4,3 3,7 1.453
Soia 9,0 34,3 18,7 29,8 3,1 5,1 1.735
Linte 10,5 24,0 1,0 57,8 4,1 2,6 1.450
Năut 9,9 20,6 5,7 57,1 4,0 2,7 1.520
Bob 10,6 24,8 1,4 52,9 7,0 3,3 1.450
Lupin 10,7 35,0 9,0 29,3 12,5 3,5 1.596
Arahide 6,5 27,6 49,8 11,7 2,0 2,4 2.306
Fasoliţă 10,7 22,0 1,4 58,1 4,5 3,3 1.453

319
 Proteinele de rezervă din seminţele de leguminoase sunt
reprezentate de globuline, care deţin, de regulă, circa 70% din total
proteine; glutelinele şi albuminele au o pondere de circa 10 - 20% fiecare.
Principalele globuline de rezervă din majoritatea seminţelor leguminoase
sunt legumina (îndeosebi în mazăre şi bob) şi vicilina (în fasolea comună).
Valoarea biologică a proteinelor leguminoaselor este ridicată, dar
digestibilitatea acestora poate fi diminuată de prezenţa unor compuşi
antinutriţionali (care pot fi îndepărtaţi prin diferite procedee sau sunt
degradaţi în timpul preparării hranei).

Conţinutul total în glucide al seminţelor leguminoase este în general

de 50 - 60% la speciile utilizate direct în alimentaţie. Din total glucide,
leguminoasele conţin amidon ca principalul polizaharid de rezervă, în
cantităţi care ajung până la 65% din masa uscată a seminţelor. Acestea sunt
relativ bogate în oligozaharide (rafînoză, galactoză, ş.a.) care sunt asociate
cu balonările produse de consumul unor seminţe de leguminoase (de
exemplu, de fasole). Conţinutul în celuloză brută (fibre) variază între 1,2 şi
13,5%. Celuloza este principalul component al fibrelor la mazăre şi la unele
specii de fasole asiatică, în timp ce la alte leguminoase (lupin, linte, bob)
predomină hemiceluloza. învelişul seminţei este constituit în primul rând
din celuloză (29 - 41%) şi din cantităţi mici de lignină (1,2 - 1,7%).

Majoritatea seminţelor uscate de leguminoase cu utilizare

alimentară conţin 1 - 2% lipide; conţinutul este ceva mai ridicat la năut
(5,7%) şi lupin (9,0%), iar la arahide şi soia este în jur de 50%, şi respectiv
20%. Compoziţia în acizi graşi a lipidelor leguminoaselor este foarte
variabilă, dar în general acestea conţin îndeosebi acizi graşi nesaturaţi (55
- 85%), cum este acidul linoleic, iar acidul palmitic este principalul acid
gras saturat. Soia şi arahidele sunt două culturi oleaginoase foarte
importante şi furnizează acizi graşi esenţiali pentru alimentaţia umană. în
compoziţia lipidelor, fosfolipidele reprezintă 24 - 35%, în timp de
glucolipidele însumează până la 10%.

Conţinutul total în săruri minerale este de 2,4 - 5,1%. în general,

leguminoasele sunt considerate surse importante de calciu şi fier, dar şi de
fosfor, potasiu, zinc, sodiu şi magneziu. Totodată, seminţele uscate de
leguminoase furnizează vitamine solubile în apă (tiamină, acid folie,
riboflavină şi acid nicotinic), dar foarte puţin acid ascorbic (tab. 3.4).

320
 Tabelul 3.4
Conţinuturile în microelemente şi vitamine în seminţele de leguminoase
(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)

Specia Ca (g/ Fe Zn Vitamina Vitamina Vitamina Vitamina C

B9 (acid (acid
folie) (Hg) ascorbic)
(mg/

100 (g / (g/ A B,
Mazăre 43 g) 2,08 0,27 145 0,15 41,7 60
Fasole 440 13,44 4,48 0 1,03 44,6 0
Soia 277 15,70 4,89 24 0,87 375,1 1006 g)
Linte 51 9,02 3,61 39 0,47 432,8 6,2
Năut 105 100
6,24g) 100
3,43 67
(UI) (tiamină)
0,48 556,6 4,0
Bob 37 1,55 1,00 333 (mg/
0,13 148,0 3,7
Lupin 176 4,36 4,75 23 100 g)
0,67 355,0 4,8
Arahide După92cum s-a menţionat
4,58 3,27 anterior,
0 în seminţele
0,64 de239,8
leguminoase0 sunt
prezente
Fasoliţă unele
110substanţe
8,27 cu 3,37
efect antinutriţional:
g)) 50 0,85inhibitori
632,6ai proteazei
1,5 şi
amilazei, lectine, acid fitic, hematglutinine, glucozide cianogenetice,
saponine, taninuri, alcaloizi (uneori şi micotoxine), ceea ce limitează
utilizarea lor directă în alimentaţie fără o prealabilă prelucrare, în
majoritate, aceste substanţe pot fi înlăturate prin procesele de preparare a
hranei sau sunt descompuse în intestin.

Păstăile şi seminţele de leguminoase pentru boabe pot fi utilizate în

alimentaţie într-o mare varietate de forme, iar valoarea lor nutritivă este
influenţată marcant de modul în care sunt preparate. Pot fi definite (după
J.Startt, 1990), în principiu, 6 modalităţi generale în care acestea pot fi
consumate: seminţe mature uscate; seminţe verzi nemature; păstăi
nemature; seminţe germinate; produse fermentate; proteine extrase din
seminţe. Cea mai mare parte din recolta de leguminoase este consumată sub
formă de seminţe mature uscate, utilizate întregi sau măcinate. Pe timpul
depozitării acestora se reduc, treptat, valoarea nutritivă şi uşurinţa preparării
(de exemplu creşte durata de fierbere). Depozitate în condiţii bune şi
protejate împotriva dăunătorilor de depozit, ele pot acoperi consumul de la

321
o recoltă la alta. Viabilitatea seminţelor depozitate se conservă bine, cu
excepţia leguminoaselor uleioase (soia şi arahide) care îşi păstrează
viabilitatea o durată scurtă (uneori chiar numai un an).

Utilizarea în stare nematură este caracteristică pentru mazăre, la

care boabele sunt consumate proaspete sau sunt conservate (de dorit, prin

322
refrigerare). Unele leguminoase pot fi recoltate sub formă de păstăi verzi şi
consumate ca legume (de exemplu, fasolea); valoarea nutritivă a păstăilor
nemature este destul de diferită de cea a seminţelor mature, prin conţinutul
în proteine mai scăzut, dar sunt relativ mai bogate în vitamine şi glucide
solubile.

Practica de a utiliza seminţe germinate şi plăntuţe tinere de

leguminoase ca legume proaspete este răspândită în Asia. în aceste regiuni,
depozitarea seminţelor uscate şi punerea lor la germinat, asigură o
aprovizionare continuă cu legume proaspete care pot fi produse în
perioadele în care acestea nu pot fi cultivate în câmp. Sub aspect nutritiv, în
interval de 48 ore de germinare s-a constatat că vitamina C sporeşte de la
niveluri neglijabile în seminţele uscate până la 12 mg/100 g; de asemenea,
conţinuturile în riboflavină şi niacină cresc semnificativ şi, totodată, sunt
mobilizate glucidele insolubile şi se îmbunătăţeşte digestibilitatea (J.Smatt,
1990). Datorită acestor calităţi, seminţele germinate şi plăntuţele tinere de
leguminoase au fost utilizate în trecut, în situaţii extreme (călătorii pe mare,
războaie, ş.a.) ca sursă de vitamina C pentru a preveni scorbutul.

în Asia de Sud-Est, au fost dezvoltate tehnologii alimentare foarte

sofisticate bazate pe utilizarea unor microorganisme (Aspergillus oryzae,
Rhizopus oryzae şi Bacillus subtilis), în mod obişnuit folosite la fermentarea
produselor vegetale şi animale. Fermentarea soiei prezintă un interes
deosebit deoarece sunt îmbunătăţite atât digestibilitatea, cât şi
palatabilitatea. Aceste microorganisme sunt foarte eficiente în
descompunerea substanţelor cu efect antimetabolic (lectine, inhibitori ai
proteazei, ş.a.) care fac dificilă utilizarea directă a boabelor de soia în
alimentaţie.

Din şroturile (turtele) rămase după extragerea uleiului pot fi izolate

proteine utilizabile pentru a obţine proteine vegetale texturate şi a îmbogăţi
alte alimente (de exemplu, produsele din cereale). Acestea sunt incluse, de
asemenea, în produsele din came şi sunt folosite pentru prepararea
înlocuitorilor de smântână cu conţinut scăzut în lipide. Extractele proteice
din boabe de soia pot fi utilizate ca înlocuitori ai produselor lactate şi sunt
alternative la laptele animal, pentru persoanele care au alergie la laptele de
vacă.

Plantele de leguminoase pentm boabe pot fi folosite în furajarea

animalelor, în stare verde sau însilozate, singure sau în amestec. Produsele
secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat,
au un conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de circa 10 ori conţinutul
323
paielor de cereale (0,7 - 1,3%) şi se pretează pentru

324
utilizarea în scop furajer; sunt folosiţi în special vrejii de mazăre, fasole şi
fasoliţă. Turtele de soia şi arahide reprezintă, de asemenea, un nutreţ
concentrat deosebit de valoros.

Deoarece toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în

proteine decât alte plante de cultură, acestea pot fi folosite ca îngrăşământ
verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate bune sunt consemnate la specii
de lupin pe soluri nisipoase (cu prioritate, lupinul galben), dar în acest scop
pot fi folosite şi alte leguminoase.
3.1.3. P a r t i c u l a r i t ă ţ i b i o l o g i c e

Germinaţia. Puse în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate,

seminţele absorb apă (îndeosebi prin zona hilului), se umflă şi, de obicei, îşi
dublează volumul. începe transformarea substanţelor de rezervă în compuşi
mai simpli, embrionul primeşte hrană, se dezvoltă şi rupe tegumentul
seminal, apare radicula, care creşte şi se adânceşte în sol. în continuare, la
unele specii (mazăre, bob, linte, năut), cotiledoanele rămân în sol, iar
epicotilul se alungeşte şi la suprafaţă apar frunzuliţele embrionare şi
muguraşul (germinaţie hipogeică). La alte specii (fasole, soia, fasoliţă,
lupin) în procesul de germinaţie are loc alungirea hipocotilului, care
împinge cotiledoanele şi muguraşul spre suprafaţa solului (germinaţie
epigeică).

Rădăcina leguminoaselor este pivotantă, cu numeroase ramificaţii,

dezvoltate îndeosebi în straturile superficiale ale solului. Rădăcina are o
capacitate mare de solubilizare a substanţelor nutritive din forme greu
solubile, care se explică prin respiraţia intensă a rădăcinilor şi aciditatea
secreţiilor radiculare.

325
 Ca urmare, rădăcinile leguminoaselor solubilizează cu uşurinţă
unele substanţe minerale greu solubile din sol, cum sunt fosfaţii. De
asemenea, o parte din substanţele minerale (săruri de fosfor, potasiu, calciu)
din straturile profunde ale solului sunt aduse de rădăcini spre suprafaţă, fapt
important pentru plantele succesoare.

Pe rădăcinile leguminoaselor trăiesc în simbioză bacterii din genul

Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, pe care îl pun la dispoziţia
plantei gazdă şi primesc în schimb glucide şi săruri minerale, de care au
nevoie pentru nutriţia proprie. Bacteriile provin în urma inoculării
seminţelor înainte de semănat cu preparate bacteriene (de exemplu,
preparatul Nitragin) sau provin din sol, de la culturile din anii anteriori.
Există o specificitate a relaţiei leguminoasă - bacterii fixatoare, în sensul să
diferitele specii de leguminoase sunt inoculate de anumite specii de bacterii,
şi anume: Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, linte, năut,

326
latir; R.phaseoli pentru fasole; R.lupinii pentru, lupin; Bradyrhizobium
japonicum pentru soia.

Simbioza leguminoasă pentru boabe - bacterii fixatoare de azot are

ca rezultat un excedent de azot, astfel că bacteriile furnizează azot culturii
gazdă, dar în acelaşi timp sporesc fertilitatea solului prin azotul rămas în sol
după recoltare. Ca urmare, prin includerea leguminoaselor în rotaţii, ele
contribuie la sporirea aprovizionării cu azot a terenurilor agricole şi,
implicit, la reducerea dozelor de îngrăşăminte cu azot.

Pe de altă parte, prin rădăcini şi resturi vegetale este îmbogăţit solul

în materie organică (evaluată de obicei la 1 - 3 t/ha), de calitate superioară
deoarece acestea conţin un raport C/N de 1/10 care, prin descompunerea
substanţelor organice, tinde spre raportul de 1/20 existent în sol.

Tulpina leguminoaselor poate fi dreaptă, erectă (la soia, lupin, bob,

năut, unele soiuri de fasole), semivolubilă (la unele soiuri de mazăre, fasole,
arahide), sau volubilă (la unele forme de fasole). Tulpina este mai mult sau
mai puţin ramificată, în funcţie de soi şi condiţiile de cultivare.

Creşterea tulpinii este terminală. La formele volubile, tulpina creşte

şi diferenţiază continuu organe vegetative şi generative (<creştere
nedeterminată), iar vegetaţia este întreruptă doar de scăderea temperaturilor
în toamnă. Prin comparaţie, există forme la care, după formarea organelor
vegetative, apexul tulpinii se transformă în mugure floral, creşterea
încetează şi planta se concentrează spre formarea organelor de reproducere
{creştere determinată). La unele specii de leguminoase pentru boabe există
forme intermediare {creştere semideterminată).

Florile au forma specifică papiliomaceelor, sunt hermafrodite şi

sunt grupate în raceme sau solitare, cu poziţie axilară (la subsuoara
frunzelor) sau terminală. Gineceul este format dintr-o singură carpelă, cu o
singură lojă, cu număr diferit de ovule. Polenizarea este autogamă (la linte
şi lupin), cu procente mai mari sau mai mici de alogamie (rar alogamă la
mazăre, soia, fasole; mai frecvent alogamă la bob şi fasoliţă).

Fructul este o păstaie care provine din carpela îndoită, cu marginile

sudate, şi conţine una sau mai multe seminţe. Păstăile pot fi dehiscente la
327
maturitate (la mazăre, fasole, fasoliţă), greu dehiscente (la soia, linte, năut,
bob, lupin) sau indehiscente (la arahide).

Ciclul de vegetaţie. Prin comparaţie cu cerealele, la care etapa

generativă (reproductivă) se diferenţiază clar şi succede etapei vegetative, o
particularitate a leguminoasele este evoluţia concomitentă o perioadă mai
îndelungată, a etapei vegetative şi a celei generative. Ca urmare, în

328
faza de înflorire, plantele de leguminoase continuă să formeze, în paralel,
organe vegetative şi generative; între cele două procese se manifestă o
competiţie pentru aprovizionarea cu asimilatele necesare creşterii şi
dezvoltării. Ca rezultat, aceste specii sunt mai sensibile la factorii de stres şi
formarea recoltei este mai mult influenţată de condiţiile de mediu (de
exemplu, de insuficienţa apei).

Codificarea vegetaţiei la leguminoasele pentru boabe (după scara

BBCH) se bazează, în principiu, pe aceleaşi stadii principale (macrostadii)
ca şi în cazul cerealelor. Din tabelul 3.5 (se exemplifică cu mazărea) rezultă
că vegetaţia începe cu declanşarea procesului de germinaţie (stadiul
principal 0); mărimea seminţelor şi tipul de germinaţie imprimă cerinţe
diferite faţă de apă şi anumite adâncimi de semănat. începutul dezvoltării
frunzelor (stadiul principal 1) este marcat prin apariţia din sămânţă a
frunzelor embrionare. După cum s-a precizat anterior, la speciile cu
germinaţie hipogeică, cotiledoanele rămân în sol, iar primele care apar la
suprafaţa solului sunt frunzuliţele embrionare, care se prezintă ca nişte solzi
(şi care cad de timpuriu). La speciile cu germinaţie epigeică cotiledoanele
apar la suprafaţa solului, înverzesc şi contribuie la asimilaţie. în continuare
se dezvoltă pe rând frunzele propriu-zise (adevărate), prevăzute cu stipele şi
cârcei. Primele frunze au un număr mai mic de foliole comparativ cu cele
care se dezvoltă mai târziu.
Tabelul 3.5

329
Stadiile de dezvoltare la mazăre
(după Weber şi Bleiholder, 1990, citaţi de W.Aufhammer, 1998)

Codul Caracterizarea
BBCH*
0 Germinarea
00 Sămânţa uscată
01 începutul imbibiţiei
03 încheierea imbibiţiei
05 Radicula iese din bob
07 Muguraşul şi frunzele embrionare au străbătut înveluşul seminţei
08 Muguraşul şi frunzele embrionare cresc spre suprafaţa solului
09 Răsărirea: muguraşul străbate suprafaţa solului
1 Dezvoltarea frunzelor .
10 Primele două frunzuliţe ca nişte solzi, vizibile
11 Prima frunză (adevărată) cu stipele, dezvoltată
12 A doua frunză cu stipele şi cârcel, dezvoltată
13 A treia frunză cu stipele şi cârcei complexi, dezvoltată
19 Nouă sau mai multe frunze cu stipele şi cârcei, dezvoltate
3 Creşterea în lungime ituloina principală); alunsirea tulpinii
31 începutul creşterii în lungime
32 Primul intemod alungit, vizibil

330
 33 Al doilea intemod alungit, vizibil Al nouălea intemod alungit, vizibil
39
5 Anarhia organelor florale ine tulpina principală!
51 Primul mugure floral vizibil
55 Prima floare solitară încă închisă, vizibilă
59 Numeroase flori încă închise. Prima petală vizibilă
6 înflorirea (pe tulpina principală)
61 începutul înfloririi: circa 10% din flori deschise
63 Circa 30% din flori deschise
65 înflorirea deplină: circa 50% din flori deschise
67 înflorirea în desfăşurare
69 încheierea înfloririi
7 Formarea fructului
71 Circa 10% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
73 Circa 30% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
75 Circa 50% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
77 Circa 70% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
79 Aproape toate păstaile au ajuns la mărimea specifică; seminţele sunt complet
formate (maturitatea verde)
ifT Coacerea păstăilor şi seminţelor
81 Circa 10% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
83 Circa 30% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari

85 Circa 50% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
87 Circa 70% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
89 Coacerea deplină: păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi de culoare
* Colaborarebrună. Seminţele
a firmelor sunt uscate
BASF-AG, şi tari Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG
Bayer-AG,
9 Uscarea plantei
97 Plantele au murit
După
99 Fazadezvoltarea
de recoltare a 4 frunze (cu unele diferenţe între specii) începe
alungirea intemodurilor tulpinii (stadiul principal 3). în prima parte a acestui
stadiu şi înainte de începutul creşterii rapide în lungime, este iniţiată
diferenţierea organelor generative, la nivelul vârfului de creştere. De
asemenea, în această perioadă are loc inocularea rădăcinii principale cu
bacterii fixatoare de azot. Creşterea în lungime este marcată prin numărul de
noduri formate. La formele de bob şi mazăre cu creştere nedeterminată se
dezvoltă pe tulpina principală până la 30' de noduri, din care până la 25 de
noduri formează inflorescenţe la axila frunzelor. La linte circa 20 de noduri
formează inflorescenţe.

Primii muguri florali {stadiul principal 5) devin vizibili la primele

noduri formate şi procesul continuă spre partea superioară a tulpinii. în

331
paralel se dezvoltă florile, întâi acestea apar la primele inflorescenţe formate
şi sunt primele care se deschid {stadiul principal 6). Cu unele diferenţe de
specie şi soi, dezvoltarea florilor şi înflorirea continuă pe tulpina principală,
apoi pe ramificaţiile laterale; în cadrul unei inflorescenţe, înfloritul începe
de la bază şi continuă spre vârf. în funcţie de condiţiile de vegetaţie din
perioada de înflorire se poate reduce numărului de flori şi de păstăi, datorită
procesului de avortare. Numărul de inflorescenţe pe o plantă şi numărul de
flori pe o inflorescenţă variază în funcţie de specie şi soi; de exemplu, la bob
şi mazăre se formează până la 15 flori într-o inflorescenţă şi până la 15
seminţe într-o păstaie.

După fecundare, din mugurii florali se dezvoltă păstăile, constituite

din carpela îndoită, având seminţele inserate la partea dorsală. Stadiul
principal 7 se consideră început atunci când circa 10% din păstăi au ajuns la
mărimea specifică soiului. în această perioadă, tecile păstăilor contribuie
alături de frunze la suprafaţa de asimilaţie; de asemenea, participă la
asimilaţie şi seminţele verzi, deşi primesc doar lumină difuză.

Dezvoltarea seminţelor începe prin creşterea cotiledoanelor, care au

rolul de depozitare a substanţelor de rezervă. Ţesuturile endospermului
acumulează substanţe de rezervă care provin direct din procesul de
asimilaţie, dar şi prin remobilizarea substanţelor din organele vegetative
care se usucă şi mor, cum sunt rădăcinile, nodozităţile, frunzele,
intemodurile şi tecile păstăilor. Starea de dezvoltare a păstăilor şi a
seminţelor depinde de poziţia pe plantă. Din acest motiv, aprecierea
stadiului de dezvoltare trebuie să ţină cont de poziţia păstăilor la nodurile
bazale, centrale sau apicale, pe tulpina principală sau pe ramificaţiile
laterale.

Stadiul principal 7 este considerat încheiat atunci când aproape

toate păstăile au ajuns la mărimea caracteristică şi seminţele sunt complet

332
dezvoltare (deşi sunt încă verzi).

în funcţie de specie, tipul de creştere şi condiţiile de vegetaţie, încep

să se manifeste procesele de senescenţă şi eliminarea apei din organele
vegetative. Procesele de formare a seminţelor şi de coacere se eşalonează pe
o durată mai mare de timp. Pentru aprecierea evoluţiei coacerii sunt
importante culoarea păstăilor şi culoarea seminţelor, specifică soiului.

Urmează Stadiul principal 8, care caracterizează etapele coacerii

păstăilor şi seminţelor, la care interesează evoluţia culorii seminţelor şi a
umidităţii acestora. Stadiul se încheie cu faza de coacere deplină, momentul
în care păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi au culoarea brună, iar
seminţele sunt uscate şi tari. Aceleaşi caracteristici sunt luate în

333
considerare şi pentru Stadiul principal 9, când plantele sunt complet uscate
şi trebuie recoltate.

Fazele (etapele) coacerii la leguminoasele pentru boabe şi

simptomele acestora sunt următoarele:
- coacerea verde sau în lapte: frunzele, păstăile şi seminţele sunt
verzi; interiorul seminţelor este lăptos, cu peste 60% apă;
- coacerea galbenă sau în pârgă: frunzele sunt îngălbenite şi încep
să cadă (cu diferenţe în funcţie de specie); păstăile încep să-şi schimbe
culoarea, din zona hilului; interiorul seminţelor are consistenţa aluatului
conţine peste 40% apă;
- coacerea deplină: toate organele plantei sunt îngălbenite; frunzele
continuă să cadă (în funcţie de specie); interiorul seminţelor este tare şi
conţine circa 20% apă;
- supracoacerea: toate organele vegetative ale plantei sunt uscate;
păstăile se pot deschide şi împrăştia seminţele; conţinutul seminţelor este
tare, cu sub 20% apă.
*
**

După cum s-a putut constata din cele prezentate, leguminoasele

pentru boabe au caracteristici deosebit de valoroase, dar prezintă o serie de
deficienţe care explică extinderea lor relativ limitată, şi anume:
- recoltarea dificilă, cu pierderi mari de boabe datorită următoarelor
cauze: perioadă îndelungată de înflorit şi fructificare; port culcat al plantelor
la maturitate şi inserţie joasă a păstăilor bazale; dehiscenţa păstăilor la
maturitate şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor; spargerea seminţelor la
treierat;
- productivitate scăzută, comparativ cu cerealele; producţii nesigure
şi fluctuante datorită secetei, excesului de umiditate, atacului de boli şi
dăunători.

Pe de altă parte, în ultimele decenii au fost înregistrate doar

progrese modeste în cultivarea şi producerea de leguminoase pentru boabe
în întreaga lume. Această remarcă se află într-un contrast evident cu
dezvoltarea culturilor cerealiere, care a urmat Revoluţiei Verzi”. în acest
sens, este necesar în primul rând să fie îmbunătăţită productivitatea
culturilor de leguminoase, prin ameliorarea formelor cultivate şi
perfecţionarea tehnologiilor, astfel încât producţia să crească, cu prioritate
în ţările cu populaţie numeroasă şi care nu dispune de suficiente proteine
alimentare.

334
 Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de
proteină pe plan mondial şi valoarea acestor specii în cadrul rotaţiilor

335
agricole, se poate considera că suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru
boabe sunt mult prea reduse.

3,2. MAZĂREA

3.2.1. Importanţă. Răspândire

importanţă. Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare

nematură, ca legumă sau în stare matură (boabe uscate), decorticate şi
transformate în faină, apoi preparate sub formă de supe sau piure. Consumul
boabelor mature de mazăre are tradiţie în ţările Europei Centrale şi de Vest;
în sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu fasole,
năut sau linte.

Mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau sub

formă de faină (uruite) sunt folosite în hrana animalelor, îndeosebi a
tineretului; planta de mazăre intră şi în componenţa amestecurilor furajere,
alături de ovăz (borceag de primăvară), consumate ca nutreţ verde sau fân;
resturile vegetale (vrejii şi tecile), având un conţinut în proteină mult mai
ridicat comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea
animalelor, mai ales a ovinelor.

Importanţa agronomică a mazării este deosebită. Cultura este

mecanizabilă în întregime. în plus, mazărea părăseşte terenul devreme,
lăsându-1 îmbogăţit în substanţă organică şi azot, curat de buruieni, fără
resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu şi în
condiţii bune. Ca urmare, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru
majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Datorită recoltării foarte timpurii, trebuie avută în vedere şi posibilitatea

336
amplasării după mazăre a unor culturi succesive.

Răspândire. Se consideră că mazărea este o cultură agricolă veche,

probabil la fel de veche ca grâul şi orzul - originară din regiunea de est a
Mării Mediterane, Africa de Nord-Est şi Orientul Mijlociu (Afganistan).
Mai târziu, mazărea s-a extins spre vest în Europa, spre sud în Africa şi spre
est în India şi China. Una dintre cauzele pentru care mazărea s-a răspândit
a fost valoarea alimentară şi conservabiîitatea ridicată a seminţelor.
Seminţele nemature (verzi) se pare că au fost utilizate în alimentaţie la
început în China şi mai târziu această formă de utilizare a fost preluată în
Europa. în timp, mazărea verde s-a răspândit treptat, chiar în defavoarea
mazării uscate.

Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din

emisfera nordică, fiind cultivată îndeosebi între 40 şi 50° latitudine. Mai

337
spre nord, producţiile scad din cauza insuficienţei căldurii, iar spre sud
acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă şi atacul dăunătorilor.

Suprafaţa cultivată pe glob cu mazăre pentru seminţe uscate a fost

în anul 2009 de 6,15 mii. ha, cu o producţie medie de 1.686 kg/ha (după
FAOSTAT, 2010). Suprafeţe mai importante se află în Federaţia Rusă (770
mii ha), Ucraina (273 mii ha), China (875 mii ha), India (603 mii ha),
Canada (1.498 mii ha). în Europa au fost semănate cu mazăre 1.629 mii ha,
care au produs în medie 1.975 kg boabe/ha. Franţa au fost mult timp cel mai
important cultivator de mazăre din Europa (cu până la 606 mii ha în ultimele
decenii), dar suprafeţele au scăzut la 318 în 2005 şi la numai 133 mii ha în
anul 2009; în acelaşi an Spania a cultivat 163 mii ha, iar Germania şi Marea
Britanie 43 - 48 mii ha. Producţiile depăşesc frecvent 3.500 kg boabe/ha în
ţările Uniunii Europene (în Belgia, Olanda sau Germania), iar Franţa a
obţinut în medie peste 5.000 kg/ha în anii 1994, 1997, 1998 şi 1999.

în România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante:

31 mii ha în perioada 1930-1939, 109 mii ha în anul 1952, doar 12,5 mii ha
în 1979, şi din nou aproape de 100 mii ha în 1987. în ultimele decenii,
mazărea s-a restrâns mult în cultură, ajungând la doar 22 mii ha în 1992 (cu
o producţie medie pe întreaga suprafaţă de 1.497 kg boabe/ha), 11 mii ha în
anul 2001, 20 mii ha în 2005 (cu 1.854 kg/ha producţia medie) şi 22 mii ha
în 2009; cea mai mare producţie medie, de 2.086 kg/ha, a fost recoltată în
anul 2008. Trebuie subliniat că există exploataţii agricole care recoltează la
mazăre 2.500 - 3.500 kg boabe/ha.

Prin comparaţie, mazărea verde (legumă) se cultivă pe glob pe 2,11

mii. ha, îndeosebi în Asia (1,59 mii. ha) şi mai puţin în Europa (208 mii ha).
România a cultivat în ultimul deceniu anual circa 5 mii ha cu mazăre de
grădină.

3.2.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Reţin atenţia (tab. 3.6, după “Techniques agricoles“, 1990) în

primul rând, cantitatea mare de substanţe proteice din boabele de mazăre,
precum şi calitatea deosebită a acestora, dată de ponderea importantă a
aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină şi treonină. Totodată, prezenţa în
cantităţi importante a amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare
energetică deosebită.

338
 Tabelul 3.6
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)

Specificare Mazăre Grâu Turte de soia

Proteine: 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0,37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistină 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptofan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68,5 3,4
Lipide 1,2 u_ 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
Seminţele de mazăre
- fosfor 0,40 uscate conţin 0,38
271 kcal/100 g 0,78
boabe, şi
vitaminele
- calciu complexului B, 0,09
precum şi vitaminele
0,07 A, IC, C. Ca 0,31urmare,
acestea au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi folosite
cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale: păsări (2.920
kcal/lcg s.u. energie metabolizabilă), porci (4.000 kcal/kg s.u. energie
digestibilă şi 88% digestibilitatea proteinelor), rumegătoare (88%
digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte, tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.
Seminţele nemature (verzi) conţin (în medie la 100 g): 81 kcal, 6,55 g
proteine, 16,0 g glucide, 0,48 g lipide, 0,92 g săruri minerale şi sunt o sursă
importantă de vitamine.

3,2.3. Sistematică

Mazărea cultivată aparţine genului Pisum. Speciile importante ale

genului Pisum sunt: Pisum sativum L. subsp. sativum - mazărea comună, cu
flori mari, albe, şi Pisum arvense L.- mazărea furajeră, care se recunoaşte
prin florile roşii-vioiacee şi prin inelul violaceu de la baza stipelelor.

Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi,

diferenţiate după mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea
tegumentului seminţelor. Soiurile de mazăre de câmp cultivate, în prezent,
aparţin varietăţii vulgatum, caracterizată prin seminţe de mărime mijlocie,

339
netede, de culoare albă-gălbuie. Sortimentul de soiuri de mazăre de câmp
include 4 soiuri româneşti, şi anume: Aurora creat la INCDA Fundulea,
Dorica (fost Dora) creat la SCDA Turda, Maglstra Liv creat la SCDA
Livada, Vedea TR creat la SCDA Teleorman; 3 soiuri străine: Athos, Atika
şi Austin (de creaţie franceză).

340
 în ultimele decenii, în ţările care cultivă pe suprafeţe mari mazărea
pentru boabe uscate au fost create şi extinse în cultură soiuri cu anumite
caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând dificultăţile
întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile: dezvoltarea
grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de tip "afila", la care
foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan rămânând
relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina.
Soiurile Dorica şi Aurora, creaţii ale amelioratorilor români de mazăre,
aparţin tipului "afila" şi sunt incluse în sortimentul de soiuri aflate în
cultură.

3.2.4= Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de

vegetaţie. Zosie ecologice

Ciclul vegetativ al mazărei durează, de la semănat la maturitate, 100

- 120 zile.

Germinaţia este hipogeică, ceea ce imprimă o mai bună putere de

străbatere şi permite un semănat mai adânc.

Rădăcina mazării este pivotantă, ramificată, destul de bine

dezvoltată, putând atinge 1 m adâncime. Pe rădăcină se formează nodozităţi,
datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot, aparţinând speciei
Rhizobiurn leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea
seminţelor înainte de semănat. Nodozităţile mici, foarte numeroase în primii
30 cm adâncime, se formează mai ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii.
Particularitatea de a forma nodozităţi pe rădăcini îi conferă mazării pretenţii
mari faţă de aerarea solului, precum şi sensibilitate la excesul de apă din
sol, care inhibă formarea nodozităţilor.

Tulpina este înaltă de 60 - 150 cm şi are creştere nedeterminată. La

formele normale de mazăre, până la înflorire, tulpina este erectă sau
semierectă; apoi, pe măsură ce se formează păstăile şi boabele, planta se
culcă sub greutatea acestora, dar şi din cauză că ţesuturile mecanice ale
tulpinii sunt slab dezvoltate.

Apexul tulpinii dă naştere la intemodii succesive, cu o dispunere pe

două rânduri a frunzelor, care conferă tulpinii o formă de zig-zag mai mult
341
sau mai puţin accentuată (fig. 3.3, după J.-P. Laconde, B. Ney, M. Giban,
1994). La subsuoara fiecărei frunze se diferenţiază câte un mugure. Primii
muguri formaţi la baza tulpinii sunt vegetativi. Dacă ei se dezvoltă, vor da
naştere la ramificaţii. Gradul de ramificare depinde de soi, densitatea
culturii şi perioada de semănat.

342
 Frunzele sunt paripenat compuse,
având 1-3 perechi de foliole, cu stipele
mari la bază şi cârcei la partea superioară.
La soiurile de tip "afila" foliolele sunt
înlocuite cu cârcei; în acest caz,
fotosinteza este asigurată de sti- pelele
foarte mari, precum şi de celelalte părţi
verzi ale plantei (fig. 3.4, după J.-P.
Laconde, 1994). La aceste soiuri, plantele
se susţin între ele datorită cârceilor şi nu
se culcă la pământ la maturitate; pagubele
în perioadele ploioase sunt mai mici şi, în
plus, foarte important, lanul poate fi
recoltat dintr-o singură trecere cu combina.

Florile. Mazărea înfloreşte deFig. 3.3. Plantă matură de mazăre vreme,

în mod obişnuit începând din

luna mai. Florile albe au constituţia

specifică leguminoaselor şi sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara
frunzelor. Se formează, de regulă, 2-3 flori pe un etaj (la un nod), îndeosebi
la primele 4 - 7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai productive (fig.
3.5, după J.-P. Laconde, 1994). Fecundarea este autogamă.

Fructul este o păstaie, conţinând, de regulă, 3-6 boabe. Păstăile sunt

uşor dehiscente la maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi poate
determina pierderi mari de boabe prin scuturare.

Seminţele (boabele) au MMB = 200 - 350 g şi MH = 75 - 80 kg; ele

se sparg cu uşurinţă la recoltare şi la orice manipulări mecanice.

343
 Ciclul de vegetaţie al mazării se poate divide în 4 perioade (fig. 3.6,
după “Techniques agricoles“, 1990):
- perioada I, care începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la
începutul înfloritului; este perioada în care planta formează numai organe
vegetative;
- perioada a Il-a, care debutează la începutul înfloritului şi durează
până la atingerea stadiului limită de avortare; începutul acestui stadiu este
marcat de momentul în care la prima păstaie, lungimea bobului este de 6
mm;
- perioada a Ill-a corespunde intervalului cuprins între stadiul
limită de avortare şi până când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o
sămânţă mai mare de 6 mm;
- perioada a IV-a durează până la maturitatea fiziologică; este faza
când are loc umplerea seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între
diferitele etaje ale plantei pentru asimilatele necesare formării boabelor.

344
 Etapeîe formării componentelor de producţie (elementele
productivităţii) rezultă din perioadele ciclului vegetativ, prezentate
anterior, şi anume:

Fig. 3.4. Frunze de mazăre

Fig. 3.5. Formarea florilor şi a păstăilor pe o plantă de mazăre

345
Fig. 3.6. Schema creşterii şi dezvoltării ia mazăre; formarea componentelor de
producţie

- numărul de plante/m2 rezultă din densitatea de semănat şi

procentul de răsărire; acest prim component se formează în perioada I;
- numărul de seminţe/m2 este format începând de la iniţierea florală
şi până la încheierea perioadei a IlI-a;
- mărimea boabelor (MMB) este stabilită în intervalul de la
începutul stadiului limită de avortare şi până la maturitate.

Densitatea lanului joacă un rol important în elaborarea producţiei.

Planta de mazăre posedă capacitatea de a ramifica, proces prin care poate
compensa, parţial, efectul unei densităţi prea mici.

Mărimea boabelor (MMB) depinde de felul în care se desfăşoară

346
procesele de umplere a boabelor şi depinde, la rândul său, de alţi doi factori:
rata (ritmul) de creştere a boabelor, determinată de cantitatea de asimilate
disponibile; durata umplerii boabelor.

Numărul de boabe pe plantă este considerat factorul cel mai

important în elaborarea producţiei. Acesta depinde, în principal, de alte

347
două componente: numărul de noduri reproducătoare (fertile) pe o plantă,
care este determinat de durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod
reproducător.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Mazărea este o plantă a climatelor

mai umede şi răcoroase. La germinat are cerinţe reduse faţă de căldură (1 -
3°C temperatura minimă de germinat) şi cerinţe mari faţă de apă (100 -
120% apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe
perioadă scurtă, temperaturi negative, de -4...-6°C.

Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile

moderate şi umiditatea suficientă. De asemenea, planta reacţionează
puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare, se impune semănatul
culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentiu ca plantele să
crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.

înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai

timpurii şi după 40 - 50 zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă
la înflorit este 15 - 18°C, iar după fecundare temperaturile favorabile sunt
de 15 - 20°C.

Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de

transpiraţie este de 600 - 700 (prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de
consum maxim al apei este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului
(circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.

Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo- lutoase,

bine drenate, cu o bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus,
fosfor, potasiu şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate.
Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu
stagnarea apei, şi nici cele nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea
este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile
pentru grâu.

Zone ecologice. Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se

află în Câmpia de Vest, caracterizată prin precipitaţii bine repartizate şi

348
20°C temperatura medie în perioada de fructificare.

Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia

Transilvaniei, a Crişurilor şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat
că zonele cu cernoziom din Do'orogea, Bărăgan, Moldova, cu climat
secetos, în general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui
semănat cât mai timpuriu.

349
 3.2.5c Tehnologia de cultivare

3.2.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc

terenul devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a
solului, care să fie - încă din toamnă - nivelat, fără resturi vegetale şi
buruieni. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după
unele culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au
fost combătute bine buruienile.

în România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea

mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahar,
cartof (cu rezultate destul de bune). Fiind o plantă amelioratoare a fertilităţii
solului este indicat ca mazărea să urmeze după porumb sau floarea-soarelui.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte

leguminoase, pe de o parte, din cauza perpetuării şi amplificării atacului
unor boli, iar pe de altă parte, deoarece pentru structura culturilor din
România ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei
în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare,

monocultura este exclusă. în cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi
teren, a fost semnalat fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă,
în principal, prin tulburări de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe
rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt
accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă, datorate compactării
solului şi drenajului defectuos. în monocultură se amplifică îmburuienarea

350
terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil.
De regulă, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani,
fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva
bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru

multe culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâu: este recoltată
timpuriu; după recoltare solul este reavăn şi poate fi arat în condiţii bune;
în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi azot (circa 1,5 t
s.u. şi 30 - 100 kg N/ha); are o influenţă favorabilă asupra structurii solului.
în România mazărea trebuie cultivată în solele unde urmează să fie semănat
grâu de toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna
iunie, pot fi semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul
termic rămas până în toamnă.

351
 Mazărea de grădină este încadrată, de regulă, în asolamente
legumicole specifice.

3.2.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de

mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg
Mg. ^

Azotul. în condiţii normale de cultivare, s-a determinat că, cea mai

mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat
prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau
din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după

premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot;
administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului
producţiilor şi a conţinutului boabelor în proteine. Din contră, azotul, în
cantităţi mai mari, are o serie de efecte nefavorabile, printre care:
favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor şi a boabelor;
amplificarea problemelor legate de buruieni; este influenţată nefavorabil
formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile din nodozităţi.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este

recomandată numai în condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile
mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiţii
mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare
care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de
situaţia concretă, întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.

Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând

favorabil formarea nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un
înflorit mai bogat şi o legare mai bună a fractificaţiilor. Deşi consumul de
fosfor este moderat, totuşi trebuie reţinut că mazărea reacţionează puternic
la insuficienţa fosforului.

Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea

îngrăşămintelor cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2C>5/ha pe terenurile
352
fertile şi de până la 50 - 60 kg P2(Vha pe terenurile mai sărace.

Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului

poate fi necesară. Dozele, în asemenea situaţii sunt de 40 - 60 kg K^O/ha,
aplicate odată cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul
germinativ (ca îngrăşăminte complexe).

353
 Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu micro-
elemente, îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menţionată
frecvent de către specialişti. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a
plantelor. îngrăşămintele cu microelemente pot fi administrate prin
încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe
frunze.

3.2.53. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii

deosebite faţă de lucrările de pregătire a terenului.

Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea

terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de
dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea)
şi a stratului superficial al solului.

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat

cu grapa, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă,
adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi, îndeosebi pe solurile
grele, afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a
rădăcinilor în straturile profunde ale solului.

Arăturile efectuate vara se lucrează până în toamnă (se grăpează),

pentru a nivela terenul, a mărunţi bulgării şi a distruge buruienile care răsar,
reducând, astfel, rezerva de buruieni.

354
 Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot
fi lucrate încă din toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. în mod
obişnuit, se susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în toamnă, ceea
ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai
uniform şi se poate semăna mai devreme; agricultorii din zonele secetoase
(de exemplu, Dobrogea, Bărăgan) şi din arealele cu soluri uşoare preferă
acest sistem de lucrare a solului. în plus, sunt evitate lucrările repetate în
primăvară, care contribuie la pierderea apei, tasarea solului, întârzierea
semănatului şi măresc costurile.

Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde

cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea
terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe
timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul.
în asemenea situaţii este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste
iarnă.

Pregătirea patului germinativ. în primăvară terenul se lucrează cât

mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime,

355
pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din
aceleaşi moti ve, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu
agregatele agricole.

Tendinţa este ca în primăvară să fie efectuată o singură lucrare a

solului sau se seamănă direct, în teren nelucrat primăvara.

Uneori, în primăvară sunt necesare două lucrări, dintre care o

lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru nivelarea terenului şi
mobilizarea solului compactat peste iarnă, şi o a doua lucrare, efectuată
chiar înainte de semănat, cu combinatoriii sau cu grapa cu discuri în
agregat cu câmpuri de grapă cu colţi, pentru mobilizarea solului pe
adâncimea de semănat.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren

foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca
distribuire a seminţelor, realizarea unui lan uniform dezvoltat, foarte
important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.
3.2.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din

culturi certificate, să fie sănătoasă (maximum 5% germeni cu infecţie de
antracnoză), nefisurată, tară atac de gărgăriţă (nu se admit exemplare vii de
Bruchus pisorum), să aibă puritatea fizică minimum 98% şi germinaţia
totală minimum 80%.

Tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor

patogeni care produc putregaiul plăntuţelor (.Pythium spp.), mana
(■Peronospora pişi), ftizarioza (Fusarium spp.) şi antracnoza (Ascochyta
pişi), este obligatorie; sunt recomandate preparate pe bază de tiofanat
metil+tiram (TIRAMET 60 PTS, 2,0 kg/t de sămânţă) sau mefenoxam
(APRON XL 350 ES, 1 1/t de sămânţă. Tratamentele sunt efectuate cu
circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea
preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de

semănat sau concomitent cu semănatul. în România este folosit preparatul

356
Nitragin-mazăre (care conţine bacteria specifică mazărei Rhizobium
leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă
semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu,

atunci când se poate pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine),
fără a se tasa. Calendaristic, în România, culturile de mazăre sunt semănate
în cursul lunii martie (de regulă, în primele două decade ale

357
lunii martie în sud şi în a treia decadă a lunii în restul zonelor); spre nord şi
în unii ani cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este
semănată la începutul lunii aprilie.

Semănatul timpuriu oferă avantaje certe deoarece sunt folosite bine

cele 100 - 120 zile cu vreme favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de
umiditate, temperatură şi lungime a zilei (lunile martie- iunie). în acest fel,
este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul
rece şi care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.

Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a

producţiilor; se discută chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o
întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de semănat. Sunt afectate toate
componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o
plantă.

Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe

germinabile/m2, pentru a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. în mod
obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de răsărire în câmp de 75%.

Mazărea posedă o anumită “supleţe“ privind densitatea lanului şi

poate compensa parţial, prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare,
cu cât zona are un climat mai moderat, sub aspectul regimului termic şi
pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici, iar întârzierea
semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât
zona de cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme
şi se va lucra cu densităţi mai mari.

358
 Cantităţile de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime menţio-
nate sunt, de regulă, de 250 - 300 kg/ha.

Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5-15 cm), prin care se

asigură o mai bună distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări
(similar cu ce s-a prezentat la grâu) oferă avantaje certe, permiţând
aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
foarte uniform şi până în faze de vegetaţie mai avansate.

Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare,

mazărea trebuie semănată mai adânc; în condiţiile din România se
recomandă semănatul la 5 - 6 cm adâncime.

Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un

răsărit neuniform şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor.
Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea, defavorabil: aprovi-
zionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă, se
amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante
de densitate.

359
3.2.5.S. Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de
semănat şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală,
nu sunt probleme deosebite cu buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei,
mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua
considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu

ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale
şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la
noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se
recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de
MCPB — Na (BUTOXONE M 40, 2,0 — 2,5 1/ha), când plantele de
mazăre au 10 - 12 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de 2 - 4 frunze
(pentru dicotiledonatele anuale) sau au sub 10 cm (pentru dicotiledonatele
perene). Pentru buruienile dicotiledonate anuale (cu excepţia speciilor de
Polygonum şi Chenopodium) şi unele monocotiledonate anuale (genurile
Setaria, Echinochloa ş.a.) se recomandă cloridazon (PULSAR 40, 0,75 -
1,0 1/ha) administrat postemergent timpuriu, în funcţie de gradul de
infestare a buruienilor.

Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta

poate fi combătut prin tratamente cu quizalofop (LEOPARD 5 EC, 1,5 -
1,75 1/ha) administrat postemergent, în funcţie de gradul de infestare şi
înălţimea plantelor. Acest preparat controlează şi buruienile
monocotiledonate anuale, dacă este administrat în doză de 0,7 1/ha
postemergent, în faza de 2 -4 frunze pentru speciile de monocotiledonate.

In zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni

monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este iarba vântului
(Apera spica venti); în asemenea situaţii se pot efectua tratamente cu
fenoxapropetil (FURORE SUPER 75 EW, 0,8 - 1,0 1/ha), asociat,
eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.

Mazărea furajeră se elimină prin plivit; se recunoaşte după culoarea

purpurie a florilor, inelul violaceu de la baza stipelelor, păstăile mai mici,
seminţele mai mici şi de culoare brună, marmorate. Lucrarea este dificil de
realizat şi destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această
operaţiune să fie efectuată cu atenţie în loturile semincere.

360
 Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile
de mazăre de la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte
păgubitoare în câmp, dar mai ales în depozite. Adulţii hibemanţi apar în
câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare.

361
Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în
învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi
străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la

începutul înfloritului, pentru distrugerea adulţilor (la un PED de 2
adulţi/m2), cu produse pe bază de dimetoat (SINORATOX 35 CE,
1,5 i/ha), sau malathion (CARBETOX 37 CE, 1,5 1/ha).
Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul
distrugerii larvelor.

După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie

tratarea seminţelor în spaţii ermetic închise (la un PED de 5
larve/100 boabe în depozit sau 10% boabe cu orificii în depozit);
se folosesc fosfură de aluminiu (AGROXIN, 3-5 tablete/t de
sămânţă) sau malathion (FUMITOX 10, 3 g/m3 spaţiu).

Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive,

ca: evitarea revenirii mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea
seminţei înainte de semănat. în situaţii extreme, pentru
combaterea antracnozei mazării (Ascochyta pişi), boală răspândită
în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare
tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după
controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă,
imediat după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului şi după
formarea primelor păstăi. Se utilizează preparate pe bază de
mancozeb (MANCOZEB 80%, 2,0 kg/ha) sau oxiclorură de cupru
(ALCUPRAL 50 PU, 2,5 kg/ha).

3.2.5.6. Recoltarea

Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare

din tehnologia de cultivare a mazării. Momentul optim de
recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea
eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi
scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la
maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de

mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile. Ca urmare, lanurile
323
 de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte lucrări
agricole. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi
fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele

s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene,
pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă, maturarea şi
recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele
umede şi

răcoroase şi în unu am mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lumi

iulie.

în ţara noastră, tradiţional recoltarea lanurilor de mazăre a fost

efectuata divizat (în două faze): în prima fază plantele sunt tăiate cu maşina
de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în
brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare
se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi
efectuându-se o serie de reglaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita
spargerea boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier la

mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distantelor dintre bătător si

contrabătător. ’

Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună

organizare; se lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi sore seară.
r

Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este

cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22/o
treieratul se face cu dificultate.

Unii cultivatori de mazăre evită recoltarea în două faze prin

montarea la aparatul de tăiere al combinei a pieselor ridicătoare de lan, ceea
ce favorizează recoltarea dintr-o singură trecere a lanurilor de mazăre culcate
la pământ. Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la cafe plantele nu se
culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre
dintr-o singură trecere cu combina. în anumite situaţii, pentru uniformizarea
coacerii sunt recomandate tratamente cu preparate desicante.

324
 imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre
trebuie supuse operaţiunilor de condiţionare (eliminarea impurităţile, uscarea
boabelor până la 14% umiditate, gazarea contra gărgăriţei).

Producţii Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine

recolte de peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală de biomasă, boabele
reprezintă 35 - 50%.

Resturile vegetale, tocate şi împrăştiate uniform pe suprafaţa solului,

reprezintă o sursă importantă de materie organică, având un raport C/N
apropiat de cerinţele solului şi, alături de azotul acumulat în sol în urma
activităţii bacteriilor fîxatoare, contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii
terenurilor agricole.

A Adunarea resturilor vegetale şi transportul acestora sunt practicate în

anumite situaţii. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi
uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de
1,5 - 3 t vreji/ha.

325
33= FASOLEA
3.3.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Fasolea se cultivă pentru seminţele sale bogate în

substanţe proteice (23 - 33%), glucide (48 - 55%), săruri minerale, fiind
folosită în alimentaţia oamenilor în stare verde sau uscată. Păstăile verzi
sunt apreciate în arta culinară în stare proaspătă sau conservate.

Proteinele din seminţele de fasole sunt formate din aminoacizi

esenţiali, cu valoare biologică ridicată, fiind uşor digestibile (peste 80%).

Din frunzele de fasole se poate extrage acidul citric (9 - 14%), iar

tulpinile rămase după treierat (vrejii), împreună cu tecile păstăilor, bogate
în substanţe proteice, reprezintă un furaj valoros, mai ales pentru ovine şi
caprine.

Fasolea posedă şi însuşiri medicinale. Ceaiurile din tecile păstăilor

şi diferite preparate din fasolea uscată sau verde sunt folosite în scopuri
farmaceutice pentru tratarea unor maladii, cum ar fi afecţiunile cardiace,
renale, diabetul, guta, reumatismul cronic, sciatica, etc.

Făina din seminţele de fasole poate fi folosită în proporţie de 5 -

10% în amestec cu faină de grâu, pentru obţinerea de pâine mai gustoasă şi
mai hrănitoare.

Fiind o specie leguminoasă, fasolea lasă solul într-o bună stare de

326
fertilitate prin cantitatea de 60 - 200 kg/ha azot fixat biologic de bacteriile
simbiotice, recomandându-se ca o foarte bună plantă premergătoare pentru
majoritatea culturilor, printre care şi pentru grâul de toamnă.

Fasolea, datorită perioadei de vegetaţie mai scurtă poate fi folosită

ca plantă succesivă sau poate fi cultivată în amestec cu alte plante.

Răspândire. Fasolea a fost adusă în Europa după descoperirea

Americii de către Cristofor Columb în 1492 şi a înlocuit în cultură fasoliţa
('Vigna sinensis L.), menţionată încă din antichitate.

In ţara noastră fasolea a fost introdusă la începutul sec. XVII, fiind

răspândită odată cu porumbul, cu care se poate semăna în cultură intercalată.

Ca urmare a importanţei sale, fasolea s-a cultivat pe suprafeţe tot

mai extinse. în perioada 1979 - 1981 s-au cultivat pe plan mondial peste
24,4 mii. ha, cu o producţie medie de 555 kg/ha, iar în perioada 1988 - 1990
s-a cultivat pe peste 26,2 mii. ha, cu o producţie medie de 592 kg/ha. în anul
2008 s-au cultivat pe plan mondial peste 27,9 mii. ha cu o producţie medie
de 728,6 kg/ha (tab. 3.7).

327
 Tabelul 3.7

Suprafaţa şi producţia la fasole pe continente şi în principalele ţări _

(FAOSTAT, 2009)

Continente şi ţări Suprafaţa (mii Producţia Producţia totală

ha) (mii tone)

Total mondial 25211,4 782,0 19.723,3

Africa 6.011,7 633,0
medie 3.807,8
Uganda 925,0 488,0 452,0
America de Nord 704,7 1.945,0 1.370 5
SUA 592,0 1.943,0 1 150 3
America Centrală 2.028,1 738,0 1.496,9
Mexic 1.410,0 (kg/ha)
746,0 1.056,4
America de Sud 4.866,8 879,0 4.275,9
Brazilia 4.148,8 849,0 3.522,9
Asia 11.025,9 734,0 8.088,8
India 6.000,0 385,0 2.310,0
China 954,8 1.616,0 1.543,1
Europa 238,9 1.821,0 435,1
Belaras 60,5 2.874,0 173,9
România 29,7 753,0 22,3
Oceania 54,6 926,0 50,6 3.8
Tabelul
Australia
Suprafaţa şi producţia la fasole în România 54,6 926,0 50,6

Specifi Anii
care
1938 1960 1980 2000 2005 2006 2007 2008 2009
Suprafaţa 38,4 29,1 94,6 26,2 57,7 57,4 40,1 36,1 29,6
(mii ha)
Producţia 332 727 609 580 724 608 450 697 753,0

Producţia 12,7 21,2 57,6 15,2 41,8 34,9 18,0 25,2 22,3
în anul 2008 au cultivat suprafeţe mari cu fasole India, Brazilia,
totală (mii
Myanmar,
(kg/ha) Mexic, China, Uganda, SUA (tab. 3.7). Producţii mari realizează
tone)
SUA (1.982 kg/ha), China (1.162 kg/ha), ş.a.

n
România, suprafeţele cultivate cu fasole au scăzut după anul 1990,
în ultimii ani cultivându-se între 57,7
328mii ha în anul 2005 şi 29 6 mii ha în
anul 2009 (tab. 3.8).
 Pe lângă suprafeţele de fasole în cultură pură, s-au cultivat împreună
cu porumbul circa 300 mii ha.

Producţiile medii pe ţară sunt foarte mici, dar există şi exploataţii

care obţin peste 2 .000 kg seminţe/ha.

3.3.2» Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Seminţele de fasole conţin 17,0 - 32,1% substanţe proteice (în medie

24,3%), 0,4 - 3,6% lipide (în medie 1,8%), 3,1 - 5,2% săruri minerale (în
medie 4,9%), 41,0 - 56,4%) amidon (în medie 47,3%), 2,2 - 6,6% celuloză
(în medie 3,8%) din substanţa uscată (Gh.Bîlteanu, 1998), iar după N. Olaru,
1982, conţin în medie 50,8 - 58,0% glucide şi 23 - 25% proteine.

Dintre aminoacizii care compun substanţele proteice din seminţele

de fasole mai importanţi sunt: arginina (8,54%), lizina (4,32%), tirozima
(3,32%), triptofanul (1,39%), histidina (3,0%), cistina (1,23%) şi metionina
(1,80%) (Gh.Bîlteanu, 2003).

Conţinutul seminţelor în substanţe proteice oscilează în funcţie de

genotip, condiţiile climatice, tehnologia folosită şi îndeosebi fertilizarea.

Seminţele conţin cantităţi însemnate de pro vitamina A (caroten),

mai ales în seminţele verzi şi acid ascorbic, mai ales la maturitatea tehnică.

329
 La maturitate, alături de amidon (circa 47,3%), seminţele de fasole
mai conţin şi 3 - 4% zaharoză şi 4 - 5% glucoză.

Conţinutul ridicat de celuloză este dat în primul rând de grosimea

tegumentului seminal, care reprezintă 6 - 9%.

La aprecierea calităţii seminţelor de fasole prezintă importanţă

capacitatea de a fierbe repede şi uniform, însuşire influenţată de grosimea
învelişului, compoziţia chimică, vechimea lor, locul de cultură etc.

Frunzele de fasole conţin cantităţi ridicate de acid citric (9 - 14%)

care se poate extrage pe cale industrială.

Tulpinile de fasole au valoare furajeră apreciabilă, conţinând 8%

substanţe proteice, 31% glucide, 1,1% lipide şi 36% celuloză, fiind utilizate
în furajarea ovinelor şi caprinelor (L.S.Muntean şi colab., 2008).

3.3.3= Sistematică

Fasolea aparţine genului Phaseolus L., cu numeroase specii de

origine americană (Phaseolus vulgaris (L.) Savi., Phaseolus multiflorus
Willd., Phaseolus acutifolius T.Gray.) şi de origine asiatică (Phaseolus

330
 7SLpf“ fgU'ariS (WiUd') W'Wi*h>'. Phaseolus acutifolius A.uray.,
Phaseolus calcaratus (Roxb.) Pip.

Phaseolus vulgaris (L.) Savi. - fasolea comună este cultivată pe

toate continentele pe suprafeţe apreciabile. Fasolea comună cuprinde două
forme: nanus (fasolea pitică, oloagă) cu talia mică şi port erect şi commums
(fasolea volubilă, urcătoare) cu tulpina lungă de 200 - 300 cm earc, pentru
a se susţine are nevoie de suport. Intermediară este forma semivolubilă cu
lungimea de 50 - 70 cm.

. Vaneta’île Speciei Phaseolus vulgaris se deosebesc între ele după laportul intre
lungimea, lăţimea şi grosimea seminţei care determină şi torma lor. Se
deosebesc următoarele varietăţi:

" sphaericus (raport 1:1:1) cu seminţe aproape sferice;

- ellipticus (raport 1,5:1:1) cu seminţe de formă eliptică;
- oblongus (raport 2:1:1) cu seminţe de formă cilindrică;
- compressus (raport 2:1:5) cu seminţe reniforme, comprimate
lateral.

F ecare dm
* varietăţi, după culoarea seminţei cuprinde forme având
culori diferite: umcoîore (albe, cafenii, negre, roşii, ş.a.) şi multicolore,
punctate (punctatus) - pe fond de bază, o pată mare şi câteva mici- pestriţe
(yanegatus) - pe fond de bază pete de mărimi diferite; zebrate 0zebratus),
pe fond de bază, linii şi dungi paralele, continui sau întrerupte.

n general exista forme intermediare între varietăţi {sphaericus x

ehipticus', ellipticus-., ellipticus x oblongus, etc.

Phaseolus multiflorus Willd. (sin. Phaseolus coccineus L.) - tasole

de Spania, este o specie anuală sau bienală, cu germinaţia bipogeica, având
tulpina urcătoare, florile albe sau roşii, păstăile mari’si late, iar seminţele
mari, cu MMB de 600 - 1200 g, albe sau pătate cu negru. Se cultiva ca
plantă alimentară, furajeră sau decorativă.

Phaseolus lunatus L. (sin. Phaseolus macrocarpus Moencfa.) -

fasolea de Lima, cuprinde forme anuale, bienale sau perene, cu tulpina
urcătoare, având flori mici, de culoare violetă, păstăi late şi turtite, iar
seminţele albe sau colorate, reniforme, cu dungi radiale spre hil.
331
 Dintre specule de origine asiatică mai răspândite în cultură sunt-
Phaseolus aureus (Roxb.) Piper, Phaseolus mungo L. şi Phaseolus
angulans (Wild.).

Phaseolus aureus are frunze primordiale înguste, ascuţite

lanceolate, iar cele tulpinale mici, cu foliole alungite, slab păroase,’ cu

ori albe, păstăi lungi, înguste, cilindrice, fără rostru, cu seminţe mici verzi-
gălbui până la negru.

332
 Phaseolus mungo L., are frunzele primordiale ascuţite, lanceolate,
iar cele tulpinale cu folióla mijlocie romboidală, flori albe, păstăi groase,
scurte şi drepte, iar seminţele mici, cilindrice, verzi-gălbui până la negru,
cu hil proeminent.

Soiuri. La noi în ţară se cultivă soiuri şi populaţii locale de fasole,

care fac parte dintr-o singură varietate sau din încrucişarea a două varietăţi.
Tabelul 3,9
Soiurile de fasole de câmp recomandate în România

Soiuri Anul Varieta Tulpina Tip de Perioada MMB Zone de

tea creştere (g) cultură

Ami 1991 compressus semivolubil, 90-110 260-320 Sudul

(2006)
înregis x ellipticus semideterminat vegetaţie României
Avans 1981 Ellipticus semivolubil, 79-97 280-370 Silvostepa
(2004) nedeterminat

Aversa trării
1983 Ellipticus semivolubil, 85
(zile) 340-470 Sudul
(2001) nedeterminat Munteniei,
României
Delia* ellipticus semivolubil 85 250 Moldova,
semideterminat Banat
Florena* ellipticus x semivolubil, 85 180-240 Sud-vestul
compressus semideterminat Colinele

Lizica* Ellipticus semivolubil, 92 220 Sudul

nedeterminat. României
AuStarter*
fost schimbate denumirile din Bianca-Delia, din Diva-Florena, Lizica şi
din Liza-României,
ellipticus x semivolubil, 70-90 200-280 Sud şi vestul
din Star - Starter. compressus semideterminat Olteniei
României

Un soi de fasole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- rezistenţă la agenţi patogeni şi dăunători; Transilvania
- capacitate mare de producţie;
- perioadă de vegetaţie cât mai scurtă;
- conţinut ridicat şi de calitate bună a substanţelor proteice;
- maturarea uniformă a păstăilor;

333
- inserţia primelor păstăi de pe tulpină mai sus; pentru recoltare
iară pierderi;
- gruparea păstăilor cât mai strâns pe partea superioară a tulpinii;
- plantele fără frunze la recoltare.

334
 Pentru condiţiile ecologice din România, cele mai potrivite sunt
soiurile timpurii (70 - 90 zile), deoarece ele folosesc cu multă eficienţă apa
acumulată în sol în timpul iernii şi fructifică înaintea apariţiei arşiţelor şi
secetelor de la începutul verii. Ele asigură producţii ridicate în toţi anii, se
comportă bine şi în partea de nord a ţării sau în zonele mai reci* deoarece
ajung la maturitate înaintea căderii brumelor de toamnă. De asemenea,
soiurile timpurii pot fi cultivate în condiţii de irigare după

plante ce părăsesc devreme terenul (cultură succesivă după orz, grâu, ctc. ^.

în catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România sunt

recomandate soiurile din tab. 3.9.

3.3.4« Particularităţi biologice şl relaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Fasolea are răsărire epigee, cu excepţia speciei Phaseolus

multiflorus care are o răsărire hipogee. Pentru germinare sămânţa absoarbe
100-110% apă faţă de greutatea uscată.

Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată comparativ cu

alte leguminoase, cu rădăcina principală subţire şi puţin profundă, care, oupă
ce atinge o oarecare lungime, de la baza ei, pornesc rădăcini secundare.
Rădăcinile secundare au grosimea şi lungimea asemănătoare rădăcinii
principale. Rădăcinile secundare sunt răspândite mai mult lateral decât în
adâncime. Majoritatea rădăcinilor sunt răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm).
Nodozităţile sunt sferice şi mici, formate din simbioza cu bacterii fixatoare
de azot din specia Rhizobium phaseoli. Ele sunt dispuse mai mult pe
extremităţile rădăcinilor, şi pot fixa o cantitate de azot biologic de 60 - 200
kg/ha.

Tulpina plantei de fasole are creştere definită (determinată) la

formele pitice (oloage) sau nedefinită (nedeterminată) la formele volubile,
înălţimea tulpinii oscilează între 30 şi 50 cm la formele pitice şi 300 şi 600
cm la cel volubile, fiind ramificată la formele pitice. Se întâlnesc în cultură şi
forme semivolubile de 50 - 75 cm înălţime; aceste soiuri, precum şi cele pitice
335
se cultivă pe suprafeţe mari în câmp, iar cele volubile sunt cultivate în grădini,
necesitând suporţi.

Frunzele. După răsărire, marcată de apariţia cotiledoanelor la

suprafaţa solului, primele două frunze caire se formează sunt simple, după
care apar frunzele trifoliate, acoperite eu perişori, foliolele fiind mari,
cordiforme, cu vârful ascuţit.

336
 Florile sunt grupate în raceme axilare scurte, câte 2 - 8 , având
petalele de culoare albă, albă-verzuie, roză, roşie sau violetă. Caracteristice
la floarea de fasole sunt stilul şi filamentele staminelor răsucite în spirală.
înflorirea unei plante are loc în 20 - 25 zile la formele pitice şi poate dura
până la 60 - 100 zile la cele urcătoare. Pe o plantă înflorirea se produce
treptat, de la bază spre părţile superioare. Polenizarea şi fecundarea sunt
predominant autogame, dar cu numeroase cazuri de alogamie, mai ales la
Phaseolus multiflorus.

Fig. 3.7. Fasolea (.Phaseolus vulgaris (L.) Savi)

(după Gh.Bîlteanu, 2003)
A-seminţe; B-seminţe îmbibate cu apă; C-cotiledoane şiplantulă;
D-apariţia radiculei; E, F-răsărirea; G, H-apariţia primelor frunze adevărate (simple);
I-apariţia primelor frunze trifoliate; J-plantă de fasole pitică;
K- plantă de fasole cu tidpina volubilă

Fructul este o păstaie de (4) 8 - 10 (20) cm lungime, cu un număr

variabil de seminţe ( 3 - 1 0 seminţe), de formă cilindrică, cilindrică
aplatizată, dreaptă sau uşor curbată, terminată cu un rostru mai mult sau mai
puţin evident. La maturitate păstăile sunt dehiscente.

Sămânţa (fig. 3.2) diferă ca formă, culoare şi mărime, fiind

exalbuminată, cu MMB cuprinsă între (40) 100 şi 1.200 g, soiurile cultivate
în prezent având MMB de 160 - 350 g, iar MH de 75 - 80 kg. Culoarea

337
seminţelor poate fi albă, galbenă, neagră, verde, brună, cafenie, cu diferite
nuanţe, unicoloră sau cu desene. Conţinutul în proteină brută poate fi de
17,0 - 32,1%.

De la răsărire la înflorire sunt necesare 38 - 45 zile, iar de la înflorire

la maturitate încă 35 - 43 zile (la unele soiuri 20 - 60 zile). Un

338
rac™ mflofeşţe m 10 - 14 zile (N.Zamfirescu şi colab., 1965), durata
înfloritului fiind dependentă de condiţiile climatice. Seceta şi temperaturile
ridicate scurtează durata înfloritului, timpul răcoros şi umiditatea
prelungind această durată.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Temperatura. Fasolea comună

(fhaseolus vulgaris (L.) Savi) care se cultivă în România este o plantă
ermolila. Temperatura minimă de germinare este de 8 - 10°C iar cea optimă
32 C; temperaturile de -1°C..,2°C, distrug plantele avtmil m vegetaţie, iar
imediat după răsărire plantele sunt distruse chiar de brume

nT7eTda de îmb“bodre-înflorire sunt favorabile temperaturile „J20,C- 'a “florire-

frucflficare cele de 20 - 22"C, iar pentru maturare ceie de 25 C.
Temperatura optimă pentru perioada de vegetaţie este cuprinsă între
18,3°C şi 23,9»C (L. Toniolo, 1981, cita, de GhSeanÎ

P aturii
S ade rea tem er
^ 1 sub 15°C în perioada înfloritului determină
caderea florilor, ca şi temperaturile prea ridicate (mai mari de 30°C)
însoţite de secetă atmosferică, care împiedică fecundarea florilor
aeterminand uscarea şi căderea lor. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie
fasolea necesită 1.400 - 1,900°C (uneori chiar 2.200°C). ’

Umiditatea. Faţă de umiditate, fasolea are pretenţii diferenţiate în

cursul vegetaţiei. La germinare necesită 100 - 110% apă fată de greutatea
uscată a seminţelor. După răsărire până la îmbobocire, perioadă ce
corespunde creşterii rapide a rădăcinilor, nevoia de apă a plantelor este
moderata (plantete suportă seceta) şi este satisfăcută de rezerva de apă
existenta m sol. In perioada înflorire-fructificare şi până la sfârşitul
formam seminţelor, fasolea are cerinţe mari faţă de umiditatea solului şi
atmosferei, realizând un consum ridicat de apă (aproximativ 5 mm/zi).

eceta din sol este suportată mai uşor de fasole, cea atmosferică fiind loarte
dăunătoare. Seceta şi arşiţa duc la avortarea florilor, iar încălzirea solului
la mai mult de 35°C, influenţează negativ activitatea bacteriilor simbiotice.
Excesul de apă măreşte sensibilitatea plantelor la agenţi patogeni şi poate
deprecia calitatea seminţelor şi germinaţia acestora. Fasolea pitică este mai
rezistentă la secetă datorită particularităţilor sale In sudul ţării prm irigare
se creează condiţii foarte bune fasolei. ’

339
 Solurile favorabile fasolei sunt cele cu textură mijlocie (lutoase şi
iuto-msipoase), fertile, cu reacţia solului având pH 6,5 - 7,5, de tip
cernoziom, preluvosol, aluviosoî, faeoziom.

Nu sunt recomandate solurile grele, excesiv de umede, reci neaerate,

nisipoase sau salinizate.

340
 Zone ecologice. Pe teritoriul României au fost stabilite zonele de
favorabilitate pentru fasole, aceasta găsind condiţii favorabile şi foarte
favorabile, conform hărţii din fig. 3.8 (O. Berbecel, 1960).

Zona foarte favorabilă pentru fasole se situează în Câmpia de vest

(Valea Mureşului, aluviunile fertile ale Timişului şi văile Crişului, Valea
Someşului) şi în Transilvania (luncile Mureşului şi Tâmavelor). In aceste
zone, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt potrivite fasolei, solurile
sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile. Zonele din sudul ţării, prin
irigare, devin foarte favorabile, cultivându-se fasolea ca a doua plantă după
culturi ce părăsesc terenul devreme.

Zona favorabilă cuprinde cea mai mare parte a terenurilor arabile

din România, existând unele diferenţe de favorabilitate în cuprinsul acesteia,
legate de fertilitatea solurilor, eroziune, cantităţile de precipitaţii care cad în
lunile iunie şi iulie; se disting ca zone favorabile I văile inferioare ale Jiului
şi Oltului, Valea Şiretului, Depresiunea Jijiei, cea mai mare parte a Câmpiei
Transilvaniei, o parte din Câmpia Banatului şi Crişanei.

341
 u ţ, ** *** *

■> lliirtftrf EZÎ TsivtiH

î §Ş^ <111

»¡¡1* 8
'ţţ 7/ ' *

I18
T
"111 Mm.

mm i afi

r
~'"' ' ' fi fi: *

Fig. 3.8. Aria răspândirii

... .. . S A *în cultură a fasolei în România :
Wl ( ® mm
7w*%
Zona puţin favorabilă cuprinde partea centrală şi nordică a
Dobrogei, regiunile submontane, cele nisipoase şi sărăturate. *

I y 1, , J=

\ :

342
 3.3.5. Tehnologia de cultivare

3.3.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Fasolea nu are pretenţii deosebite faţă de planta premergătoare

recomandandmse să fie încadrată într-un asolament de 3 5 ani în mod
deosebit pentru loturile semmcere. Suprafeţe cultivate cu fasole fiind în
toeneral reduse faţa de alte plante, amplasarea ei după o plantă

femă agricolă faVOrablîă nU constituie 0 Problemă de nerezolvat Lr-o

. , Cel? mai bl¡nf. Premergătoare sunt plantele care părăsesc devreme

enul şi dau posibilitatea să se acumuleze cantităţi mari de ană în sol prm

lucrările ce se efectuează; acestea sunt cerealele păioase sau culturile
praşfioare care se recoltează timpuriu. Bune rezultate se obţin şi după
cartof, sfecla pentru zahăr, tutun. ’ F

Nu sunt indicate ca plante premergătoare pentru fasole, culturile

de leguminoase, floarea-soarelui, rapiţă, in întrucât acestea favorizează
raspandirea unor agenţi patogeni comuni. După aceste plante fasolea poate
reveni numai după 4 - 5 ani.

De asemenea, nu se va amplasa fasolea după cereale păioase în

monocultura, acestea constituind gazde intermediare pentru Delia cilicrura
care atacă şi fasolea. P

„ „ ,Deşi se autosuP°rtă 2 - 3 ani în monocultura, pentru a preveni raspandirea

agenţilor patogeni specifici se recomandă ca fasolea să nu revină pe acelaşi
teren decât după o perioadă de cel puţin patru ani.

F nnd leguminoasă prăşitoare care se recoltează destul de timpuriu

fasolea este o bună premergătoare pentru cele mai multe plante de cultură’
inclusiv pentru cerealele de toamnă (grâu, orz).

3.3.5,2. Administrarea îngrăşămintelor

343
 Deşi are un consum ridicat de substanţe nutritive, datorită
particularităţilor sale biologice fasolea reacţionează la fertilizare în funcţie
de fertilitatea şi umiditatea solului, având şi capacitate de valorificare a
efectului prelungit al îngrăşămintelor aplicate la cultura premergătoare cat
şi posibilitatea de a fixa o parte din azotul necesar prin simbioză.

Pentru realizarea a 1.000 kg seminţe şi producţia corespunzătoare

de tulpm!, fasolea extrage din sol 60 - 65 kg N, 17 kg P205, 45 kg K2G
(M.Nicolescu, 1991). °

344
 Până la începutul formării seminţelor fasolea foloseşte 50% din
azot, 64,6% din fosfor şi 50% din potasiul necesar (Sedova, 1975). Circa
80% din azotul necesar, fasolea şi-l procură prin intermediul simbiozei cu
bacteriile Rhizobium phaseoli, dacă factorii ecologici permit realizarea în
condiţii bune a acesteia.

’ în experienţele efectuate la INCDA Fundulea sporurile cele mai

mari de producţie s-au obţinut prin aplicarea îngrăşămintelor fosfatice
(circa 31%). Pe preluvosoluri roşcate apare tendinţa de creştere a
producţiei prin aplicarea azotului (Al.Ionescu).

Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se stabilesc în funcţie de

conţinutul solului în fosfor mobil şi de nivelul producţiei scontate. La un
conţinut mai mare de 5 mg P2O5 la 100 g sol se recomandă 0 - 30 kg
P205/ha, la 2 - 5 mg P205 a 100 g sol se recomandă 30 - 40 kg P205/ha, iar
la un conţinut sub 2 mg P205 lai 00 g sol se recomandă 40 - 60 kg P205
(Gh.Popa, 1978). îngrăşămintele se administrează înainte de efectuarea
arăturii (sub formă de superfosfat) sau la pregătirea patului germinativ (sub
formă de îngrăşăminte complexe).

îngrăşămintele cu azot trebuie folosite cu multă atenţie pentru a

realiza o eficienţă maximă asupra producţiei. în general, îngrăşămintele cu
azot nu trebuie să se aplice înainte de semănat dacă seminţele se tratează
cu Nitragin pentru fasole (N.Bălan şi colab., 1980). Sporul de recoltă pe
care îl asigură bacterizarea seminţelor depinde de virulenţa tulpinii
bacteriene, umiditatea şi aeraţia solului, prezenţa fosforului şi
microelementelor, populaţiile de bacterii spontane, etc.

Cercetările efectuate la SCDA Valul lui Traian şi SCDA Podu-

345
Hoaiei au scos în evidenţă sporurile de producţie la utilizarea de preparate
bacteriene pentru tratarea seminţelor. în general, în condiţiile ţării noastre
şi mai ales pe solurile fertile, aplicarea azotului trebuie hotărâtă după 20 -
25 zile de la răsărirea plantelor de fasole, când se controlează reuşita
bacterizării şi se stabilesc dozele de azot în funcţie de cantitatea şi calitatea
nodozităţilor (tab. 3.10).
Tabelul 3.10
Dozele de azot la fasole în funcţie de formarea nodozităţilor __ (Gh.Popa, 1978)
_____________

Număr de Plante cu nodozităti Azot

nodozităţi
pe plantă (%) (kg/ha)
Mai mult de 5 > 80% 25-30
1-5 > 50% 30-40
Lipsă 0 40-60

346
 Pe solurile situate în zone cu precipitaţii mai multe şi cu terenuri mai puţin
fertile azotul are importanţă pentru mărirea producţiei de fasole mai a.es că m
aceste zone simbioza se realizează cu greutate. Administrarea^ azotului se face
odată cu executarea praşilelor mecanice între

înfloririi111 Pen°ada între faza de două ihmze tnfoliate şi până la începutul

Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile sărace în

acest element (sub 14 mg K20 la 100 g sol), când se recomandă 40 - 60
Jkg/ha oxid de potasiu, aplicat împreună cu fosforul.

„ P dună creŞtere şi dezvoltare a fasolei se realizează atunci când se găsesc

m sol suficiente cantităţi de microelemente: bor, fier, cupru zinc mangan,
molibden. Molibdenul influenţează pozitiv fixarea azotului atmosferic pe
toate tipurile de sol, iar prin aplicarea lui în sol (2 - 4 kg/ha) sau
extraradicular, la începutul înfloririi, determină creşterea conţinutului de
substanţe proteice în seminţe. Bora! se aplică de regulă pe cernoziomuri,
iar zincul pe soluri carbonatate.
3.3.5.3,, Lucrările solului

La executarea lucrărilor solului se va ţine seama de unele

purtmdarităţi biologice ale fasolei: capacitatea redusă de străbatere a
rădăcinilor in sol şi a tulpiniţei ia răsărire; nevoia mare de apă în sol la
imbibarea şi germinarea seminţelor. Pentru aceste considerente, solul
trebuie să. fie bine mărunţit, nivelat şi afânat, cu o mare cantitate de apă
acumulata m primăvară, atât în profunzime cât şi în partea superficială
îndepărtandu-se posibilităţile de formare a crustei.

în funcţie de planta premergătoare, umiditatea solului, starea

culturală a solului, prezenţa resturilor vegetale, arătura de vară sau de
toamna se execută la adâncimea de 20 - 25 cm. Nivelarea terenului este
absolut obligatorie întrucât creează condiţii favorabile semănatului,
răsăririi şi recoltăm mecanizate. Lucrarea de nivelare se realizează în
perioada de vară-toamnă cu un nivelator, iar în lipsa acestora se pot folosi
grapele cu discuri echipate cu bare sau lame de nivelare.

Pe terenurile nivelate, rămase afânate şi fără buruieni, în primăvară,

pregătirea patului germinativ se efectuează cu combinatorul. Pe terenurile
tasate, cu denivelări, îmburuienate, patul germinativ se va pregăti cu grapa
cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, iar în

347
preajma semănatului se lucrează cu combinatorul la adâncimea de 6-7 cm.

348
 în general, lucrările solului pentru fasole se efectuează la fel ca
pentru porumb.

Tehnologiile modeme actuale permit pregătirea patului germinativ

cu agregate complexe, concomitent cu semănatul, în acest mod se reduce
substanţial consumul de combustibil, timpul alocat lucrărilor şi tasarea
solului.
33.5.4. Sămânţa şi semănatul

Seminţele destinate semănatului trebuie să fie uniforme ca mărime,

libere de agenţi patogeni, de la un soi zonat, cu puritate minimă de 98% şi
capacitate germinativă de cel puţin 75%.

în ziua semănatului sămânţa se tratează cu NITRAGIN pentru

fasole, după indicaţiile ce se prezintă în prospectul ce însoţeşte preparatul,
utilizându-se, de obicei, conţinutul a patm flacoane în 2 litri de apă pentru
sămânţa necesară unui hectar. Nitraginul se poate administra şi concomitent
cu semănatul, prin pulverizarea suspensiei direct în sol, în zona seminţei, cu
ajutorul unui dispozitiv cu duze ataşat la semănătoare, în acest ultim caz,
sămânţa se poate trata în prealabil împotriva antracnozei şi altor agenţi
patogeni cu TIRAMET 60 PTS (tiofanat metil 20% + tiram 40%), în doză
de 2 kg/t de sămânţă sau alte produse recomandate.

Epoca de semănat optimă pentru fasole este atunci când în sol, la

adâncimea de 5 - 6 cm se realizează timp de trei zile consecutiv temperatura
de 8°C şi vremea este în curs de încălzire. întârzierea până se termină
semănatul porumbului este nejustificată, capacitatea de producţie a fasolei
reducându-se simţitor. Datorită semănatului întârziat, perioada de înflorire

349
coincide cu apariţia secetelor şi temperaturilor ridicate, care împiedică
fecundarea şi determină pierderea multor flori şi fructe. Calendaristic, în anii
normali semănatul se realizează între 10 şi 20 aprilie în sudul ţării şi între
20 şi 30 aprilie în celelalte zone. în nordul ţării şi unele depresiuni cu climă
mai rece semănatul se efectuează între 1 şi 10 mai.

Semănatul prea timpuriu, al fasolei este, de asemenea, dăunător,

favorizând „clocirea” şi putrezirea seminţelor.

Desimea de semănat este de 50 - 55 b.g./m2 în condiţii de irigare,

pentru a realiza 40 - 45 plante/m2, iar în condiţii de neirigare se utilizează
40 - 45 b.g./m2 pentru a realiza 30 - 35 plante/m2 la recoltare. La desimi mai
mici se formează un număr mai mare de ramificaţii şi păstăi, dar se
prelungeşte perioada de înflorire şi maturare, fapt ce creează dificultăţi la

350
fomS' ?i C°nditii Pentnl Pierderea Semi"telor din P™ele păstăi

,r ri d Sem
eehidist^TsO l " T' f ^ faS°ld 86 poate face *" «nduri

cmaistante la 50 cm, când praşitul mecanic între rânduri se efectuează

faceTbenzi fiZf ^ T” 5i cuItiva,or' Mai 6«vent semănatul se ace m benzi (intre

rândurile pe care merg roţile tractorului) în situaţiile
.¿"îssr-''
—irşfxzz,■■ - -

eerminabv^îie-de Ufldltatea solului ^ gradul de afânare a patului genrnnativ,

adancimea de semănat poate fi redusă la 3 - 4 cm folosind,, se limitator de
adâncime la semănat ’ iolosmdu-
înscnse^n^^ebnuf^e^nali^^etenLd^i^'^^o'kg/ha^la soiurile^u mijlocii
şTmarl '2 ° ‘5° ^ «"« 2°° ^ >a ^ ^

3.3.5,5. Lucrările de îngrijire

, , • Lucranie precedente semănatului şi semănatul trebuie să asigure

unei ras ri cst mai rapide <şi mai

“ “"¡f™6)

pentru a o fer, de imburmenare, care-i determină prejudicii însemnate în

necesare ^rd T MiC,t pmta
*—«fcr suit

pe S(Î;SmeCan,Ce m,re Şi “4 ^ —

« A Pnma pr;aşilă meca nică trebuie executată imediat după răsărire când se
cunosc rândurile, iar ultima înainte de înflorire. ’

351
 Fllnd deose
bit de sensibilă la îmburuienare, iar numărul speciilor de buruieni
monocotiledonate şi dicotiledonate destul de mare se

198^M.Berra,°2004)erblCltiel0r ^ COmbaterea acestora (N-Şarpe,

Cele mai bune

rezultate în combaterea buruienilor din cultura de

germinativ "Irolf f “ 'iT"" de Semănat’ la preSătirea patului

germinativ (ppt) a unui erbicid antigramineic şi apoi tratamente

form™erSente CU erblClde anndicotilcdonate, când acestea au 2 - 4 frunze

în ZOnele infestate cu
. eostrei ( halepeme) din rizomi se pune aplicarea
postemergentă a unui erbicid specific (TARGA SUPER,

352
LEOPARD etc.), când se interzice orice praşilă timp de 15 - 16 zile pentru
a nu întrerupe translocarea substanţelor în rizoini.

Aplicarea erbicidelor nu exclude prăşitul în totalitate. Se mai

efectuează o praşilă mecanică între rânduri, iar pe rând un prăşit-plivit
selectiv, obţinându-se condiţii optime pentru recoltarea mecanizată şi
creşterea producţiei.

Combaterea bolilor. Principalii agenţi patogeni ai fasolei sunt

antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum) şi bactenoza (Xanthhomonas
phaseoli) care aduc prejudicii deosebite producţiei.

Combaterea acestor agenţi patogeni se realizează prin tratamente la

seminţe înainte de semănat şi în timpul vegetaţiei, obişnuit prin trei
tratamente: primul imediat după răsărire, al doilea înainte de înflorire şi al
treilea la formarea păstăilor. împotriva antracnozei se folosesc produse pe
bază de captan (CAPTADIN 50 PU, 025%; CAFTAN 50 WP, 0,25%,
CAPTAN 80 WP, 0,1%, MERPAN 50 WP, 0,25%). Bacterioza se combate
cu hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, 0,25%; FUNGURAN OH 50
WP, 0,25%), sau mencozeb (MANCOZEB 800, 0,2%). Putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum) şi putregaiul cenuşiu (Botritys cinerea) se combat
cu procimidon (SUMILEX 50 PU, 0,1%;

SUMILEX 50 WP, 01, %). .

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător al fasolei este

gărgăriţa (Acanthoscelides obtectus), care atacă seminţele, având o

353
generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în timpul păstrării în depozit.

în perioada de formare a păstăilor, când apar adulţii (luna iulie, la

avertilizare), se efectuează un tratament cu dimetoat 35% (SINORATOX
35 CE, 1,5 1/ha) sau malation 37% (CARBETOX 37 CE, 1,5 1/ha). în
depozite sunt necesare tratamente preventive prin gazare, folosindu-se
clorpirifos metil (RELDAN 40 EC, 12,5 ml/t sămânţă) sau fosfură de
aluminiu (PHOSTOXIN, 2 - 5 tabelete/t de sămânţă; ULTRAPHOS C, 3 -
5 tabelete/t; AGROXIN, 3-5 tablete/t sămânţă).

Irigarea. Fasolea reacţionează la irigare, în anii secetoşi prin

dublarea producţiei. Perioada critică pentru apă, când se cer efectuate
udările, coincide cu înflorirea plantelor (în jurul datei de 15 iunie) şi se
încheie la umplerea seminţelor (sfârşitul lunii iulie). în acest interval se
execută 1 - 3 udări, folosindu-se norme de 500 m3 apă/ha. Se urmăreşte
menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 0 - 80 cm la nivelul de peste
50% din intervalul umidităţii active. Dacă în momentul semănatului
umiditatea solului este insuficientă se va aplica o udare de răsărire, cu o
normă de 250 - 300 m2 apă/ha. Irigarea se poate face prin aspersiune sau
prin brazde.

354
 Combaterea chimică a buruienilor din Tabelul 3.11
Substa Denumi c u l t u r i l e d e f a s o l e
Conţinutu Doza de Buruienile
nţa rea
activ l î n produs combătute
comerci E r b i c i ds u e bcsat raen ţsăe î n c o r p om r eearzcăi alla
ă c
Triflur D i gael răm i n 2 4 8 c m a d âa nc ct i vmăe 31/ /ha
alin E Monocotiledonat
TC r e i2m 4 0i i 2 24 400 h a- 5 e ao n u
2 4r eEf lCa n
3 5 M o ac ol et i l e d o n a t
T g 8g//011
4 11 /
, 7h5a- 2 , 5 e o an u a ol et i l e d o n a t
4T8r i E M n o c
f sCa n 4g 8/01 31 -/5h a pjîx
e anuale
T r i f lCuEr e x
4 8 0 g/1 11 / h a
,75-2,5
2 M o n o c o t i l e donat
T 4r i C
f l Eu r e x 2 42 40 0 1/ha e a n u a l e
48 EE g /11 e a n u a l e
g r/
E bicide care se încorporează
Alacl Alanex 4l a8 02 - 3 c m p . p . i ,
or 48 EC 4-6 1/ha Monocotiledonate
g/1 asociat 6-9 şi unele
Mecloran 61 /- 1h0a d i oc on toicl o
ed ol en aatne u a l e ş i
Metolac D 4 8u aElC5 0 0 M t i
5 04 08 0 41s i-/n6hgau r u noenloe c d
M o ti ci loet ial neuale şi
lor EC g /g /1E 1
r b i c i d e c a r e s ie/ ahpa l i c ă unele dicotile
U> Alacl Mecloran 35 preentergeiii 8-13
or 3 5e cClEo r a n Monocotile anuale şi
M %
48% 16 / h0a uMnoenl eo cdoitci ol et i al en u a l e ş i
4 8u aCl E9 6 0 - 1
D 960 11 / h a u noenloe c d
Metola EC -1,5 M o ti ci loet ial neuale şi
g/1 1 / h a u n e l e d i c o t i l e
clor
U) Erbicide care se aplică
\D Bentaz Basagr 4 8 0p o s t e m e r g e n t 2 - 4
on a na s a , g Dicotiledonate
B g
4 8/ 01 g / 1 + V t t o l 12 / - 2h, a5 anuale
Bentazo G r aanl af o r t e 31 65 00 g g/ / 11 + 21 / h a Dicotiledonate anuale + Solatium,
n + xy 80 g/1 1/h Xanthium, A butilon
Acifluo a
rfen
 Tabelul 3.11 (continuare)

Substanţa Denumirea Conţinutul în Doza de produs Buruienile combătute

Activă Comercială substanţă activă comercial/ha
Cicloxidim Focus ultra 100 g/1 3-4 1/ha Monocotiledonate anuale şi perene
Cletodim Select super 120 g/1 1,5-2 1/ha Monocotiledonate anuale; Sorghum din
sămânţă şi rizomi
340

Fomesafen Flex 250 g/1 1,5-1,25 1/ha Dicotile anuale, inclusiv Solanum nigrum

Propaquizafop Agil 100 EC 100 g/1 1-1,5 1/ha Monoctiledonate anuale inclusiv
Sorghum halepense din rizomi
Quizalofop-etil Targa super 50 g/1 2-3 1/ha Sorghum halepense din rizomi
Quizalofop-p-etil Leopard 5 EC 50 g/1 1,5-1,75 1/ha Monocotiledonate anuale şi perene,
inclusiv Sorghum halepense din rizomi
 3.3.5.6. Recoltarea

dehiscente T- ^ de arece
° Păstăile sunt

“ £ d S / ^ C ^ Pm SCUtUrare- Se recomandă să se
Sf,Cand 2/3 dm
Pastai au ajuns la
maturitate, iar seminţele din

I astaile dm partea superioara a plantelor sunt suficient de tari întârzierea

recoltatului atrage după sme pierderi importante de seminţe. Recoltarea şi
treieratul se fac m două faze. Recoltarea se efectuează mecanic folosind
faEbtvel f CU CUîite
^ Pentm tăierea PlanteIor de

ole sub nivelul solului (2 - 3 cm) sau agregatul format din tractorul
legumicol şi maşina de dislocat fasole (MDF 1,5) sau cu maşina de
recoltat fasole (MRF-4) prevăzută cu discuri rotative. MaşinaTtăL îslocat
fasole (MDF 1,5) lucrează pe trei rânduri ia fasolea semănată în benzi (45
cm intre rânduri) sau echidistantă (50 cm între rânduri) în fata roţilor
tractorului se montează separatoare de rând pentm evitarea călcării
plantelor, în brazde, care se lasă 2 - 3 zile să se usuce.

D Upa 2
t " 3 ziIe de uscare, plantele se treieră cu combina, prevăzută . ridicător de
brazda şi cu echipamentul de treierat fasole la care se

”gîeStfdeÎc^tntre-^băf°r Şic°ntrabătăt0r- Re^jele se verifică şi se reglează ori de cate

ori este nevoie într-o zi de lucm.

se i,tilrvl
efiind
"fHzată Ia parametri °Ptimi recoltarea mecanizată,

se utdizeaza mea recoltarea manuală a plantelor prin smulgere, adunarea

timndfTT T de 50 '60 Cm înăliime sau se lasă m brazdă continuă, np de 2- 3 zile pentm

uscare (umiditatea de 16 - 18 %). Treieratul se

efectuează cu combina de la grămadă la grămadă sau cu ridicător- adunator

şi modificată pentm evitarea pierderilor.

341
 nUmt , In mncP® de soml cultivat, condiţiile de cultivare şi desimea plantelor la
recoltare, greutatea seminţelor poate fi de 5,8 - 6 5 g pe o

planta m condiţii de irigare şi 4,8 - 5,5 g în condiţii de neirigare reahzandu-se

producţii de 2.000 - 3.000 kg/ha, respectiv 1.000 - 1 500 kg/ha. Dm totalul
producţiei de biomasă, seminţele reprezintă 45 - 50%.
3.3.6. Cultura intercalată

Cultura intercalată a fasolei prin pommb este cunoscută şi

practicata m ţara noastră de foarte mult timp. La început, cultura fasolei pnn
porumb s-a fâcut în scopul de a completa golurile din lanuri. S-a observat
ca microclimatul creat de plantele de pommb este favorabil fasolei şi s-a
extins acest mod de cultură mixtă.

342
 Producţia celor două plante cultivate în asociaţie depinde de
densimea plantelor din lan, deoarece, între aceste plante se creează o

concurenţă pentru hrană şi pentru apă.

în cultura intercalată a fasolei prin porumb trebuie stabilită o desime

optimă pentru ambele plante, astfel ca valoarea economică a recoltei să
depăşească valoarea producţiei la hectarul de porumb în cultură pură.

Cultura fasolei prin porumb nu trebuie să împiedice executarea

lucrărilor de îngrijire a porumbului şi nici posibilităţile de erbicidare.

Pentru cultura mixtă a fasolei cu porumbul se recomandă 10.000

20.0 cuiburi de fasole la ha, când valoarea producţiei de fasole depăşeşte
valoarea producţiei de porumb care se pierde la ha.

în cultura asociată, porumb cu fasole, desimea optimă a porumbului

nu se modifică.

Desimea cuiburilor de fasole în limitele date este dictată de perioada

de vegetaţie a hibridului, de talia porumbului, fertilitatea şi umiditatea
solului, de condiţiile climatice ale anului.

343
 în practică, pe suprafeţe mici, semănatul fasolei prin porumb se
efectuează manual cu sapa în cuiburi, pe rândul de porumb, imediat ce răsare
porumbul, la adâncimea de 5-6 cm, fblosindu-se 3-4 seminţe de fasole la
fiecare cuib. Se poaite semăna şi mecanizat, prin adaptarea semănătorilor, la
care se ataşează un distribuitor suplimentar separat pentru fasole, care aşează
seminţele de fasole pe rândul de porumb, în cuiburi, câte 3 seminţe la distanţa
între cuiburi de 100 - 120 cm şi se asigură 12.000 - 14.000 cuiburi de fasole
la hectar; astfel, semănatul se face în totalitate mecanizat, fără consumuri
suplimentare de energie. In timpul perioadei de vegetaţie se execută lucrările
de îngrijire specifice porumbului.

Cu bune rezultate se poate folosi şi cultura intercalată în benzi

(culise) alternative (4 rânduri de porumb şi 2 rânduri de fasole) sau alte
scheme.

Recoltarea se face manual sau mecanizat (în culise), obţinându-se

250 - 450 kg seminţe fasole la hectar.

3.3.7. Cultura succesivă

Cultura succesivă a fasolei se poate practica cu bune rezultate în

sudul ţării, în condiţii de irigare.

’ Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante ce părăsesc

devreme terenul, cum ar fi orzul, culturile furajere sau soiurile timpurii de
grâu.

344
 Potrivită este cultura fasolei fără arătură, numai prin lucrarea

cu gra a cu dlscuri sau

P chiar în teren nelucrat folosind semănători
speciale.

RmŞ1 a Cult 1 suc

Qp } ^ cesive de fasole este dată de rapiditatea cu care se
seamana după eliberarea terenului, cu aceiaşi parametri ca la cultura pura.

^ în anii cu o evoluţie normală a vremii, dacă semănatul s-a efectuat pana

a 1 - 5 iulie, recoltarea se poate efectua până la 15 octombrie, .ezulta
producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală datorita
unor condiţii mai bune în perioada înfloririi (în luna septembrie). ’

3.4. SOIA
3.4.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Primele referiri despre soia se întâlnesc într-o lucrare

botanică datând din anul 2.838 Î.Hr., scrisă de împăratul chinez Sheng-
ung. Ea a fost socotită alături de orz, grâu, mei şi ciumiză plantă sfântă (K
Zamfirescu, 1965). Soia s-a cultivat cu precădere în China, extinderea ei
m alte ţări din Asia facându-se doar la sfârşitul sec. XIX.

In Europa, deşi a fost adusă la mijlocul sec. XVIII, cultivarea ei pe

suprafeţe restrânse în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia începe doar la
sfârşitul sec. XIX, în urma expoziţiei agricole de la Viena din anul 873, când
dr. Haberlandt a prezentat valoarea excepţională a boabelor şi multiplelor
posibilităţi de valorificare a acestora. în SUA, cultura soiei datează din anul
1804, dar despre extinderea ei pe suprafeţe importante se poate vorbi doar
după al doilea război mondial. în America Latină, soia se cultivă pe
suprafeţe mai mari începând cu mijlocul sec. XX.

Odată cu dezvoltarea civilizaţiei modeme, în care explozia

emografica are implicaţii deosebit de complexe, generate în principal de
necesitatea asigurării hranei oamenilor, asistăm la expansiunea soiei pe întreg
globul, m condiţiile în care se confirmă că această plantă este principalul
mijloc de asigurare a proteinei la scară planetară, fără a mai ua m considerare
producţia de ulei vegetal de cea mai bună calitate. Dacă la aceasta^ adăugăm
faptul că soia este o plantă „ecologică”’ şi „economică”’ prin cantităţile mari
de azot fixat, iar din punct de vedere agrofnotehnic este o plantă valoroasă în
345
orice asolament, avem dimensiunea reală a acestei plante care a revoluţionat
agricultura şi a creat o importantă industrie prelucrătoare.

346
 De la soia se poate utiliza întreaga biomasă, dar mai valoroase sunt
seminţele mature, bogate în proteine şi ulei. Din seminţe se obţine faina de
soia ce poate fi utilizată în cantităţi mici (10 - 15%) în amestec cu faina de
grâu la obţinerea unei pâini mai hrănitoare.

Din faină se pot obţine concentrate proteice care prin conţinutul lor
în aminoacizi sunt mai valoroase decât orice produs animal. Proteinele
texturate („carnea vegetală”) sunt utilizate în preparate culinare ca
substituenţi ai cărnii. Din seminţe se obţin şi produse fermentate „lapte ,
„brânzeturi”, etc.

Soia este utilizată şi în industria dulciurilor (ciocolate, bomboane).

Uleiul de soia este utilizat în alimentaţie, la obţinerea margarinei,

fabricarea maselor plastice, linoleumului.

Şroturile rezultate în urma extragerii uleiului constituie principala

sursă de proteină în furajele combinate.

Seminţele şi păstăile verzi se pot utiliza ca şi fasolea verde în diverse

preparate culinare sau conservate, fiind de o excepţională valoare nutritivă
datorită conţinutului ridicat în vitamine şi săruri minerale.

Planta verde poate fi însilozată sau păşunată. După treierat, tulpinile

şi păstăile constituie un furaj valoros, în special pentru ovine.

347
 Dată fiind valoarea deosebită a soiei şi multiplele ei întrebuinţări, ea
a fost denumită „planta minune”, „planta cu 1000 de utilizări” sau „planta
viitorului”.

în structura de culturi, soia contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii

solului prin aportul de azot fixat simbiotic, fapt care permite reducerea
dozelor de azot din îngrăşămintele chimice pentru plantele postmergătoare.

La fel de importantă este şi contribuţia soiei la îmbunătăţirea

însuşirilor fizice ale solului, în special în ceea ce priveşte structurarea şi
afânarea lui, condiţiile pentru semănatul culturilor de cereale păioase de
toamnă după recoltarea soiei fiind optime.

Agricultura durabilă, componentă determinantă a dezvoltării

durabile este fundamentată pe utilizarea proceselor biologice în producţia
agricolă. Fixarea simbiotică a azotului, alături de fotosinteză, sunt cele mai
importante.

în zonele favorabile pentru cultura soiei, date fiind valoarea nutritivă

a boabelor şi cantităţile de azot fixate de soia (până la 220 kg N/ha), absenţa
soiei din structura culturilor este o gravă eroare, cu consecinţe nefavorabile
pe termen lung.

Răspândire. Se consideră că soia se cultivă între 55° latitudine

nordică (Moscova) şi 45° latitudine sudică în Argentina şi Chile, aceste

348
 htmte exîmzâHdiwe continuu odată cu crearea de noi soiuri ce pot valorifica
şi condiţiile de climă mai aspră (Gh.Bîlteanu, 1979).

fin o- SUPweÎÎ ,CfTte CU S0ia cimosc creŞteri spectaculoase în anii 60 ai sec. XX.

Evoluţia suprafeţelor cultivate cu soia Tabelul 3.12

pe glob (mii ha) (FAO)
Specificare 1979 1988
1996
198 1990 2003 2005 2006 2007 2008
Total în 2009
1 2001
mondial 56181
50529 61638 75539 83557 91386 95248
S.U.A 2423? 90082 96180 98826
2756T ~25661 29542 29330 28842
Brazilia 11401 30190 ~2~595 "30222 "30906
8510 10736 13934 18524 22895
China 7938 22047 9 21057 21760
7506 7476 8700 9312' 9500
Argentina 4420 9404 20565 9127 8800
1837 5899 10318 1 1242Î' 14037 15130 8753 16387 16767
15981
Astfel, dacă în perioada 1948 - 1952 se cultivau circa 6 mii. ha m
intervalul 1969- 1971 suprafeţele au crescut ia 32,3 mii ha _ Evoluţia
suprafeţelor pe plan mondial în ultimii cincisprezece ani releva ° creştere
continuă a suprafeţelor şi producţiilor datorită extinderii culturii m
America de Sud, de Nord şi Centrală (tab. 3.12 şi 3.13)
Evoluţia producţiilor medii (kg/ha) ia soia pe glob (FAO)

Ţara 1979-1981 1988 1996 2001 2003 2005 2006 2007 2008 2009

Pe glob 1701 1828 2119 2338 2260 2290 2329 2437 77Q7
SUA 1989 2092 2527 2662 22,70 2870 2881 2806 2671 7QS7
Brazilia 1578 1805
1990 1752 2703 280 2190 2379 2813 2813 7617
,I”Rom^nia’ primefe
,China 1099 încercări
1404 de introducere
1770 1775 1650 în 1770
cultură1665
a soiei
1703 datand
1703 din1647
anii
1911
Argentina- 1913,2014
au eşuat
2025datorită
2110 tardivităţii
2591 2800 soiurilor
2720 încercate.
2679 2821 ’
2821 1848

In anul 1931 se reiau experimentările utilizându-se soiuri mai

timpuri care dau satisfacţie. Se înfiinţează societatea mixtă româno-
germcma Som”; în 1938 România cultiva 70 mii ha, iar în 1939 aproape
100 mn ha, întreaga producţie fiind livrată în Germania, unde era utilizată
ca substituent al cârmi şi grăsimilor, precum şi în industria chimică. După

349
Gennania13^6 ’616 CUltlVate Scad ca urmare a întreruperii comerţului cu

107A L?'lpfrJ1966-?Prafeţele au crescut> ajungând la circa 80 mii ha în şi la 400

mn ha in 1981 - 1983, România devenind cel mai mare producător de soia
din Europa. După 1990, ca urmare a schimbărilor survenite in organizarea
agriculturii, suprafeţele au scăzut la 108 mii ha în

350
1991, 78 mii ha în 1993 şi 73,4 mii ha în anul 1995, iar în 2001 suprafaţa s-
a redus la doar 38 mii ha, aceasta şi datorită producţiilor foarte mici realizate
de producători în anul 2000, datorită secetei. Din anul 2007, odată cu
aderarea României la UE a fost interzisă cultivarea soiei modificate genetic,
fapt care explică scăderea suprafeţelor în ultimii ani.
Tabelul 3.14
Dinamica suprafeţelor şi producţiilor de soia în România

Anul Suprafaţa (mii/ Producţia

ha) medie (kg/ha) totală (mii t)
1950 13,6 408 5,5
1960 24,9 483 12,0
1970 79,1 1.144 90,5
1980 363,9 1.195 434,9
1990 190,2 742 141,1
1995 73,4 1.387 101,8
2000 190,8 1.807 344,9
2001 38,0 1.838 70,0
2003 122,2 1.840 224,9
2005 136,0 1.867 254,0
2007 133,2 3.4.2. Compoziţia
1.021chimică şi calitatea recoltei;
136,1 utilizări
2008 49,9 1.815 90,06
Conţinutul seminţelor în principalele grupe de substanţe
2009 48,8 1.726 84,3 este
influenţat de factorul genetic (soiul), ecologic (condiţiile climatice, sol) şi
tehnologic, în principal fertilizarea.

După diverşi autori, compoziţia chimică a boabelor de soia este

prezentată în tab. 3.15.

351
 Tabelul 3.15
Compoziţia chimică a boabelor de soia

Constituentul Diaconescu (1971) diferiţi autori citaţi de

media (%) limite (%) L.S.Muntean (1995)
Apă 11 5-17 -

Proteine 38,5 36-50 39,9

Lipide 17 13-27 20,78
Glucide 20 14-24 34,43
Celuloză 4,8 3,6-6,9 -

Săruri minerale - - 4,89

352
 car* ^taKrisasirs:

*r'5££

!n
SS SwSSrST* de soir mp”a,iv «
uere v /oJ (dupa O. Diaconescu şi E.
Aminoac I zMo liactl ee a , 1C9a7m1 e) Lapte
proteice Ouă
de de de Pest
idul de soia e
porc v 0,22
acă găină
LI zeoulceiu c i n 6,8
8,1 4,0
nă 0,34
1,12 0,92
L 6,8 7,5 0,34
Mă ieztiino n 7,8
1,37
ă
i ne ăn i l a l a
1,2 0,27 0,82 1,59
F 2,5 0,09
mrienoăn i 0,40 0,53
T 5,4 4,1 0,17
0,68
n ăr i p t o 0,74
T 3,8
2,0 5,1 0,18
f aanl i 0,56
0,22 0,49
V 1,4 0,05
nă 7,2 5,0
0,18
0,24 0,96 0,97

produsele antntaliere, izolatele proteice de soia depăşinLîe chiar (tab

_arp B°abelf de soia se caracterizează şi prin conţinut ridicat în lipide care vanaza,
de regulă, între 13 şi 27%. în compoziţia lor chimică întră pa mitina,
stearma, clema, iinoleina, linolenina, fitosteriina, colesterina si lecitma.
Conţinutul boabelor în lecitină este de 2 - 4%. ’ ?

o , Sem sicativ având

j indicele de iod 107 - 139, se solidifică la

M Pr d îia mondială de ulei s

°f oin deţine primul loc cu circa 30 /o, fiind

353
minata de floarea-soarelui cu circa 15%.

Glucidele sunt compuse din galactan, pentozani stahioză

Xe5°SntoIdZă' SUbStante PeCtiCe’ etc' ”u *

găseşte m boabele mature, numai in cele verzi, în cantităţi mici

Sărurile minerale conţin 45% K20, 31% P2o’5 7% CaO Seminţele sunt
bogate în vitaminele: A, Bj, B2, D, E, C, şi K ’ ^ Fânul de soia conţine 15%
proteine şi 5,2% lipide.

3.4.3. Sistematică

Glycine^ aPar’Ín6 Fabaceae

> ^familiei Papilionaceae, genul

(sin. Glycine hispida

Specia cultivată este Glycine max (L)

Merril (Moench) Maxim).

354
 Specia Glycine max cuprinde următoarele subspecii (Enken,

Í959): _ ..w
- subsp. chinensis are tulpina înaltă şi subţire, ramificată, sensibilă
la cădere, frunzele au folióle ovat-lanceolate, pubescente, florile mici de
culoare albă sau violacee, păstăi mici cu seminţe turtite de culoare galbenă,
verde, castanie sau neagră;
- subspecia indica are tulpini ramificate, frunze cu folióle ovate,
lanceolate sau ovat-lanceolate, acoperite cu perişori, florile mici albe sau
violacee, păstăi mici cu boabe mici de diferite culori;
- subspecia japónica are tulpini groase şi ramificate, flori mari albe
sau violacee, păstăi mari şi plate cu boabe foarte mari (MMB 450 - 500 g),
de diferite culori;
Tabelul 3.17
Varietăţiile speciei Glycine max (L.) Merril. subsp. manshurica

Varietăţi Culoarea
perişorilor Seminţelor Hilului
Communis albă brun-deschisă Galbenă Galbenă
Immaculata albă brun-deschisă Galbenă cafenie-deschisă
Stricta albă brun-deschisă Galbenă Cenuşie
Serótina albă brun-deschisă Galbenă neagră
Flavida roşcată castaniu-deschisă Galbenă Galbenă
Sordida . roşcată castaniu-deschisă Galbenă Cafenie
Ucrainica roşcată castaniu-deschisă Galbenă cafenie cu dungă albă la
mijloc
Latifolia roşcată castaniu-deschisă Galbenă Neagră
Viridis roşcată manshurica,
- subspecia cultivată înCafenie
castaniu-deschisă ţara noastră, are tulpini
Verde Verde destul
Brunneum roşcată castaniu-deschisă Cafenie
de viguroase, roşcată
Nigrum ramificate, cu talia cuprinsă
castaniu-deschisă între 40roşcată
! neagră-cafenie, şi 130 cm, erecte,
culoarea florile
tegumentelor
grupate în raceme în număr de 2 şi 7, de culoare albă sau violacee, păstăile
pot avea diferite mărimi şi forme, cu 2 - 4 boabe în păstaie, boabele au
diferite forme (sferice, ovale) şi culori (albe, galbene, castanii, verzi,
negre), perioada de vegetaţie variază foarte mult de la 70 la 280 de zile, în
funcţie de soi şi condiţiile de mediu. în cadrul subspeciei manshurica se
cunosc mai multe varietăţi ce se deosebesc între ele după culoarea
perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tab. 3.17).

355
 în funcţie de perioada de vegetaţie soiurile sunt încadrate în
următoarele grupe de maturitate:

000 - soiuri foarte timpurii (necesită 1.000 - 1.150°C);

00 - soiuri timpurii (necesită 1.150 - 1.250°C);

0 - soiuri semitimpurii (necesită 1.250 - 1.350°C);

356
 I - soiuri semitardive (necesită 1.350- 1.450°C); ii -
soiuri tardive (necesită peste 1.450°C).

Soiurile dm grupa 000 sunt recomandate pentru cultura succesivă Ş

, ^ ®ai reci> cele dm g™pa 00 în Transilvania, Câmpia din nordul'11 ţarii şi
nele

m vestul Câmpiei de Vest şi de Sud, cele din grapa a Il-a în

' gan’ zona colinara dm sud, Câmpia de Vest şi de Sud iar cele din grupa I se pot
cultiva în Câmpia de Sud şi Vest. ’ *

Soiurile zonate în ţara noastră sunt prezentate în tab. 3.18.

Tabelul 3.18
Soiurile de soia zonate în România

Denumirea Menţinătorui Anul Anul Observaţii

Balkan 2012 2003 I

soiului
Bolyi 44 2109 înregistrării
2001 1 Q(K reînscrierii 00
Columna 1001
Daciana 1001 2006 2009 0
o
Danubiana 1001 1983 2009 I
Eugen 1005 2002 00
relix 1005 2005 (radierii) 00
Neoplanta 2012 2004 o
OanaF 1001 2009 00
Onix 1005 2002 00
Perla 1005 1994 2009 0
Proteinka 2012 2002 0
Românesc 99 1001 1999 2009 00
Triumf3.4.4. Particularităţi
1001 biologice şi relaţii cu factorii
1996 2009 de vepetatie
I Zone
Venerra ecologice
2012 2004 _ II ’ ’

Soia are o germinaţie epigeică. Cotiledoanele sunt ridicate la

,3! fÎn U U1 ” Urma Creşterii hiP°cotilu lui (fig. 3.9). Răsărirea are 5 '10 Zl!e" m iuncţie
de temperatură şi aprovizionarea cu apă Alemul radicular este pivotant,
adâncimea şi masa rădăcinilor îind dependente de textura, umiditatea şi
fertilitatea solului, putând pătrunde m sol pană la 200 cm. Marea masă a
rădăcinilor (75%) se dezvolta pană la o adâncime de 3 0 cm. V ;

In faza de creştere vegetativă, rădăcinile au un ritm de creştere mai

rapid decât partea aeriană a plantei, pentru ca în faza reproductivă ritmul
357
e creştere al lor să scadă, încheindu-se înainte de maturitatea fiziologică.

358
 Fig. 3.9. Stadii de germinare şi de creştere a plantulei (după Dzikowski, 1936,
citat din Soybeans, 1976)

Pe rădăcinile de soia se formează nodozităţi ca urmare a simbiozei

ce se instalează între plantă şi bacteriile de Bradyrhizobium japonicum.
Etapele instalării simbiozelor sunt prezentate în tab. 3.19.

După 1 0 - 1 4 zile de la infecţie nodozităţile sunt vizibile, după 15

- 20 zile de la formarea lor începe fixarea azotului. Activitatea maximă are
loc la 25 - 35 zile de la apariţia nodozităţilor, după care fixarea azotului
scade treptat, încheindu-se la 50 - 60 zile de la infecţie.

Tulpina este erectă, cu un grad de ramificare diferit în funcţie de

soi şi densitate, acoperită cu perişori. Arhitectura plantei este puternic
influenţată de desimea de semănat şi de forma spaţiului de nutriţie,
determinată de distanţa între rânduri. Aceste două elemente influenţează,
de asemenea, înălţimea de inserţie a primului etaj de păstăi, precum şi
rezistenţa la cădere a culturii.

Creşterea tulpinii poate fi: determinată, nedeterminată şi semi-

determinată.

359
 Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar
cele tardive tipului de creştere determinată. înălţimea tulpinii este cuprinsă
între 40 şi 150 cm.
Tabelul 3.19
Etapele Implicate în instalarea şi funcţionarea endosimbiozelor şi codificarea
fenotipică a interacţiunilor dintre parteneri

Etape în instalarea şi Codificarea fenotipică a interacţiunilor (Vincent, 1981,

funcţionarea Quispel şi colab., 1984)
endosimbiozelor (Smith,
1980)
1. Contact între parteneri Cht * (chemotaxie)

Roc (colonizarea radiculară)

Roa (adeziune la rădăcini)

Hab (ramificarea perişorilor radiculari) Hac (răsucirea

perişorilor radiculari)

360
 2. Integrarea Inf (infecţie radicularăj
microsimbiontului în
matricea plantei gazdă

Ing (creşterea filamentului de infecţie)

J.Integrarea în Bad (dezvoltarea Ibacteriozelor) Nif (fixarea de azot)

mecanismele de reglare a
plantei Inb (ramificarea filamentului)
4. Desfăşurarea Supunere Nif
schimbului de nutri enţi
Cof (funcţiiCof
complementare)
între parteneri

doilea nod af ofPropuse deNoi (iniţierea Care

nodozităţilor)
ap r sunt cele
*
Quispel şi colab., 1984 cotiledonale. La al —

doilea nod al tulpinii sunt

Nodinserate două
(dezvoltarea frunze simple, unifoliate
nodozitătilor)

începând cu al treilea nod, frunzele ce

Bar (eliberarea se formează
bacteriilor sunt întrifoliate
din filament celulei si

acoperite“ c^1' F° SUn‘ f f°rmS 0Vală’ lanceolati> rombică e t c ,

S A ,P, Ş°1 PC ™bde fete' La "»Citate frunzele cad îmbogăţind solul m substanţe
organice.
’

momenuif^1 fţdesaş™ al f°tosintezei atinge intensitatea maximă în lumTnT.nl

< fmriZa se deschlde
l complet şi vine în contact direct cu
C nStatat Că
e TTaf^nT ° ” fnmZele de la baza Plantei acest ritm

comparaţie cu cel din frunzele din etajele superioare Pe măsură

eS e mai lent in
î
ce apar mai multe frunze în tufa respectivă, capacitatea şi viteza otosmtezei
încep sa scadă, ca urmare a reducerii intensităţii luminoase ezultatele
cercetărilor au evidenţiat faptul că există două maxime ale

Moi rÎ si Sn rTe **, timP,U‘ ■i’eri°adei de Vegdatie: unuI în P™ada miloririi şi altul m timpul
umplerii păstăilor.

Pbrds, de culoare albă sau violacee, sunt grupate câte 3 - 9 în raceme

axilare sau terminale. înflorirea începe de jos în sus pe tulpină şi
361
Mo™ ta3» fs,e auto8ani8. La soiurile timpurii plantele

zjje ' ' semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81

Z1 6 de a

î n ,^efhlderea berilor coincide cu apariţia frunzei a 6-a adevărate, nflontul

dureaza 1 0 - 1 2 zile, iar de la formarea păstăilor la maturizare şum
necesare 58 - 76 zile (O. Diaconescu Şi E. Miclea, citaţi de M"

avortare a florilor* ^ * S°1U‘Ui Şi/SaU aeralui apare f^omenul de

362
 Fructul este o păstaie bicarpelară, uşor curbată sau dreaptă, ce
conţine 1 - 5 seminţe, de obicei 2 - 3 , având lungimea de 2 - 7 cm şi lăţimea
de 0,5 - 1,5 cm. Păstaia este de culori diferite (galbenă, cenuşie, roşcată,
brună sau neagră) acoperită cu perişori argintii sau roşcaţi. La maturitate
păstaia este dehiscentă. Obişnuit pe o plantă se formează şi ajung la
maturitate 30 - 60 păstăi.

Sămânţa este aproape sferică, cu tegumentul de culoare galbenă,

brună, neagră, cu hilul de aceeaşi culoare sau diferit. MMB are valori
frecvente între 100 şi 200 g. în condiţii de secetă în perioada formării
păstăilor şi umplerii boabelor are loc blocarea umplerii boabelor şi chiar
resorbţia celor iniţiate, rezultând păstăi seci.

Ciclul de vegetaţie al soiei este format din trei faze ;

- faza vegetativă durează 30 - 40 zile, planta îşi dezvoltă sistemul
radicular şi foliajul, apar nodozităţile şi spre finalul fazei începe fixarea
azotului;
- faza reproductivă durează 35 - 50 zile şi cuprinde înflorirea şi
fructificarea. Asimilaţia este ca şi fixarea azotului.
- faza maturizării seminţelor durează 30 - 50 zile.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Soia este o plantă de zi scurtă, dar

sunt şi biotipuri cu reacţie fotoperiodică neutră.

Temperatura minimă de germinaţie este de 7°C, cea optimă de

30°C. După răsărire până la apariţia frunzelor adevărate soia rezistă la -2....-
3°C, dacă îngheţul este de scurtă durată. în perioada creşterii intense
temperatura optimă este de 14°C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte.

363
 La începutul înfloririi temperatura optimă este de 18 - 20°C.
Fructificarea se desfăşoară în cele mai bune condiţii la temperaturi de 20 -
22°C. Temperaturile de peste 30°C însoţite de scăderea umidităţii solului şi
a aerului determină avortarea florilor în proporţii foarte mari (70 - 75%).
Fenomenul de avortare a florilor se înregistrează şi atunci când în sol există
apă în cantităţi moderate, dar umiditatea relativă a aerului este redusă,
însoţită de temperatură ridicată şi vânt. în această situaţie se ajunge la un
dezechilibru între absorbţia radiculară şi transpiraţia plantelor, fapt care
determină căderea florilor.

Faţă de umiditate soia are cerinţe ridicate. Pentru a germina

seminţele necesită 120 - 150% apă faţă de greutatea bobului uscat. .
Consumul mediu zilnic de apă la soia este mai mare în faza de înflorit -
formarea păstăilor.

în tab. 3.20 este prezentat consumul zilnic de apă în condiţii de

irigat şi neirigat, (după Maria Vasiliu, 1970, citată de Gh.Bîlteanu, 1989).

364
 C nSUmul mediu ziInic de
° apă la soia pe faza de vegetaţie (mm) Tabelul 3.20

Faza de vegetaţie Neirigat Irigat pe faze Irigat 50% din Irigat 70% din
IUA IUA

Semănat-înflorit 2,8 3,0 3,2 3,4

Inflorit-formare păstăi 3,8 6,2 5,9 6,2

Formare păstăi- - 3,2 4,3 5,3 4,3

maturitate | toate fafeTeTlt“ ^ “ ** *
6
” —
daU 5,0r
“ * '** ^ !»

Soia se adaptează bine la o mare diversitate de soluri, pornind de cele cu

textura luto-msipoasă până la cele luto-argiloase. Cele mai bune
Sr 20™ 0CU t6Tf mtjl°Cie’ CU m Pr°Cent dC argiIă Şi mâl

titre 20 şi 50, iar cel de nisip să nu depăşească 60%. Pe solurile argiloase

soia da producţii mici, după semănat crusta împiedică răsărirea, rădăcinile

pătrund greu m sol. La fel nici solurile nisipoase nu sunt indicate datorită
capacităţii reduse de reţinere a apei.

Valorile optime ale pH-ului sunt cuprinse între 6,5 şi 7.

Pe solurile acide, aplicarea amendamentelor calcaroase determină

sporuri semnificative de recoltă, favorizând instalarea simbiozelor taxatoare

de azot.

Soia creşte şi se dezvoltă bine pe solurile cemoziomice, de luncă şt

pe solurile preluvosol roşcate.

365
 Zone ecologice. Zona I cuprinde partea de sud a Câmpiei Române
şi Dobrogea, cu resurse termice ridicate (1.600 - 1.750°C) unde se cultivă
soiuri tardive, semitardive şi semitimpurii, în condiţii de irigare sau pe
J
terenuri cu aport freatic.

, . _^°“a a !I”a cuprmde nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest sudul

Moldovei, unde se realizează 1.400 - 1.600°C. Se recomandă soiurile
semitardive şi semitimpurii.

Zona a III-» cuprinde nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia

Transilvaniei unde se acumulează 1.100 - 1.400°C, reeomandându-se
soiuri foarte timpurii şi timpurii.

Zonele de cultură sunt redate în fig. 3.10.

366
 3.4.5. Tehnologia de cultivare

3.4.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Soia, comparativ cu aite culturi, este mai puţin pretenţioasă faţă de

planta premergătoare. Pe de altă parte, dată fiind ponderea mai redusă a
soiei în structura culturilor, amplasarea ei nu implică dificultăţi deosebite.

Preferă totuşi ca premergătoare cerealele păioase (grâul, orzul),

gramineele furajere, prăşitoare (sfecla pentru zahăr, cartoful, porumbul).

Nu sunt recomandate ca premergătoare: floarea-soarelui şi rapiţa

(boli comune), alte leguminoase anuale sau perene, întrucât efectul pozitiv
este valorificat superior de plante din alte familii botanice.

367
 Fiind o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor,
soia nu se va cultiva în monocultură.

Soiurile timpurii şi semitimpurii de soia sunt bune premergătoare

pentru grâul de toamnă, producţiile de grâu obţinute fiind apropiate de cele
realizate după mazăre.

După soia, în vederea semănării grâului, se recomandă renunţarea

la arătură, care va fi înlocuită prin două lucrări energice cu grapa cu discuri.
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), mobilizând formele
mai greu solubile de fosfor din sol şi ameliorând însuşirile fizice

368
ale solului, soia este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor
neleguminoase.

3.4.5.2, Administrarea îngrăşămintelor

Pentru o producţie de 100 kg boabe şi producţia secundară aferenta,

soia consumă: 9,3 - 10,4 kg N; 2,2 - 2,6 kg P205 şi 2,9 - 4 4 kg

K20 (O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971), la care se adaugă cantităţi mari

de calciu, magneziu, sulf şi microelemente.

Azotul Plantele de soia posedă două echipamente enzimatice de

metabolizare a azotului: nitrat-reductazic şi nitrogenazic. Acest fapt dă
posibilitatea soiei să-şi asigure azotul pe două căi alternative: nutriţia cu
miraţi din sol şi nutriţia cu azot fixat biologic cu ajutorul simbiozei normate
cu bacteriile Bradyrhizobium japonicum. Obaton (1982), în urma unor
cercetări minuţioase, confirmate şi de alţi cercetători (Harper, 1976),
afirma ca cele două căi de nutriţie cu azot la soia nu sunt în totalitate
antagoniste şi concluzionează că producţia maximă la soia se obţine creând
condiţii optime pentru activitatea nitratreductazei şi nitrogenazei, acestea
putând conduce la aplicarea de îngrăşăminte când plantele au nevoie, dar
în doze care nu inhibă fixarea.

în primele faze de vegetaţie planta utilizează azotul din sol, după

care dacă se instalează o simbioză eficientă, apelează la azotul simbiotic

fixat.

Ana Popescu (1980) arată că intrarea în funcţiune a nitrogenazei se

face târziu, aceasta indicând că în primele faze de vegetaţie nutriţia cu azot
se face din alte surse (seminţe, sol). Autoarea susţine că nitrogenaza are o
sensibilitate mai accentuată faţă de factorii nefavorabili comparativ cu
mtrat-reductaza, care satisface nevoile de azot ale plantelor în perioadele
de stres.

^ Este^de reţinut faptul că metaboliizarea azotului din sol este mult

mai "ieftină" energetic pentru plantă, fapt care explică de ce plantele
369
apelează la azotul simbiotic doar atunci când în sol azotul este insuficient.

Faza critică în nutriţia cu azot a plantelor este perioada

premergătoare înfloritului (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate
fi compensată ulterior prin fertilizarea cu azot.

Peri°ada înfloririi şi formării seminţelor se acumulează 48 - 57%

din substanţa uscată şi se asimilează 50 - 73% din substanţele nutritive. ’

370
 în timpul creşterii boabelor, cerinţa de azot este aşa de mare, încât
aprovizionarea prin absorbţie radiculară devine insuficientă, astfel că
începe translocarea azotului din frunze spre boabe. Pierderea azotului din
frunze provoacă îmbătrânirea acestora.

Cercetări efectuate cu linii de soia non-nodulante au arătat că

insuficienţa azotului în perioada înflorire-formarea păstăilor a determinat
reducerea numărului de păstăi, a numărului şi greutăţii boabelor pe plantă
şi a conţinutului în azot al boabelor şi al organelor vegetative, în final
înregistrându-se scăderi de recoltă de 25 - 50 % (Bounoils şi colab., citaţi
de N.Giosan, 1986).

în condiţii favorabile, cu ajutorul simbiozei soia fixează până la 220

kg azot/ha.

Dozele de îngrăşăminte cu azot se stabilesc ţinând cont de

fertilitatea solului şi de reuşita bacterizării.

Problema aplicării azotului la cultura soiei este mult discutată.

După unii autori îngrăşămintele cu azot se vor administra înainte de
semănat, în doze de 30 - 40 kg/ha, doar pe solurile slab aprovizionate în
acest element.

Multe rezultate experimentale arată că doze reduse de 20 - 30 kg/ha

371
înainte de semănat pot fi aplicate pe orice tip de sol, chiar pe cele bine
aprovizionate în acest element, determinând creşteri de recoltă
semnificative şi economice.

Acest fapt este explicat prin selecţia unor tulpini bacteriene

tolerante la concentraţii mai mari de azot în sol. Astfel de tulpini au fost
selecţionate de dr. Ana Popescu la ICCPT Fundulea, rezultate experi-
mentale obţinute la Timişoara pe un cernoziom cambie demonstrând că
aceste tulpini manifestă o eficacitate simbiotică ridicată şi în condiţiile
administrării înainte de semănat a unei doze de 30 kg/ha (P.Pîrşan, 1997).

Aplicarea unei doze reduse de azot la semănat asigură necesarul de

azot al plantelor până când simbioza devine funcţională şi plantele trebuie
să-şi asigure azotul din alte surse (seminţe, sol).

După 20 - 25 zile de la răsărire (1 - 2 frunze trifoliate) se stabileşte

reuşita bacterizării determinând numărul de nodozităţi totale şi active (roşii
în secţiune) pe plantă, precum şi procentul de plante cu nodozităţi. în
funcţie de aceste date se stabileşte doza de azot ce se va aplica în vegetaţie
(tab. 3.21).

372
 Dozele de îngrăşăminte cu azot în funcţie d e
Tabelul 3.21
formarea nodozitătilor
(după I.Picu, 1978) ’
Frecve
doza de azot
nţa Nodozi (kg/ha ş.a.)
plantelo Momen
tăţi pe tul
r cu i r i g neirig
plantă a t aplică
n opde os tzei t ă a t
peste 30- 0- rii
ţi 85 5 1-5 la praşila
45 0 - 3
30-0 laa I p
l -raa ş i l a I
50-85 lips 6600- 56 0 - l saa p
u r IaTş i l a I
ă 100 70 sau TT

Fosforul favorizează instalarea şi funcţionarea simbiozelor ixatoare

de azot, determinând creşterea numărului de nodozităţi formate Conţinu ul
iri fosfor al nodozitătilor este de două ori mai mare decât al rădăcinilor (Ir.
Staicu, 1969), demonstrând importanta lui pentru

suportui energetic în pr cesui de fîxare

° simbiotică ~pentru fosfor se
înregistrează în

Insuficienţa fosforului se manifestă cel mai adesea imediat după

asarire, in condiţiile unui climat rece şi umed, sistemul radicular, încă ab
decoltat, avand m această fază şi o slabă capacitate de absorbţie.

Pe măsură ce sistemul radicular se dezvoltă, creşte şi capacitatea

de absorbţie a fosforului, soia devansând din acest punct de vedere

porumbul, mul sau ovăzul. Soia are o mare capacitate de solubilizare a

373
 0l5 m U1
° ’ e osforul ast
fel mobilizat beneficiind, şi plantele Tabelul 3.21

postmergătoare. ’ pwrneie

Insuficienţa fosforului duce la încetinirea ritmului de creştere al p

an e or care au frunzele de culoare albăstrui-verzuie, iar după înflorit pe
frunze apar pete brune şi seminţele obţinute au o germinaţie slabă.

Excesul de fosfor datorat unor doze foarte' mari provoacă enomene de

toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor Excesul de fosfor
induce simptome de carenţă de zinc, necroze marginale timp11™ " tranSparentă
până la
brună-cenuşie şi frunzele cad în scurt

îngraşamintele cu fosfor sunt mai eficiente pe solurile cu continui

mai redus de 30 ppm fosfor. ’

In tab. 3.22 sunt prezentate dozele de fosfor în funcţie de recolta

scontata şi conţinutul solului în fosfaţi mobili.

374
 Tabelul 3.21

Dozele medii de P2Os (din superfosfat simplu), optime din punct de vedere economic,
aplicabile la cultura solei (după Cr. Hera şi Z.Borlan, 1980)

Prod. Dozele de P70, kg/ha, atunci când PAL este (în ppm P) de:
q/ha 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
20,0 101 71 49 34 22 14 9 5
22,5 112 82 60 45 33 25 20 16 13 13 13 13 13
25,0 122 92 70 55 43 35 30 26 23 23 23 23 23
27,5 132 102 79 65 53 45 39 35 33 32 34 33 34
30,0 140 110 88 73 61 54 48 44 41 41 43 42 42
32,5 148 118 96 81 70 62 56 52 50 49 51 50 50
35,0 156 126 104 89 77 69 64 60 57 57 58 58 58
37,5 163 132 110 95 84 76 70 67 64 62 60 58 57
40,0 169 138 116 103 90 82 76 73 70 68 66 64 63
42,5 175 145 122 108 97 89 82 79 76 75 72 70 69
Notă: = conţinutul
45,0PAL181 150 128 în fosfaţi
114 mobili
103 în95stratul
88 arabil
85 al82solului
81(valori
78 corectate).
76 75
47,5 187 156 134 119 108 100 94 91 88 87 84 82 81
161 este
Potasiul
50,0 192 139 absorbit
124 113 eu intensitate
105 99 96 maximă 93 92 în perioada
89 87 creşterii
86

vegetative rapide a plantelor.

Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a

azotului.

Insuficienţa potasiului afectează puternic procesele biochimice şi

fiziologice din plantă. Aceasta se exteriorizează prin pete galbene ce apar
pe marginea frunzelor şi se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza

375
 Tabelul 3.21

frunzei, iar rezistenţa plantelor la cădere scade.

Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile care conţin

sub 120 ppm K şi pentru producţii foarte ridicate. Dozele de potasiu în
funcţie de recolta scontată şi conţinutul solului sunt prezentate în tab. 3.23.

Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se va face sub arătura

de bază. Dacă nu s-au aplicat sub arătură se vor aplica sub formă de
îngrăşăminte complexe la pregătirea patului germinativ.

376
 Tabelul 3.21
Dozele medii de K20 (din sarea potasică 40%), optime din punct de vedere economic, aplicabile la cultura solei (după Cr.
Hera şi Z. Borlan, 1980)

Doza de K2Q, kg/ha. atunci când KAL.

Notă. KAL - conţinutul în potasiu mobil

corectate) '

Soia consumă
azXlm 102 616 mtrând
“ COnStitoÎia rimelor cu rol în fixarea

cantităţi
. , Pe solur3le acide unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului
aplicarea molibdenului a determinat o îmbunătăţire? a meta- bohsmuhu
plantelor, care a adus o creştere de recoltă de 25% (Rusu,

importante de sulf,
calciu şi magneziu
în condiţiile Câmpiei de Vest aplicarea în vegetaţie a unui complex
de microelemente format din Mo, Cu, Mn, Si, B, a determinat creş eri e
producţie de 5 - 8%, iar efectul cumulat al microelementelor incorporate m
biopreparate şi aplicate în vegetaţie s-a materializat prin sporuri de
Efectui oz
producţie de 17-21% (P.Pîrşan, 1997). P

P; itiv al micro

asupra soiei se
Rezultate similare au fost obţinute’la Iaşi de Axinte în 1973.
elementelor

manifestă prin
creşterea
suprafeţei foliare 377
 Tabelul 3.21

P. Puşan (1997) concluzionează în urma cercetărilor efectuate la

timişoara ca aplicarea unui complex de microelemente (Mo Zn Cu B)
Ş în VCgetaţie 3 detem,inat CreŞterf
' —ificative de’ îecoS

f ^X3nte (1975), a stabilit ia soia concentraţiile maxime de

fertilizare extraradiculară şi la tratarea seminţelor înainte de însămânţare:

378
 - pentru fertilizarea extraradiculară: molibden 0,02%, bor 0,1%,

mangan 0,4%, cupru 0,2%, zinc 0,1%, cobalt 0,1%; ^

- pentru tratarea seminţelor înainte de însămânţare: molibden 0,1%,
mangan 0,1%, cupru 0,02%, bor 0,05%.
Tabelul 3.24
Rezultatele de producţie obţinute în anii 1991-1993 sub efectul aplicării
microelementelor la sămânţă şi/sau în vegetaţie pe cernoziomul de la Timişoara
(după P.Pîrşan, 1997)

Varianta Producţia % Diferenţe Semnificaţia faţă de

(kg/ha) Eroare Interact.
Neinoculat 1.783 100 Mt. *
Nein.+MoV 1.889 106 106
Nein.+CMV 1.888 106 105 *
Inoculat 1.958 110 175 *** ***
Inoc.+MoV 2.091 117 308
Inoc.+CMV 2.103 118 320 ***
Inoc.+MoS 2.207 124 424 ***
Inoc.+MoS+MoV 2.284 128 501 ***
Inoc.+MoS+CMV 2.316 130 533 *** ***
CM - complex de microelemente
Inoc.+CMS 2.194 (Mo 0,15%;123 Cu 0,15%;411Mn 0,30%; B 0,10%)
CMV - complex de microelemente
Inoc.+CMS+MoV 2.307 aplicat129 în vegetaţie; 524 ***
CMS - complex
Inoc.+CMS+CMV de microelemente
2.365 aplicat 133semănat; 582
la ***
MoV - molibden aplicat în vegetaţie;
MoS - molibden aplicat la semănat

Gh. Bîlteanu şi colab. (1979), evidenţiază capacitatea frunzelor de

soia de a absorbi molibdenul, o durată foarte lungă de la administrare şi cu o
intensitate mărită la plantele la care seminţele au fost tratate cu Nitragin.

în vegetaţie, prin fertilizarea foliară, dintre elementele primare cele

mai sigure sporuri de producţie se realizează în cazul în care azotatul de
amoniu, superfosfatul şi sarea potasică se aplică în concentraţie de 2 /o.
Sporul obţinut în acest caz este de 240 kg/ha.

379
 Rezultatele obţinute de M. Axinte prin fertilizare foliară cu macro şi
microelemente relevă importante creşteri ale producţiei de boabe, proteină şi
grăsimi/ha (tab. 3.25).

Aplicarea amendamentelor calcaroase pe solurile acide aduce,

sporuri de recolte şi permite creşterea arealului de cultură al soiei.

380
 §> Timiş corectarea acidităţii solului prin aplicarea
Pe Un S 1 acid din Reca
?
amendamentelor a determinat creşterea producţiei cu 24%.

ReMl
n:;£

Fertilizarea ex traradiculară Producţia de boahe

La 20-25 cm La înflorire- kg/ha % Dif. Substanţe _ Lipide
înălţime a plantelor fructifîcare (kg/ha) jroteice
Netratat Netratat 2030 100,0 Mt * 691 8
" K2% 2095 103,2 65 713 8 AR7 1
P2 % P 2 % MOO/ 2101 103,4 71 727,1 508,6
P2% ti Z /o 2128 104.8 98 737,1 737 6 498,4
2130 104.9 100 ^A/l A
N2% - 2170 106,8 140 754 7 5AQ 7
N2% K2% 2212 108,9 182 768 9 sn R
111,8 h
N2 % P2%+K2% 2270 240 792 2 577 R
Co 0,1 % N 2 % +-N 2 % 2281 112,3 251 766 2 A
Mo 0,02 % - 2278 112,2 248 797,9 545 4
“ B 0,1 % 2234 110,0 204 791 1 SA7 8
Zn 0,1 % 2201 108,4 171 771 7 sno 5
Mn 0,4 % 2222 1
109,4 192 761,9 539 7
Co 0,1% B 0,1% 2150 105,9120 761 7 515 7
Co 0,1% + Cu 0,2% B 0,1% + Zn 2147 105,7110 735,8 502,6
0,1%
SintezaMo
rezultatelor
0,02% de recoltăMo(boabe
0,4% kg/ha) obţinute la cultura soiei sub eSf dublei interacţiuni
ou U,z% Mn 0.4% variante de2285
dintre inoculare cu tulpini
112,5 255 de 806.2 527 2
icmomcurn si vantmfo -rîo ™ \ ___
varianta Mt. aJost fertilizată cu N64 P64 ' L

\ briante de Neamendat Amendat ouai ţuupa r.rn •şan, 997) Semnifi

amendare Producţia 1 %

;s Neino 1.228 1.435 £

2 1.331 100 Mt.
Dife caţia
-3 USD A 110 1.330 1.622 •S 1.476 111 145 ***
SO 34 1.302 1.652 s13 1.477 111 146 ***
‘EL
fa £> culat
SOFR10 1.340 1.715 o 1.527 115 196 ***
SO600 1.298 1.581 1.435 108 104
renţa ***
3£ oa
'3
SOFR8 1.278 1.627 "3 1.453 109 122 ***
o
USDA138 1.278 1.588 1.437 108 106 ***
£ o 3 5- t)
> SONA5 1.305 1.585 1.445 109 114 ***
<D .&>
Oi
o
»
o ecS

s
§ "/• <L> <4-
4

381
s
<L
>
 3.4.53. Lucrările solului

Prin lucrările de pregătire a solului la soia se urmăreşte:

- afânarea şi aerarea solului;
- încorporarea resturilor vegetale;
- distrugerea buruienilor;
- acumularea unei rezerve mari de apă;
- crearea unui pat germinativ optim.

Arătura de bază se execută imediat după recoltarea plantei

premergătoare, fiind precedată sau nu de o lucrare superficială cu grapa cu
discuri, în funcţie de prezenţa resturilor vegetale. în sistemul de lucrare
fără întoarcerea brazdei se va efectua o afânare la 30 - 40 cm.

în cazul premergătoarelor târzii (porumb, sfeclă, etc.), discuirea

miriştei este obligatorie.

După arătura de vară şi până la intrarea în iarnă solul se menţine

curat de buruieni prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri, prilej cu care se
execută şi o nivelare a terenului.

După arătura de toamnă, dacă terenul permite, se va efectua o

lucrare cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii şi nivelării solului.

Este de preferat ca solul să intre în iarnă cât mai bine pregătit

382
 3.4,5.4, Sămânţa şi semănatul

(excepţie fac solurile nestructurate care se tasează uşor în timpul iernii)

pentru a reduce numărul de lucrări din primăvară, care duc la pierderea
apei din sol şi tasarea acestuia.

Soia nu se poate semăna în arătură de primăvară.

Adâncimea arăturii pe solurile uşoare şi mijlocii va fi de 20 - 25

cm, iar pe solurile grele cu textură argilo-lutoasă de 28 - 30 cm.

Calitatea pregătirii patului germinativ este determinantă pentru

răsărirea şi instalarea culturii la densitatea stabilită. Patul germinativ
trebuie să fie nivelat, mărunţii:, reavăn, fără resturi vegetale, afânat pe
adâncimea de semănat.

Pe terenurile bine lucrate din toamnă, în primăvară, patul

germinativ se pregăteşte prin 1-2 lucrări cu combinatoruî.

în cazul terenurilor denivelate, cu resturi vegetale neîncorporate,

383
solul se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi cu combinatoruî.

Pregătirea patului germinativ se va efectua când acesta este zvântat,

evitându-se astfel compactarea solului şi un pat germinativ
necorespunzător. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se va
face perpendicular pe direcţia pe care se va semăna.
 rtoo/ ;1Jmân!atrebuie sâ «ins nnui soi zonal, să aibă puritatea peste
PCSte 8 Tra,area Semi ei de
boltr Ti S» ?' "f împotriva
şt daun onlor se va
administrafîn sol. &ce numai în situaţia în care suspensia
N°Z° 5 Nitragm se va
suspensia
iratarea seminţei se face conform tab. 3.27.

Produsele fltoftm.ee.tice utilfeate 1. ,marea senlilltelor de soia -J’^ 27

Nr Agentul patogen Combătut Produsul comercial şi U.M. Doza

crt subst. activă
.
1 Mana solei (Peronosvora viciae) APRON 35 SD PTS 35% kg/t 2,0
metalaxil
2 Fuzarioza (Fusarium oxysporim) GALBEN SUPER SD kg/t 4,0
căderea plăntuţelor (Pythium 27% benalaxil 23%
debaiyanum) manczeb
3 Fuzarioza MANCOBEN 60 PTS kg/t 4,0
PTS 40% mancozeb +
20% tiofat metil
4 Fuzarioza TIRAMET 60 PTS PTS kg/t 4,0
utilizând ni r ’oxy
r CU Nltragm PC Substrat de a ar se tiofanat metil + 40%
S 20% va efectua utilizând patru flacoane
pentru cantitatea
(Fusarium de sămânţă necesară semă tiuram
sporim)

(Fusarium oxysporum)
apf CanftatheCÎar' ^ bacteriană se Jenează prin spălare uşoară cu 1 a. Cantitatea de
suspensie bacteriană necesară pentru tratarea a 100 ke

' ------ -------- ----- — ______ L

samanţa este de 1 - 1,4 litri. Apa utilizată va fi de fântână, vasele flsS

lirefefintă .neferoase- Se va îu «a la adăpost de razele solare, de

1 ţa la căpătui parcelei de semănat, astfel încât până la semănat seminţele sa

rămână umede pentru a se evita moartea bacteriilor

se vor Si bl°preparatul NitraSin este produs pe suport de turbă

folosită la te °preparat pentr“ Cm,ita,ea de sămânîă

1 MuitelT^Tr ^ S°1Unl0r tardiVC ŞÎ Semitardive (L Picu, citat de L.

384
 3.4,5.4, Sămânţa şi semănatul

f°la Se “sămânţează când temperatura soiului la adâncimea de

“eaJzilf : V SemănatUl timpUriu asi^ră -măr mai

aie de zde ,curte la începutul vegetaţiei, influenţând favorabil

385
 Calendaristic, semănatul soiei în sudul ţării se efectuează în prima
şi a doua decadă a lunii aprilie, iar în celelalte zone în decada a doua şi a
treia. Mai întâi se vor semăna soiurile tardive şi semitardive, apoi cele
semitimpurii şi timpurii.

în cazul semănatului mai timpuriu, perioada semănat-răsărire se

prelungeşte, timp în care seminţele pot mucegăi în condiţiile în care solul
este umed şi rece.

întârzierea semănatului duce la obţinerea unor lanuri cu densităţi

scăzute, predispuse la îmburuienare a căror maturizare se prelungeşte

creând dificultăţi la recoltare. 2

Densitatea de semănat urmăreşte să asigure 40 - 45 plante/m la cele

semănate în rânduri rare şi 50 - 55 plante/m2 la cele semănate în rânduri
apropiate. Pentru realizarea acestor densităţi se va semăna 5 0 - 5 5 b.g./rn2
respectiv 60 - 65 b.g./m2.

Cantitatea de sămânţă necesară pentru realizarea acestor densităţi

este cuprinsă între 70 - 100 kg/ba. ^

386
 3.4,5.4, Sămânţa şi semănatul

Soia se cultivă preponderent ca prăşitoare, distanţa între rânduri

fiind de 50 cm echidistant sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm
între benzi pe urma roţilor de tractor.

Semănatul în rânduri dese (12,5 - 15, 25 sau 31,5 cm) se poate

practica în următoarele condiţii:
- pe terenuri neinfestate cu buruieni perene sau anuale rezistente
la erbicide;
- pe terenuri irigate prin aspersiune;
- când este asigurată gama de erbicide necesară unei combateri

integrale a buruienilor; ^ ^
- soiurile timpurii reacţionează mai bine la semănatul în rânduri

dese. _

Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura,

umiditatea şi temperatura solului, fiind cuprinsă între 3 şi 5 cm. Pentru a
asigura uniformitatea adâncimii de semănat, semănătoarea va fi echipată
cu patine mici şi limitatoare de adâncime. Având o răsărire epigeică soia
este considerată o plantă cu o putere mică de străbatere în cazul formării
crustei după semănat. Totuşi trebuie menţionat că hipocotilul la soia este
puternic, iar atunci când se seamănă în rânduri rare şi distanţa între seminţe
pe rând este mică (circa 4 cm) 387cultura de soia are o bună capacitate de
străbatere.

Semănatul în rânduri rare se face cu semănătorile pentru prăşitoare

(de exemplu, SPC), iar semănatul în rânduri dese cu semănătorile
universale (tip SUP).
 3.4.5.5. Lucrările de îngrijire

« i Combaterea buruienilor. Soia este o plantă sensibilă la Ş1 în special ¡n prjma a P

la

ZraPriMr-°der,tare le“ă a Prefer SibXea

l

tegrata presupune masuri agrotehnice: rotaţia, lucrări de dezmiristit upa

planta premergătoare care stimulează răsărirea buruienilor arături

ti, CU'n,,0arCerea brazdei’ distal«erea buruienilor prT'ltr

pregătire a patului germinativ sunt obligatorii

- 2 fimnzefiifoliate Ü“ T"“ ^ râ"dUri înCep câlld s'au «»mat > z mmze trilobate. In
general se recomandă 2 - 3 lucrări cu cultivator,,!

ultima executandu-se obligatoriu înainte de înfloritul soiei perioada în

d ,j8tă Adândmea de luc

^toS6 U
SiT^r- r ' ™ •» P™a praşilă m cm pSl v ! ’ ” t,mp Ce
» Ple praşile se vor efectua la 8 -
un itoar

terenul îZ Í î ™ CU mula
^ evitându-se denivelarea
terenului intre rânduri care determină dificultăţi la recoltare

Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor trebuie să fíe

abordata ca o componentă a combaterii integrate.
388

í de buruienile existente în parcela respectivă se not u iliza

In ftmc ie
variante de combatere prin tratamente aplicate la pregătirea patului
germinativ, preemergent sau în vegetaţie. Pregătirea
patului
Tendinţa actuală este de a combate buruienile în vegetaţie această
 semănat 7 produc4t
°rii ^ erbieidatui înainte de

emanat atunci când se lucrează sub presiunea timpului în vederea ncadrarn

m perioada optimă de semănat.
Erbieidatui preemergent (după semănat, dar înainte de răsărirea culturii)
prezintă doua riscuri: după semănat pot surveni ploi şi nu se mai

Până k răsărire sau

S P°ate urma o perioada de 3 - 4

mSSnrn P ' “ aceas,a SitUatie efeCtUl erbicideIor peliculare fiind

a soectmîuiCdpaherbiCideî°r ^ Vegetaţie are şantajul cunoaşterii exacte a spectrului
de buruieni existente, dar este supusă riscului ca datorită

unor perioade mai îndelungate de ploi să se poată interveni în primele mai

mareeZV° tare 3 bumieniIor’ atunci când Sradul de combatere este cel

Când parcela semănată cu soia este infestată cu buruieni perene se

cTrc^ZhVhatameT^ ^ V6SetaÎie (P°stemerSent) întrucât erbicidele ® C O m b t buruienile

perene combat şi pe cele anuale din aceeaşi grupă

(monocotile sau dicotile), în acest fel se reduc costurile şi impactul negativ

asupra mediului. * mpactui

389
 în situaţia infestării cu buruieni monocotile se poate administra un
antigraminic nevolatil pe bază de alachlor (MECLORAN, LASSO), S-
metoclor (DUAL GOLD), pendimethalin (SRGMP), dimethenamid
(FRONTIER), acetoclor+antidot (GUARDIAN), acetoclor (HARNESS,
TROPHY, RELAY). încorporarea se va face superficial la 4 -• 5 cm printr-
o lucrare cu combinatorul, efectul erbicidării fiind sigur în acest caz. Se
poate opta şi pentru erbicidarea după semănat, dar înainte de răsăriie
(preemergent) atunci când solul este umed şi când în zonă sunt ploi
frecvente. Aplicarea preemergentă nu se recomandă pe soluri uscate şi în
zonele cu precipitaţii reduse primăvara. în aceste situaţii efectul de
combatere este nesatisfăcător. Se pot administra şi unele erbicide volatile,
precum cele pe bază de trifluralin (TRAFLAN, TRIFLUREX,
TRIFLUROM, etc.) în acest caz încorporarea se face la 8 - 10 cm printr-o
lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi.

Pentru combaterea buruienilor rezistente (Solanum nigrurn) dar şi

a altor dicotiledonate ce pot apărea, se recomandă erbicidarea în vegetaţie
atunci când buruienile au 2 - 4 frunze utilizând GALAXY (acifluorfen 80
g+bentazin 360 g), DYNAM (oxasulfîiron 75%), sau un alt antidicotil
conform tab. 3.28.

Dacă la pregătirea patului germinativ sau preemergent se utilizează

doar un antigraminicid, combaterea buruienilor dicotiledonate se va face
în vegetaţie, în condiţii optime, prin două tratamente cu erbicide
antidicotile, primul imediat ce apar buruienile iar soia are cel puţin două
frunze trifoliate formate şi al doilea tratament la circa 2-3 săptămâni după
răsărirea buruienilor termofile.

Atunci când parcela este infestată cu buruieni monocotiledonate

perene se recomandă combaterea lor în vegetaţie, ocazie cu care sunt
combătute şi buruienile monocotiledonate anuale, considerând că nu se

390
justifică o combatere anterioară a acestora care ar presupune costuri şi
poluare suplimentare.
Tabelul 3.28
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de soia

Produsul Substanţa activă Conţinut Doza (kg, 1/ha) Momentul

comercial aplicării
Buruieni monocotiledonate anuale

Aladim 450 EC Alaclor 3,0-5,0 ppi

Dimethenamid
Aldipen 600 EC Dimethenamid - 150 g Alachlor 3,0-5,0 ppi
300 g Pendimethalin - 150 g

391
 Balan
D1 8u0a lE c 6,0-8,0
5L 0a 0s s o 4 8 4,0-
sau 6,0
A Câ d SVem infeStare pUtemicâ cu
--se330 cos,rei
aplică se
gg atunci când buruienile perene
- au cel
Mecloran
Stomp
reclidTuZÎri CE35
330sau
Î7sau " AcestePendimetalin
° Benfluralin
erbicide 180 4.0-6,0
4,0-5,0 Pre
SSL
Metoclor - 500 g 8.0- 14,0
EE
_PP
Alachlor - 480 g
-
L
ii usan 40 Alachlor - 350 g 1,75-2.5 - uta PE
l’riílurom - 480 g
anuale L
Buruieni dicotiledonate
Basagran 48
Flex 250 EC -ociiidzon - 4oU g 2,0-3,5 post
Galaxy SC Fomesafen
Acifluorfen- 80 g -Bentazon
750 ? - IHK 2,0 --------- Ppi
post
360 e post
Buruieni monocotiledonate anuale si Derene
Agil 100 EC Propaqmzafop - 100 u 1 0-1 5
Furore Super 75 Fenoxapropetil - 75 g 2,5 ____ post
EW post
rusilade Super EC Fluazifopbutil - 125 g 3.0-
2,0-3,0 4,0 post
1.0- 1,5
Focus 200 EC Cycloxidim - 200 g 1,5-2,0 post
Focus Ultra
Gallant Super Haloxyfopetoxietil - 100 P - post
Targa Super Nabu Ouizalofopetil - 50 s Setoxidim 2,0-3,0 pDol
S - CE - 125 g 10,0

Z rizTmi ”*Cand apare a d0Ua generatie de

Post

La apllcarea în
vegetaţie a erbicidelor antimonocotiledonate şi
Post

““erde“?6,3™'în Vedere Cä eXiS,â la multe diMre

erbicide efecte de neutralizare reciprocă, ceea ce determină o reducere

recomandări,3 1!°““ de Combatere a bu™ieniI°r- Din acest motiv se recomanda

consultarea prospectului fiecărui produs, iar ca măsură de
săptămână^3 3rea aPl‘Cam Ce’°r d°Uâ ‘ipUri de erbicide cu ceI Putin 0

392
Mâinii?0?^6*1 b°lil0r §i dăunătorUor' Cele mai frecvente boli întâlnite la soia sunt
mana (Peronospora manshurica), fiizarioza
(Fusarium spp J, arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), putregaiul alb {Sclerotinia
sclerotiorum), rizoctonia (.Rizoctonia sp.).

Atacul acestor agenţi patogeni este favorizat de umiditate şi

22TilÎM’ pe fondul unei rezerve de patogeni Î m so1 ’ hohle îa mveluI frunzelor, tulpinii
sau păstăilor

393
determină reduceri semnificative de recoltă. Respectarea restricţiilor de
rotaţie şi evitarea monoculturii sunt măsuri eficiente de prevenire a atacului
acestor agenţi patogeni.

în condiţii climatice normale şi a unei tehnologii corespunzătoare

pagubele produse de boli la soia nu sunt însemnate.

Pentru prevenirea atacului de Fusarium ssp. şi Pythium de baryanum

se recomandă tratarea seminţei cu produse pe bază de mefenoxam (APRON
XL- 350 ES, 1 1/t), benalaxil + mancozeb (GALBEN SUPER SD, 4 kg/t).

în câmp mana şi arsura bacteriană se combat prin tratamente cu

produse cuprice (FUNGURAN OH 50 WP, 0,25%, TURDAGUPRAL, 1 4
kg/ha, Zeamă bordeleză 1%, etc.) produse pe bază de mancozeb
(MANCOZEB 80, 1,6 kg/ha, VONDOZEB 75 DG, 2 kg/ha), capton+
hidroxid de cupru (ORTHOCID SUPER 60 PU, 0,8 kg/ha), captan
(CAPTAN 80 WP, 0,25 kg/ha).

împotriva putregaiului alb se fac tratamente cu produse pe bază de

carbendazim (BAVESTIN 50 DF, 1 kg/ha, CARBENDAZIM 500 SC,
1,5 1/ha), procimidon (SUMILEX 50 WP, 1 kg/ha), vinclozolin
(RONILAN 50 DF, 1 kg/ha).

Primul tratament se aplică la apariţia primelor simptome. Dacă

infestarea este puternică se recomandă un al doilea tratament la 10 - 14 zile.

394
 Dintre dăunători păianjenul roşu (Tetranichus urticae) produce
pagube însemnate în special în anii secetoşi. Atacul se manifestă prin
îngălbenirea frunzelor şi apoi căderea lor prematură. Păianjenii greu de văzut
cu ochiul liber, se găsesc pe partea inferioară a frunzelor înşiraţi dea lungul
nervurilor. Combaterea se efectuează prin tratamente cu acaricide pe bază de
dicofol (KELTHANE 18,5 EC, 0,2% ; MITIGAN 18,5 EC, 0,2%;
AMITRAL (MITAC 20 EC, 1,5 1/ha).

Irigarea. Sporurile de producţie realizate la cultura soiei prin irigare

sunt cu atât mai mari cu cât deficitul de apă este mai accentuat în perioada
critică pentru apă. Creşterile de recoltă prin irigare în zonele secetoase pot
ajunge la 200%.

Udările sunt necesare şi în primăverile secetoase^ având în vedere

necesarul mare de apă al seminţelor pentru a germina. în aceste condiţii
irigarea semănăturii măreşte şi eficacitatea erbicidelor aplicate la sol.

Prin irigare se menţine umiditatea solului la peste 50% din I.U.A.

efectuându-se udări, de regulă, de la începutul înfloritului, la intervale de 8 -
14 zile, până la coacerea în ceară.

395
 3.4.5.6. Recoltarea

prioritate- reC°Uarea S°iei sunt două asPecte care trebuie urmărite cu

- inserţia joasă a păstăilor;
- dehiscenţa păstăilor.

Pentru a nu pierde primul şi chiar a doilea etaj de păstăi înălţimea de

ta,ere a plantelor trebuie să fie cât mai mică (4 - 5 im) şi uXnâ

Pentru aceasta solul trebuie să fie perfect nivelat, lucru care se

reahzeaza prin araturi de calitate, pregătire corectă a patului germinativ si
nivelare acolo unde terenul este denivelat. Tot în acest SZf esS importanta
înălţimea de inserţie a primului etaj de păstăi care are determinare
genetică, dar care este influenţată şi de tehnologie T

reducere a Mtim f'd ‘ •’’'“f1“' ° desime prea micS 0

mare nLre S ‘“l?16 a pnmului efaj de PSs«i. dar o desime prea mare poate
determina caderea plantelor, situaţie în care pierderile la recoltare sunt
foarte mari. * pierderile la

Pierderi b d e h i s c e n î a Păstăilor determină

LofSul si nlrntel P° semmflcative atunci când se întârzie Ploioase a teSi? aJUn f
P , cre, în special dacă perioadele
h su rac oac

Lnfe cu S tn CV i USCate" In aC6aStă Situatie se va acorda 0

tUrapei ŞÎ P ziţiei rabatoru

nrecum si a P< f ° lui combinei,
396

tuiarieT Si 1 - de mamtare a acesteia. Se recomandă reducerea

turaţiei şi „tragerea rabatorului spre masa de tăiere. De asemenea în

 aceasta situaţie se recomandă recoltatul atunci când păstăile sunt uşor
jilave (dimmeaţa sau seara) astfel păstăile se deschid mai greu dar ?în
aceasta situaţie umiditatea seminţelor va fi mai mare datorită umidităţii de
mprumut, necesitând uscarea lor în vederea păstrării.

• , ■ L;a. maturitate tozele cad, păstăile capătă culoarea specifică

oSSi Se Momentul declanşării recoltării depinde de

posibilităţile de uscare şi condiţiile de păstrare ale recoltei Dacă există

r col,
aSto atster^î f «ul poate începe când umiditatea

cestora este de 16 - 17 /o, evitând pierderile prin deschiderea păstăilor.

mei când nu exista posibilităţi de uscare a producţiei, recoltarea seseface

Iace
la
umiditatea de 10 - 11%.

de 4 de
recoltare înălţimea de tăiere a plantelor va fi

de 4 - 5 cm, turaţia bătătorului de 400 - 600 rotatii/min., distanta între bamtot

ş, contrabătător va fi de 20 - 25 mm la înfiate şi ¡5 - 18 mm £

4 000 P7n(S£ POt °biine “ conditiiIe tării noastre sunt de neirigat. °°° ^ “ S1St6m mgat §i
2 500 3 500 k /ha în
' ' g sistem

397
 3.5. LINTEA
3.5.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Lintea este una dintre cele mai vechi plante de cultură
(a fost cultivată din timpuri îndepărtate de către popoarele din jurul
Mediteranei şi folosită în alimentaţie). Lintea se cultivă pentru boabele sale,
utilizate întregi, sub formă de făină sau grişuri, în alimentaţia oamenilor.

Boabele de linte au o valoare alimentară ridicată datorită conţinutului

lor în substanţe proteice (23 - 26%), glucide, vitamine şi săruri minerale.

Preparatele alimentare obţinute din boabele de linte sunt deosebit de

gustoase. Făina de linte se poate amesteca cu faina de grâu în proporţie de
10%, rezultând din acest amestec o pâine hrănitoare şi plăcută la gust.

Boabele de linte se pot folosi şi în furajarea animalelor, întregi sau

uruite. Produsele secundare (paiele şi pleava), au o valoare nutritivă ridicată
şi se folosesc, de asemenea, cu bune rezultate în hrana animalelor.

Fiind o leguminoasă, lintea îmbogăţeşte solul în azot şi este foarte

bună premergătoare pentru toate plantele de cultură.

Răspândire. Lintea se cultivă în peste 47 de ţări, pe o suprafaţă totală

de 3,75 mii. ha, cu o producţie medie de 1.005 kg/ha (FAOSTAT, 2008).

398
 Suprafeţe mari se întâlnesc în Asia (peste 2,6 mii. ha), unde India
cultivă aproape jumătate din suprafaţă (1,47 mii. ha). în rândul ţărilor mari
cultivatoare de linte trebuie menţionată Canada, cu 700,2 mii ha şi 1.480
kg/ha, Turcia, cu o suprafaţă de 390,0 mii ha şi o producţie medie de 1.038
kg/ha (FAOSTAT, 2008).

Lintea se întâlneşte pe aproximativ 149,1 mii ha în Siria, pe 189,4

mii ha în Nepal, 225,0 mii ha în Iran, 107,4 mii ha în Etiopia, 106,0 mii ha
Australia. Europa cultivă cu linte 38,7 mii ha şi are o producţie medie de
1.100 kg/ha (FAOSTAT, 2008).

în ţara noastră, suprafeţele cultivate cu linte sunt foarte mici. Ele nu

apar în anuarul statistic. La nivelul anului 1967, lintea ocupa 700 ha,
suprafeţe însemnate fiind localizate în nordul Moldovei, estul Transilvaniei
şi Banat (Câmpia Vinga) (Gh. Bîîteanu 1989). La nivelul anului 2003, în
ţara noastră se cultivau circa 1.000 ha (L.S.Muntean şi colab., 2008).

399
 ‘ * Compoziţia chimică şl calitatea recoltei; utilizări
3 5 2,

uscate intrăb2eieidew T“ Y " 14’6% apă’ iar în Cadrui sub“ Tnera e 43 8 43 gt pî°fne
brute
; °’7 ‘ M% lipide, 2,5 - 3,6% săruri minerale, 43,8 - 53 9% amidon, 2,7
- 4,5% celuloză (Gh. Bîlteanu, 1969).

amimnj T e d~n ^ linte COnÎin tirozină> triptofan, lizină,

c gmina, metionma şi alţi ammoacizi importanţi pentru nutriţia

organismului uman şi animal. F
’

TaIpm,Ie de lmte
’ folosite în furajarea animalelor, sunt de bună

2 m cellrV," % 3PS’ 8T/0 Pr0‘eine’ 34>5% glUCide’ 2’3%

32,1/o celuloza. De asemenea, pleava de linte are o bună valoare furajeră

conţinând 13% apă, 11,4% proteine, 35,7% glucide 3,3% lipide, 26 0»%
celuloza (N. Zamfîrescu şi colab., 1965).

celuloză!«“1 ^ Unte C°n’ine 20 " 22% Pr0tei"e’ 35% g'UCide- 16%

3.5.3. Sistematică

Lintea face parte din familia Fabaceae, genul Lens, gen care
cuprinde mai multe specii, cea mai importantă fiind lintea cultivată Lens
cuhnaris Medik. (sin. Lens esculenta Moench., sin. Ervum lens L.).
400

Specia Lens culinaris cuprinde două specii:

1. L. c. macrosperma Bar. (lintea mare sau de “farfurie”);
2. L. c. microsperma Bar. (lintea măruntă).
 L c macrosperma Bar (fig. 3.11), se caracterizează prin boabe mari
de 6-9 mm m diametru, hil alungit, flori albe, mari şi cu nervuri albăstrui
pe stindard. Pastăile au o lungime de 15 - 20 mm, iar înălţimea plantelor
la această subspecie oscilează între 40 şi 70 cm.

L. c microsperma Bar. (fig. 3.12), se caracterizează prin boabe

mici, de 2 - 4 mm în diametru, flori mici, de culoare albă, albăstruie, sau
albastruie-violet, cu înălţimea plantelor de oscilând între 20 şi 40 cm.

Dm această subspecie fac pante varietăţile: grisea (seminţe cenuşii);

atrognsea (seminţe negre sau punctate); viridula (seminţe verzi- ga ui),
persica (seminţe roz-gălbui); nigropunctata (seminţe roz-gălbui punctate
cu negru); vulgaris (seminţe verzi-gălbui, marmorate); mutabilis (seminţe
cenuşii, negre, marmorate);

Soiuri. La noi în ţară se cultivă atât soiuri din lintea mare cât şi dm
lintea cu bobul mic. ’

Iaşi 9 aparţine subsp. macrosperma şi este un soi autohton, creat

intr-o populaţie locală din Moldova. Are perioada de vegetaţie de 70 - 90

401
de zile, MMB de 55 - 60 g, conţinut în substanţe proteice de 26 - 30%,
potenţial productiv de 1.200 - 1.400 q/ha. Asigură producţii ridicate în
toate zonele de cultură a lintei din România.

Fig.3.11. Plantă de linte mare Fig.3.12. Plantă de linte mică

(Gh. Bîlteanu, 1969) (Gh. Bîlteanu, 1969)
(Lens culinaris subsp. macrospenna): (Lens culinaris subsp.
microsperma):
A-vârfulplantei; B-fructe; A-vârfulplantei; B-fructe;
C-sămănţa C-sămânţa
Oana aparţine subsp. microsperma. înălţimea plantelor este de 40 -
50 cm, portul erect, creşterea nedeterminată. Inflorescenţa este un racem
cu flori mici, de culoare albăstruie, păstăile au culoarea verde, MMB de 38
g.

Este mai precoce cu 4 - 5 zile faţă de soiul Iaşi 9. Are un conţinut

în substanţe proteice de 26 - 30%, conţinut în lipide şi coeficientul de
fierbere superioare soiurilor mai vechi. Sporurile de producţie sunt mari
(30 - 50%) faţă de soiul Iaşi 9.

Se mai găsesc în cultură soiurile Mizia, originar din Bulgaria şi

soiul local Lintea de Vinga, cultivat în vestul ţării, cu perioadă de vegetaţie
75 - 95 zile,, precum şi populaţiile: Lintea de Moldova, Lintea de
Transilvania, ş.a. •

402
 3.5.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.
Zone ecologice

Lintea prezintă o răsărire hipogeică.

Rădăcina este pivotantă, ramificată şi poate pătrunde în sol până la

adâncimea de 60 - 70 cm. Tulpina este mică, de circa 20 - 50 cm înălţime
şi ramificată. Frunzele sunt paripenate, terminate cu un cârcel,

403
 ^ 3 - 5 perechi de foliole, oval-lanceolate, înguste, lungi de 10 - 25 mm

J 106l
!,/SUn/t Uşor rfezate sau ascuţite la vârf şi prezintă pubescentă. '

- lorile sunt de culoare albă, iar pe stindard prezintă nervuri de

culoare albăstruie. Ele sunt grupate câte 2 - 4 în raceme. Fructul este o
are cuLt gXenăT ' u “ lungime)’ rombică, la Citate
5 " f ’ ™ă sau neagră. Conţine în medie 1 - 3
g lbena de hlsa rar b

2 7 Ti™ diSC’ CU dim“i de 3 - 7 mm şi

g osimea de 2 - 2,5 mm. Culoarea seminţei este variată (gălbuie cenuşie

neagra, verzuie, roşiatică, în unele cazuri cu aspect marmorat) MMB
oscilează între 25 şi 70 g, iar MH între 70 şi 85 kg MMB

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Lintea are cerinţe moderate fată de

f:™“ Se Plt Se
r —6 18 ° minimă de

SUp0rtă tem era

-fior îTre; P turi scăzute de până la

15 si WC Q™ tmpU Teg1aţiel Hntea Cere tei«Peraituri cuprinse între 1 800°C 8

temperatură este cuprinsă între 1.500 şi

j /n ,Ceea.ce P^eşte umiditatea, lintea suportă mai bine seceta f t. °!ea Ş1 mazarea-
Excesul de umiditate este dăunător deoarece favorizează atacul de boli şi
îmburuienarea. Lintea preferă ’soluri cu textura mijlocie spre uşoară
(cernoziomuri şi preluvosoluri roşcate) Nu sunt indicate solurile grele,
umede şi reci, nisipurile şi săraturile

favor^h^ r°l08iCt In-Îara n°aStră’ lintea găse§te condiţii foarte favorabile in Campia
Vmgăi dm Banat, Câmpia din Nordul Moldovei si
404
 Depresiunea Barsei. Condiţii favorabile se întâlnesc în centrul Moldovei şi
m zonele limitrofe zonei foarte favorabile.

3.5.5. Tehnologia de cultivare

3.5.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

. lUnt TdiCate ca Premergătoare pentru cultura lintei, prăşitoarele

m7cf lW 'T ^ ** ^ are Creştere lentă * tali^

mica, iar intr-o rotaţie necorespunzătoare, buruienile invadează cu foarte mare

uşurinţa culturile de linte, chiar din primele faze de creştere.

terenul “ Premergătoare, plantele prăşitoare care lasă

terenul curat de buruieni, cum sunt sfecla pentru zahăr, porumbul

cartoful, cu condiţia să nu fi fost fertilizate abundent cu gunoi de grajd sau

îngrăşăminte cu azot, deoarece hntea se dezvoltă în astfel de situaţii mai mult
vegetative, în detrimentul producţiei de boabe.

405
 Nu este indicată cultura lintei după ea însăşi şi nici după alte
leguminoase.

La rândul său, lintea este o bună premergătoare pentru toate

plantele de cultură, în special pentru grâul de toamnă.

3.5.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Lintea extrage din sol cantităţi mici de elemente nutritive. Pentru

100 kg boabe plus producţia secundară aferentă îi sunt necesare 6,3 kg N,
1,0 kg P205 şi 1,5 kg K20 (L.S. Muntean şi colab., 2003). Azotul şi-l
procură aproape în totalitate din aer, prin intermediul bacteriilor fixatoare
de azot cu care trăieşte în simbioză. Din această cauză, în cultura lintei nu
se recomandă îngrăşăminte azotate.

Pentru linte, prezintă importanţă deosebită îngrăşămintele cu

fosfor, care este indicat să se aplice în doze moderate, de 30 - 100 kg
P205/ha, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului.

Pe terenurile fertile, sau când planta premergătoare a primit

îngrăşăminte organice sau chimice cu azot şi fosfor, pentru linte este
suficient efectul remanent al acestora. în schimb, pe terenurile sărace, sunt
necesare îngrăşămintele cu fosfor şi cele cu azot, în doze moderate.

îngrăşămintele bacteriene sunt, de asemenea, necesare.

406
 3.5.5.3. Lucrările solului

Pentru linte, sunt necesare aceleaşi lucrări de pregătire a terenului

ca şi pentru mazăre. Lucrările care se aplică solului trebuie să asigure în
primul rând o bună combatere a buruienilor, având în vedere sensibilitatea
la îmburuienare a acestei culturi.

3.5.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă o capacitate de

germinaţie minimă de 90% şi o puritate minimă de 95%.

Semănatul lintei se efectuează primăvara timpuriu, imediat după ce

s-a semănat mazărea. întârzierea semănatului cu 10 zile faţă de epoca
optimă, poate determina o scădere a producţiei cu 400 - 500 kg/ha (Gh.
Bîlteanu, 1989).

Semănatul se face cu semănătoarea universală (de exemplu, SUP-

29), la distanţa între rânduri de 12,5 - 15 cm (ca şi mazărea) şi la adâncimea
de 3 - 5 cm. Desimea de semănat este de 200 - 300 b.g./m ,

407
 care se realizează folosind la semănat o cantitate de sămânţă de 100 kg/ha
la lintea cu bobul mare şi de 70 - 80 kg/ha la lintea cu bobul mic. §

5.5.5.5,, Lucrările de îngrijire

„ ?ufăA S6mănat’ dacă solui are puţină umezeală este necesar tavalugitul.
Această lucrare pune seminţele în contact mai strâns cu solui asigurând o
răsărire mai uniformă.
’

Combterea buruienilor. După răsărire, când plantele au 6 - 8

frunze, pot sa apara situaţii în care este necesar un grăpat pentru distrugerea
buruienilor în curs de răsărire. P
*

în cultunle de linte, buruiana cea mai frecventă este lintoiul (Vicia

ffip'V“fn/PETV‘' Var' pIatpsPerma< sin- Vida saliva var. lensisperma)

( g. 3.13). Este cea mai daunatoare buruiană; prezenţa seminţelor de atoi m

recolta de linte depreciază calitatea acestora, având gust neplăcut ş un
conţinut ridicat în alcaloizi. Din această cauză este necesară eliminarea dm
culturile de linte a plantelor de lintoi prin plivit (mai ales în loturile
semmcere), deoarece în timpul vegetaţiei cele două plante se deosebesc
foarte bme. Lintoiul se deosebeşte cel mai bine de linte în perioada de
înflorire, având florile roşii-violete, în timp ce florile de linte sunt albe. De
asemenea, păstăile sunt mai mari la lintoi

pr1■., Îelfelflte+ ^uruieni din cultarile de linte se pot combate cu erbicidele folosite
la mazăre. Se poate folosi TREFLAN, 3 - 5 1/ha.

'Ş;\

f
3

Fig.3.13. Planta de lintoi (Vicia sativa var. lensisperma)

(L.S. Muntean şi colab., 2003)

3.5.5.6. Recoltarea

408
 _ Lintea se recoltează când păstăile de la baza plantei au culoarea
bruna, iar cele de la mijloc au o culoare galbenă. Recoltarea mai de împuriu
măreşte procentul de boabe verzi şi zbârcite, iar întârzierea

409
recoltatului determină pierderi prin scuturare, atât prin plesnirea păstăilor
cât şi prin desprinderea acestora de pe plantă. Recoltarea lintei se face prin
cosire cu vindroverul. Plantele tăiate se lasă în brazde să se usuce şi apoi
se treieră cu combina direct în câmp.

Pentru a avea seminţe de linte de calitate superioară, este indicat ca

recoltarea lintei să se facă numai pe timp frumos, iar plantele cosite să nu
fie expuse prea mult soarelui (seminţele devin roşiatice). Sunt mult
apreciate seminţele de linte care au o culoare verde sau cafenie, uniformă
pentru întreaga masă de seminţe.

Producţii Producţiile medii pe ţară sunt foarte scăzute şi variază

mult de la un an la altul. în general, aceste producţii sunt în jur de 750
kg/ha.

Producţia medie mondială în anul 2008 a fost de 1.005 kg/ha

(FAOSTAT, 2008). Potenţialul productiv al lintei este în jur de 1.000 -
1.500 kg/ha.

3.6. NĂUTUL
3.6.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Năutul se cultivă pentru boabele sale folosite în

alimentaţia omului sub diferite forme (prăjite sau fierte) şi ca materie primă
pentru industria alimentară, unde servesc la fabricarea surogatului de
cafea. Făina de năut, amestecată cu cea de grâu în proporţie de 10 - 15%

410
poate fi se folosită la prepararea pâinii.

Boabele măcinate (uruite) se pot folosi la furajarea cabalinelor şi

porcinelor, fie singure, fie în amestec cu alte furaje. Producţia secundară
aferentă, spre deosebire de a altor leguminoase, are o slabă valoare
furajeră, deoarece se lignifică, iar frunzele se scutură. Datorită conţinutului
în acid oxalic şi malic, năutul nu se foloseşte în furajarea animalelor sub
formă de nutreţ verde.

Din punct de vedere fitotehnic, fiind o leguminoasă pentru boabe,

năutul constituie o bună premergătoare pentru alte culturi. De asemenea,
cultura năutului se poate mecaniza în totalitate, valoarea năutului crescând
şi prin faptul că plantele sunt rezistente la secetă.

Răspândire. Suprafaţa mondială cultivată cu năut este de peste

11,55 mii. ha, îndeosebi în Asia găsindu-se suprafeţe întinse, unde ocupă
91,6% din suprafaţa mondială (FAOSTAT, 2008).

411
 P Î *ile mari producătoare de năut se numără India (7 54 mii
Pnntre aî

LLfp'e « rh,a)’ Turc,a (0-48 mil- ha>' '» Europa, nâuL se cumva pe 61,8 mu ha, cel
mai însemnat cultivator fiind Spania cu 40 0

mu ha In ţara noastra, năutul se cultivă pe circa 7.500 ha suprafeţe mai

rrr3^riasate h

Sa) “a ma' mare "d înre«istati în Turcia (1.065

3.6.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei;

utilizări

năut co°tSrt,.rTa,e Î ^-S-Muntean şi colab., semi„,ele de

ceiu'ss “ ss: ■6% ,ipide’53 -«% 4

-

3.6.3. Sistematică

Năutul aparţine tribului Viei ea e, genul Ci cer, gen care cuprinde specii
anuale şi perene spontane. Specia cultivată este Ci cer arietinum

specie care se împarte în patru subspecii: eumsiaticum

mediterraneum, orientale şi asiaticum.

Cea mai lmportantă

Himx subspecie este eumsiaticum, în cadrul căreia
412
 (tToLurThT • ’
SiC6 Se de0SebeSC mai multe ec
°hpuri

Oprolesun). bohemicum, care cuprinde plante cu tufa strânsă, înaltă de 40 -

tf f- CU. ^°area roşie sau wz; transcaucasicum, cuprinde plante cu

unriSdfnZt ată; ? -3° f Cm » Si a l b ' turJum Je

tUlpma Stransă numai spre
C
sT florile llh p- ™rf, ^ 25 - 30 cm înălţime şi Aon e albe. Fiecare
ecotip (proles) cuprinde mai multe varietăţi deosebite intre ele, in general, după culoarea
boabelor. ’’
MS t ,SrT‘ In CUltUră SC află popu,aiil locale (Năutul de Dobrogea Nautul de Lovnn, Năutul de
Moldova) şi soiul Cicero 1. §
’
„ . +Se ™ai ^esc în cultură soiurile Burnas şi Ronin ambele

SCDATdeomam111 2°°4’ * ^ bl0l°glCă eSte »tă la

3.6.4, Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie. Zone ecologice

’

,'i j Năutul ^prezintă răsărire hipogeică (hipocotilul creşte puţinp

cotiledoanele ramanand în sol). ’ ’’

413
 Rădăcina este pivotantă, cu multe ramificaţii laterale, mai ales în
straturile superioare ale solului şi cu putere mare de absorbţie şi solubilizare
a apei şi substanţelor nutritive. Tulpina este erectă (fig. 3.14, după Gh.
Bîlteanu, 1998), de 30 - 60 cm înălţime, muchiată şi acoperită cu perişori,
ramificaţiile secundare putând ajunge la fel de lungi ca axul principal.
Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 3-8 perechi de foliole ( 7 - 1 7
foliole), dinţate pe margine, acoperite cu perişori ce secretă acid oxalic şi
acid malic.

(după Gh.Bîlteanu, 1998)

A-plantă aproape de maturitate; B- ramură cu frunze;
C- fruct;
D- seminţe; E-plantulă

Florile sunt dispuse solitar, au culori diferite (albă, galbenă,

verzuie, albastră-violet) şi înflorirea eşalonată ( 2 - 3 săptămâni, de la bază
spre vârf). Polenizarea este autogamă.

Fructul este o păstaie scurtă (fig. 3.14), ovală, de culoare galbenă-

deschis şi acoperită cu perişori, cu 1 - 3 seminţe în interior şi rezistenţă la
scuturare. Seminţele sunt rotunde, prevăzute cu un rostru proeminent, având

414
aspectul unui cap de berbec şi de culori diferite: galbenă, albăstruie, roşcată,
brună, neagră. MMB are valori cuprinse între 60 şi 500 g, iar MH de 75 -
78 kg.

Relaţii cu factorii de vegetaţie Năutul solicită multă căldură în

timpul perioadei de vegetaţie, suma gradelor de temperatură fiind de circa
2000°C. Seminţele de năut germinează la temperatura minimă de 3 - 4°C.

415
 (L-S.Muntean şi colab 2003) ntele tinere rezista
PL6J] 8,C rasarem ?ai pupn de 10 zile
la temperaturi scăzute de până la -6°C scurtă durată

r m fazele mai înaintate de vegetaţie suportă bine căldurile cele mai

indicate temperaturi fiind de 20 - 21 °C. ’

de Pentm b abe năutul suportă cel

uşor ° ’ ®ai

uşor seceta. Faţa de umiditate este mai pretenţios în timpul germinării

când seminţele absorb 75o/0 apă din greutatea lor. în res^eZdei d ’

creşterea î^tinimjΰartetU^0r ^eCeta’ deoarece posedă însuşirea de a-şi opri creşterea

m timpul secetei şi de a-şi relua creşterea după prima ploaie Din

aceasta cauza cultura de năut se irigă doar în condiţii extreme

’ de sol, nautul are cerinţe moderate. Preferă solurile miilocii

jpre uşoare, cu textură mijlocie, bogate î„ calciu. Nu reuşe «Tpe”oMegrele
rec, cu exces de umiditate, ca şi pe cele prea acide sau sMtole -ea mai
potrivita este reacţia neutră sau slab alcalină

'

de mite^TlcC0l08ÎC^ k ^ n°aStră’ năUtul găse§te condiţii favorabile de cultura m

Campia Dunării, m Dobrogea (mai ales înjumătăţea de sud)

m partea de sud a Podişului Bârladului şi Câmpia din suduTLldovei

precum şi în Câmpia de Vest (Câmpia Timişoarei şi AradXi) ’

3.6.5. Tehnologia de cultivare 3.6.5.1. Amplasarea

culturii (rotaţia)
416
 Năutul este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Cele mai
po nvnc pentm ei sunt cerealele păioase de toamnă. Rezultate bune se obţin
msa şi când se cultivă după porumb (hibrizi mai timpurii) in raniţă ncm.
In zona de cultură de la noi, „autul revine de regulă Ză cernaS

eSedeT Slmt COntramdlcate ca Plante Premergătoare pentru năut, culturile de

leguminoase sau monocultura de năut.

i- - Na^[1 este 0 bună premergătoare pentru numeroase plante de cultura Ş1

îndeosebi pentru grâul de toamnă, deoarece eliberează terenul

Mitote ‘
1Ul e_ince utul lunii au
P «“st 5> lasă solul în stare bună de

3.6.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

NSutal are un consum specific de elemente nutritive asemănător

aLenSaZ8ni;)a ° Pr°dUCtie * 100 k8 boabe Plus P^ctia secundară aferenta, nautul

consumă 5,5 kg azot, 1,8 kg fosfor şi 4,5 kg potasiu (L.S.Muntean şi 1
colab.,
2008).

417
 Pentru năut este necesară o fertilizare cu fosfor (60 - 80 kg P205/ha),
aplicat odată cu arătura de bază. Azotul este procurat de năut în cea mai
mare parte din atmosferă prin procesul de simbioză cu bacteriile fixatoare
de azot. Numai în anii secetoşi, când dezvoltarea nodozităţilor nu este
corespunzătoare se vor lua în considerare îngrăşămintele cu azot. în
asemenea condiţii, la cultura năutului se vor aplica primăvara, înainte de
discuit, 40 - 60 kg N/ha. Seminţele pregătite pentru semănat vor fi tratate
cu biopreparatul Nitragin, 4 flacoane pentru sămânţa necesară la un hectar.

îngrăşămintele cu potasiu se vor administra numai pe terenurile

care conţin sub 15 mg K2O/IOO g sol uscat, iar gunoiul de grajd, dacă
intră în calcul, se va aplica plantei premergătoare.

3.6.5.3. Lucrările soiului

Pentru năut, lucrările solului sunt asemănătoare cu cele efectuate la

mazăre.

Cele mai mari producţii de năut se obţin atunci când arătura se

execută mai devreme, iar până la venirea iernii se lucrează cu grapa cu
discuri pentru distrugerea buruienilor, pentru mărunţire şi nivelare. Arătura
se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea de
20 - 25 cm şi trebuie să fie uniformă, fără bulgări, iar resturile vegetale să
fie bine încorporate în sol.

Pregătirea patului germinativ se efectuează imediat înaintea

semănatului printr-o singură trecere cu combinatorul sau grapa cu discuri
în agregat cu grapa cu colţi reglabili, încorporându-se în sol şi erbicidul
recomandat culturii de năut.

418
 Se va urmări realizarea unei suprafeţe nivelate şi a unui strat de sol
mărunţii pe adâncimea de semănat.

3.6.5.5. Sămânţa şi semănatul

Pentru semănat se cere ca sămânţa de năut să fie proaspătă, să aibă

o puritate minimă de 98%, o germinaţie minimă de 85% şi masa a
1.0 de boabe cât mai mare (200 - 250 g).

Epoca de semănat. Semănatul se efectuează primăvara devreme,

când în sol, la adâncimea de semănat s-au realizat 4°C şi vremea este în
încălzire (odată cu mazărea sau imediat după mazăre). O întârziere de 10
zile faţă de epoca optimă, poate reduce producţia cu 20% (Gh. Bîlteanu,
1998).

Umiditate mai puţină şi 40 - 50 b.g./m2 în zonele mai umede.

419
 Distanţa de semănat între rânduri este de 50 sau 70 cm în funcţie
de laţimea pneurilor tractorului, pentru a se efectua mecanizată. Năutul se
poate semăna şi în rânduri apropiate de 15 cm înfre
CUrate de
“ Şi cazul «biciSr tu

SIS? Sen,a"3 ^ (6° ‘ ™

umiditeteÎtST * Semtna‘ 6Ste dC 5 ■ 6 C”’în «“*> de textura p de

Cantitatea de sămânţă folosită la semănat în vederea realizării

desimilor menţionate anterior este de 80 ■■ 120 kg/ha.

3.6,5.5, Lucrările de îngrijire

La năut se execută iăvălugitul după semănat, iar în anumite

situaţii, înainte de răsărirea plantelor de năut, pentru distrugerea crustei si
a buruienilor în curs de răsărire, poate fi necesară o lucrare fu graZ ?

anterior ZT™ ^ 86 realizează P™ cele menţionate anterior, pnntr-un asolament

corespunzător, prin praşile mecanice si

manuale, prm plivit şi tratamente cu erbicide.

La semănatul în rânduri rare, pot fi necesare 2 - 3 praşile

mecanice şi, după posibilităţi, 1 - 2 praşile manuale pe rând.

«-ombaterea buruienilor din cultura năutului se efectuează si folosind

ACETOCLOR SUPER, 1,75 - 2,5 1/ha, GUARDIAN 1 75 2 5

oia DuM °0LD 960 EC| ‘ - 15 l/ha- aplicate preemergentţla fel ¡a ia fn, ‘ llpa ! aSc|rirea
năutului, când buruienile dicotiledonate au 2 - 4

420
 frunze pot fi aplicate 1 - 2 tratamente cu 1PRENAP, 3 - 4 1/ha respectiv
tratamente cu BASAGRAN FORTE, 2 - 2,5 1/ha, PLEX, 2 - 3 Eha a

KTTQTT fSr^baterea costreiului (Sorghum halepense), se folosesc

FUROM SOTER 3 5 Ehfr °’8 ' ‘f LE0PARD 5EC- °.7 - 7 W*, ™ bUFER, 3,5
1/ha (m general, aceleaşi erbicide ca la soia)
Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor se realizează prin

- -:ea/e saman*a tratată şi aplicarea unor tratamente în perioada de egetaţie

împotriva antracnozei şi muştei miniere.
Antracnoza (Mycosphaerella rabiei) şi fiizarioza (Fusariiim

Z?°nUmţf SC P
°‘ COmbate printr-° ro<aţie raţională şi prin

Rctuarea de tratamente la sămânţă cu unul din produsele: FUNDAZOL

TOPSÎNMTO ‘2 HS" 70 PU’ 2 kg/*’ DIVIDEND «30 ES, 1,7 1/t, QPSM M70, 2 kg/t
Pentru prevenirea infecţiilor primare cu musculita

ZLT1C W y m a ) ■ “ ”‘ “nul din fungicidele menţionate anterior, se aplica şi

con mite
unul dm insecticidele: ACTARA 25WG, 0,02%

421
(0,2 kg/ha), VERMITEC 1,8EC, 0,08%, KARATE ZEON, 0,015%
(0,225 1/ha - la temperaturi mai mari de 25°C), MARCHAL 40, 8 1/t.

în vegetaţie, agenţii patogeni se vor combate prin mai multe

tratamente, în funcţie de intensitatea atacului, cu unul din produsele:
FUNDAZOL 50, TOPSIN 70, MANCOZEB 80, 2 kg/ha, RIDOMIL
GOLD MZ68WS, 2,5 kg/ha. în paralel cu combaterea agenţilor patogeni,
se vor combate şi insectele dăunătoare (musculiţa, Liriomyza cicerina şi
omida, Chloridea sp.) cu unul din produsele: CARBETOX 37, 3 1/ha;
FASTAC, 150 ml/ha; FURY, 100 ml/ha; TRIGARD, 1,5 1/ha.
Tratamentele se vor efectua la depunerea pontei (iunie-iulie) şi la apariţia
primelor larve (iulie-august).

3.6.5.6, Recoltarea

Faţă de alte leguminoase pentru boabe, năutul are coacere mai

uniform, iar păstăile nu se scutură la maturitate (sunt indehiscente).

Aceste particularităţi şi poziţia erectă a tulpinii permit recoltarea

mecanizată a năutului direct din lan cu combina universală. Momentul
optim pentru recoltare este când păstăile se îngălbenesc, iar franzele sunt
scuturate. Nu trebuie depăşit acest moment oprim de recoltare, deoarece
seminţele se întăresc foarte mult şi fierb greu.

Producţiile obţinute în condiţiile ţării noastre se încadrează între

1.0 şi 1.500 kg/ha. Potenţialul productiv al năutului este însă, mai
mare, de 2.500 kg/ha. Producţia medie mondială este de 1.360 kg/ha.

422
 3,7. BOBUL
3.7.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Bobul este considerat ca una dintre cele mai vechi

plante cultivate, datele arheologice furnizând dovezi în acest sens încă din
epoca de bronz. Popoarele antice (egiptenii, grecii), cultivau bobul, pe care
îl foloseau în alimentaţie, în cinstea sa existând o zi pe an când se organizau
mari festivităţi, iar în unele cazuri nu lipsea din ofrandele ce se ofereau
zeilor la anumite sărbători.

în Europa, importanţa bobului ca plantă alimentară a scăzut, după

introducerea şi răspândirea în cultură a cartofului şi fasolei.

Bobul se cultivă pentru seminţele sale, care se folosesc în alimen-

taţia oamenilor sub formă de diferite preparate culinare (supe, pireuri,

423
surogai de cafea) şi în alimentaţia animalelor sub formă de uruială sau
iama, singure sau în amestec cu alte nutreţuri.

Datorită conţinutului ridicat în proteină inână 1a OQ O /\ ■

proto^or ridicate ce se po, objine, bobul

fUraJconcentrat de “ b°ga ‘glu cide- ‘

poate cons itui
™

slloz h
'

i *, e asemenea> bobul este mdicat şi pentru îngrăşământ verde ne

“d - — > —

Ch,na, K S de ^ £

în
“

?nnsi riSΰb’ b°bul 0cupă 0 suPrafaţă de 2,51 mii. ha (FAOSTAT 2008). Africa
seamană cu bob 949,5 mii ha Asia 977 5 mii LASla A •y/de Nord «i r^tr-ois ZA
A, Ş ; ’ '»a mîl ha, America
1 I i Centrala 54,4 mn ha, America de Sud 132,0 mii ha în Eurona

bobul se seamănă pe 245,2 mii ha. europa,

C Ibvatoare de bob
(2 444 ^ sunt: China (1.200,0 mii. ha), Egipt

2.444,! mu ha) Sudan (140,4 mii ha). Anglia (160,0 mii ha) Frânte

200sf Sunraft ^(688’6 mil ba)> (pAO Production Yembock

424
 Belgia, Olanda (m! Gemiania
’^ ^

ă e te
• „ în; ^°™ân!aMbobul gVei
s Ş condiţii favorabile în toată Transilvania
2 OnoTa f 1 ° n° ' Suprafaţa cultivată cu bob oscilează între 1 000 şi 2.C00 ha,
folosmdu-se mai ales ca foraj (L.S.Muntean şi colab., 2008)

deosebită6 TeoaTe^ b bului

° ^ ^ Să 1 Se acorde 0 atenţie

deosebita, deoarece are cea mai mare producţie la ha dintre toate

egummoasele cultivate şi un conţinut foarte ridicat de proteine De

asemenea, se pretează în totalitate la mecanizare, păstăile nu se scuteră l!

recoltare, şi contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii solului.

3.7.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

48 50/ f b°b C°nîin gludde în proporîia cea mai mare, de

uscată' !! ?ă °SCileaZă între 9 ’1% P 14,8o/o. Din substanţa scata, proteina bruta
reprezintă 26,4 - 31,2%, lipidele 1,3%, sărurile

425
minerale 2,6 - 3,9 %, amidonul 39,4 - 44,0%, celuloza 6,0%
(Gh.Bîlteanu, 1969).

După cum se observă, peste 25% din totalul glucidelor sunt formate
din amidon, restul revenind altor substanţe cum sunt dextrineîe, zaharurile,
etc. Proteinele reprezintă peste 25% din greutatea seminţelor, din acest
punct de vedere bobul egalând mazărea, fasolea, lintea.

în seminţele de bob se mai găsesc, de asemenea, vitaminele Bi, C

şi provitamina A.

3.7.3. Sistematică

Bobul aparţine familiei Fabaceae, genul Vicia L. Specia cultivată,

Vicia faba L. (sin. Faba vulgaris Moench.) se clasifică în două subspecii:
1. Subsp. paucijuga, care are un număr mai mic de foliole, iar
păstăile sunt mai scurte.
2. Subsp. eu-faba, care are un număr mai mare de foliole, iar
păstăile sunt mai mari.

Dintre aceste două subspecii, prezintă importanţă subsp. eu-faba,

care cuprinde trei varietăţi:
- var. major (Harz) Beck. (bobul mare), cu MMB 800 - 1000 g şi
păstăi lungi de 7 - 15 cm;
- var. aequina Pers (bobul mijlociu), cu MMB 500 - 800 g şi păstăi
lungi de 6 - 9 cm;

426
 - var. minor Beck. (bobul mărunt), cu MMB 300 - 500 g şi păstăi
lungi de 3 - 6 cm.

Varietăţile minor şi aequina se cultivă, în general, în scopuri

furajere şi ca îngrăşământ verde, în timp ce pentru alimentaţia oamenilor
se cultivă varietatea major, de la care se consumă boabele.

Soiuri. în ţara noastră, datorită suprafeţelor restrânse pe care le

ocupă această specie, nu a existat o preocupare sistematică pentru crearea
de soiuri.

începând cu anul 1984 s-a omologat şi se găseşte în cultură soiul de

bob mic Cluj 84, soi care a fost creat de Institutul Agronomic din Cluj; în
anul 2000, la SCDA Suceava a fost omologat soiul Montana din varietatea
major. Se mai găsesc în cultură Fin de Vidra (varietatea minor), Costin şi
Productiv 31 (varietatea major). Alături de aceste soiuri, pentru consum,
se găsesc în cultură populaţii care aparţin varietăţii aequina, iar prin grădini
forme ale varietăţii major.

427
 3.7.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie.

w
Zone ecologice '

Bobul are o răsărire hipogeică.

Radacma este pivotantă, puternic dezvoltată, pătrunde în sol până

a 1,2 m, prezintă numeroase ramificaţii laterale, iar pe axul principal, în
pecial se formează nodozităţi mari, conice sau alungite. Tulpina este
erecta, fara perişori (glabră), înaltă de 80 - 150 cm, goală în interior în patra
muchii (patramuchiată), simplă sau mai rar ramificată. In ¿za tanara^ are
culoare verde-închis, la maturitate se lemnifică şi devine mcnisa la culoare
(negricioasă, branie). Frunzele (fig 3 15) sunt panpenate, cu 2 - 3 perechi de
foliole, ovale, mari' mucronate cu marginea rotunda, de culoare verde-
albăstraie, fără perişori (glabre) Stipelele sunt de mărime mijlocie spre
mare, ovoid-lanceoîate, prevăzute cu nectaru extraflorale, mult vizitate de
afide şi furnici. P

„ Flonle sunt de culoare albă, pe aripioare găsindu-se câte o pată neagra,

mari, solitare sau grupate în raceme, câte 2-10, alcătuite pe tipul ; O planta
poate forma peste 200 boboci în condiţii favorabile, însă mulţi dintre ei
avorteaza. Fecundarea este alogamă, nefiind exclusă autogamia.

Pa-staie cu lungimea de 4 - 10 cm, cu 4 - 5 seminţe. La maturitate,

1 ructul este 0

culoarea păstăii este închisă (brană-negricioasă). Seminţele sunt mici,

mijlocii sau mari, în funcţie de varietatea la care aparţin comprimate, ovale,
de culoare verde, cafenie, roşiatică, negricioasă. Hi'lul se găseşte la un
capat al seminţei şi este liniar. MMB oscilează între 300 şi 2.500 g, iar MH
mtre 65 şi 80 kg.

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Bobul are cerinţe moderate fată de

căldură. Este considerat plantă a regiunilor cu climat umed şi potrivit de
răcoros. Temperatura minimă de germinare este de 4 - 5°C, iar plantele
tinere suportă temperaturi scăzute de până la -6°C, pe perioadă scurtă. în

f?re SUnt favorabile temperaturile cuprinse între 15 şi -

de lnfi
. uma
gradelor de temperatură din timpul vegetaţiei este de 1800°C.

Bobul are cerinţe ridicate faţă de umiditate. Seceta, mai ales dacă
intervine in perioada înfloritului, reduce mult producţia şi în acelaşi timp
428
plantele sunt expuse atacului de afide.

Solurile cele mai indicate pentru cultura bobului sunt cele mai gre
e, argiîoase, caracteristice zonelor mai umede. Pe aceste soluri bobul
asigura producţii ridicate, el adaptându-se mai bine decât oricare altă
planta cultivata pentru boabe. Reacţia solului trebuie să fie cuprinsă între
uşor acida şi uşor alcalină.

429
 Zone ecologice. Bobul întâlneşte condiţii favorabile de cultură în
Podişul şi depresiunile Transilvaniei şi respectiv în Subcarpaţii Moldovei.

Fig. 3.15. Bobul (dupăGh. Bîlteanu, 1969)

A- aspectul plantei; B- seminţe;
1- bob mic; 2- bob mijlociu; 3- bob mare

3.7.5. Tehnologia de cultivare

3.7.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Bobul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare. Cele mai

bune producţii se realizează atunci când în cultură urmează după prăşitoare
(cartofi, sfeclă, porumb). Pot fi luate în considerare chiar cerealele, inul
pentru fuior, locul în rotaţie al bobului fiind stabilit după aceleaşi principii
ca şi la celelalte leguminoase.

Bobul este o foarte bună premergătoare pentru toate plantele,

exceptând însă leguminoasele.

430
 Cerealele păioase şi în special grâul dau producţii foarte bune pe
terenurile în care urmează după bob, aceasta, pe de o parte datorită
aportului de fertilitate pe care îl aduce, iar pe de altă parte, bobul eliberând
terenul la începutul lunii august, permite lucrarea solului în cele mai bune
condiţii, formarea unui bun pat germinativ şi respectiv încadrarea în epoca
optimă de semănat a grâului.

431
 5.7,5,2. Administrarea îngrăşămintelor

Pentru 100 kg boabe şi 200 kg vreji, bobul foloseşte 6,4 kg N, 0 8

kg P2O5, 4 kg K2O şi 1,8 kg Ca (Gh. Bîlteanu 1989). ’

Răspunsul favorabil al bobului la aplicarea îngrăşămintelor

comparativ cu alte leguminoase, trebuie pus pe seama următoarelor aspecte:

- fertilitate mai redusă a solurilor pe care se cultivă;
- condiţii mai puţin favorabile în aceste soluri pentm nitrificare;

I temperaturi mai scăzute, umiditate mai ridicată.

în zonele mai umede şi cu soluri mai sărace, în care se cultivă

bobul reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor.

Dintre îngrăşămintele chimice este indicat să se folosească îngră-

şăminte complexe NPK, care să sigure circa 30 - 50 kg s.a./ha din fiecare
element.

„ Gunoiul de grajd este indicat să se aplice în doză de 20 t/ha împreuna cu

20 kg P2O5. Pentru a fi valorificat economic, este indicat ca gunoml de
grajd să se administreze plantei premergătoare, bobul valorificând foarte
bine gunoiul în al doilea an de la aplicare.

Seminţele de bob vor fi tratate cu preparatul Nitragin, acest

tratament având mare importanţă în creşterea producţiei de bob.

3.7.5.3. Lucrările solului

Se recomandă arătura adâncă la 25 - 30 cm, efectuată vara sau

toamna, m funcţie de recoltarea premergătoarei. Primăvara, solul se
ucrează la fel ca pentru mazăre. Când solul este puternic tasat şi datorită
texturii grele a acestuia, pot fi necesare afânări mai active în primăvară.

3.7.5.4. Sămânţa şi semănatul

432
 Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă o puritate minimă de

y7
,;° Ş1 0 caPacitate de germinaţie de cel puţin 85%. Sămânţa trebuie calibrată
şi tratată cu Nitragin.

Semănatul se efectuează primăvara foarte timpuriu, odată cu

mazarea. Semănatul mai târziu, poate expune cultura bobului unui puternic
atac de afide, iar producţia se reduce pentru fiecare zi de întârziere cu 55
kg/ha boabe.

^ Distanţele între rânduri de 50 - 70 cm asigură executarea mecanică a

lucrărilor de îngrijire a culturii. La semănat trebuie realizată o desime de

433
40 - 50 b.g./m2. Pentru aceasta este necesară o cantitate de sămânţă de 250
- 300 kg/ha la bobul mare şi de 170 - 200 kg/ha la bobul mic. Distanţa
între boabe pe rând va fi de 7 - 10 cm. Adâncimea de semănat a bobului
trebuie să fie de 6 - 8 cm, iar pe solurile uşoare chiar de 10 cm.

3.7.5.5= Lucrările de îngrijire

La 4 - 5 zile după semănat, pentru distrugerea crustei frecventă pe

solurile argiloase pe care se cultivă bobul poate fi necesar un grăpat înainte
de răsărire, uneori chiar şi după răsărire, cu grapa cu colţi reglabili.

în timpul vegetaţiei se vor aplica două praşile manuale, trei praşile

mecanice şi stropiri împotriva afidelor.

Combaterea buruienilor în cultura bobului se poate efectua şi cu

ajutorul erbicidelor selective antigramineice (ACETOCLOR SUPER, 1,75
- 2,5 1/ha, GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1 -
1.5 1/ha), aplicate preemergent. După răsărirea plantelor de bob se poate
aplica DIKOTEX, 1,5-2 1/ha, FUSILADE, 2 1/ha, BSAGRAN FORTE, 2
- 2,5 1/ha, FLEX, 2 - 3 1/ha, etc.

Pentru combaterea costreiului (Sorghum halepense), se foloseşte

FUSILADE FORTE 150 EC, 0,8 - 1,5 1/ha, LEOPARD 5EC, 0,7 - 2 1/ha,
FURORE SUPER, 3,5 1/ha (în general, aceleaşi erbicide ca la soia).

Pentru combaterea gărgăriţei bobului (Bruchus rufimanus), a

păduchelui negru (Aphis fabae) şi a altor dăunători se fac tratamente în

434
faza de ofilire a primelor inflorescenţe, rezultate mai bune obţinându-se cu
MELIPAX, 30 kg/ha (L.S.Muntean, 2003), FASTAC 10EC, 0,15 1/ha,
MOSPILAN 20SP, 0,08 - 0,10 kg/ha.

3.7.5.6. Recoltarea

Recoltarea se efectuează când păstăile au luat culoarea brună sau

neagră şi boabele s-au întărit. în prezent recoltarea se face complet
mecanizat cu combina adaptată în acest sens. .

Producţii. Bobul este una dintre leguminoasele cele mai

productive, obţinându-se producţii de 2.500 - 3.500 kg/ha. Producţia medie
mondială se ridică la peste 1.483 kg/ha.

în Europa, Franţa produce peste 5.100 kg/ha, Germania 3.800

kg/ha, Anglia 3.550 kg/ha, iar Spania în medie 1.200 kg/ha, în ţara noastră,
în experienţe efectuate pe 6 ani (Gh. Bîlteanu, 1989), s-a obţinut în medie
o producţie de 2.500 kg/ha.

435
 3.8. LUPINUL
3.8.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Lupinul s-a cultivat din vechime, anticii cunoscând

valoarea lupmului ca plantă amelioratoare a fertilităţii solului.

, „ „n Preze”t’ lupinul se cultivă ca plantă’de nutret şi pentru

mgraşamant verde. In hrana animalelor, ca plantă de nutret,’ lupinul se

foloseşte m stare verde, fie ca fân, fie păşune sau însilozat. Plantele tinere

Rn î A f Ş1 maCmate’ dau 0 fíiná cu valoare nutritivă ridicată Boabele de lupm se pot

folosi şi în hrana animalelor, după ce în prealabil

aîcatotto'T rf CU SUbSíante p
“<™ “»a

alcalomdorpe care n conţin (lupmma, lupanina, iupinidina, oxilupanina)

00 ben,rUU1, dUCe (fără alCaloizi Sau cu un Procent foarte mic, de 0,01 - 02/o) se folosesc
pe scară largă ca nutreţ concentrat pentru diferite

specii de animale Boabele de lupin sunt o hrană specifică pentru peşti, ir.
fo ” Poate fi utilizat Iară rezerve în alimentaţia omului
d ce

ib forma de faina (5% în faina de grâu pentru panificaţie), ’ ca boabe

fierte sau prăjite, sau sub formă de ulei, margarină, proteină.

Ca îngrăşământ verde, lupinul se cultivă în special pe nisipuri şi pe

ierenunle STO m calciu. Cantitatea de azot ce se acumulează în sol din
nodozitaţi şt din restul plantelor poate atinge 200 kg/ha ceea ce

echivalează cu 401 de gunoi de grajd.

436
 Răspândim La nivelul anului 1975 suprafaţa cultivată cu lupin se ua Ia
aproximativ 850 mu ha. In prezent, suprafaţa cultivată cu lupin pe plan
mondial este de 687,4 mii ha. Suprafeţe mai mari se cultivă ta Australia (483,0
mn ha), apoi în Polonia (35,7 mii ha), Chile (102,8 mii ha), Germania (193,6
mu ha) (FAOSTAT, 2009). în anul 2009, de pe

CcnfaSl‘Pral ta îUl,1VatS Cu lupin pe «Iob s-a obîinut 0 producţie totală de y25,4 mu t,

producţia medie fiind de circa 1.300 kg/ha.

La noi în jară, lupinul s-a cultivat pe câteva sute de hectare, mai aes
pentru îngrăşământ verde, pe nisipurile din nord-vestul tării în Oltenia, in
nord-vestul Transilvaniei şi în alte regiuni.

3 ,8.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Boabele speciilor de lupin cultivate au un continui ridicat de

substanţe proteice şi lipide (tab. 3. 29). ’

.. seiininîe,e de lupm, ca şi în plante se găsesc alcaloizi, al căror conţinut

oscilează între 0,005 şi 3,87%, care dau gust amar şi sunt toxici

437
pentru organism. După cum s-a precizat, formele ameliorate de lupin,
cunoscute sub numele de lupin dulce au un conţinut mic de alcaîoizi şi pot
fi folosite în furajarea animalelor fără ca acestea să se intoxice.

Boabele lupinului amar (cu conţinut ridicat de alcaîoizi) pot fi

întrebuinţate ca furaj numai după dezalcaloidare.

3=8.3. Sistematică

Lupinul aparţine familiei Fabaceae, genul Lupinus L., gen care

cuprinde numeroase specii, între care importanţă mai mare prezintă
următoarele:

1. Lupinul galben (Lupinus luteus L.), cu o înălţime a tulpinii

cuprinsă între 70 şi 90 cm, flori de culoare galbenă, frunze palmate, cu 5 -
9 foliole lat-lanceolate, păstăi lungi de 4 - 5,5 cm, uşor curbate, brune-
închis, cu 4 - 5 seminţe şi MMB de 110 -190 g.
Tabelul 3.29
Conţinutul seminţelor de lupin ’ (Gh. Bîlteanu, 1989)

Speciile Conţinutul mediu (m%)

Proteină brută Lipide
Lupinul galben 44,8 __ 4,4
Lupinul albastru 33,4 5,3
2. Lupinul albastru (Lupinus angustifolius L.), sau9,4lupinul cu
Lupinul alb 37,0
frunze înguste, cu o înălţime
Lupinul peren a tulpinii oscilând
42,0 între 90 şi 1008,6
cm, flori de
culoare albastră-închis, violetă sau roz-albă, frunze cu 7 - 9 foliole liniar-
lanceolate, păstăi drepte, brune, cu 4 - 7 seminţe mari, reniforme, cenuşii-
pestriţe, MMB de 150 - 200 g.
3. Lupinul alb {Lupinus albuş L.), cu tulpina înaltă de 100 - 150

438
cm, frunze cu 7 - 9 foliole, alungit-ovale, flori de culoare albă sau cu nuanţe
albăstrui, păstăi drepte, galben-brune, cu 4 - 8 seminţe mari de formă
rotundă, turtite, de culoare albă, MMB de 340 - 520 g.
4. Lupinul peren {Lupinus polyphyllus Lindley), cu o înălţime a
tulpinii de 100 cm, frunze cu 7 - 16 foliole alungit-ovale, flori de culoare
albastră-închis, violetă, păstăi curbate de culoare neagră, cu 8 - 10 seminţe
mici, ovale de culoare brună sau neagră, MMB de 20 - 25g.

Soiuri. în cultură se găsesc recomandate soiurile Sătmărean (amar)

şi Nyirsegi edes (dulce), care aparţin speciei Lupinus albuş L. începând cu
anul 1995 a fost introdus în cultură primul soi românesc de

439
lupm dulce, Medi, creat la SCA Livada. Tulpina are portul erert
pubescenţa slaba, culoarea verde antocianic, înălţimea oscilând în funcţie
cu 5 9 Mhf e 7 MW 1° Şi 100 Cm- FmnZa eSte Palmat-compusă, racem lax l f?6 ’
de Culoare ver
de-deschis. InflorescentaPeste racem lax, cu flori albastre,
pastaia este dreaptă, indehiscentă rostrată de

^are rnarome-mch^ă la maturitate. Sămânţa are culoare ^gălbuie* cu r

3°0 g. Perioada de vegetaţie este de 135 - 140 zile

esteS m44/adZZ1 Tt 7 ** °’025%’iar C°nţinutul în Proteine

3 100 kgia ^ USCată' Productiile oscilează între 2.300 şi

3,8.4. Particularităţi biologice şi relaţii cu factorii de vegetaţie Zone ecologice

’

Lupinul are o germinaţie epigeică.

nodoJftt £Site Piv0tfntă’ viSuroasă5 profundă, cu numeroase

înaltăde 50 i?n Pe axulPnnciPal (% 3.16). Tulpina este erectă, îna t ,d ,5° " V° cm-
Fru
nzele sunt palmate (fig. 3.17), cu 5 - 10 foliole guste, lanceolate Florile
sunt grupate în racerne, alcătuite pe tipul 5 de culoare galbena, albă,
albastră, roz. Fecundarea este autogamă la lupinul albastru şi la cel alb,
alogamă la lupinul galben şi la cel peren. ?

fructul este o păstaie cu 4 - 6 boabe, dehiscentă ia lupinurile

roaScurtaStm Ş1 PerCn’ Ş1 ind6hiscentă Ia luPinul alb> terminată cu un

Seminţele au formă şi mărime variabile, în funcţie de specie, hilul

te rotund, culoarea galbenă, albă, roză, marmorată.

... Relaţii cu factorii de vegetaţie. Lupinul nu este pretenţios fată de

440
 S! kninultlb SPCCllle menti°nate’ mai Pretenîios faÎă de temperatură ,, p alb’ care nu
suporta temperaturi mai mici de 2°C Lupinul albastru are cerinţe mai
scăzute faţă de căldură, iar lupinul galben are o p ^ , e intermediara,
lemperatura minimă de germinare este de 3°C Lupinul galben suportă
geruri de până la -2°C, iar cel albastru de până la -5 C, pe perioada scurtă.
1

Faţă de umiditate, lupinul este, de asemenea, puţin pretenţios ™. 0PVtP^m,Care

^«Şeşte şi pe terenurile nisipoase. Are cerinţe ceva mai , af/a’a.de umiditate în
primele faze de vegetaţie. Ulterior, datorită de recetă11 S1StemUlm radicular> Planta
Poate suporta mai bine perioadele

„ Specule de lupm au pretenţii relativ scăzute fată de sol în primul iand

datorita dezvoltam puternice a sistemului radicular, care pătrunde în

441
sol până la 3 m, ca şi capacităţii sale ridicate de a absorbi apa şi hrana din
straturile profunde ale solului.

Fig.3.16. Rădăcină de lupin cu nodozităţi (după

Gh. Bîlteanu, 1998)

Fig.3.17. Parte superioară a plantelor de lupin (după

Gh. Bîlteanu, 1969)
A- lupin galben; B- lupin
albastru

Faţă de sol, cerinţele sunt diferite. Lupinul galben merge bine pe

solurile uşoare, nisipoase şi adânci, cu reacţie acidă. Este sensibil la reacţia
alcalină şi chiar la cea neutră. Lupinul albastru dă rezultate bune pe
terenurile mai grele (podzoiuri) şi bogate în argilă, moderat acide sau
neutre.

442
 Zone ecologice. Rezultate bune s-au obţinut la lupinul galben, prin
cultivarea lui pe nisipurile din nordul ţării.

443
 oscileJăTteTÎT7S°IUri "¡TT' sărace în calciu, pH-uI favorabil oscilează intre 5
şi 6. Pe nisipurile de Ia Tâmbureşti s-au obţinut 1.000
3.8.5. Tehnologia de cultivare

3.8.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Lupinul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare El se

dună nrt,r pa °nce PlantS' Esle însâ mai indicat sS to cultură

după praşitoare şi sa premeargă cerealele păioase.

ca nlanre^“4 P<î terenUri nisipoase- trebuie luate în considerare plante

premergătoare sau succesoare acele plante care reuşesc pe astfel de
terenuri, cade exemplu secara, cartoful, ş.a P

o ... P^cularitate de care trebuie să se ţină seama şi care nu este mtalmta

la alte leguminoase este aceea că se autosuportă.

acest T P°af;Cultiva & în miriŞte, pentru îngrăşământ verde. în

acest caz după lupinul incorporat ca îngrăşământ verde este indicat să se

cultive praşitoare (cartof, porumb).

3.8.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

60 trr/hoTm necesită cantităţi moderate de îngrăşăminte cu fosfor (30 - 60 kg/ha

P2O5) şi de regulă, cantităţi ceva mai mari de îngrăşăminte cu potasiu (60-90
kg/haKaO), care se încorporează odată cu arătura de bază. ceste îngrăşăminte
sporesc producţia de seminţe cu 40% şi pot

Ten^ioZ 6 iVegrtaţie T 7 - 14 Zile' !n «ea “ Priveşte pentru 100 kg seminţe plus

producţia aferentă secundară, lupinul consumă

444
 azotufui HbPr dC°nSUmnmare Î f0* are l0C aproaPe exclusiv Pe se™ azotului liber
din aer, furnizat de bacteriile fixatoare de azot.

îeSt C.0n^xt’ lmP°rtanţă mare prezintă biopreparatul Nitragin ca e

contribuie la dezvoltarea nodozităţilor. Rezultate superioare asuţra
producţiei de lupm se obţin însă atunci când odată cu Nitraginul se
folosesc şi microelemente ca borul şi molibdenul (Gh. Bîlteanu 1989).
3.8.5.3. Lucrările solului

- , Lucrfnle solului constau, în principal, din arătură de toamnă şi grapat

pnmavara atunci când se cultivă în cultură principală şi dintr-o aratura
superficiala în agregat cu grapa, când se cultivă în mirişte (sau vegetale)
de grSpat pe
terenurile curate de buruieni sau resturi

445
 3.8. 5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritate minimă de 95%

şi o capacitate minimă de germinaţie de 90%.

Epoca de semănat. Semănatul lupinului se efectuează în funcţie de

scopul cultivării.

Când lupinul se seamănă pentru seminţe, epoca de semănat este

primăvara devreme, când temperatura în sol la adâncimea de încorporare
a seminţelor este de 3°C.

Când lupinul se cultivă pentru nutreţ verde se seamănă mai târziu

cu 7 ... 10 zile, iar în cazul când se foloseşte ca îngrăşământ verde, se

seamănă primăvara timpuriu sau se seamănă după recoltarea cerealelor

păioase.

Distanţa de semănat între rânduri depinde de scopul culturii. Când

se cultivă pentru boabe, lupinul se seamănă în benzi, la distanţa între
rânduri de 25 cm şi 60 - 70 cm între benzi. Acest sistem de cultivare oferă
posibilitatea mecanizării lucrărilor de întreţinere. Când se cultivă pentru
nutreţ sau îngrăşământ verde, distanţa de semănat între rânduri este de 12,5
- 15 cm.

446
 Cantitatea de sămânţă la ha oscilează în funcţie de specie şi scopul
culturii. Şi anume, când se cultivă pentru boabe, aceasta este de 100 - 130
kg/ha la lupinul galben (70 - 80 b.g./m2, MMB 110 - 190 g), 130 - 180
kg/ha la lupinul albastru (80 b.g./m2, MMB 150 - 195 g), 200 - 240 kg/ha
la lupinul alb (50 - 60 b.g./m2, MMB 340 - 520 g), 20 - 40 kg/ha la lupinul
peren (100-200 b.g./m2, MMB 20 - 25 g). în cazul în care se cultivă pentru
furaj sau îngrăşământ verde, cantitatea de seminţe la ha se măreşte cu 20 -
25% (Gh. Bîlteanu, 1989).

Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm pe solurile uşoare şi de 2 -

3 cm pe solurile mai grele.

3.8.5.5. Lucrările de îngrijire

Lupinul cultivat pentru boabe la distanţe mari între rânduri se

prăşeşte mecanic de mai multe ori în timpul vegetaţiei pentru combaterea
buruienilor.

Se pot folosi în acest scop şi erbicide ca ACETOCLOR SUPER,

1,75 - 2,5 1/ha, GUARDIAN, 1,75 - 2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1 -
1,5 1/ha, administrate preemergent.

Lupinul cultivat pentru nutreţ sau îngrăşământ verde, pe nisipuri,

nu necesită lucrări de îngrijire.

447
 3.8.S.6, Recoltarea

_» LTUl Pentm b°abe se recoltează atunci când păstăiie au început sa se

îngălbenească iar seminţele s-au întărit, manual sau mecanizat direct din
lan cu combina.

, A Câfijpinuî.f foloseşte ca nutret verde sau fân, se recoltează în faza de imbobocire,

faza în care plantele au un conţinut mare de proteină

şi o cantitate mica de celuloză. In acest caz se folosesc vindrovere sau

cositori mecanice.

Pentru îngrăşământ verde, la formarea păstăilor se tăvălugeşte se

discuie şi se incorporează în sol odată cu arătura. ’

Producţia de boabe este de 1.500 - 3.000 kg/ha, mai mare la lupmul

alb, mai mică la lupinuî galben.

Producţia de masă verde oscilează între 30 şi 60 t/ha, în funcţie de

specia de lupm, de sol şi de tehnologia de cultivare (cultură succesivă sau
cultura principala). La lupinul alb, pe nisipurile din sudul Olteniei s-au
obţinut producţii înjur de 23 t/ha masă verde (Gh. Bîlteanu, 1989).

3.9. ARAHIDELE
3.9.1. Importanţă. Răspândire

^ mportanţă. Arahidele (alunele de pământ sau alunele americane)

prezintă importanţă deosebită datorită
448 conţinutului ridicat al seminţelor în
pi eterne (25 - 34%) şi lipide (45 - 60%). în producţia mondială de ulei
arahidele se situează după soia şi rapiţă şi înaintea fiorii-soarelui.

In hrana oamenilor, arahidele au folosinţe multiple. Uleiul (de o

calitate foarte bună, cu conţinut ridicat în vitamina Bi) se foloseşte în a
imentaţie, în industria conservelor, a margarinei şi a untului, iar seminţele
proaspete şi întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare, ia
 obţinerea pâinii, biscuiţilor, ciocolatei, etc.

Pe^ lângă toate aceste întrebuinţări, cultura arahidelor prezintă

importanţă şi pentru faptul că solicită un consum redus de îngrăşăminte dă
posibilitatea valorificării superioare a solurilor nisipoase şi constituie o
plantă foarte bună premergătoare pentru alte culturi.

Cojile rezultate în urma decojirii păstăilor de arahide şi după

măcinare se folosesc la prepararea de nutreţuri furajere, iar frunzele şi
tulpinile pot constitui un nutreţ valoros pentru animale, dar pot fi
întrebuinţate şi ca îngrăşământ verde.

449
 Răspândire. Arahidele se cultivă pe toate continentele, pe 24,59
mii.ha (FAOSTAT, 2008), însă fiind plante cu cerinţe mari faţă de căldură
şi lumină, se găsesc pe suprafeţe întinse în regiunile calde.

Suprafeţele mari se găsesc în Asia (13,34 mii. ha, India cultivând

6,85 mii. ha şi China 4,62 mii. ha), Africa (10,52 mii. ha, din care suprafeţe
întinse cu arahide se găsesc în Nigeria - 2,30 mii. ha, Sudan - 0,95 mii. ha,
Senegal - 0,67 mii. ha, Zair - 0,60 mii. ha), America (1,16 mii. ha, din care
SUA cultivă peste 600,0 mii ha, restul suprafeţei găsindu-se în Argentina,
Mexic, Brazilia, Peru).

în ţara noastră, arahidele s-au cultivat pe suprafeţe mici (sub 800

ha), mai ales în sudul, estul şi vestul ţării, pe soluri cu textură nisipo-
lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă (pe solurile din stânga Jiului).

3.9.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Arahidele prezintă importanţă deosebită în primul rând prin

calitatea recoltei. în ce priveşte compoziţia chimică a boabelor şi mai ales
a principalelor componente, arahidele sunt printre cele mai valoroase,
conţinutul seminţelor în lipide oscilând între 40 şi 55%, iar cel în proteine
între 20 şi 30%.

Uleiul extras din seminţele de arahide poate fi obţinut la rece sau la

cald, cel extras la rece fiind de calitate superioară. Resturile rămase după
extragerea uleiului la rece conţin 8% ulei, 47,6% proteină, 23% glucide,
4,8% săruri minerale (L.S.Muntean şi colab., 2003).

3.9.3. Sistematică

450
 Arahidele aparţin tribului Hedysareae, genul Arachis, gen care
cuprinde circa 40 de specii. în cultură se găseşte o singură specie, Arachis
hypogaea L., care la rândul său cuprinde două subspecii:
- Arachis hypogaea fastigiata Walder., cu tulpină erectă, înaltă de
5 0 - 7 0 cm, flori grupate la baza tulpinii principale, perioadă mai scurtă de
vegetaţie ( 3 - 5 luni, subspecie cultivată îndeosebi în Brazilia şi coastele
Oceanului Atlantic). în cadrul subspeciei fastigiata, mai importante sunt
vatietăţăle fastigiata (Valencia), cu 4 seminţe în păstaie şi coacere
timpurie, şi respectiv vulgaris (Spanish), cu 1 - 3 seminţe în păstaie.
- Arachis hypogaea procumbes Walder., cu tulpină răsfirată şi
întinsă pe pământ, perioadă de vegetaţie mai lungă (4 - 5 luni, subspecie '
cultivată cu precădere în Peru şi pe coastele Oceanului Pacific şi Indian).
Varietăţile mai importante ale acestei subspecii sunt hypogaea (Virginia)

451
 CU 1 - 2 seminţe mari în păstăi şi tulpină ramificată, şi respectiv hirsute
(Peruvian) cu importanţă mai mică în cultură.

Soiuri. Având în vedere faptul că arahidele au cerinţe ridicate fată

de temperatură, fiind originare din zonele tropicală America de Sud, la
„oi în ţari s-au cultiva, soiuri timpii cu crtnte termice reduse: Jelud,
Brazilian, Velican. Crearea de noi soiuri a avut ia

nom^ lTu tC ~Ş1 productivitatea> con^utul în ulei, mărimea boabelor numărul

de boabe m păstaie, rezistenţa la boli, etc.
’

soiurile^aTh de.-lar- fTconsidcraite- în Pt“ent sunt omologate somnie

Tambureşti (introdus m cultură în anul 1983 de către Prof. Dr

SCCrPN U
nri,aΓletnI 5‘ Vi0rica’ (in,roduse în ratară în 1997 de către ^999/
Dabulem)
- respectiv Solar şi Venus (introduse în cultură în

3.9.4* Particularităţi biologice şi relaţii

Zone ecologice
cu factorii de vegetaţie.

Arahidele sunt plante ierboase anuale

(fig. 3.18).

Rădăcina. Sistemul radicular este bine dezvoltat, pivotant în

situaţii favorabile de vegetaţie ajungând până la aproape 2 m adâncime în
soi. La incolţire, din embrion se dezvoltă o singură rădăcină viguroasă

nl'hTt f0meŞtf Un nUmăr mare de rădăcini embrionare, acestea dând posibilitatea

exploram unui volum mare de sol. Pe pivotul rădăcinii şi

ra^cunje iateraie, la 15 - 20 zile de la răsărire, se formează nodozităti

aiactenstice leguminoaselor, cu rol în fixarea azotului atmosferic

452
 Tulpina. Arahidele prezintă tulpină ierboasă, erectă sau culcată ^meatuipmiipoate
ajunge până la 70 cm la soiurile cu port erect şi par a la 25 cm la formele cu tulpina culcată.
Tulpina este formată din mai

uiţi lasian principali (6 - 8) şi un număr variabil de lăstari secundari din

care pornesc franzele (fig. 3.18).

Pentru ţara noastră prezintă importanţă subspecia fastigiata, cu tulpina erecta^ acest
aspect prezentând unele avantaje ca:
- lucrările de îngrijire se efectuează mult mai uşor şi eficient atunci când se execută
mecanizat (prăşit, bilonat, etc.);
- maturizarea păstăilor se face mai uniform şi mai rapid;
- păstăile sunt localizate în cadrai cuibului, fapt ce uşurează recoltarea mecanizată.

Frunza. Arahidele prezintă frunze compuse, paripenate şi formate

din doua perechi de foliole opuse. Foliolele pot avea fonne elipsoidale
ovale, ascuţite sau rotunjite la vârf, mărimea lor oscilând de la o subspecie

453
la alta, de la un soi la altul; în cadrul plantei, foliolele de la bază fiind mai
mici decât cele de la vârf. Numărul frunzelor la o plantă este foarte mare
(poate să ajungă până la 300), crescând odată cu parcurgerea fazelor de
vegetaţie.

Floarea. Florile apar la 25 - 30 zile de la răsărire, sunt galbene sau

galbene-portocalii şi sunt situate la subsuoara frunzelor, fie singulare (în
partea superioară a plantelor), fie grupate în inflorescenţe de tip racem, în
partea lor inferioară. Arahidele prezintă două tipuri de flori: unele care se
deschid, situate spre vârful tulpinii (masculine şi de obicei sterile, numite
chezmogame), şi altele ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii şi pe
porţiunea subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă (numite
cleistogame).

Fecundarea este autogamă. După fecundare, baza ovarului are o

creştere rapidă, formând o prelungire numită gmo for sau carpodium\ organ
ce poartă în vârf ovarul. Ginoforul se alungeşte până la 5 - 20 cm şi pătrunde
în sol până la 8 - 10 cm, unde se dezvoltă fructul. Florile situate în partea
superioară a tulpinii, la care ginoforul nu ajunge cu ovarul în sol, nu
formează fructe.

Fructul (fig. 3.18) este o păstaie indehiscentă, care are formă

aproape cilindrică (asemănătoare unei gogoşi de vierme de mătase). La
suprafaţă, fructul prezintă striaţii, atât longitudinale cât şi transversale, mai
mult sau mai puţin pronunţate, în funcţie de soi, condiţiile de mediu, etc.
într-o păstaie se formează 1 - 5 seminţe, acestea reprezentând 65 - 75% din
masa fructului. în condiţiile ţării noastre, o plantă de arahide formează 25 -
40 fructe, acestea reprezentând 5 - 20% din numărul florilor.

454
 Seminţele de arahide, au mărime, formă şi culoare diferită, în
funcţie de soiul din care provin, condiţiile de cultură, etc. Valorile MMB
oscilează între 420 şi 744 g, iar ale MH între 64 şi 67 kg (N. Nedelcu, 1995).

Relaţii cu factorii de vegetaţie. Arahidele au cerinţe foarte ridicate

faţă de temperatură. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie (înjur de 120 zile
la soiurile extratimpurii şi 200 zile la cele târzii), au nevoie de 3.000 -
4.000°C (t>0°C).

Germinează la 12 - 13°C, înfloresc la 20°C, iar în vegetaţie suportă

temperaturi de 35 - 40°C (L.S.Muntean şi colab., 2003). La o temperatură
medie zilnică de 12°C, încetează depunerea substanţelor în bob.

455
 F!g.3ol8. Arahide (Gh. Bîlieanu, 1998)
A-plantă cu fructe: B-fructe(păstăi); C-
seminţe

t
1
.fe lîmidîtaie» arahidele au cerinţe moderate (aceste cerinţe sunt sensibil mai
mari până la înflorit). în tara noastră unde

evapotranspiraţia in lunile mai-iunie este mai redusă, sunt suficiente 250 -

300 mm. ^ în exces reduc regimul tenniC; diminuează

producţia, iar fructele nu se maturizează.

Solurile cele mai potrivite pentru cultura alunelor sunt cele uşoare
şi afinate (chiar cele nisipoase), care să permită pătrunderea în sol a
-*fe ■>»«
solur,le tebuie sî aibs re

Zone ecologice. în general, arahidele se cultivă în zonele tropicale

şi subtropicale, iar prin crearea de soiuri foarte timpurii, cultura a fost
extinsa pana la paralela 44 latitudine nordică.

456
 j . ţsr5' arahidele găsesc condijii favorabile în zonele călduroase
La 01 m

dm sudul ţini (Zimnicea, Tumu-Măgurele) şi pe nisipurile din

iriplre) ( UreŞ“’ Dibuleni> Malu-Mare, şi numai în condifii de

3.9.5. Tehnologia de cultivare

3.9.5.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Arahidele se pot cultiva, în general, după orice plantă, dar este de

preferat sa urmeze m rotaţie după plante care lasă solul afânat şi curat de
burmem. In condiţiile ţării noastre şi ţinând seama de zonarea culturii
arahidele pot fi cultivate după cereale păioase (grâu şi orz, acolo unde

457
terenurile sunt mai curate de buruieni) şi după prăşitoare cum ar fi:
porumbul, sfecla pentru zahăr, bumbacul, plante furajere, cartoful, pepenii
verzi, sorgul zaharat etc. Arahidele nu se cultivă după leguminoase şi nici în
monocultură (trebuie să revină pe acelaşi teren după 2 - 3 ani).

3.9.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

Toamna, sub arătura adâncă se încorporează 1 0 - 2 0 t/ha gunoi de

grajd bine descompus şi 50 kg/ha fosfor, şi eventual dacă este cazul potasiu
(sub 15 mg K2O/IOQ g sol uscat). Primăvara, la pregătirea patului
germinativ se administrează 50 kg/ha azot. Se pot obţine producţii bune şi
prin fertilizare numai cu îngrăşăminte minerale. în acest sens, pe nisipurile
din Oltenia, în condiţii de irigare, se recomandă 50 kg N/ha şi 30 - 50 kg
P20s/ha, în acest caz sporurile de producţie fiind de 300 - 500 kg/ha fructe.

3.9.5. 3. Lucrările soiului

Solul cel mai indicat pentru arahide este cel afânat, uşor, care să
permită pătrunderea ginoforilor şi dezvoltarea fructelor. Arătura se
efectuează imediat după eliberarea plantei premergătoare, cât mai adânc (25
- 30 cm). Pregătirea patului germinativ se realizează primăvara, în preziua
semănatului, la fel ca pentru plantele semănate mai târziu (fasole, porumb).
Ultima lucrare, premergătoare semănatului arahidelor, nu trebuie să
depăşească 10 cm adâncime, pentru ca ginoforii să nu pătrundă la adâncime
prea mare în sol, aspect care ar întârzia maturizarea, ar reduce numărul
fructelor formate şi ar îngreuna procesul de recoltare.

3.9.5.4. Sămânţa şi semănatul

<

Sămânţa de arahide destinată semănatului se păstrează peste iarnă

458
în păstăi, în felul acesta asigurându-se un material semincer de calitate
superioară. La semănat se folosesc seminţe din anul precedent, decojite (sau
rupte în două), întregi, nevătămate, mari, cu germinaţie minimă 80%, tratate
cu Nitragin şi insectofungicide.

Epoca de semănat. Semănatul arahidelor se face când temperatura

solului la adâncimea de încorporare a seminţei este de 12 - 15°C şi vremea
este în încălzire progresivă. Calendaristic, epoca optimă de semănat pentru
arahide corespunde cu ultimele zile din luna aprilie şi primele zile din luna
mai, când a trecut pericolul brumelor târzii.

459
talia plantelor ^ & este de 8
' 12 plante/m2, în funcţie de

Cantitatea de sămânţă, folosită la hectar şi reieşită din formula de

calcul este de 40 - 50 kg/ha la seminţele mici şi 60 - 70 kg/ha la seminţele
mari; samanţă ce se obţine din 100 - 120 kg păstăi.

solului^— de semănat este de 5 - 6 cm, în funcţie de natura

Distanţa de semănat între rânduri este de 50 - 60 cm şi respectiv o

- 20 cm intre plantele pe rând, în funcţie de vigoarea de creştere a som ui
cultivat. Semănatul se efectuează cu semănători pentru semănat plante
praşitoare (de exemplu, SPC-8).

3.9.5.5. Lucrările de îngrijire

Cultura arahidelor este supusă îmburuienării datorită ritmului

Í US- dC,. CreŞtet'e a Plantelor la începutul vegetaţiei. Combaterea armenilor se

efectuează prin 2 - 3 praşile mecanice, 2 - 3 praşile

manuale pe rând şi prin folosirea erbicidelor. Cea de-a treia praşilă

manuala pe rând, va trebui să fie o praşilă de bilonare (muşuroire), care are
rolul de a realiza în jurul plantei un sol afânat în care ginoforii să pătrundă
cu uşurinţă şi să se dezvolte păstăile.

Bilonarea (muşuroirea) se execută la începutul înfloririi, înainte de

a se forma primii ginofori şi se reface ori de câte ori este nevoie, în funcţie
şi de înflorirea masivă a plantelor, cu scopul ca numărul’de ginofori ce
pătrund în sol să fie cât mai mare. înălţimea biloanelor este de circa _0 cm
şi acoperirea unor frunze şi flori cu ocazia efectuării lor nu diminuează
nivelul recoltei. Lucrarea de bilonare (muşuroire) se execută mecanizat, cu
ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de rariţă.

Prin erbicidare, buruienile se combat folosind GUARDIAN 1 75 -

2,5 1/ha, DUAL GOLD 960 EC, 1 - 1,5 I/ha, încorporate în sol în/inte de
semanat, iar m perioada de vegetaţie BASAGRAN, 2 - 3 1/ha sau FLEX 1
460
 - 1,5 1/ha, etc. ’

Combaterea dăunătorilor, în special a viermilor albi care pe

nisipurile din Oltenia produc pagube mari prin distrugerea rădăcinilor şi a
efectuează
Prin tratamente la sămânţă cu unul din produsele- GAUCHO 600 FS,
NUPRID AL 600 FS sau PICUS 600 FS (produse pe baza de imidacloprid,
600 g/1) în doză de 6 - 8 1/t seminţe.

Arahidele asigură sporuri foarte mari de producţie prin irigare. Pe

nisipurile din sudul Olteniei, în funcţie şi de regimul de precipitaţii din
timpul veni, sunt necesare circa 8 udări a câte 3 0 0 - 3 5 0 m3/ha fiecare, iar

461
pe cernoziomuri numărul udărilor se reduce la 3 - 5, însă norma de udare
creşte la 400 - 500 m3/ha (Gh. Bîlteanu, 1998).

3.9.5.6. Recoltarea

Arahidele se recoltează când majoritatea fructelor au ajuns la

maturitatea deplină, calendaristic la sfârşitul lunii septembrie-începutul
lunii octombrie, însă obligatoriu până la căderea brumelor timpurii.

Recoltarea se execută prin smulgere cu furca, sapa, plugul sau cu

maşini speciale de dislocat a fructelor cu partea epigee (vreji) cu tot. După
recoltare, plantele se usucă pe capre sau diferite tipuri de suporţi, apoi
păstăile (fructele) se detaşează de pe tulpini, manual sau mecanic, folosind
batoze speciale. După desprinderea de pe plante, păstăile - care au încă o
umiditate destul de mare (40 - 50% apă) - obligatoriu se vor usca artificial
într-un timp cât mai scurt până la umiditatea de 8 - 10%, în felul acesta
evitându-se mucegăirea şi formarea unor toxine care pot afecta calitatea
seminţelor.

Producţii. în condiţii normale de cultură, producţiile de arahide în

ţara noastră oscilează între 1.000 şi 2.000 kg/ha. în zonele foarte favorabile
şi cu condiţii de irigare, se pot obţine 3.000 - 4.000 kg/ha sau chiar mai
mult.

Producţia medie mondială este de circa 1.553 kg/ha; din producţia

de păstăi, seminţele reprezintă 65 - 75%.

462
 3.10. FASOLIŢA

3.10.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Fasoliţa este o leguminoasă care a fost luată pentru

prima dată în cultură în Africa Centrală, unde se întâlneşte spontan. A fost
cultivată apoi în Asia Mică şi Orientul Apropiat, de aici ajungând în
Europa, fiind cultivată de greci şi romani (N.Zamfirescu, 1965). Boabele
de fasoliţă se folosesc în alimentaţia omului şi animalelor, având o valoare
nutritivă asemănătoare cu a celor de fasole sau de bob. Fasoliţa se poate
cultiva şi pentru nutreţ verde însilozat sau pentru îngrăşământ verde. Puţin
pretenţioasă faţă de sol şi rezistentă la secetă, fasoliţa trebuie luată în
considerare la valorificarea nisipurilor, fiind cultivată cu succes pe aceste
tipuri de sol.

Răspândire. Fasoliţa se cultivă pe glob cu precădere în zonele cu

condiţii de climă mai aride, suprafaţa aflată în cultură fiind estimată la

463
 mL11,8 ? u'!' ha\SuPrafaîa cea mai mare se găseşte localizată în Africa Wsn Tl h?’
.( ’
Asia 166 4 mn ha
)> America (67,7 mii ha) (FAOSTAT, SQ SuPrafeîe m a n c n
fasoliţă cultivă Niger (5.294,7 mii ha), Nigeria (4.289,0 mu ha), Burkma
Faso (638,2 mii ha), Mali (268,0 mii ha), etc. în mropa, fasohţa este
menţinută în cultură pe nisipurile din sudul Ucrainei in masivul nisipos din
estul Ungariei şi pe nisipurile din sudul Olteniei în

*ra n°aSStra Sf j^vă pe câteva zeci de hectare pe nisipurile Olteniei (Uabulem,

Calafat, Sadova, Tâmbureşti, Malu-Mare).
3.1IL2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei; utilizări

Fasohţa are compoziţia chimică apropiată de a fasolei, mazării şi in-

ei Boabele de fasoliţă conţin 26,0% proteine, 1,6% lipide, 52,0% glucide,
4,0/o celuloza (L.S.Muntean şi colab., 2003). Comparativ cu fasolea şi alte
leguminoase, datorită conţinutului mai scăzut de celuloză iasohţa se
remarcă printr-o fierbere mai rapidă şi digestibilitate mai mare! Partea
epigee conţine în timpul înfloritului 19,8% proteine, 3,5% lipide /o glucide
17% celuloză şi 13,7% săruri minerale, de aici rezultând valoarea furajeră
ridicată a masei vegetative.

3.10.3, Sistematică

Fasoliţa aparţine familiei Fabaceae, genul Vigna. Cultivată este

specia Vigna sinensis L, sin. Vigna unguiculata L. Walp., specie care
cuprinde mai multe varietăţi. In cultură se găseşte zonal; soiul Jiana (var.
swensis), creat de Prof. A. Zăvoi în anul 1976 pe nisipurile de la iambureşti
(Dolj). Soiul are talia de 40 - 60 cm, MMB 180 g, 25 - 26,4% conţinutul
în proteină, perioada de vegetaţie de 99 - 118 zile şi este rezistent la boli.
Mai există în cultură soiurile Aura şi Ofelia.

3.10.4, Particularităţi biologice şl reiaţii cu factorii de vegetaţie.

Zone ecologice

Fasohţa prezintă germinaţie epigeică.

Rădăcina este pivotantă, profundă şi puternic ramificată. Tulpina

este de regulă erectă, cu forme oloage sau volubile, înaltă de 50 - 70 cm şi
ramificată. Frunzele sunt trifoliate (ca ia fasole), glabre, lung petiolate (tig.
3.19). Florile sunt grupate câte 2 - 3 şi au culoare albă sau violacee Fructul
este o păstaie îngustă şi lungă de 8 - 15 cm, cu 7 - 10 seminţe Seminţele au
culori diferite (în funcţie de biotip) albă, galbenă, cafenie, neagră, cu un inel
negru în jurul hilului), hil excentric, sunt uşor reniforme şi au MMB de 100 -
464
200 g şi MH de 76 kg.

465
 Relaţii cu factorii de vegetaţie. Fasoliţa are cerinţe ridicate faţă de
temperatură, germinând la 12°C. Pe întreg ciclu de vegetaţie (95 - 100 zile),
suma gradelor de temperatură necesară este de circa 1.960°C. Suportă
temperaturile înalte, arşiţele şi este foarte sensibilă la temperaturile scăzute,
asemănându-se sub acest aspect cu iasolea.

Faţă de umiditate, cerinţele fasoliţei sunt moderate, aceasta

caracterizându-se printr-o remarcabilă rezistenţă la secetă.

Fasoliţa este puţin pretenţioasă faţă de soi Valorifică terenurile

sărace, nisipoase şi chiar nisipurile zburătoare dacă primeşte îngrăşăminte
în cantităţi moderate. Solurile grele, slab drenate, cu prea multă umiditate
sunt nepotrivite pentru cultura acestei plante.

Zone ecologice. Fasoliţa este cultivată pe nisipurile din sudul

Olteniei (Dăbuleni, Călăraşi, Bechet, Sadova, Tâmbureşti, Malu-Mare),
unde realizează producţii de peste 700 kg/ha, depăşind cu 50% fasolea (A.
Zăvoi, 1976; L.Pop şi colab., 1986; L.S.Muntean şi colab., 2003).

466
 Fig.3.19. Fasoliţa (după Gh. Bîlteanu, 1998)

3.10.5. Tehnologia de cultivare

3.10.5.1 Amplasarea culturii

(rotaţia)

Ca plantă leguminoasă, fasoliţa poate succeda orice cultură (cereale

păioase, porumb, sorg, pepeni, etc.), fiind amplasată de regulă în rotaţie cu
plante din zona ei de cultură.

467
 , , ^Unt c^traindicate ca plante premergătoare leguminoasele (soia,

fasolea, lupmul), precum şi monocultura.

3.10.5.2. Administrarea îngrăşămintelor

îngiăşămintele cu azot se aplică în doze mici 20 - 30 s.a. kg/ha

odaia cu pregătirea terenului pentru semănat. Azotul este necesai stimulam
creştem în primele faze, până la dezvoltarea şi activarea actemlor fîxatoare
de azot. Ingrăşămintele cu fosfor sunt indispensabile şi se aplica m doze
de 40 - 70 kg P205/ha, în funcţie de fertilitatea aturala^a nisipurilor şi
nivelurilor de fertilizare cu fosfor a culturii premergătoare, odată cu
arătura de bază sau la pregătirea patului f. ™!natlv- Potaswl este indicat a
se administra în doze de 40 - 50 kg K2Q/ha, simultan cu fosforul. Pe
solurile nisipoase, fertilizarea la fasolită se poate face şi cu îngrăşăminte
organice, circa 20 t gunoi de grajd la ha sporurile de producţie faţă de
nefertilizat fiind de 80%. Tratarea seminţelor înainte de semănat cu
preparate bacteriene are efect favorabil asupra nivelului producţiei (se
foloseşte Nîtragin, preparat special care conţine bacteriile specifice
fasoliţei).

3.10.5.3„ Lucrările solului

La fasohţă, lucrările solului sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru

tasóle. In funcţie de planta premergătoare, arătura de bază poate fi
executata vara sau toamna, la adâncimea de 25 cm, cu care ocazie se
încorporează şi ingrăşămintele fosfatice şi potasice.

. Pregătirea patului germinativ se efectuează în prima decadă a lunii mai,

moment în care se aplică erbicidarea cu Triflurex, 3 - 4 1/ha cu respectarea
tehnologiei de administrare a acestui erbicid. După erbicidare terenul se
nivelează, atât pentru ca semănătoarea să distribuie uniform saman ţa, cat şi
pentru a asigura condiţii optime de recoltare cu combina (terenurile nisipoase
suferă denivelări importante în urma arăturilor discumlor, care au
repercusiuni asupra realizării densităţii optime şi

cauzează pierderi la recoltarea mecanizată).

3.10.5.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasoliţă destinată semâinatului trebuie să fie pură si cu

468
capacitate germinativă bună, de peste 90%. Fiind plantă pretenţioasă la

469
temperatura minimă de germinaţie (12 - 15°C), epoca optimă de semănat se
plasează de obicei în prima decadă a lunii mai.

Semănatul se efectuează cu semănătoarea pentru prăşitoare (de

exemplu, SPC-8), în rânduri echidistante, la 50 - 60 cm sau 70 cm, în funcţie
de posibilităţile de efectuare a praşilei mecanice.

Desimea optimă este de 20 - 25 plante/m2, cantitatea de sămânţă

calculându-se în funcţie de elementele valorii culturale (în general 25 - 40
kg/ha, pentru furaj sau îngrăşământ verde folosindu-se 60 - 70 kg/ha).
Adâncimea de semănat va fi de 4 - 7 cm.

3.10.5.5. Lucrările de îngrijire

La fasoliţă, lucrările de îngrijire, sunt, în general, aceleaşi ca şi

pentru fasole. Pentru combaterea buruienilor, la circa o săptămână de la
răsărirea plantelor, se aplică prima praşilă mecanică cu viteză mică şi piese
active adecvate pentru a nu acoperi plăntuţele. A doua praşilă mecanică se
efectuează la interval de 8 - 10 zile de la prima, urmată - în cazul apariţiei
buruienilor sau a formării crustei - şi de o praşilă manuală pe rând. Praşila a
treia mecanică şi eventual a patra se vor aplica în funcţie de situaţia concretă
din teren.

Irigarea culturii. în cazul secetei din perioada de imbibiţie şi

germinaţie a seminţelor precum şi în cazul uscării stratului de sol de la
suprafaţă, este necesară o udare de 100 - 150 m3/ha apă.

După răsărire, o perioadă de 30 - 40 zile, fasoliţa are un ritm lent de

470
creştere, motiv pentru care irigarea în această perioadă nu este necesară decât
în cazul secetelor prelungite care pot interveni în lunile mai şi iunie. Nevoia
de apă creşte începând cu prima decadă a lunii iulie (în faza de formare a
celei de a patra frunze adevărate). în luna iulie şi prima jumătate a lunii
august, când are loc formarea organelor florale, înflorirea şi formarea
păstăilor - premisa obţinerii de producţii mari - este necesară menţinerea
umidităţii active pe profilul solului. Aceasta se realizează prin 3 - 4 udări la
interval de 10 zile, aplicând la fiecare udare 3 50 - 4 5 0 m3/ha apă. După
formarea păstăilor, irigarea se suspendă pentru realizarea unei coaceri
uniforme.

3.10.5.6. Recoltarea

Recoltarea fasoliţei se efectuează la maturitatea tuturor păstăilor şi

când majoritatea frunzelor au căzut, deoarece păstăile sunt indehiscente.

Recoltarea se efectuează cu combina direct din lan, pe timp frumos,

când boabele au circa 10% umiditate. Boabele fiind mai sensibile

471
la spargere decât cele de soia, la combină se vor efectua reslaie

corespunzătoare (turaţie, tobă, etc.). Păstrarea boabelor se face în magazii

uscate şi aerisite, în vrac sau în saci. magazii

conditiile^ohvrilndC b0abe P°ate ajunge până la 2-500 k§/ha> depăşind în condiţiile

.olurilor nisipoase irigate din sudul Olteniei fasolea si alte
egummoase. f roducţia medie mondială la fasolită este de 2 071 kgL

472
BIBLIOGRAFIE
1. Aldrich R.S. şi colab., 1975 - Modem com production. Editura
“A.L.Publication”, Illinois, SUA.
2. Anghel Gh. şi colab., 1972 - Bumienile din culturile agricole şi
combaterea lor. Editura “Ceres”, Bucureşti.
3. Angeîini F., 1965 - Coltivazioni erbacee. Vol.I. Editione “Societa
grafica”, Roma, Italia.
4. Aufhamer W., 2003 - Rohstoff getreide. “Eugen Ulmer” Verlag,
Stuttgart, Germania.
5. Avarvarei L, Davidescu Velicica, Mocanu R., Goian M., Caramete C.,
Rusu M., 1997 - Agrochimie. Editura “Sitech”, ...
6. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean L, Muntean L.S., 2006 - Fitotehnie.
Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
7. Badea I., Albescu L, Jinga I., Vasilescu N., 1975 - Cultura orezului.
Editura “Ceres”, Bucureşti.
8. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 - Fitopatologie agricolă. Editura
“Ceres”, Bucureşti.
9. Baicu T., Şesan Tatiana Eugenia, 1996 - Entomologie agricolă. Editura
“Ceres”, Bucureşti.
10. Baumer K., 1971 - Allgemeiner Pflanzenbau. „Eugen Ulmer“ Verlag,
Stuttgart, Germania.
11. Bărbulescu AL, Popov C., Mateiaş M.C., 2002 - Bolile şi dăunătorii
culturilor de câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti.
12. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 - Zonarea ecologică a plantelor în
România Editura “Academiei R.P.R.”, Bucureşti.
13. Berbecel O. şi colab., 1981 - Agrometeorologie. Editura “Ceres”,
Bucureşti.
14. Berdanier C.D., 2002 - Handbook of nutrition and food. CRC Press,
Boca Raton, SUA.
15. Bîlteanu Gh., 1974 - Fitotehnie. Editura “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti.
16. Bîlteanu Gh., Bâmaure V., 1979 - Fitotehnie. Editura “Ceres”,
Bucureşti.
17. Bîlteanu Gh., Fazecaş I., Salontai Al., Vasilică C., Bâmaure V., Ciobanu
FI., 1983 - Fitotehnie. Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti.

473
18. Bîlteanu Gh. şi colab., 1988 - Mica enciclopedie agricolă. Editura
“Ceres”, Bucureşti.

474
19. Bîlteanu, Gh., Bâmaure, V., 1989
“Ceres”, Bucureşti.
20. Bîlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică
C„ Bâmaure V., Borcean I. 1991 o i Fitotehnie, voi. I. Editura
™:ltotehn>ie- Editura “Didactică şi
Pedagogică” Bucureşti.

2L
®!lteai™ Gh” 1998 ~ Fitotehnie. Editura “Ceres”, Bucureşti.

22. Black M. et all., 2006 - CABI Int.

-Blaga Gh., Filipov V., Rusu I., Udrescu S„ Vasile D., 2005 - , Pedologie.
23

Editura “Academic Press”, Cluj-Napoca.

24. Bonciarelli F, 1989 - Fondamenti di Agronomia Generale. Editione
Agricole, Bologna, Italia.
25. Borcean I Borcean A„ 2004 - Cultura şi protecţia integrată a

cerealelor leguminoaselor pentru boabe şi plantelor tehnice. “Editura de

Vest , Timişoara.
26. Borcean I., Tabără V., David Gh, Borcean Eugenia, Tărău D

Borcean A 1996 - Zonarea, cultivarea şi protecţia plantelor de câmp m

Banat. Editura “Mirton”, Timişoara. P

2/. Borlan Z, Hera Cr„ 1977 - îndrumător pentru stabilirea necesarului

ZÎ mSyafmmte Ş1 amendamente la culturile de câmp. Editura Ceres ,

Bucureşti.
28. Borlan Z„ Hera Cr, Domescu D„ Kurtinecz P, Rusu M„ Buzdugan

, Tanase Gh, 1994 - Fetihtatea şi fertilizarea solurilor. Editura Ceres”,

Bucureşti.
29. Brower W, 1970 - Handbuch des Speziellen Pflanzenbaues. ,Paul
Parey Verlag“, Berlin, Germania.
30. Budoi Gh, Penescu A, 1996 - Agrotehnica. Editura “Ceres”

475
 Bucureşti. ’
31. Caballero B, Tmgo L.C, Fingas P.M, 2003 - Encyclopedia of food
Science and nutntion. Academic Press, Oxford, Marea Britanie.
32. Camu I, Roman Gh.V, Roman Ana-Maria, 1982 - Sporirea

producţiei agricole vegetale prin polenizare cu ajutorul albinelor

Editura “Ceres”, Bucureşti. ‘
33. Cepoiu N, Hera Cr, Bîlteanu Gh, Negulescu Floare, 1984 - Grâul

Editura „Academiei R.S.R.”, Bucureşti. '

34. Cernea S, 1997 - Fitotehnie. Editura „Genesis”, Cluj-Napoca.
35. Cnristen O, 2009 - Winterweizen. Das Handbuch fîir Profis. DLG
Verlag , Frankfurt am Main, Germania.
36. Ciocârlan V, 2000 - Flora ilustrată a României. Pteridophyta et
Spermatophyta. Editura „Ceres”, Bucureşti.
37. David Gh, 2003 - Tehnologia culturilor de câmp. Editura Eurobit”

Timişoara. ’ ’

476
38. Davidescu B., Davidescu Velicica, 1981 - Agrochimia modernă.
Editura “Academiei R.S.R.”, Bucureşti.
39. Dencescu Şt. şi colab., 1982 - Cultura soiei. Editura „Ceres”, Bucureşti.
40. Dincă D., 1981 - Asolamentele agriculturii modeme. Editura „Ceres”,
Bucureşti.
41. Diepenbrock W., Fischback K„ Heyîand K.-U., Kanuer N., 1999 -
Spezieller Pflanzenbau. „Verlag Eugen Ulmer”, Stuttgart, Germania.
42. Drăghici L. şi colab., 1983 - Orzul. Editura “Academiei Române”,
Bucureşti.
43. Donner A., Belderok B., Mesdag J., 1998 - Bred-making quality of
wheat. A century of breeding in Europe. „Kluwer Academic
Publishers”.
44. Duke J.A., 1981 - Handbook of legumes of world economic importance.
„Pleum Press”, New York, SUA.
45. Fischbeck G., Fleyland F.U., Knauer P., 1977 - Spezieller Pflanzenbau.
„Eugen Ulmer Verlag”, Berlin, Germania.
46. Filipescu C. şi colab., 1937 - Marea enciclopedie agricolă. Editura
„P.A.S.”, Bucureşti.
47. Gaşpar I., Butnaru Galia, 1985 - Triticalele - o nouă cereală. Editura
“Academiei R.S.R.”, Bucureşti.
48. Giosan N., Nicolae I., Sin Gh., 1986 - Soia. Editura Academiei R.S.R.”,
Bucureşti.
49. Guş P., Cernea S., 1977 - Tehnologii de cultivare a plantelor de câmp
în exploataţiile agricole. Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca.
50. Guş D., Lăzureanu A., Săndoiu D.I., Jităreanu G., Stancu I., 1998 -
Agrotehnică. Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca.
51. Hera Cr., Borlan Z., 1980 - Ghid pentru alcătuirea planurilor de
fertilizare. Editura “Ceres”, Bucureşti.
52. Hera Cr., Eliade Gh., Ghinea L., Popescu Ana, 1984 - Asigurarea
azotului necesar culturilor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.
53. Heyland K.-H., 1996 - Spezieller Pflanzenbau. „Verlag Eugen Ulmer”,
Stuttgart, Germania.
54. Hoseney R.C., 1998 - Principles of cereai Science and technology.
„American Association of Cereai Chemists”, St. Paul, SUA.
55. lonescu, D., Miclea E., Picu I., Popa Gh., Şarpe N., 1967 - Cultura
leguminoaselor pentru boabe. Editura “Agro-Silvică”, Bucureşti.
56. lonescu-Şişeşti Gh., 1958 - Agrotehnică. Vol.I şi II. Editura „Agro-
silvică”, Bucureşti.

477
 57. Krafft G„ 1903 - Lehrbuch der landwirtschaft und wissenschaftlicher

*££££££*''bandP t a z “- E d i - 58 A
‘- Ş1 C0,ab- 2008 -
Editura „Speteanu”,

39. Maior O, 1898 - Manual de agricultură raţională. Fitotehnie sau

cultura specială a plantelor. Bucureşti-Braşov

60. Mleşniţă, V 1986 - Cultura bobului. EdituraXeres”, Bucureşti bl.

Mogarzan Aglae, Morar G„ Ştefan M, 2004 - Fitotehnie. Editura ion
loneseu de la Brad , Iaşi.

62. Moule C, 1982 - Les cereales. “La Maison Roustique” Paris Franţa
ES Bf0rcea"Pb AXÎn,e M- R™ Gh.’lOSS - K,o2 e. Lditura Didactica şi
Pedagogică”, Bucureşti.

' Sra”i„Ln’rBOrCe“a’ V tXi"te’ M” R°man> Gh> 2001 - Fi«>tehnie. Lditura Ion

loneseu de la Brad”, Bucureşti.

65
' Edh!™™;L > Borcean: E. Axinte, M„ Roman, Gh„ 2003 - Fitotehnie.
Lditura Ion loneseu de la Brad”, Bucureşti.

66
-Muntean L.S Cernea S., Morar G„ Duda M.M., Vârban DI Napoca” S’’
2008
’ Flt0tehnie- Editura »Academic Preş”, Cluj-

6 7
, Q °la™C;’ 1982 - Fasolea. „Scrisul Românesc”, Craiova
«Bu^- 1974 ' R0'atia CUltorilOT dC

b9
Pedagogică’^ Bucureşti. ““ ““ *

7
°- 1998
“ Luguminoasele pentru boabe. Editura „Mirton”,

" ■ S Z Z ' Z Z Gh. Imbrea FI, 2006 - Cereale şi leguminoase p ntru boabe.
Editura „Eurobit”, Timişoara 478
77
Editura “Ceres”bBucurJş,r Agr°flt0tehni“

73
E^^^'ab-. >98b - Cultura alunelor de pămănt.

74
1“Bucmeştfar 197° ~ ^

Vi.Rehm S, Espig G, 1991 - The cultivated plants of the tropics and

StmanTaÎ ^ Books
”- Leipzig,

16. Roman Gh. V, Ion V, Epure Lenuţa luliana, 2006 - Fitotehnie.

Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura “Ceres”, Bucureşti.

479
77. Roman Gh.V., Toader Maria, 2008 - Culturi agricole alternative -
pseudocerealele. Editura “Ceres”, Bucureşti.
78. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu (Truţă) Alina Maria, Ion V.,
Epure Lenuţa luliana, Duşă Elena Mirela, Băşa A. Gh., 2009 —
Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plantele
alternative. Editura „ Alpha MDN ” Buzău.
79. Săulescu N., 1947 - Fitotehnica. Tiparul “Cartea Românească”,
Bucureşti.
80. Seiffert M., Naumann S., Wicke H.J., 1981 - Drusch- und Hachfrucht
Produktion. „VEG“ DLG, Berlin, Germania.
81. Simpson B.B., Ogorzaly M.C., 2001 - Enciclopedic Botany. Plants in
our world. “Mc. Graw-Hill Higher Education”. New York, SUA.
82. Sin Gh (coordinator), 2005 - Managementul tehnologic al culturilor de
câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti.
83. Smartt J., 1990 - Grain legumes. Evolution and genetic resources.
“Cambridge Press”, Marea Britanic.
84. Soltner D., 1990 - Phytotechnie speciale. Les grandes production
vegetales. Ediţia XIX. „Sciences et Tehniques Agricoles”, Saint-
Gemmes-sur-Loire, Franţa.
85. Staicu Ir., 1969 - Agrotehnica. Editura “Agro-Silvică”, Bucureşti.
86. Stoskopf N.C., 1985 - Cereal grain crops. “Reston Publishing
Company”, Reston, SUA.
87. Summerfield R.J., Roberts E.H., 1985 - Grain legumes crops. “Collins
Professional and Technical Books”, Londra, Marea Britanic.
88. Şarpe N., 1987 - Combaterea integrată a buruienilor din culturile
agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti.
89. Şipoş, Gh şi colab., 1981 - Densitatea optimă a plantelor agricole.
Editura “Ceres”, Bucureşti.
90. Tabără V., 2005 - Fitotehnie, Editura „Eurobit”, Timişoara.
91. Toader Maria, 2008 - Cercetări privind compoziţia chimică şi calitatea
recoltei la speciile de cereale şi pseudocereale, sub influenţa unor
factori natural şi şi tehnologici. Teză de doctorat, Facultatea de
Agricultură, Bucureşti.
92. Velican V., 1972 - Fitotehnie. Partea I. Institutul agronomic Cluj-
Napoca.
93. Williams J.T., 1995 - Underutilized crops. Cereals and pseudocereals.
“Chapman and Hall”, Londra, Marea Britanie.
94. Wrigley C., Corke H., Walker Ch., 2004 - Encyclopedia of grain

480
science. „Elsevier Academic Press”, Oxford, Marea Britanie.

481
95
‘ ’
Ben EnC 2005
" “ Food plants of the world. „Timber

rress , Smgapore.
96. Zamfirescu N„ Velican V., Valuţă Gh„ 1956 - Fitotehnie. Voi I Editura „Agro-
Silvică”, Bucureşti. ''
91. Zamfirescu N„ Velican V., Valută Gh„ 1959 - Fitotehnie. Voi II Editura „Agro-
Silvică”, Bucureşti. ''
98. Zamfirescu N„ Velican V., Săulescu N„ Safta L, Cantăr F 1965 - Fitotehnie. Editura
„Agro-Silvică”, Bucureşti
"■ ^”f,rcS“1 N;; 1977 - Bazele biologice ale producţiei vegetale Editura „Ceres”, Bucureşti.
5
*

100. ***, 1952-1976 - Flora României. Voi. I-XIII. Editura

„Academiei , Bucureşti.

102
***,2000-2010 - Anuarul statistic ai României. Institutul National de
Statistica, Bucureşti.

102. ***, 2011 - Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din

Romama. MADR, ISTIS, Bucureşti.

‘ *** 2.004 " Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a ii

103

utilizate în România. MAPDR, Bucureşti; ......

104. www.bioagro.ro
105. www.fao.org
106. www.icarda.org

482
fedprint
t i po gr a f ie
T e l . : 4 1 1 .0 0 . 5 5; 4 1 1 . 4 7. 7 6 o f ti c e @f e d p ri n t. i o