Lucrare practică

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE - CARTOFUL

Importanţă
Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea
animalelor şi pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de
produse uscate şi semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o
mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale lumii.
În furajarea animalelor cartoful este valoros, în primul rând pentru porcine şi
bovine dar poate fi utilizat şi la alte specii de animale.
Cartoful se utilizează în industria alimentară, obţinându-se produse uscate:
făină, fulgi, deshidratat, griş, produse prăjite: cips (felii subţiri prăjite în ulei, crocante);
"pommes frittes" (cartofi semiprăjiţi şi congelaţi), cartofi pai.
Toate aceste măsuri pot contribui la obţinerea unor producţii suficiente pentru
consum alimentar, industrializare, furajarea animalelor şi chiar disponibilităţi pentru
export.
Compoziţie chimică
Tuberculii de cartof sunt organe suculente, cu un conţinut mediu de 25%
substanţă uscată şi 75% apă. În substanţa uscată predomină amidonul, urmat de
proteine şi săruri minerale.
Raportate la substanţa uscată, substanţele extractive neazotate reprezintă 61,0 -
79,89%. Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15 - 25%) şi
amilopectină (75 - 85%). Conţinutul tuberculilor în amidon este influenţat de factori
interni (soi, etc.) şi factori externi (climă, sol, tehnologie de cultivare). Conţinutul în
proteină brută este, în medie, de 2% din substanţa proaspătă, iar aminoacizii esenţiali,
precum şi raportul echilibrat între aceştia, dau cartofului o mare valoare alimentară.
Cartoful este şi o sursă de vitamine pentru organism (B1, B2, PP, C) şi de elemente
minerale (potasiu, fosfor, sodiu, calciu, fier).
În plantele de cartof se găseşte şi un complex de alcaloizi (solanină, demissină,
chaconină, solacaulină) numit solanină.
Răspândire
Cartoful este o plantă originară din "lumea nouă", fiind considerat printre cele
mai valoroase achiziţii pentru omenire.
Datele arheologice furnizarată că băştinaşii din zona centrală a Perului consumau
tuberculi de cartof cu circa 4.000 de ani în urmă.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud de către
spanioli (1525 - 1543) pe două căi: prin Spania şi prin Anglia.
Puţinele date precise de introducere a cartofului în România stabilesc pentru
Ţara Românească, Moldova şi Transilvania începutul secolului al XIX-lea.
Sistematică.
Cartoful aparţine fam. Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat printr-un număr
mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Datorită diversităţii mari de specii
identificate, s-a simţit nevoia împărţirii genului în subgenuri, secţii, subsecţii şi serii.
Prezintă importanţă subgenul Pachistemonum Dun., cu secţia Tuberarium Dun. şi
subsecţia Hyperbasarthum. Subsecţia Hyperbasarthum a fost împărţită în 22 serii. Din cele
22 de serii, mai importante sunt două: Andigena şi Tuberosa, la care aparţin speciile
cultivate. Din seria Andigena este importantă specia Solanum andigenum (de zi scurtă), iar
din seria Tuberosa prezintă importanţă Solanum tuberosum L. cu 48 cromozomi (n = 24),
singura specie de zi lungă cultivată în Europa.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:
timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 zile; semitimpurii cu perioada de vegetaţie între
95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile.
Din punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu
tuberculi puţin făinoşi, cu consistenţă tare, nu se sfărâmă la fierbere şi se pretează
pentru salate; clasa B, cu tuberculi puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, sunt
consistenţi, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite preparate culinare; clasa C, cu
tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi ce se sfărâmă complet la fiert, au
amidon grosier şi se folosesc pentru industria amidonului.
Soiurile de cartof
Ţinând seama de modul de utilizare, soiurile de cartof se grupează în:
- soiuri de masă, cu un conţinut mai redus în amidon (14 - 17%), periderma fină,
netedă, ochi superficiali şi gust plăcut;
- soiuri industriale, foarte productive, cu un conţinut ridicat în amidon (20 - 25%);
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteine;
- soiuri mixte, care pot fi folosite în scop culinar, furajer şi pentru prelucrări
industriale.
După calitate, soiurile de cartof se împart în patru clase:
1-Clasa A – soiuri pentru salate – pulpa nu se sparge prin fierbere;
 2-Clasa B - pentru preparate culinare – se sparg puţin prin fierbere, iar amidonul
este foarte fin;
3-Clasa C – soiuri cu utilizare în anumite preparate culinare (pireuri). Pulpa se
sparge uşor prin fierbere, este foarte făinoasă.
4-Clasa D – soiuri cu pulpa foarte făinoasă. Se sparg uşor prin fierbere datorită
conţinutului ridicat în amidon.
Sortimentul mare de soiuri existent ajută producătorii agricoli să le aleagă pe cele
mai convenabile care au un grad mare de adaptare la condiţiile pedoclimatice ale
microzonei de cultivare.
Particularităţi morfologice şi biologice
Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi, mai rar, prin
sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când
se dezvoltă din tuberculi. Rădăcinile pătrund în sol până la 70 - 100 cm (mai rar 150 -
200 cm) şi se răspândesc în jurul plantei pe o rază 30 - 60 cm. Circa 50% din masa
rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol arat. Sistemul radicular este mai dezvoltat la
soiurile tardive şi semitardive.
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee). Tulpina
este ierboasa, erectă la începutul vegetaţiei, semierectă sau culcată la maturitate cu
lungimea de 30 - 150 cm, mai rar 200 cm. Tulpina epigee este, de regulă, rotundă în
partea superioară şi prismatică, triunghiulară sau pătrată în partea bazală, uneori
aripată, având culoarea verde cu pigmentaţie brună-roşcată, albastră-violacee, roşie-
purpurie, acestea fiind caractere de soi. Numărul de tulpini ce se formează dintr-un
tubercul oscilează între 4 şi 8, în funcţie de soi, formând tufe de formă sferică sau
conică, erectă, semierectă, culcată, răsfirată sau compactă. Tulpina subterană este
rotundă şi nearipată, pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, care se formează, de regulă,
înaintea dezvoltării lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Stolonii în număr de 12 - 15 la o plantă, sunt scurţi (sub 10 - 15 cm) pentru a
asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă
frunze modificate (solzi) la fiecare nod, având forma unor ramuri îngroşate, suculente,
cărnoase, de culoare albă sau pigmentate.
Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, lipsită de clorofilă, care, odată cu
îngroşarea peridermului, se atrofiază treptat, formând "sprânceana" ochilor. Sub această
formaţiune iau naştere mugurii dorminzi, grupaţi câte trei, formând ochiul propriu-zis
al tuberculului.
Iniţierea formării tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10 - 35 zile după răsărirea
plantelor, iar creşterea acestora durează 45 - 85 zile, perioadă considerată critică pentru
apă şi substanţe nutritive.
 Frunzele, formate după germinara seminţei sau pe lăstarii proveniţi din tuberculi,
sunt mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-sectate, au foliole de
mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită cu una sau
ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 şi
12, în funcţie de soi. Foliolele au formă eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung sau scurt
acuminat. Frunzele au culoarea verde-închis, verde-gălbuie sau verde-cenuşie, fiind
lucioase sau mate.
Inflorescenţa şi florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea
este formată dintr-un caliciu din cinci sepale laciniate, parţial gamosepal, persistent pe
fruct, corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee-deschis sau închis,
albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu tubul scurt şi limbul explanat.
Androceul este format din cinci stamine cu filamente scurte, concrescute la bază cu
petalele şi între ele, având anterele conice de culoare galbenă sau portocalie. Pistilul se
compune din ovarul rotund-oval format din 2 - 4 carpele, cu mai multe ovule, un stil şi
un stigmat glandulos, bilobat sau trilobat.
Fructul este o bacă de formă sferică conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă şi
polispermă (150 - 200 seminţe). Baca are culoarea verde sau verde pigmentată în
albastru sau violaceu.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu
capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de
ameliorare.
Fazele de vegetaţie ale cartofului. Deoarece unele soiuri de cartof nu înfloresc
sau înfloresc fără să fructifice, nefiind nici o concordanţă între îmbobocire şi începutul
formării tuberculilor, fazele de vegetaţie la cartof nu se manifestă în funcţie de etapele
înmulţirii generative, ci în funcţie de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane,
(tab. 1).
Tabelul 1
Fazele de vegetaţie la cartof
Faza Lungimea fazei (zile) Organele plantei în creştere intensă
Rădăcinile primare mugurale şi
De la plantare la răsărire 15-30
părţile subterane ale lăstarilor
Rădăcinile (mai ales cele stolonifere),
De la răsărire la tuberizare 10-35
tulpinile şi frunzele
De la tuberizare la încetarea creşterii Organele aeriene şi în ritm foarte
25-45
tufelor intens tuberculii
De la încetarea creşterii tufelor la ofilirea
Tuberculii în ritm din ce în ce mai
sau uscarea acestora (maturarea 20-40
încetinit
tuberculilor)
Total 75-150
- cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea lucrărilor de
îngrijire şi a momentului aplicării erbicidelor;
- cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor (tuberizare) se
evită irigarea şi excesul de azot în această etapă care reduc numărul de tuberculi sau
prelungesc tuberizarea; excesul de azot poate determina chiar resorbţia unor stoloni şi
tuberculi; de asemenea, pentru o bună tuberizare, trebuie evitată tasarea solului;
- după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea şi fertilizarea
sunt foarte importante pentru creşterea randamentului la hectar;
- după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Ciclul de vegetaţie al cartofului (particularităţi biologice).
În mod obişnuit, cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin tuberculi.
Înmulţirea vegetativă se desfăşoară astfel: din mugurii ochilor de pe tuberculi se
formează colţii (lăstarii) fie înainte de plantare, fie după plantare. Din colţii formaţi în
condiţii optime de temperatură şi umiditate se dezvoltă rădăcini şi tulpini. Tulpinile
ajung la suprafaţa solului (plantele răsar şi în prezenţa luminii), îşi desfăşoară procesul
de fotosinteză, înverzesc, formându-se în continuare frunzele. Paralel cu formarea
frunzelor tulpinile cresc şi ajung la dezvoltarea maximă în timpul înfloririi. Pe partea
subterană a tulpinii cresc rădăcinile şi stolonii, iar pe măsură ce se înaintează în
vegetaţie stolonii se îngroaşă la capăt, formând tuberculii. Tuberculii cresc, de regulă,
după terminarea creşterii părţilor aeriene şi ajung la maturitate odată cu partea aeriană.
Ciclul de vegetaţie al cartofului cuprinde trei etape principale:
a) repausul germinativ (vegetativ);
b) creşterea lăstarilor (incubaţia);
c) creşterea plantelor şi tuberizarea.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în
privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol.
Cerinţele faţă de căldură. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se găsesc între
40 şi 60° latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 şi 900 m în climatul
temperat şi 300 - 600 m în climatul nordic. Suma temperaturilor medii zilnice la care
diferite soiuri de cartof realizează producţii normale oscilează între 1.500 - 3.000°C
Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetaţie. Astfel,
temperatura minimă pentru germinarea tuberculilor este de circa 7°C, cea optimă
pentru răsărire de 12 - 15°C. Temperatura minimă de creştere a tulpinilor (vrejurilor)
este de 7°C, optimă de 19 - 21°C, iar maxima de 42°C.
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de circa 17°C
(16 - 18°C cu pragul inferior 2°C şi superior de 29°C).
Cerinţele faţă de umiditate. Între producţia de cartof şi umiditatea solului există o
corelaţie pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el chiar temporar
au repercusiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului producţiei şi
calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de
vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 - 30 de zile) cartoful este mai puţin
pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază, de la răsărire la
tuberizare (10 - 35 zile, în funcţie de soi).
Lipsa apei. Acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă pentru
dezvoltarea normală, ulterioară, a plantelor de cartof. Insuficienţa apei în perioada de
formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini
tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi păstrare şi
diminuarea recoltei.
Excesul de apă este la fel de dăunător, deoarece provoacă înrăutăţirea condiţiilor
necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa oxigenului în cazul excesului de apă,
opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi, determinând
scăderea aspectului lor comercial, lenticelele din peridermă se măresc, dând acestora un
aspect neplăcut reducându-se şi rezistenţa la păstrare. Scade, de asemenea, conţinutul
tuberculilor în amidon şi vitamina C.
Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659, în funcţie de soi condiţiile
climatice, cartoful fiind considerat ca plantă de umiditate moderată. Dacă rezervele de
apă în primăvară sunt la nivelul capacităţii de câmp, însumarea în timpul perioadei de
vegetaţie a 250 - 550 mm precipitaţii este suficientă pe solurile luto-nisipoase şi nisipo-
lutoase.
Necesar apă - 90 - 130 mm precipitaţii, pe solurile nisipoase fiind necesar un plus
de 80 - 250 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie, cu repartizare corespunzătoare, astfel
punându-se în evidentă potenţialul productiv al fiecărui soi.
Umiditatea relativă a aerului (optimă) este de 75%, nefiind o corelaţie
semnificativă între producţia de tuberculi şi umiditatea relativă.
Cerinţele faţă de lumină. Importanţă deosebită pentru cartof o are lumina, în
special inducţia fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producătoare de sămânţă, este de zi
lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă .
Formarea tuberculilor, respectiv transformarea stolonilor în tuberculi, are loc în
condiţii de zi scurtă; creşterea maximă a tulpinilor are loc în condiţii fotoperiodice
medii, iar creşterea tuberculilor, în condiţii fotoperiodice lungi. Lungimea zilei de 10 -
12 ore este socotită ca optimă pentru formarea tuberculilor; când durata zilei depăşeşte
14 ore, stolonii se transformă în lăstari.
Cartoful realizează cele mai mari producţii la lumină intensă şi dacă solul este
bine aprovizionat cu apă. În ţara noastră, în zona depresiunilor intramontane şi
extramontane lumina este uneori insuficientă, iar în zonele de câmpie lumina poate
deveni, uneori, dăunătoare, dacă apa este insuficientă.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol,
deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab
dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte
rezistenţă mică la creşterea acestora, indiferent de gradul de umiditate şi să pună la
dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare în perioadele de mare consum; de
asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu humus, azot, fosfor, potasiu, precum şi cu
microelemente, el participând cu 77% la producţia de cartof când toţi ceilalţi factori
tehnologici sunt optima.
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă şi
lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil aceste soluri asigură condiţii bune pentru
cartof. Pe asemenea soluri tuberculii au gust plăcut, formă specifică - nedeformată, fără
pământ aderent, cu rezistenţă foarte bună la păstrare. Pe solurile uşoare, nisipoase, se
obţin rezultate foarte bune în primul rând la culturile extratimpurii, cu condiţia irigării
şi fertilizării corespunzătoare.
Ideale sunt solurile care au 10 - 12% argilă, dar se obţin producţii mari şi de
calitate până la 24% argilă.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 - 7,5 (pH optim 6 - 6,5). În concluzie calitatea şi
producţia cartofului, sunt influenţate de temperatura aerului şi solului, de cantitatea şi
repartizarea precipitaţiilor, de lungimea zilei, de intensitatea luminii şi tipul de sol.
Zone ecologice de cultură a cartofului
Ţinând seama de condiţiile de climă şi sol, teritoriul României se împarte în zone
de favorabilitate pentru cultura cartofului.
Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra- şi extramontane unde
temperaturile mai mari de 25°C sunt extrem de rare, temperaturile medii în perioada de
vegetaţie (mai-septembrie) sunt sub 18 - 20°C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi
au o bună repartizare înregistrându-se minimum 80 -100 mm în fiecare din lunile iulie
şi august;
Zona favorabilă se găseşte în partea deluroasă a ţării din vecinătatea lanţului
muntos, cu temperaturi mai ridicate şi cu precipitaţii în cantitate mai redusă în lunile
iulie şi august (50 - 60 mm).
Tehnologia de cultivare a cartofului
Rotaţia. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de
textura solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în
apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru
mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 -
11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.
Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric
echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără pericol
de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare
în zonele secetoase.
 În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după
graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în
zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale
păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de
bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante dacă n-au fost
atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot fi transmise
cartofului). Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul.
Fertilizare. Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg
tuberculi şi părţile aferente de biomasă, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5 7,5 kg K2O, 3,1
kg CaO şi 1,6 kg MgO. Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof.
La 1 kg azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Fosforul determină
sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă
activă (P2O5). Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg
tuberculi pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în
zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în
elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice
ale solurilor. Gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de
cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha (E.
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii
(creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura
timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia,
porumb pentru siloz etc.).
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot
substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.
Lucrările solului
Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul
şi textura solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol,
dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm.
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura
mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma
bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,
administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea
eventualelor resturi vegetale.
 În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat,
evitând formarea viitorilor bulgări.
La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot
sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă,
plantatul efectuându-se mai devreme.
Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite
pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g. La cartoful
extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 - 7 t/ha prin încolţirea
tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile înainte de
plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest).
În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică sistemul
de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat încolţirea la
lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă, etc. Coşurile se
ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori
pe zi.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine
formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de
suprafaţă.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă de
plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă
3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări
puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornirea
colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a
ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie
să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile). Calendaristic
cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona nisipurilor
din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.
Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până
la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă
foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
Densitatea plantatului. La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în
vedere următoarele aspecte:
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea desimii;
- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu mărimea
materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii desimii de
plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.
 Tabelul 2.
Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha).
Soiuri
Scopul culturii
Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - -
Consum de vară - 55-60 50-55 -
Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50
Prelucrări industriale - - 50-55 45-50
Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55

Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se

recomandă următoarele densităţi optime de plantare:
I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare optimă
şi irigare);
II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof
extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe
între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat. Când se plantează
cu echipamentul de plantat cartof distanţa între rânduri este de 70 cm. Distanţele între
tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi desimea stabilită, între
19 - 27 cm.
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin
acoperire cu biloane. Un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de
circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon
mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să
fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.
Plantarea fără biloane, aşa-numita "acoperire plană" - adâncimea de 6 - 8 cm.
Adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă
greutate, deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase
din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea
lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar
în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa
tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul
din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă.
Combaterea buruienilor anuale mono - şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp.,
Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum
sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium
sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria
sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.) se face folosind Erbicidele
simple ce se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până
aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire). În zonele unde
cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de după
plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof; Erbicidele associate ce se aplică, în
mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea tuberculilor, de
preferat înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de cartof
privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza
unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli
ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii;
Erwinia carotovora var. carotovora - putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza;
Phytophtora infestans - mana; Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani -
alternarioza; Corynebacterium sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum -
râia neagră; Streptomyces scabies - râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din
Colorado Leptinotarsa decemlineata. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin
buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul
avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că
această intervenţie nu mai este preventivă.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de
cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul.
Recoltarea
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din
luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe
solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se evită
vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea
tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în
luna iulie, când peridermul încă nu este bine format.
Odată cu strânsul tuberculilor, se face şi sortarea lor, conform cu cerinţele. La
recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de
preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu
trebuie să depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează
când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă.
Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari
de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a
tuberculilor.
 Păstrarea tuberculilor- Anual, se păstrează cantităţi mari de tuberculi o parte ca
material de plantare, altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare.
Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună,
recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au
îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat în totalitate.
În tuberculii de cartof supuşi procesului de păstrare au loc: respiraţia,
transpiraţia şi activităţi microbiologice. Respiraţia intensă duce la pierderea unei
cantităţi mari de materie organică din tuberculi şi la creşterea sensibilităţii lor faţă de
microorganisme. Transpiraţia puternică determină deshidratarea tuberculilor, scăzând
mult valoarea culinară. Procesele microbiologice se datorează bacteriilor şi ciupercilor
care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, chiar alterare totală.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt:
1) capacitatea de păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de
tehnologia de cultivare. Sunt mai rezistenţi la păstrare tuberculii cu repaus germinal
mai lung sau prelungit prin diferite procedee, precum şi cei proveniţi de pe soluri
uşoare, aerate, fertilizate echilibrat, din culturi tratate contra buruienilor, bolilor,
dăunătorilor, recoltaţi la maturitate deplină, pe vreme uscată, fără vătămări mecanice;
2) factorii de mediu din depozitele de păstrare: temperatura, umiditatea, aerul,
lumina. Când aceşti factori nu sunt optimi, mai pot surveni: zbârcirea, înverzirea,
încolţirea, brunificarea şi înnegrirea tuberculilor.