0.manual PDF 14-27

PORUMBUL
Tema nr. 14
Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Sistematică. Hibrizi.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi particularităţile agronomice ale porumbului şi alternativele de utilizare a
recoltei, pentru a evalua realist perspectivele de cultivare;
- să aprofundaţi problemele producerii hibrizilor, calităţile şi clasificarea acestora, pentru a
fundamenta alegerea hibrizilor pentru zona şi ferma unde activezi (sau zona de domiciliu).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., 2011. Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi
leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache Mircea, Băşa
A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA MDN”,
Buzău.
5. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, 2013. Fitotehnie – cereale şi leguminoase pentru boabe. USAMVB-
Facultatea de Agricultură, DIFRED. Editura „Ceres”, Bucureşti.
14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi

Importanţă
◊ porumbul este una dintre cele mai importante plante cultivate, ocupând locul al doilea după
grâu, ca suprafaţă mondială, datorită valorii sale alimentare şi furajere şi particularităţilor agronomice
ale culturii: plasticitate ecologică ridicată; potenţial mare de producţie; capacitate foarte bună de
valorificare a îngrăşămintelor şi a apei de irigaţie; mecanizarea integrală a culturii; coeficient mare de
înmulţire, necesitând cantităţi mici de sămânţă; nu impune restricţii deosebite în cadrul asolamentului;
posibilităţi variate de utilizare a recoltei; păstrarea uşoară a producţiei.
◊ în alimentaţia omului se utilizează circa 15% din producţia mondială de porumb, iar cea mai
mare parte a producţiei (75 - 80%) este utilizată în hrana animalelor şi doar 6 -10% reprezintă materii
prime pentru prelucrări industriale nealimentare;
◊ planta întreagă este folosită în hrana animalelor sub formă de masă verde sau siloz, iar
plantele întregi rămase după recoltarea ştiuleţilor (coceni) primesc, de asemenea, utilizări furajere;
◊ tulpinile de porumb pot fi folosite în industria celulozei, iar din ciocălăi se pot obţine
furfurol, vitamine, ş.a.;
◊ resturile vegetale de porumb (îndeosebi ciocălăi) sunt tradiţional utilizate pentru a produce
energie termică (mai nou, după brichetare şi transformare în peleţi). S-a extins utilizarea boabelor de
porumb pentru a produce bioetanol, iar mai nou sunt dezvoltate tehnologii pentru a produce biogaz
(din masă verde de porumb) sau biometanol (din resturile vegetale celulozice).
Datorită productivităţii ridicate şi utilizărilor diverse, porumbul este semănat pe suprafeţe în
creştere rapidă pe plan mondial, în ultimii ani depăşind 190 mil. ha (tab.24). Porumbul este cultivat pe
toate continentele; marii cultivatori de porumb sunt SUA şi China (33 mil. ha şi respectiv 41 mil. ha),
la care se adaugă ţările de pe continentul african (cu 40,7 mil. ha) şi din America de Sud şi Centrală
(36,7 mil. ha). Europa cultivă cu porumb 18,4 mil. ha, o contribuţie mai mare având Ucraina, România
şi Federaţia Rusă. Productivitatea ridicată a porumbului este bine evidenţiată de media mondială de
peste 5.500 kg boabe/ha, şi de recoltele medii de peste 8.500 kg boabe/ha obţinute în SUA, Canada,
Franţa, Italia.
În ţara noastră în ultimele decenii suprafeţele semănate cu porumb au fost de peste 2.000 mii
ha în toţi anii şi de peste 3.000 mii ha în unii ani. Producţiile medii s-au situat sub mediile mondială şi
europeană, ceea ce arată că există rezerve mari de creştere a producţiilor. Reţin totuşi atenţia
producţiile medii de 4.410 kg/ha în anul 2004, 4.530 kg/ha în anul 2011 şi 6.500 kg/ha în anul 2019,
precum şi de 6.000 - 8.000 kg boabe/ha, şi chiar peste 10.000 kg boabe/ha care se obţin frecvent în
zonele favorabile, în condiţii climatice normale şi cu aplicarea unor tehnologii performante de
cultivare, care trebuie să includă irigarea culturii.
Sistematică. Hibrizi
Porumbul face parte din familia Poaceae (Gramineae), subfamilia Panicoideae, specia Zea
mays L., care cuprinde mai multe convarietăţi:
⇨ Zea mays conv. dentiformis Körn. (sin. Zea mays indentata Sturt.) - porumbul dinte de cal;
are bobul lung, prismatic, comprimat lateral, având în partea superioară o adâncitură de forma
mişunei dintelui de cal. Endospermul este dominant amidonos, iar endospermul cornos se
găseşte doar pe părţile laterale ale bobului;
⇨ Zea mays conv. indurata Sturt. - porumbul cu bobul sticlos; are bobul relativ rotund, neted
şi lucios. Endospermul este dominant cornos, iar cel amidonos se află doar într-o porţiune
restrânsă din zona centrală a bobului;
⇨ Zea mays conv. aorista Grebensc. - porumbul cu bobul semisticlos, are caractere
intermediare între Z.m. dentiformis şi Z. m. indurata;
Tabelul 24.
Situaţia culturii porumbului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2019)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 197.3204 5.824 1.148.487
AFRICA 40.712 2.011 81.891
- Etiopia 2.274 4.237 9.635
- Kenia 2.196 1.775 3.897
- Nigeria 6.857 1.604 11.000
- Africa de Sud 2.300 4.902 11.275
AMERICA DE NORD 34.402 10.478 360.451
- Canada 1.451 9.238 13.404
- SUA 32.951 10.532 347.048
AMERICA DE SUD ŞI
CENTRALĂ 36.721 5.552 203.890
- Argentina 7.232 7.862 56.861
- Brazilia 17.518 5.773 101.139
- Mexic 6.690 4.070 27.228
ASIA 66.474 5.541 368.346
- China 41.280 6.317 260.779
- India 9.027 3.070 27.715
- Indonezia 5.645 5.437 30.693
- Filipine 2.517 3.170 7.979
- Turcia 638 9.404 6.000
EUROPA 18.353 7.234 132.773
- Bulgaria 561 7.237 4.060
- Franţa 1.500 8.529 12.845
- Italia 629 9.981 6.279
- România 2.682 6.500 17.432
- Republica Moldova 492 4.329 2.130
- Federaţia Rusă 2.506 5.699 14.282
- Serbia 962 7.635 7.345
- Ucraina 4.987 7.195 35.880
- Ungaria 1.028 8.006 8.230
OCEANIA 81 6.762 548
⇨ Zea mays conv. everta Sturt. - porumbul de floricele (popcorn); are boabele mici, rotunjite
sau prevăzute cu rostru, lucioase. Endospermul este aproape în totalitate cornos şi doar o mică
zonă în jurul embrionului este amidonoasă;
⇨ Zea mays conv. saccharata Sturt. - porumbul zaharat (dulce) este recoltat pentru consum în
faza de maturitate în lapte; la maturitate deplină, boabele sunt zbârcite şi endospermul este în
totalitate cornos;
⇨ Zea mays conv. amylacea Sturt. - porumbul amidonos; are boabe rotunde sau prismatice,
netede, cu aspect mat. Endospermul este amidonos şi doar în zona superioară se află un strat
subţire cornos.
Dintre celelalte convarietăţi, cultivate în anumite regiuni ale globului, se menţionează: Z.m.
conv. ceratina Sturt.; Z.m. conv. amylo-saccharata Sturt.; Z.m. conv. tunicata A. Saint H.; Z.m. gigas.
În cadrul convarietăţilor, se deosebesc varietăţi după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.
Fig. 45. Secţiuni prin boabe de porumb din convarietăţi diferite

a - Z.m. everta; b - Z.m. indurata; c - Z.m. dentiformis; d - Z.m. amylacea
(după Leonard şi Martin, 1968)
Centrele de origine a porumbului sunt situate în America Centrală (Mexic, Guatemala) şi în
America de Sud (Peru, Bolivia). În Europa porumbul a fost adus de Cristofor Columb (1493). Pe
teritoriul românesc, primele referiri la porumb datează din: anii 1693 – 1695 în Moldova, anii 1678 -
1688, în Ţara Românească; anii 1630 – 1648 în Transilvania.
Hibrizii de porumb
Primii hibrizi de porumb au fost realizaţi în SUA la începutul sec. XX, iar în anii `30 – `40 se
poate vorbi despre generalizarea cultivării acestora în SUA. În Franţa, în anul 1946 au fost introduşi
hibrizii de porumb americani, iar primii hibrizi creaţi la INRA (Institut National de Recherche
Agronomique) au fost realizaţi în anul 1956-1957. În România, sămânţa hibridă de porumb a pătruns
prima dată în anii secetoşi 1946-1947. Începând din anul 1957, după înfiinţarea ICCP Fundulea
(Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului), în prezent INCDA Fundulea (Institutul Naţional
de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea), soiurile şi populaţiile locale cultivate în România au fost
înlocuite, treptat, cu hibrizi.
Hibrizii de porumb sunt obţinuţi prin încrucişarea liniilor consagvinizate, obţinute la rândul
lor, prin autopolenizare controlată timp de minimum 5 - 7 ani. Hibrizii pot fi: hibrizi simpli (HS) - se
obţin din două linii consangvinizate; hibrizi dubli (HD) - se obţin din doi hibrizi simpli; hibrizi
triliniari (HT) - se obţin dintr-o linie consangvinizată şi un hibrid simplu.
! ! ! Sporul de producţie obţinut prin cultivarea hibrizilor comparativ cu soiurile de porumb este de
40-50% şi este datorat fenomenului de heterozis - vigoarea hibridă. Important de subliniat -
capacitatea sporită de producţie se manifestă numai în prima generaţie (F1) după hibridare. Ca atare,
este obligatoriu ca în fiecare an agricultorii să-şi procure şi să semene sămânţă hibridă.
Hibrizii sunt grupaţi în funcţie de durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin cerinţele
termice) în nouă grupe de precocitate FAO. În România hibrizii cultivaţi au perioada de vegetaţie
cuprinsă între 110 şi 155 de zile şi sunt clasificaţi în 5 grupe de precocitate (tab.25).
Lista hibrizilor înscrişi în Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură în România
(pentru anul 2012) cuprinde 260 hibirzii:
- Grupa FAO 100-199: LBS 1503 (HS); LBS 1867 (HS); LBS 2346 (HS); LBS 2924 (HS);
Neosyl Magic (HS); P7054 (HS); Premilia 190 Mv (HS); Suceava M (HT) – 8 hibrizi;
- Grupa FAO 200-299: Apollon (HS); Cera 270 (HS); DKC 3969 (HS); DMS 2409 (HS);
DMS 2510 (HS); DMS 2677 (HS); DMS 2877 (HS); DMS Trend (HS); DS 1811C (HS); Kiskun
Emma (HS); Kiskun Olika (HS); Kiskun Piros (HS); Krios (HS); KWS Adalrico (HS); KWS
Bellavista (HS); KWS Smaragd HS); KWS 2370 (HS); Kalina (HS); LBS 3853 (HS); Losc (HT);
MAS O9P (HT); Mv Mandivia (HT); Mv Polus (HS); Mv Martilia (HT); Mv 260 (HT); Mv Benedek
(HS); Mv Magro (HS); P7335 (HS); P8688 (HT); P8834 (HS); P9074 (HS); P9549 (HS); P9889 (HS);
PF210 (HS); PF 218 (HS); RF Kleo (HS); Sebastien (HT); Silvaner (HT); Svetlana (HT); Szonia (HS);
Turda 165 (HS); Turda 200 (HD), Turda 201 (HT); Turda 248 (HS); Turda 332 (HS); ZP280 (HT);
ZP161 (HT) - 47 hibrizi;
Tabelul 25
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
(după I. Borcean, citat de P.Pîrşan, 2011)
Grupa de precocitate Clasificarea românească Clasificarea FAO
Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-199
Hibrizi timpurii 100-199 200-299
Hibrizi semitimpurii 200-299 300-399
Hibrizi semitârzii 300-399 400-499 şi 500-599
Hibrizi târzii peste 400 >600
Fig. 46. Obţinerea seminţei hibride de porumb
A – polenizare liberă în lanul de porumb pentru consum
B – obţinerea unei linii consangvinizate
C – obţinerea unui hibrid simplu
(după D. Soltner, 1999)
Hibrid simplu Hibrid dublu Hibrid triliniar

Fig. 47. Cele trei tipuri de hibrizi de porumb
- Grupa FAO 300-399: Andeea LV (HS); Animato (HS); Balma (HT); Bonito (HT); Cera 290
(HS); Cera 310 (HS); Cera 320 (HS); Cera 340 (HS); Cera 370 (HS); Cera 420 (HS); Concertino (HS);
Correcto (HS); Kamelias (HS); Dimana (HT); DKC 4541 (HS); DKC 4670 (HS); DKC 4751 (HS);
DMS Sektor (HS); Enigmatic (HS); ES Sensor (HT); Felix (HS); DMS 3015 (HS); DMS 3111 (HS);
DNS 3477; DMS 3510 (HS); DMS 3709 (HS); DMS 4014 (HS); DMS Orfey (HS); Fundulea 475 M
(HS); Gina (HT); GP3914 (HS); Jodil (HT); Karpatis (HS); Kapitolis (HS); KWS Kashmir (HS); Kruh
340 VC (HS); Kinemas (HS); Konfirmas (HS); KWS 4484 (HS); KWS Don Juan (HS); KWS Infinity
(HS); KWS Magnifico (HS); Lencsi (HS); MAS 39T (HS); MAS 36N (HT); MAS 37C (HT); MAS
40F (HS); MAS 54M (HS); MAS 48CR (HS); MAS 41WX (HS); MAS 33CP (HT); MAS 49P (HS);
MAS 44CR (HS); MAS 52CR (HT); Madivo (HT); Oituz (HS); Mv 331 (HS); Mv Lira (HT); Mv
Maiolle (HS); Mv Maronetta (HT); Mv Romvina (HT); Mv Gorsium (HS); Mv Ivanka (HS); Mv
Mardera (HS); Mv Siriusm (HS); Neffel (HS); Pepino (HS); P9241 (HS); P9903 (HS); P9911 (HS);
Renfor (HS); RF 310 (HS); Sangria (HS); Sibila (HS); Spartan (HS); Splav (HS); Sunergy (HT);
Turaco (HS); Porumbeni 310 (HS); Porumbeni 360 (HS); Porumbeni 390A (HS); Porumbeni 427
(HS); Porumbeni 461 (HS); Turda 344 (HT); Turda Star (HT); Zures (HS); ZP 278 (HS); ZPSC 288
(HS); Zsuzsanna (HS)- 90 hibrizi;
- Grupa FAO 400-499: Bărăgan 34 (HS); Ceda (HS); Cera 380 (HS); Cera 391 Qtek (HS);
Cera 395 (HS); Cera 440 (HT); Cera 450 (HS); Clischi (HS); Copernic (HS); Dian (HS); DKC 5068
(HS); DHC (5830 (HS); DKC 5830 (HS); DMS Adapter (HS); Drava 404 (HS); ES Cortes (HS); EVO
3517 (HS); EVO 3617 (HS); Fornad (HS); Katia (HS); F 423 (HS); KWS 3381 (HS); KWS Dunango
(HS); Konfites (HS); Kiskun 4322 (HS); Kamparis (HS); ING 51 (HS); Kondor (HS); Klara (HS);
Loubzi CS (HS); LBS 4414 (HS); LBS 4414 (HS); MAS 52CA (HT); Maiolle (HS); Muro (HS); Os
378 (HS); Ossk 396 (HS); P0216 (HS); Olt (HS); P0719 (HT); P9718E (HS); P9838 (HS); PR 36V78
(HS); RF 442 (HS); RF 452 (HS); RF 555 (HS); Paltin (HS); P0017 (HT); P0164 (HS); P0217 (HS);
P0312 (HS); Mv Maria (HT); Sashanka (HT); Serina (HS); Stanisa (HS); Szilvia (HS); Toskano (HS);
Zona (HS); ZP335; ZP488 (HS); ZP335 (HS); ZP488 (HS); ZP4007 (HS); ZP4567 (HS) - 64 hibrizi;
- Grupa FAO 500-599: A7701 (HS); Bărăgan 48 (HS); Blast AGM (HS); Cronus (HS);
Dalmac (HS); DKC 5542 (HS); Fundulea 376 (HS); ING 59 (HS); Kiskun 4390 (HS); Kiskun 4669
(HS); Iezer (HS); KWS 1394 (HS); KWS Romero (HS); Lovrin 400 (HS); Mv Anissa (HT); Mv Marfi
(HS); Mirirom (HS); Pamela (HS); Rabina (HS); RF500 (HS); RF565 (HS); RF720 (HS); SNH 2504
(HS); Tanyuska (HS); ZP409 (HT); ZP5528 (HT); ZP606 (HS); ZP 6561 (HS); ZPSC600 (HS) - 29
hibrizi;
- Grupa FAO >600: Becar (HS); Boris 5 (HS); Bukur (HS); Cera 540 (HS); Erriko (HS); NS
300 (HS); NSLLCA 7595 (HS); RF Walkir (HS); SNH 1617 (HS); SNH 1714 (HS) - 10 hibrizi.
Zonarea hibrizilor pe teritoriul ţării se efectuează pe baza cerinţelor termice, care reprezintă
suma gradelor de temperatură mai mari de 10C pe întreaga perioadă de vegetaţie. În funcţie de
cerinţele termice au fost delimitate trei zone de cultură a porumbului. Pentru fiecare zonă de cultură
este recomandată o anumită structură de hibrizi cu perioadă de vegetaţie diferită (tab.26).
Tabelul 26
Structura hibrizilor de porumb în cele trei zone de cultură (%)
(după Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, 1989)
Grupa de precocitate
Zona
hibrizi târzii hibrizi mijlocii Hibrizi timpurii
I 75 20 5
II 14-20 50 30-36
III - 25 75
Este recomandat ca producătorii agricoli cu suprafeţe mai mari de porumb să cultive 3 - 4

hibrizi din grupe de precocitate diferite pentru a se diminua riscurile legate de evoluţia vremii în anul
respectiv şi a se eşalona lucrările de recoltare.
13.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Boabele de porumb conţin în medie: 13,5% apă;
10% proteine; 70,7% glucide; 4% lipide; 1,4% săruri minerale; 0,4% substanţe organice.
- substanţele proteice - sunt alcătuite din 45% prolamine (zeina este prolamina specifică
porumbului), 35% gluteline şi 20% globuline, şi sunt uşor digerate de animale. Zeina
are un conţinut scăzut în lizină, triptofan, glicocol, cistină, izoleucina, ceea ce
diminuează valoarea nutritivă a proteinelor. Prin introducerea în genomul unor hibrizi
de porumb a genelor Opaque-2 şi Fluory-2, s-au obţinut hibrizi cu conţinut crescut în
lizină, triptofan şi metionină, îmbunătăţind calitatea proteinei;
- climatele secetoase şi calde favorizează obţinerea de boabe cu conţinut mai mare în
proteine prin comparaţie cu climatele umede şi răcoroases, diferenţa fiind de 3 - 4%.
- Glucidele - reprezintă circa 70 - 75% din bob şi sunt constituite în cea mai mare parte din
amidon (circa 80%).
- Lipidele - porumbul are un conţinut mai mare în lipide decât celelalte cereale (între 4,4 şi
5,5%); cea mai mare parte a lipidelor se găsesc în embrion (circa 80% din total). Prin
degermarea boabelor în industria spirtului sau pentru obţinerea de mălai fin, sunt
separaţi embrionii, din care ulterior se extrage un ulei de culoare galbenă, semisicativ
şi dietetic. În compoziţia uleiului intră 46% acid oleic, 41,5% acid linoleic, 7,8% acid
palmitic, 3,5% acid stearic (I. Borcean şi colab., 1997, citaţi de P.Pîrşan, 2011).
- Sărurile minerale - reprezintă circa 1,7% din s.u.
- Boabele mai conţin pigmenţi, vitamine (B1, B2, E şi PP) şi enzime. Vitamina C lipseşte. Sub
influenţa carotinazei, carotinele se transformă în vitamina A. Conţinutul în carotine
este mai mare la varietăţile cu bobul portocaliu.
Utilizări ale recoltei ⇨ în alimentaţia umană, boabele de porumb sunt utilizate sub diferite
forme: mămăligă, crupe (păsat), floricele, fiert (boabe sau ştiuleţi recoltaţi în faza de lapte, ş.a.); boabe
de porumb sau ştiuleţi în faza iniţierii formării boabelor, muraţi, sunt folosiţi în salate (baby corn);
⇨ în furajare, boabele sunt folosite cu prioritate la îngrăşarea porcilor şi a păsărilor, dar şi în

furajarea taurinelor, ovinelor şi cabalinelor. În acest scop, porumbul este utilizat măcinat (uruială de
porumb), ca atare sau intră în compoziţia furajelor concentrate;
⇨ planta întreagă este folosită în hrana animalelor (în special la bovine) sub formă de masă
verde, recoltată până la apariţia inflorescenţelor, sau sub formă de siloz, recoltat în faza de lapte-ceară.
Silozul de porumb este un furaj de bază în hrana vacilor de lapte;
⇨ în furajarea bovinelor şi ovinelor se utilizează şi plantele întregi rămase după recoltarea

ştiuleţilor (coceni), ca atare sau însilozate în amestec cu melasă, masă verde sau furaje suculente;
⇨ boabele de porumb au o largă utilizare industrială, fiind procesate pe cale umedă, pe cale
uscată sau pe cale fermentativă:
∙ prin prelucrarea umedă a boabelor (după umectarea lor până la 45% umiditate) se
obţin amidon, dextrine, produse dulci (siropuri dulci, dextroză), ulei de porumb,
produse furajere (făină de gluten, şrot de embrioni, tărâţe); făina de gluten de porumb
conţine 60 - 70% proteină; siropul de porumb conţine 42% fructoză şi 58% glucoză, şi
este utilizat ca îndulcitor dietetic; din germeni se obţine ulei; turtele de germeni
rezultate în urma presării conţin 25% proteină şi pot fi măcinate rezultând făina de
germeni, care are utilizări diverse în industria alimentară.
∙ prin prelucrarea uscată a boabelor se obţin griş de porumb şi făină de porumb.

Grişul de porumb se obţine prin măcinarea endospermului cornos, iar făina de
porumb din endospermul făinos; grişul, mălaiul şi făina intră în diferite preparate:
mămăligă, turte, gogoşi, biscuiţi. Din făină de porumb gelatinizată în proporţie de
60% în amestec cu 25% făină degresată de soia şi alte ingrediente se obţine laptele de
porumb şi soia.
∙ în industriile fermentative, porumbul sau produsele din porumb (amidon, sirop)

constituie materia primă pentru obţinerea berii, distilatelor alcoolice (alcool, whisky)
şi a unor produse chimice (acetonă, butanol, acid citric, glutamic, lactic, vitamina B2
şi B12);
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este cea mai bună utilizare a recoltei la convarietatea Zea mays indurata?
Răspuns:
La această convarietate, recolta este destinată cu prioritate consumului alimentar (mălai grişat).
2. Care este cea mai bună utilizare a recoltei la convarietăţile Zea mays everta şi Zea mays
saccharata ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este structura recomandată a hibrizilor de porumb pentru zona II de cultură:
a) 75% hibrizi timpurii şi 25% hibrizi mijlocii.
b) 75% hibrizi târzii, 20% hibrizi mijlocii şi 5% hibrizi timpurii.
c) 50% hibrizi mijlocii, 30-36% hibrizi timpurii, 14-20% hibrizi târzii.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Criteriul pe care se bazează clasificarea actuală a hibrizilor de porumb este:
a) Cerinţele faţă de umiditate.
b) Durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin cerinţele termice).
c) Durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin numărul de zile).
d) Cerinţele faţă de lumină.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
PORUMBUL
14. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi
a) Importanţă agronomică. Cea mai productivă cereală.
b) Suprafeţe şi producţii pe plan mondial şi în România.
c) Sistematica - convarietăţi, calitatea şi destinaţia recolei. Hibrizii de porumb - tipuri, clasificare,
structura hibrizilor pe zone de cultivare.
a) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
b) Diversitatea utilizărilor recoltei.
Tema nr. 15
Morfologia, biologia şi ecologia porumbului
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Zonarea culturii porumbului în România.
Obiectivele temei:
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor morfologice şi biologice ale plantei de porumb pentru a
fi capabil să elaboraţi corect tehnologia de cultivare;
- să evaluaţi realist condiţiile naturale din zona unde activaţi (zona de domiciliu) prin comparaţie cu
cerinţele porumbului;
- să identificati pe harta zonării ecologice a porumbului amplasamentul fermei unde lucrati (sau zona
de domiciliu).
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M., Băşa
Buzău.
15.1. Particularităţi morfologice şi biologice

Sistemul radicular - porumbul are o singură rădăcină embrionară; la 2 - 5 zile de la încolţire,
din mezocotil (porţiunea cuprinsă între bob şi primul nod subteran) pornesc 3 - 7 rădăcini secundare
(adventive seminale). Acestea, împreună cu rădăcina embrionară formează sistemul radicular
temporar, care asigură nutriţia plantei în primele 2 - 3 săptămâni;
Fig. 48. Sistemul radicular primar al porumbului (zona delimitată)
şi sistemul radicular permanent (coronar): 1-colet; 2-mezocotil
(după Aldrich, 1966, citat de Gh.Bîlteanu şi V.Bârnaure, 1989)
∙ în zona subterană (hipogee), tulpina formează 5 - 10 noduri, de la fiecare nod

pornind 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini, numite rădăcini adventive propriu-zise sau
rădăcini permanente; în anii normal de umezi, porumbul formează rădăcini şi din
primele 2 - 7 noduri supraterestre ale tulpinii, denumite rădăcini adventive aeriene sau
rădăcini ancoră. Aceste rădăcini pătrund în sol, ramifică şi formează un sistem
radicular superficial care are rol de susţinere a plantei şi de absorbţie a apei;
∙ sistemul radicular permanent al porumbului este fasciculat şi pătrunde în sol până la

2 - 3 m adâncime şi 90 - 100 cm lateral (L.S.Muntean, 1995).
Tulpina ⇨denumită popular cocean, este formată din 8 - 15 (21) internoduri pline cu măduvă,
având o talie de 1,5 - 3 m la hibrizii aflaţi în cultură. Numărul de noduri este mai mic
la hibrizii timpurii şi creşte la cei tardivi;
⇨ de la nodurile bazale ale tulpinii pornesc lăstari care poartă numele de „copili”;
prezenţa acestora este nedorită, iar hibrizii actuali au o lăstărire redusă;
⇨ tulpina are rezistenţă bună la cădere şi frângere. Această însuşire este influenţată
negativ de unii factori: densitate exagerată; nutriţie abundentă cu azot; atacul de
sfredelitorul porumbului; atacul de viermele vestic al rădăcinilor de porumb şi
fuzarioză.
Frunzele ◆ sunt formate din teacă şi limb. Limbul este lat-lanceolat, lung de 50 - 80 cm şi lat
de 4 - 12 cm. Pe faţa superioară a limbului sunt dispuse celule buliforme care, în
condiţii de secetă, pierd apa şi determină răsucirea limbului foliar, reducându-se astfel
pierderile de apă prin transpiraţie. La fiecare nod se găseşte o frunză, iar dispunerea pe
tulpină este alternă;
◆ numărul de frunze pe plantă este corelat cu perioada de vegetaţie, astfel
(după Nozzolini, citat de Gh.Bîlteanu, 1989):
- sub 13 frunze - hibrizi foarte timpurii (grupa sub 100);
- 13-15 frunze - hibrizi timpurii (grupa 100 - 199);
- 15-17 frunze - hibrizi semitimpurii (grupa 200 - 299);
-17-19 frunze - hibrizi semitârzii (grupa 300 - 399);
- peste 19 frunze - hibrizi târzii şi foarte târzii (grupa peste 400).
◆ suprafaţa foliară a lanurilor de porumb este în mod obişnuit de 40.000 - 50.000

m2/ha, iar în condiţii de irigare poate depăşi 50.000 - 60.000 m2/ha;
◆ prin ameliorare s-au obţinut hibrizi cu unghiul de inserţie al frunzelor foarte mic,
poziţia frunzelor fiind aproape verticală, ceea ce face posibilă creşterea densităţii
plantelor fără ca acestea să se umbrească reciproc (Conti, 1971, citat de P.Pîrşan,
2011). Un număr important de hibrizi de porumb aflaţi în cultură în România posedă
această caracteristică.
Floarea şi inflorescenţele - porumbul este o plantă unisexuat monoică: inflorescenţa masculă
Este un panicul dispus terminal, iar inflorescenţa femelă este un spadix (spic
modificat) (obişnuit 1 – 2 inflorescenţe/plantă), inserat axilar la nodurile mediane ale
tulpinii;
- paniculul are 15 - 20 cm lungime şi diametrul de 10 - 20 cm şi este format dintr-un
ax central pe care se găsesc 10 - 40 ramificaţii laterale. Spiculeţele sunt aşezate pe
ramificaţii şi de jur-împrejurul axului central şi conţin flori mascule;
- inflorescenţa femelă este formată dintr-un ax îngroşat (ciocălău), pe care sunt
inserate spiculeţele în rânduri perechi. Numărul rândurilor de boabe este par.
Stigmatele (mătasea) sunt lungi de 10 - 30 cm, prevăzute cu papile care reţin polenul.
Dacă stigmatele nu sunt polenizate, ele îşi continuă creşterea ajungând chiar până la
75 cm lungime;
- polenul apare cu 3 – 7 zile înaintea maturării ovulelor, fenomenul fiind denumit
protandrie. Condiţiile de secetă duc la creşterea decalajului la 7 - 12 zile, fapt care
determină creşterea numărului de plante sterile sau parţial sterile. Coincidenţa la
înflorire a formelor parentale din loturile de hibridare reprezintă o preocupare pentru
amelioratori şi cultivatori pentru a obţine producţii bune de sămânţă;
- polenizarea este alogamă, anemofilă. Ştiuleţii au, de regulă, lungimea de 15 - 30 cm
şi grosimea de 1,5 - 6 cm şi pot fi de formă cilindrică, cilindro-conică sau fusiformă.
Masa ştiuletelui variază între 50 şi 500 g. Înălţimea de inserţie a ştiuleţilor pe tulpini
este specifică hibridului şi creşte odată cu lungimea perioadei de vegetaţie. Pentru
recoltarea mecanizată se cere ca înălţimea de inserţie a ştiuleţilor să fie cât mai
uniformă.
Fructul - este o cariopsă, la care embrionul reprezintă 10 - 15% din volumul bobului si
endospermul 80 - 85%. La hibrizii existenţi în cultură, MMB= 200 - 400 g; MH= 70 -
80 kg;
- formarea şi coacerea boabelor durează 50 - 60 zile. O caracteritică importantă
urmărită în ameliorarea hibrizilor este viteza pierderii umidităţii din boabe la
maturitate, de care depinde maturarea mai timpurie şi recoltarea înainte de venirea
vremii reci.
15.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie

Cerinţe faţă de temperatură - porumbul are cerinţe termice ridicate.
! ! ! Calculul cerinţelor termice (unităţi termice utile) se efectuează pe baza temperaturilor medii
zilnice ale aerului, după formula:
t1  t2  t3  t4
UT =  4
 10 , în care:
t1, t2, t3, t4 reprezintă temperatura aerului înregistrată la ora 1, 7, 13 şi respectiv 19;
- 10 este pragul termic biologic activ al porumbului.
Gh.V.Roman (1994) recomandă calculul unităţilor termice utile (UTU) pentru porumb prin adiţionarea
gradelor de temperatură peste pragurile biologice de 10C (pentru condiţiile din România) sau 6C
(pentru climatele mai umede şi răcoroase) (sau pentru hibirzii nou creaţi, cu prag termic mai scăzut).
- temperatura minimă de germinaţie este de 8oC; la temperaturi de 15 - 18oC,
porumbul răsare în 8 - 10 zile. În ultimii ani s-au obţinut hibrizi de porumb cu
temperatura minimă de germinaţie de 6 - 7oC; temperaturile scăzute după semănat
influenţează negativ creşterea rădăcinilor şi tulpinii; brumele distrug frunzele plantelor
tinere, iar temperaturile de -4C distrug planta; temperaturile favorabile pentru
creşterea porumbului sunt cuprinse între 10 şi 30C;
- în perioada de înflorire-fecundare, condiţiile optime sunt asigurate de temperaturi
medii de 22 - 23C şi umidităţi relative ale aerului de 70 - 80%; în această perioadă,
temperaturile scăzute, ca şi cele de peste 35C, precum şi seceta sunt extrem de
dăunătoare, reducând viabilitatea polenului şi receptivitatea stigmatelor pentru acesta;
- în perioada fecundare-coacerea boabelor, temperaturile de peste 30C, însoţite de
seceta solului şi seceta atmosferică pot determina fenomenul de şiştăvire, fenomen
care se manifestă în anumiţi ani.
Cerinţe faţă de umiditate - porumbul are cerinţe ridicate faţă de umiditate, dar, în acelaşi timp,
este o plantă rezistentă la secetă; consumul specific este cuprins între 230 şi 440;
pentru germinare, boabele absoarbe 30 - 35% apă raportat la masa uscată a boabelor;
consumul maxim de apă se înregistrează timp de circa 50 zile, în perioada înaintea
înspicării-începutul coacerii în ceară; la apariţia paniculului, consumul poate ajunge la
50 - 60 m3/zi/ha;
- corespunzătoare pentru porumb sunt zonele în care cad anual peste 500 mm
precipitaţii, din care 250 mm în lunile mai - august.
Cerinţele faţă de sol ◆ porumbul necesită soluri profunde, fertile, structurate, cu textură
lutoasă luto-nisipoasă, cu reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină; cele mai potrivite
soluri pentru porumb sunt cele aluvionare din luncile Dunării şi altor râuri, precum şi
cernoziomurile, kastanoziomurile, preluvosolurile şi eutricambosolurile;
◆ reacţia optimă a solului este cuprinsă între pH 6,5 şi 7,5, dar porumbul poate fi
cultivat cu rezultate bune până la pH 5, respectiv pH 8;
◆ solurile argiloase compacte nu sunt recomandate pentru porumb: se încălzesc greu

în primăvară; au un regim aerohidric necorespunzător; nu permit formarea unui sistem
radicular puternic dezvoltat care să asigure obţinerea unor producţii mari; în
perioadele secetoase crapă, rupând rădăcinile plantelor. Pe asemenea soluri sunt
recomandate lucrări de afânare adâncă şi fertilizare organică (gunoi de grajd,
îngrăşăminte verzi) care îmbunătăţesc însuşirile fizice ale solurilor;
◆ solurile subţiri, cu substrat pietros sau nisipos şi solurile nisipoase nu sunt

recomandate pentru porumb deoarece nici ele nu permit formarea unui sistem
radicular puternic şi nu pot asigura producţii corespunzătoare.
15.3. Zonarea culturii porumbului în România
Favorabilitatea arealelor de cultură pentru porumb se apreciază pe baza potenţialului termic al

zonei, reprezentat de suma temperaturilor medii zilnice biologic active (> 10°C) echivalente cu unităţi
termice utile pentru porumb (UTU). Pe baza acestui criteriu au fost stabilite 3 zone de cultură (fig. 50):
Fig. 50. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologic active >10 oC
(aprilie-octombrie) (după I. Borcean şi colab., 1997)
- Zona I - cuprinde arealele cu suma unităţilor termice utile între 1.400 şi 1.600°C: Câmpia de
Sud, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei, Câmpia de Vest (judeţele Timiş, Arad, Bihor)
până la sud de Oradea. În zonă predomină solurile fertile corespunzătoare culturii porumbului.
În Câmpia de Sud, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei factorul limitativ îl reprezintă
precipitaţiile insuficiente din perioada de vegetaţie. În zonă sunt recomandaţi hibrizii tardivi în
proporţie de 75 - 80%, aceştia valorificând potenţialul termic, şi hibrizii mijlocii în proporţie
de 20 - 25%, ca premergători pentru cerealele păioase de toamnă şi pentru eşalonarea
recoltatului. O pondere de 5% este rezervată hibrizilor timpurii, pentru situaţii speciale (de
exemplu, întârzierea semănatului).
- Zona II - cuprinde areale cu suma unităţile termice utile între 1.200 şi 1.400°C. Zona include
cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o fâşie îngustă în partea de nord a Câmpiei de Sud
în zona colinară subcarpatică, şi câmpia din nord-vestul ţării (la nord de Oradea). În zonă sunt
recomandaţi hibrizii mijlocii cu o pondere de 50 - 60%, hibrizii timpurii până la 30% şi
hibrizii tardivi până la 20%.
- Zona III - cuprinde areale cu suma unităţilor termice utile între 800 şi 1.200°C: zonele
submontane ale Carpaţilor Meridionali, de Curbură şi Orientali, Podişul Transilvaniei,
Depresiunea Maramureşului. În zonă sunt recomandaţi circa 75% hibrizi timpurii, diferenţa
revenind hibrizilor mijlocii.
Pentru a evita situaţiile în care hibrizii nu ajung la maturitate datorită nerealizării sumei
gradelor de temperatură biologic active, la zonarea hibrizilor se va lua în calcul o marjă de
siguranţă de 100 - 150°C (UTU) faţă de potenţialul termic al zonei (Gh.V.Roman şi colab.,
1994).
1. Care este importanţa practică a fenomenului de protandrie şi a coincidenţei la înflorire la
porumb ?
Răspuns:
Cunoaşterea fenomenului de protandrie şi a coincidenţei la înflorire a formelor parentale în loturile de
hibridare sunt esenţiale în polenizarea eficientă şi obţinerea de producţii bune de sămânţă.
2. Precizaţi 4 caracteristici ale frunzelor (aparatului foliar) la porumb, în legătură cu rezistenţa

la secetă, durata perioadei de vegetaţie şi productivitate:
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care dintre grupele de hibrizi enumerate mai jos corespund cu potenţialul termic al
zonei III:
a) Bărăgan 48, Fundulea 376, Lovrin 400.
b) Turda 201, Turda 248, Turda 332.
c) Boris, Bikur, Cera 540.
Rezolvare:
De rezolvat:
2. Zona agricolă în care vă desfăşuraţi activitatea (sau de unde proveniţi) este amplasată în
(precizaţi locaţia):
a) Zona I.
b) Zona II.
c) Zona III.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
15. Morfologia, biologia şi ecologia porumbului
a) Particulartăţi morfologice şi biologice esenţiale pentru elaborarea tehnologiei de
cultivare.
b) Sistem radicular puternic, suprafaţa foliară mare, plantă unisexuat monoică.
15.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie
a) Plantă termofilă; calcularea cerinţelor termice.
b) Plantă rezistentă la secetă, dar recunoscătoare la irigare.
c) Producţii mari pe solurile cele mai fertile.
15.3. Zonarea culturii porumbului în România
a) Zona I de cultură a porumbului.
b) Zona II de cultură a porumbului.
c) Zona III de cultură a porumbului.
Tema nr. 16
Tehnologia de cultivare a porumbului (1)
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi cerinţele porumbului faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai
bună amplasare a culturii în anumite condiţii concrete;
- să fundamentaţi bine planul de fertilizare al unei culturi de porumb;
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile naturale, planta
premergătoare şi dotarea tehnică a fermei.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M., Băşa
Ad.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
16.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

⇨ porumbul este puţin pretenţios faţă de plantă premergătoare şi poate fi cultivat mai mulţi
ani în monocultură. Încadrarea porumbului într-un asolament de 3 - 5 ani aduce sporuri importante de
recoltă;
⇨ porumbul dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale (mazăre, fasole, soia) şi perene
(trifoi, sparceta); bune premergătoare pentru porumb sunt şi cerealele păioase, cartoful, sfecla pentru
zahăr, inul, cânepa şi floarea-soarelui;
⇨ în zonele mai secetoase şi fără condiţii de irigare, lucerna nu este recomandată ca
premergătoare pentru porumb, datorită consumului mare de apă; din aceleaşi considerente, nu se va
cultiva porumb după sorg, iarba de Sudan;
⇨ pe solurile podzolice s-au obţinut rezultate foarte bune prin introducerea trifoiului în
asolament ca premergătoare pentru porumb. Efectul favorabil se datorează aportului de azot fixat
simbiotic, capacităţii rădăcinilor de trifoi de a pătrunde adânc în solurile grele, asigurând afânarea
biologică a solului, cu efecte pozitive asupra aerării solului şi înmagazinării apei;
⇨ porumbul este o cultură agricolă care dă rezultate bune după pajiştile care se desţelenesc;
! ! În structura actuală de culturi din România, porumbul şi grâul ocupă in jur de 60% din suprafaţa,
ceea ce face ca rotaţia grâu-porumb să fie frecventă şi adesea inevitabilă. Grâul este o premergătoare
foarte favorabilă pentru porumb: eliberează terenul devreme; lucrările de bază ale solului se efectuează
vara, favorizând procesele de nitrificare din sol şi acumularea apei. Practicarea timp îndelungat a
rotaţiei grâu-porumb amplifică atacul de fuzarioză, boală comună ambelor plante; în asemenea situaţii,
trebuie întreruptă această succesiune, prin intercalarea unei alte culturi agricole.
∎ Porumbul suportă monocultura, dar se recomandă ca aceasta să nu fie practicată mai mult de 3 - 4
ani, deoarece apar unele efecte negative şi cresc costurile cu inputurile pentru menţinerea producţiilor
la un nivel ridicat.
∎ Monocultura determină: înrăutăţirea însuşirilor solurilor (reducerea conţinutului în humus,

deteriorarea structurii, acidifierea solului, scăderea conţinutului în azot); creşterea gradului de
îmburuienare cu buruieni specifice; amplificarea atacului bolilor şi dăunătorilor.
- de regulă, ca premergătoare, porumbul are o serie de deficienţe: cantitatea mare de resturi

vegetale care rămân pe teren; recoltarea târzie; infestarea terenului cu dăunători care atacă şi alte
culturi (grăgăriţa porumbului; viermii sârmă); contaminarea cu agenţi patogeni, cum este Fusarium;
- porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară. Pentru grâul de toamnă,
porumbul poate fi o bună premergătoare dacă se cultivă hibrizi cu perioadă mai scurtă de vegetaţie. În
cazul utilizării unor tehnologii “minimum tillage” sau „no-till”, semănatul grâului după porumb se
poate efectua imediat după recoltarea porumbului, eventual în teren nelucrat.
16.2. Administrarea îngrăşămintelor

- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, porumbul consumă
18 - 28 kg N, 8,6 - 14 kg P2O5 şi 24 - 36 kg K2O. Porumbul reacţionează puternic la fertilizare
cu îngrăşăminte chimice, sporurile de recoltă fiind evaluate la 14 - 16 kg boabe/1 kg N, de 4 -
6 kg boabe/1 kg P2O5 şi de 3 şi 6 kg boabe/1 kg K2O. Dozele de îngrăşăminte chimice se
stabilesc în funcţie de producţia planificată, consumul specific, fertilitatea solului, planta
premergătoare şi precipitaţii.
► azotul - este elementul care influenţează cel mai puternic producţia de porumb; o
aprovizionare bună cu azot determină o creştere viguroasă şi rapidă a plantelor, un
ritm de dezvoltare normal, realizarea unei suprafeţe foliare mari; insuficienţa azotului
încetineşte creşterea plantelor, reduce suprafaţa foliară, coloritul frunzelor devine
verde-pal sau verde-gălbui; plantele au talie mică, tulpini subţiri, coacere mai
timpurie, ştiuleţi mici şi incomplet acoperiţi cu boabe. Excesul de azot determină o
masă vegetală bogată, ceea ce conduce la consumuri mari de apă şi scade rezistenţa la
secetă. Plantele îşi accelerează creşterea, se măreşte intensitatea transpiraţiei, scade
rezistenţa la cădere, secetă şi boli; se prelungeşte perioada de vegetaţie, ceea ce
provoacă întârzierea recoltatului datorită umidităţii mari a boabelor, în special la
hibrizii tardivi.
∎ Dozele orientative de azot (tab. 27) trebuie corectate în funcţie de o serie de factori:
Tabelul 27
Doze orientative de azot pentru fertilizarea porumbului
(după Cr.Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Nivelul producţiei Fertilitatea solului
de boabe scăzută mijlocie ridicată
(t/ha) (IN=1-2) (IN=2-3) (IN=3-4)
5 90-120 80-110 60-100
6-10 140-240 130-220 120-200
10-15 240-320 230-290 210-260
⇨ în cultură irigată dozele vor fi mai mari cu 30 - 90 kg/ha;
⇨ după leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25 - 40 kg/ha, iar

după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb, dozele se măresc cu 15 - 30 kg/ha;
⇨ în funcţie de precipitaţiile din sezonul rece (octombrie-februarie), doza se

măreşte sau se reduce cu 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste, respectiv sub
media multianuală;
⇨ dacă se aplică gunoi de grajd, doza de azot se reduce cu 2 kg pentru fiecare

tonă, iar dacă gunoiul a fost administrat plantei premergătoare, reducerea este
de 1 kg/tona de gunoi;
⇨ se recomandată ca azotul să se aplice la pregătirea patului germinativ, ½
din doză, iar restul la praşilele mecanice.
► fosforul - influenţează procesul de fructificare şi creşterea normală a plantelor, favorizând

înrădăcinarea, şi implicit, creşterea rezistenţei la secetă. Insuficienţa fosforului duce la
o creştere lentă a rădăcinii şi a părţii aeriene a plantelor tinere, şi mai târziu, se
accentuează fenomenul de protandrie prin întârzierea apariţiei mătăsii. Plantele
formează tulpini firave, ştiuleţi mici şi cu rânduri de boabe lipsă. Excesul de fosfor
este dăunător inducând carenţa de zinc.
∎ Dozele orientative de fosfor (tab. 28) relevă necesitatea aplicării îngrăşămintelor

cu fosfor pe toate tipurile de sol; aceste doze se reduc cu 1 kg/tonă de gunoi de grajd
aplicată porumbului şi cu 0,5 kg/tonă când gunoiul a fost aplicat plantei
premergătoare.
Tabelul 28
Doze orientative de fosfor pentru fertilizarea porumbului
Nivelul Fertilitatea solului
producţiei de Slabă (1-2 mg Mijlocie (2-3 mg Ridicată (5-6 mg
boabe (t/ha) P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol)
5 40-80 20-40 -
6-10 70-130 40-80 25-60
10-15 110-150 80-110 60-80
► potasiul - rolul potasiului este deosebit de complex, în sinteza proteinelor, glucidelor şi a

lipidelor, precum şi în translocarea acestora substanţelor metabolizate din frunze în
alte organe ale plantei; insuficienţa potasiului duce la o asimilare deficitară a azotului,
reducerea masei de rădăcini, reducerea lungimii internodurilor, plantele capătă aspect
de tufă. Îngălbenirea frunzelor şi ofilirea lor sunt cunoscute sub numele de „opăreala
frunzelor”.
∎ Dozele orientative de potasiu (în tab. 29), se reduc cu 2,5 kg/tona de gunoi de grajd
administrat direct porumbului şi cu 1 kg/tona de gunoi de grajd administrat plantei
premergătoare.
Tabelul 29
Dozele orientative de potasiu pentru fertilizarea porumbului
Aprovizionarea solului cu K2O
Nivelul
slabă mijlocie Ridicată
producţiei de
(< 10 mg (10-20 mg (> 20 mg
boabe (t/ha)
K2O/100g sol) K2O/100 g sol) K2O/100 g sol)
5 80-120 40-60 -
6-10 110-200 50-120 0-80
10-15 170-240 110-175 60-120
⇨ trebuie avut în vedere că porumbul este mare consumator de potasiu (peste 20 kg

K2O/tonă). În plus, valorificarea capacităţii de producţie a hibrizilor presupune
folosirea unor cantităţi mari de azot şi fosfor, astfel încât se creează un dezechilibru în
mediul nutritiv al plantelor, cu consecinţe negative asupra plantelor. Evitarea acestor
neajunsuri presupune administrarea potasiului chiar pe solurile bine aprovizionate
(Gh.Bîlteanu şi V.Bârnaure, 1989).
- îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează sub arătura de bază, sau mai frecvent,
sub formă de îngrăşăminte complexe, aplicate înainte de semănat, la pregătirea patului
germinativ sau concomitent cu semănatul.
► fertilizarea „starter” - administrarea îngrăşămintelor chimice odată cu semănatul, asigură o
creştere mai viguroasă şi mai uniformă a plantelor încă de la începutul vegetaţiei. În
acest caz, pe semănătoare se montează fertilizatoare, ale căror organe active
(brăzdare) plasează îngrăşămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat şi la 5 - 6
cm sub sămânţă;
- întrucât în fazele iniţiale de creştere, porumbul are o capacitate redusă de utilizare a
compuşilor cu fosfor din sol, se recomandă ca îngrăşămintele aplicate să conţină în
proporţie mai ridicată fosfor; dacă solul este bine sau foarte bine aprovizionat cu
potasiu, îngrăşămintele starter utilizate, pot fi de tip complex N:P.
► îngrăşămintele organice
∙ efectul fertilizării cu gunoi de grajd la porumb este foarte puternic, mineralizarea gunoiului
asigurând elementele nutritive necesare. Efectul este foarte puternic pe solurile acide, erodate,
precum şi pe cele grele, unde gunoiul reduce aciditatea şi îmbunătăţeşte însuşirile fizice ale
solului; dozele de gunoi de grajd recomandate sunt cuprinse între 20 şi 60 t/ha, în funcţie de
tipul de sol, şi sunt încorporate sub arătura de bază. De regulă, se recomandă ca fertilizarea
organică să fie completată cu fertilizare chimică;
∙ în sistemul industrial de creştere a animalelor, dejecţiile sunt colectate sub formă de ape
uzate (constituite în principal din urină şi ape de spălare) şi nămoluri de epurare (gunoiul).
Apele uzate pot fi folosite la fertirigare prin diluarea lor cu apă curată, iar nămolul este
împrăştiat pe teren şi încorporat în sol;
∙ îngrăşămintele verzi: lupinul, sulfina, mazărea, măzărichea, rapiţa, facelia, ş.a., sunt
folosite pe scară largă în diferite ţări europene În tehnologia clasică, după recoltarea plantei
premergătoare se efectuează o lucrare de grăpat şi este semănată cultura succesivă pentru
îngrăşământ verde direct în discuitură; în toamnă, masa vegetală este discuită, apoi este
încorporată în sol prin arătura de bază, urmând ca porumbul să fie semănat în primăvară după
tehnologia clasică. Mai nou („culturile verzi”), se recomandă ca, după recoltarea plantei
premergătoare, în vară să se execute lucrarea de bază a solului, iar apoi se semănă cultura
succesivă pentru îngrăşământ verde. Aceasta este lăsată ”pe rădăcini” până la începutul
primăverii următoare, apoi masa vegetală este încorporată superficial prin două discuri
energice, după care se va semăna porumbul. În felul acesta, de la recoltarea premergătoarei şi
până la semănatul porumbului, suprafaţa solului este protejată de eroziune, se evită pierderile
prin levigare a azotului rămas în sol de la cultura premergătoare sau rezultat prin mineralizarea
substanţelor organice;
► Zincul - pe solurile cu pH ridicat şi în condiţiile unei fertilizări cu cantităţi mari de
fosfor, poate apare carenţa de zinc, care se manifestă prin apariţia unor dungi de
culoare deschisă de-a lungul nervurilor, piticirea plantelor şi chiar necrozarea
frunzelor (după P.Pîrşan, 2011);
- preventiv, se recomandă aplicarea a 9 - 12 kg/ha sulfat de zinc, o dată la 4 ani;
- dacă se manifestă carenţa de zinc în timpul vegetaţiei, se recomandă stropiri cu
soluţie de sulfat de zinc 0,2 - 0,5%, începând cu faza de 5 - 6 frunze, la intervale de 7 -
10 zile.
► Corectarea reacţiei acide a solului - pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi gradul de saturaţie
în baze mai mic de 75% se vor aplica amendamente cu calciu o dată la 4 - 5 ani. Pe lângă
reducerea acidităţii solului, amendamentele contribuie şi la reducerea concentraţiei ionilor
mobili de aluminiu în sol.
1. Cum se pune problema monoculturii de porumb?
Răspuns:
Porumbul suportă monocultura, dar aceasta nu trebuie practicată mai mult de 3 - 4 ani, deoarece apar
unele efecte negative: înrăutăţirea unor însuşiri ale solului, creşterea gradului de îmburuienare,
amplificarea atacului de boli şi dăunători.
2. Cum se pune problema rotaţiei grâu-porumb în agricultura României?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt sporurile de recoltă pentru 1 kg azot administrat ca îngrăşământ chimic la
porumb?
a) 7 - 8 kg boabe/ha.
b) 18 - 28 kg boabe/ha.
c) 14 - 16 kg boabe/ha.
d) 3 - 6 kg boabe/ha.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Folosirea îngrăşămintelor verzi (”culturi verzi”) are efecte pozitive importante:
a) Este protejată suprafaţa solului de eroziune.
b) Se evită pierderile de azot prin levigare.
c) Reprezintă o sursă de substanţă organică pentru sol.
d) Toate efectele menţionate sunt corecte.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
16. Tehnologia de cultivare a porumbului (1)
a) Cerinţe faţă de planta premergătoare.
b) Cele mai bune premergătoare pentru porumb, premergătoare nerecomandate.
c) Rotaţia grâu-porumb şi monocultura de porumb.
d) Porumbul ca premergătoare.
a) Consumul specific.
b) Particularităţi de nutriţie şi stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu.
c) Administrarea îngrăşămintelor organice.
d) Administrarea zincului.
e) Fertilizarea starter.
f) Amendarea solurilor acide.
Tema nr. 17
 Lucrările solului.
 Sămânţa şi semănatul.
Obiectivele temei:
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile naturale, planta
premergătoare şi dotarea tehnică a fermei;
- să înţelegeţi importanţa utilizării de sămânţă hibridă cu valoare culturală ridicată şi tratată
obligatoriu împotriva bolilor şi dăunătorilor.
Ad.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
17.1. Lucrările solului

Sistemul clasic de lucrări ale solului cuprinde, în succesiune: în vară-toamnă, lucrările de
dezmiriştit, arat, lucrări de întreţinere a arăturii, iar în primăvară, pregătirea patului germinativ.
◆ arătura se efectuează la adâncimi cuprinse între 20 şi 30 cm; pe solurile uşoare sau cu strat
arabil subţire, adâncimea va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile medii şi grele va fi de 25 - 30 cm; pe
solurile grele se recomandă şi o afânare adâncă la 50 - 70 cm, o dată la 4 ani;
◆ până în toamnă arăturile de vară se menţin afânate şi curate de buruieni prin 1 - 2 lucrări cu
grapa cu discuri;
◆ în primăvară, dacă terenul este nivelat, fără resturi vegetale neîncorporate, fără buruieni,
patul germinativ se pregăteşte prin 1 - 2 lucrări cu combinatorul, la 5 - 8 cm adâncime; dacă terenul
este denivelat, cu resturi vegetale neîncorporate, îmburuienat sau foarte tasat, patul germinativ trebuie
pregătit prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Şi în acest caz, este de
preferat ca ultima lucrare să se efectueze cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.
Fig. 51. Plug reversibil în lucru

(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)
! ! ! Trebuie reţinut faptul că prin lucrările cu grapa cu discuri se pierde apă din sol ca urmare a
întoarcerii stratului de sol pe adâncimea de lucru, fapt ce determină, în zonele mai secetoase, o răsărire
neuniformă. De aceea se va apela la grapa cu discuri doar în situaţii bine motivate.
◆ pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul curbelor de nivel, care

favorizează infiltrarea apei în sol, împiedicând astfel scurgerea ei la suprafaţă.
Fig. 52. Combinator pentru pregătirea patului germinativ

În sistemul de lucrări minime („minimum tillage”) toate lucrările (afânarea adâncă,
pregătirea patului germinativ, erbicidat, fertilizat, semănat) se efectuează prin una sau două treceri,
reducându-se tasarea solului, cosumurile de carburanţi şi costurile.
- afânarea solului în profunzime se poate realiza prin lucrări cu cizelul sau cu plugul fără
cormană, fiind reduse eroziunea, determinând îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului;
- în cazul afânării solului fără întoarcerea brazdei, în primăvară patul germinativ se va pregăti
de preferat cu grape rotative.
Sistemul este practicat de marile societăţi comerciale care dispun de utilajele specifice şi astfel
beneficiază de importante avantaje economice.
Fig. 53. Grapă cu discuri în lucru

Sistemul „no-til” presupune semănatul direct în mirişte. Sunt utilizate semănători speciale,
prevăzute cu brăzdare disc şi administrarea de îngrăşăminte sarter, precum şi erbicide cu efect total,
aplicate în preemergenţă.
17.2. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa – trebuie să aparţină unui hibrid zonat, să aibă puritatea de minimum 98% şi
germinaţia de minimum 90%, să aibă ”cold-test” ridicat (acesta evidenţiază capacitatea
seminţelor de a suporta în câmp temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată a solului, destul de
frecvente în unele primăveri după semănatul porumbului. Se apreciază că la valori ale cold-
testului > 70%, răsărirea în câmp va fi corespunzătoare chiar şi în condiţii mai puţin prielnice
(L.S. Muntean şi colab., 2008, citat de P.Pîrşan, 2011). La porumb se practică calibrarea
seminţelor, importantă pentru obţinere unei răsăriri uniforme;
!! - înainte de semănat este absolut necesară tratarea seminţelor cu fungicide împotriva
agenţilor patogeni (Fusarium sp., Ustilago sp., Pythium sp., Penicillium sp., Aspergillus sp.),
şi pentru a preveni „clocirea” seminţelor în sol cu: titam (FLOWSAN FS, 3 l/t, sau
SEMNAL 500 FS, 3,5 l/t); fludioxonil+metalaxil-M (MAXIM XL 035 FS, 1 l/t);
!! - împotriva dăunătorilor care atacă la răsărire (răţişoara - Tanymecus dilatocollis) şi
viermii sârmă - Agriotes sp.) sămânţa se tratează cu fipronil (COSMOS 250 FS, 5 l/t). In
primăvara anului 2021 se aşteaptă din partea firmelor specializate să furnizeze noi produse
eficiente în combaterea dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei (produse care să
înlocuiască produsele din grupa neonicotinoide). Am fost informaţi că s-a primit derogare
pentru utilizarea în campania de primăvară 2021 a produselor pe baza de imidacloprid, la
tratarea seminţelor de porumb.
Epoca de semănat ∙ se recomandă ca semănatul porumbului să înceapă când, dimineaţa la

ora 8, la 10 cm adâncime în sol, temperatura este de 8C, iar vremea este în curs de
încălzire; calendaristic, semănatul porumbului trebuie efectuat între 1 şi 15 aprilie în
stepa din sudul şi sud-estul ţării, între 10 şi 20 aprilie în silvostepa din sud, între 10 şi
25 aprilie în silvostepa din vest şi din sudul Moldovei, între 20 şi 30 aprilie în
Transilvania, nordul Moldovei şi dealurile subcarpatice; în cazul hibrizilor cu
temperatura minimă de germinaţie de 6 - 7oC, se recomandă semănatul cu 5 - 6 zile
mai devreme;
∙ semănatul prea timpuriu poate determina "clocirea" seminţelor, pierderi de boabe şi

reducerea densităţii, răsărirea este întârziată şi neuniformă, tinerele plante au un ritm
redus de creştere; la întârzierea semănatului există riscul ca solul să se usuce şi să
apară un deficit de apă necesar germinaţiei, iar fenofazele cu sensibilitate ridicată
pentru apă (înflorire-fecundare) sunt deplasate în vară, în perioadele cu temperaturi
ridicate şi umiditate scăzută.
Densitatea de semănat - se stabileşte în funcţie de hibridul cultivat, fertilitatea solului,
îngrăşămintele aplicate, umiditatea solului la desprimăvărare şi regimul hidric din
cursul perioadei de vegetaţie (tab. 30).
!! Rezerva de apă din sol şi regimul pluviometric al zonei influenţează într-o măsură
importantă densitatea culturii de porumb. Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60
mm, densitatea se reduce cu 3.000 - 5.000 plante/ha, iar în condiţiile de irigare desimea va
creşte cu 10.000 - 15.000 plante/ha.
Distanţa între rânduri - este de 70 cm, iar în cazul irigării prin brazde, de 80 cm. Pe plan
mondial, există tendinţa reducerii distanţei între rânduri la 50 cm.
Tabelul 30
Densitatea optimă la porumb (mii plante recoltabile/ha)
(după L.S.Muntean, 1995, citat de P.Pîrşan, 2011)
Grupa de Aprovizionarea solului cu

Aprovizionarea solului cu apă
precocitate elemente nutritive
la semănat
a hibrizilor medie bună
sub 100 55 60
Precipitaţii sub 500 mm sau 100-199 50 55
deficit de apă de peste 800 200-299 50 50
3
m /ha pe adâncimea de 1,5 m 300-399 45 45
peste 400 45 45
sub 100 60 65
Precipitaţii peste 500 mm, solul 100-199 55 60
aprovizionat la capacitatea de 200-299 50 55
câmp 300-399 45 50
! peste 400 45 50
sub 100 - 75
100-199 - 70
Terenuri irigate sau cu aport
200-299 - 65
freatic
300-399 - 65
peste 400 - 60
Adâncimea de semănat - este cuprinsă între 5 şi 8 cm, fiind determinată de umiditatea şi

textura solului: pe solurile umede şi grele se seamănă la 5 cm, iar în cazul unor soluri
uşoare şi uscate, la 7 - 8 cm.
- Cantitatea de sămânţă la hectar - este de 15 - 25 kg/ha, în funcţie de densitatea de semănat
şi MMB. Faţă de densitatea de recoltare (mii plante/ha) se recomandă să se
semene cu densităţi cu 10 - 20% mai mari, acest procent reprezentând
pierderile în cursul răsăririi şi pe parcursul perioadei de vegetaţie.
1. Care sunt factorii de care se ţine cont la stabilirea densităţii optime la porumb?
Răspuns:
Densitatea optimă la porumb se stabileşte în funcţie de hibridul cultivat (grupa de precocitate),
aprovizionarea solului cu elemente nutritive (fertilitatea solului şi îngrăşămintele aplicate),
aprovizionarea solului cu apă (la semănat şi regimul hidric în cursul vegetaţiei).
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sămânţa folosită la semănat la
porumb?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este succesiunea corectă a lucrărilor solului în sistemul ”no-till”:
a) Semănatul direct, concomitent cu îngrăşarea starter. Erbicidare în preemergenţă.
b) Afânarea solului în profunzime, afânarea superficială a solului fără întoarcerea brazdei (cu
grape rotative sau grapa cu discuri).
c) Arat, lucrări de întreţinere a arăturii până în toamnă; 1-2 lucrări de grăpat în primăvară (o
lucrare cu combinatorul pentru pregătirea patului germinativ).
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Este de preferat ca, în primăvară, pregătirea patului germinativ să fie efectuată cu:
a) Grapa cu discuri grea.
b) Grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
c) Combinatorul.
d) Numai grapa cu colţi.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
17. Tehnologia de cultivare a porumbului
a) Cerinţe fată de pregătirea terenului – necesitatea afânării adânci.
b) Sistemul clasic de lucrări ale solului.
c) Sistemul de lucrări minime ale solului (”minimum tillage”).
d) Sistemul ”no-till”.
17.2. Sămânţa si semănatul
a) Cerinţe faţă de materialul semincer şi tratamente la sămânţă.
b) Parametrii semănatului.
Tema nr. 18
 Lucrările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi problemele pe care le pun buruienile, dăunătorii şi bolile în cultura porumbului
pentru o strategie eficientă de control al acestora;
- să vă însuşiţi particularităţile procesului de maturare (coacere) la porumb pentru a decide
asupra tehnologiei recoltatului.
Buzău.
18.1. Lucrările de îngrijire

18.1.1. Combaterea buruienilor
◆ combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia
porumbului. Este necesară o concepţie integrată de combatere, utilizând metode agrotehnice (rotaţia
culturilor, lucrările solului, lucrările mecanice de întreţinere), dar o combatere eficientă nu se poate
realiza fără utilizarea erbicidelor. Alegerea erbicidelor se va efectua în funcţie de speciile de buruieni
dominante, asolamentul în care se încadrează cultura, conţinutul solului în humus.
◆ deosebit de frecvente şi dăunătoare în culturile de porumb din ţara noastră sunt următoarele
specii: buruieni dicotiledonate - ştir (Amaranthus retroflexus); teişor (Abutilon theophrasti);
traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris); lobodă (Chenopodium album); pălămidă (Cirsium
arvense); volbură (Convolvulus arvensis); muştar sălbatic (Sinapis arvensis); susai (Sonchus
sp.); cornaci (Xanthium strumarium); buruieni monocotiledonate - pir târâtor (Elymus
repens, sin. Agropyron repens); pir gros (Cynodon dactylon); meişor (Digitaria sanguinalis);
mohor lat (Echinochloa cru-galli; mohor (Setaria sp.); costrei (Sorghum halepense).
◆ Combaterea chimică a buruienilor
⇨ atunci când în parcelă sunt prezente buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate

anuale, se poate opta pentru utilizarea unuia din variantele de erbicidare din tab. 31. Aceste
erbicide se încorporează superficial în sol, la pregătirea patului germinativ, nefiind volatile. În
zonele umede pot fi aplicate şi preemergent, dar există riscul ca, în situaţia unei primăveri
secetoase, efectul de combatere să fie mult diminuat;
⇨ pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, în funcţie de spectrul de buruieni

sunt recomandate erbicidele prezentate în tab. 32, aplicate atunci când plantele de porumb au
între patru şi şase frunze;
⇨ atunci când culturile de porumb sunt infestate cu costrei şi alte monocotiledonate

perene, se recomandă utilizarea unuia din erbicidele prezente în tab. 33. Erbicidele se aplică
atunci când plantele de porumb au 5 - 7 frunze, iar costreiul are 15 - 35 cm înălţime. După
erbicidare, timp de 15 - 20 zile nu se vor efectua praşile, pentru a nu întrerupe translocarea
erbicidului spre rizomi.
!!! în ultimii ani, s-a extins administrarea erbicidelor pe bază de glifosat în
preemergenţă la cultura porumbului. In prezent exista recomandari de a fi eliminate
aceste produse din sortiment.
Fig. 54. Erbicidarea la porumb

(după D. Soltner 1999)
Tabelul 31
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, anuale şi a unor
dicotiledonate la cultura porumbului (după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)
Dozele (l/ha produs comercial) în funcţie de conţinutul în

Epoca de humus
Erbicidele
aplicare
1-2 % 2-3 % peste 3-4 %
1.DUAI GOLD 960 EC ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 2,0-3,0
(960 g/l S - metolaclor)
2. FRONTIER FORTE ppi 5 cm 0,8 1,0 1,2
(720 g/l dimetenamid-P)
3. MERLIN DUO Preem
(terbutilazin 375 postem 1,8-2,0 1,8-2,0 1,8-2,0
g/l+isoxaflutol 37,5 g/l)
4. CAMPUS Postem 0,150 0,150 0,150
(336 g/l topramezon) + 1 l
adjuvant
Tabelul 32
Erbicide recomandate pentru combatera buruienilor dicotiledonate la porumb
(după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)
Epoca Doza
Erbicidele de (l/ha p.c.)
aplicare
1. CAMBIO (90 g/l dicamba + 320 g/l bentazon) postem 2,0-2,5
2. BUCTRIL UNIVERSAL (280 g/l bromoxynil f 280 acid 2,4 – D EHE) postem 0,8
3. MUSTANG (6,25 g/l florasulam + 300 g/l acid 2,4 - D) postem 0,4-0,6
4. SDMA SUPER 600 Nil (600 g/l acid 2,4-D) postem 1,0
5. DICOPUR D (600 g/l acid 2,4-D) postem 1,0
6. BANVEL 480 S (480 g/l dicamba) postem 0,6
7. DECANO (300 g/l sulcotrione) postem 1,5
Tabelul 33
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene din cultura porumbului
(după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)
Erbicide Epoca de aplicare Doze (l/ha)

1. MISTRAL (40 g/l nicosulfuron) Postem 2,0-2,5
2. TITUS 25 DF (250 g/l rumsulfuron) Postem 40-60 g/ha
3. EQIUP (22,5 g/l foramsulfurom +22,5 g/l isoxadifen – ethil) Postem 2,0-2,5
◆ Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor - presupune un volum mare de
lucrări mecanice şi manuale:
⇨ în situaţii extreme, dacă după semănat solul formează crustă şi apar buruieni, poate
fi necesară o lucrare cu grapa la 4 - 6 zile de la semănat, perpendicular pe direcţia
rândurilor, cu mare atentie pentru a nu vătăma germenii de porumb; lucrarea trebuie
efectuată cu mare prudenţă pentru a evita pierderile de densitate;
⇨ mai târziu, când se văd bine rândurile, se execută prima praşilă mecanică la
adâncimea de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/oră. Praşila a doua se efectuează după
10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 - 10 km/oră. După alte două
săptămâni, poate fi necesară a treia praşilă mecanică, executată la 5 - 6 cm adâncime,
cu viteza de 10 - 12 km/h;
⇨ după primele două praşile mecanice, pot fi necesare una sau două praşile manuale
pe rând.
În cazul combaterii combinate, mecanice şi chimice a buruienilor, numărul lucrărilor se
reduce la două praşile mecanice şi eventual o praşilă manuală de corecţie pe rând. Sunt situaţii
în care administrarea erbicidelor nu mai trebuie completată cu lucrări de prăşit, sau sunt
necesare doar lucrări de prăşit „de corecţie” pe vetrele de buruieni.
Fig. 55. Prășitul porumbului

18.1.2. Combaterea dăunătorilor

- porumbul este atacat de-a lungul întregii perioade de vegetaţie de dăunători periculoşi, care
impun tratamente de combatere;
► răţişoara (gărgăriţa) porumbului (Tanymecus dilaticollis) - atacă plantele de la răsărire şi
până în faza de 3 - 4 frunze; adultul retează plantele de la colet, la un atac în masă cauzând
compromiterea culturilor. Când sunt atacate plantele într-o faza mai avansată, insectele rod
marginal frunzele, sub forma de trepte; plantele se refac, dar sunt întârziate în vegetaţie.
Insecta este foarte păgubitoare din cauza infestării ridicate în principalele zone agricole (în
unele cazuri peste 15 - 20 indivizi/m2, dar au fost semnalate si situatii cu peste 30 indivizi/m2)
şi a faptului că este polifagă (atacă şi alte culturi agricole, printre care floarea-soarelui şi sfecla
pentru zahăr).
► viermii sârmă (Agriotes spp.) - se întâlnesc în special pe solurile grele şi umede (podzoluri,
lăcovişti). Larvele atacă seminţele în curs de germinare; la plantele abia răsărite, sunt atacate
rădăcinile şi coletul, iar plantele se îngălbenesc şi se usucă. Dăunătorul atacă multe alte culturi
agricole (floarea-soarelui, cereale păioase), astfel că rotaţia nu este o cale de rezolvare a
infestării.
► cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa F.) – larvele rod complet sau parţial rădăcinile. Plantele
pier sau rămân slab dezvoltate şi au o capacitate de producţie scăzută. Atacul se manifestă în
vetre.
► gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.) - este mai frecvent în Câmpia Română şi
sudul Moldovei. Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, retezându-le de la nivelul coletului.
Larvele se hrănesc cu rădăcinile plantelor.
Aceşti dăunători se combat prin tratarea seminţelor cu insecticidele prezentate anterior.

► viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) - larvele
atacă rădăcina, mai întâi se hrănesc cu perişorii rădăcinilor şi cu stratul cortical al rădăcinilor,
apoi atacă rădăcinile mai groase şi pătrund în ele. Plantele atacate au rezistenţă scăzută la
cădere şi sunt culcate uşor de vânt. Adulţii se hrănesc cu frunze, apoi cu polen şi mătase. Dacă
mătasea este consumată înainte de fecundare, ştiuleţii rămân sterili. După înflorire, adulţii se
hrănesc cu mătasea din vârful ştiuleţilor şi cu boabele în lapte.
Combaterea se realizează prin respectarea rotaţiei culturilor, fiind interzisă monocultura atunci
când a fost semnalat dăunătorul. Alte măsuri constau în distrugerea samulastrei de porumb,
cultivarea de hibrizi cu sistem radicular bine dezvoltat, toleranţi la atac. Combaterea chimică
se practică mai frecvent împotriva adulţilor când aceştia atacă mătasea. Se utilizează produse
pe bază de clorpirifos (PYRINEX 25 CS, 1,5 l/ha), zeta-cipermetrin (FURY 10 EC, 2 l/ha) sau
lambda-cihalotrin (KARATE ZEON, 0,25 l/ha).
► sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis HB) - larvele rod frunzele şi organele florale
ale inflorescenţei mascule. Paniculele atacate se frâng uşor, apoi larvele perforează tulpina
deasupra unui nod şi intră în interiorul ei. Combaterea se realizează prin tocarea tulpinilor la
recoltare, efectuarea arăturilor adânci, utilizarea unor hibrizi cu toleranta la atac, iar la atac
masiv se vor efectua tratamente chimice. Tratamentele chimice presupun utilizarea unor
cantităţi mari de insecticide, deci costuri ridicate şi efecte poluante considerabile, şi sunt
relativ puţin eficiente.
18.1.3. Combaterea bolilor

Controlul bolilor în cultura porumbului se realizează în principal prin tratamente la
sămânță și prin măsuri agrotehnice (rotație, lucrările solului; cultivarea de hibrizi toleranți sau
rezistenți).
În anumite condiții (rănirea plantelor la lucrările de îngrijire - la prășit; în anii ploioși
în lan poate să apară un atac de tăciune comun al porumbului (Ustilago maidys). Totodată, se
poate manifesta un atac de fuzarioză la tulpini și știuleți. În cazuri extreme se poate apela la
tratamente cu fungicide în vegetație, care sunt parțial eficiente.
18.1.4. Irigarea
Consumul de apă al unei culturi de porumb este de 4.500-5.500 m3/ha, din care circa jumătate
este asigurat de apa existentă în sol la desprimăvărare, iar restul prin precipitațiile din perioada de
vegetație sau prin irigare. Perioada critică pentru apă se situează în intervalul cu două săptămâni
înainte de înspicat și până la maturitatea în lapte. În acest interval se poate aplica, de regulă, până la 3
udări cu norme de circa 700 m3/ha. Se poate iriga prin aspersiune sau prin brazdă.
18.2. Recoltarea
⇨ porumbul poate fi recoltat în boabe sau în ştiuleţi;
⇨ recoltarea în boabe se efectuează cu combine autopropulsante, la umidităţi cuprinse între

20 şi 25%; la o umiditate mai mică de 20% boabele crapă şi se sparg uşor, iar la o umiditate
mai mare de 25% nu se asigură o detaşare completă a boabelor de pe ciocălău, înregistrându-
se pierderi. La recoltare, cocenii pot fi tocaţi şi împrăştiaţi pe teren, în cazul combinelor cu
tocător. După recoltare, boabele de porumb vor fi uscate până la umiditatea de păstrare de 14 -
16%, funcţie de tipul de depozit;
⇨ recoltarea în ştiuleţi se poate efectua mecanizat sau manual (în sistem gospodăresc).
Recoltarea mecanizată se efectuează cu combine care detaşează ştiuleţii de pe tulpini şi îi
depănuşează; reglarea corespunzătoare asigură o depănuşare de peste 90%. Recoltarea în
ştiuleţi se efectuează la umidităţi cuprinse între 25 şi 30%. Ştiuleţii sunt depozitaţi în pătule.
Fig. 56. Recoltarea mecanizată a porumbului
18.3. Cultura succesivă a porumbului

Porumbul în cultură succesivă prezintă interes pentru Câmpia Română, sudul Moldovei,
Dobrogea şi o parte din vestul ţării, şi numai în condiţii de irigare. Se vor utiliza hibrizi foarte timpurii,
semănaţi cel mai târziu în intervalul 1 - 5 iulie, după plante care părăsesc terenul devreme: orz şi soiuri
timpurii de grâu; rapiţă; mazăre; borceag; secară pentru boabe sau pentru masă verde.
Fig. 57. Semănatul porumbului în teren nelucrat

Se va semăna în teren lucrat superficial cu grapa cu discuri sau se va semăna direct, în teren
nelucrat. Trebuie acordată atenţie combaterii buruienilor şi a samulastrei. În cursul vegetaţiei se aplică
udări, prima umediat după semănat. Porumbul va fi recoltat pentru boabe, în anii normali, iar în anii cu
toamna timpurie, se poate recolta pentru siloz sau masă verde.
1. Care sunt cauzele pentru care răţişoara porumbului (gărgăriţa) este un dăunător
foarte periculos ?
Răspuns:
Răţişoara porumbului poate cauza compromiterea culturilor, infestarea este ridicată în
principalele zone agricole, şi atacă şi alte culturi agricole din rotaţie (este polifagă).
2. Care sunt formele de manifestare ale atacului sfredelitorului porumbului şi care sunt
posibilităţile de combatere ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt cei mai periculoşi şi mai frecvenţi dăunători care atacă la începutul
vegetaţiei porumbului:
a) Ploşniţele cerealelor.
b) Răţişoara porumbului şi viermii sârmă.
c) Păianjenul roşu şi molia cenuşie.
d) Gândacul din Colorado.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Recoltarea mecanizată în boabe a culturilor de porumb se efectuează în optim la
umidităţi ale boabelor de:
a) 14-16%.
b) peste 25%.
c) între 20% şi 25%.
d) peste 30%.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
18. Tehnologia de cultivare a porumbului (3)
a) Combaterea buruienilor - buruieni problemă în culturile de porumb.
b) Combaterea chimică şi combaterea fără utilizarea erbicidelor.
c) Combaterea dăunătorilor - specii problemă, daune şi combatere.
d) Combaterea bolilor – probleme speifice.
e) Irigarea
18.2. Recoltarea
a) Criterii pentru stabilirea momentului optim al recoltării (umiditatea boabelor).
b) Tehnologa recoltării – in boabe (mecanizat); in stiuleti (mecanizat sau manual).
18.3. Cultura succesivă a porumbului
TEST RECAPITULATIV
Convarietatea de porumb cultivată pe cele mai Zea mays conv. Everta a
mari suprafeţe în lume şi în România este: Zea mays conv. dentiformis b
Zea mays conv. Indurata c
Zea mays conv. saccharata d
Dintre cerealele studiate până în prezent, cele Triticale a
mai diverse şi extinse utilizări energetice Secara b
(energie termică, bioetanol, biogaz, biometanol) Ovăzul c
are: Porumbul d
În cadrul materialului semincer la porumb Hibrizii simpli a
predomină: Soiurile şi populaţiile locale b
Hibrizii triliniari c
Hibrizii dubli d
Care este criteriul de clasificare a hibrizilor de Cerinţele faţă de umiditate a
porumb ? Cerinţele faţă de sol b
Cerinţele termice c
Cerinţele faţă de lumină d
Pentru o producţie de 5 t boabe/ha, pe un sol cu 40 - 80 kg N/ha a
fertilitate mijlocie, după floarea-soarelui, în 95 - 140 kg N/ha b
cultură irigată, cu un regim pluviometric 110 - 160 kg N/ha c
normal, o cultură de porumb trebuie să 65 - 80 kg N/ha d
primească:
Îngrăşarea „starter” presupune: Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte a
sub arătură
Îngrăşarea complexă NPK la pregătirea patului b
germinativ
Administrarea îngrăşămintelor odată cu c
semănatul
Administrarea îngrăşămintelor foliare d
Dintre cerealele menţionate mai jos, cea mai Porumbul a
bună valorificare a îngrăşămintelor organice o Grâul b
are: Orzul pentru bere c
Triticale d
Carenţa de zinc (manifestată prin piticirea Pe soluri cu pH acid şi în condiţiile fertilizării cu a
plantelor, dungi de culoare deschisă şi doze mici de fosfor
necrozarea frunzelor) apare la porumb în După premergătoare leguminoase pentru boanbe b
anumite condiţii: Pe soluri cu pH alcalin şi în condiţiile fertilizării c
cu doze mari de fosfor
În primăverile umede şi răcoroase d
Cultivarea porumbului pe terenurile în pantă Arături adânci şi efectuarea semănatului din deal a
presupune: în vale
Arături adânci şi efectuarea tuturor lucrărilor de- b
a lungul curbelor de nivel
Semănatul direct, în teren nelucrat c
Nu are importanţă panta terenului la efectuarea d
lucrărilor agricole
Epoca optimă de semănat la porumb pentru 20 - 30 aprilie a
Bărăgan şi Dobrogea este: 25 martie - 5 aprilie b
1 - 15 aprilie c
25 aprilie - 5 mai d
Dintre cele mai frecvente şi dăunătoare buruieni Costreiul, ştirul, pălămida a
din culturile de porumb nu fac parte: Loboda, volbura, mohorul b
Teişorul, muştarul sălbatic, mohorul lat c
Iarba vântului, odosul, piciorul cocoşului d
Majoritatea erbicidelor recomandate în cultura Înainte de semănat, cu încorporare adâncă (ppi) a
porumbului se aplică: După răsărit (postem), pe vegetaţie b
Concomitent cu semănatul c
După semănat şi înainte de răsărit (preem) d
Combaterea clasică (fără erbicide) a buruienilor 2 - 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale a
din culturile de porumb se bazează pe: Lucrarea cu grapa cu colţi reglabili b
4 - 5 praşile mecanice şi 3 praşile manuale c
Prin lucrări de pregătire a terenului se rezolvă d
integral problema buruienilor
Pentru una dintre insectele dăunătoare Viermele vestic al rădăcinilor de porumb a
porumbului a existat în cultură un hibrid Cărăbuşul de stepă b
transgetic (OMG) acceptat în Uniunea Sfredelitorul porumbului c
Europeană: Gândacul pământiu d
Pentru practicarea culturii succesive a Amplasarea în Câmpia Transilvaniei, după trifoi, a
porumbului trebuie respectate anumite condiţii: cultivarea de hibrizi semitimpurii
Amplasarea în sudul ţării, numai în condiţii de b
irigare, cultivarea de hibrizi foarte timpurii
Amplasarea în sud, la irigat sau neirigat, semănat c
până la 20 iulie
Amplasarea în jumătatea de nord a Moldovei, în d
condiţii de irigare, după cereale de primăvară
ALTE CEREALE SPECIFICE CLIMATELOR CALDE
Tema nr. 19
Orezul
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi importanţa alimentară şi agronomică a orezului;
- să aprofundaţi particularităţile morfologice, biologice şi ecologice ale orezului pentru a putea
fundamenta oportunitatea cultivării acestuia în anumite areale;
- să cunoaşteţi particularităţile tehnologiei de cultivare a orezului, pentru a stabili tehnologia de
cultivare într-un anumit areal.
Buzău.
19.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Importanţă
- boabele de orez sunt destinate alimentaţiei umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2
miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia, unde consumul anual de orez depăşeşte adesea 120
kg/locuitor; în ţările din zona temperată orezul reprezintă un “aliment de completare“, prezent în
hrană, în cantităţi mici (de exemplu, în Franţa, consumul mediu de orez este de 3,7 kg/locuitor/an);
- orezul este uşor de prelucrat, sub formă de boabe fierte, grişuri, mâncăruri, are o valoare
dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate,
superior altor cereale;
- boabele de orez sunt folosite şi în industrie pentru fabricarea de alcool (în Japonia se produce
băutura tradiţională “sake“), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoză, acid acetic, acetonă, ulei,
produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. În furajare sunt folosite numai subprodusele rezultate
de la prelucrare: spărturi de boabe, tărâţe, boabe nemature sau boabe mai mici;
- paiele sunt împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare sau pot fi adunate şi
întrebuinţate pentru a produce hârtie, carton, drept combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca
furaj.
Pe glob, se cultivă cu orez 162.055 mii ha (în anul 2019, locul al treilea după grâu şi porumb),
iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 4.292 - 4.662 kg/ha. Ţările mari cultivatoare de
orez sunt situate în Asia: India (43.780 mii ha); China (29.690 mii ha); Indonezia, Bangladesh,
Thailanda (9.715 – 11.516 mii ha); Myanmar; Vietnam; Filipine. Suprafeţe întinse cu orez se mai
cultivă în Nigeria, Brazilia, Pakistan, Cambodgia, Congo, SUA. Producţiile medii depăşesc alte
cereale: 7.060 kg/ha în China, 7.910 kg/ha în Turcia, 8.373 kg/ha în SUA, 8.771 kg/ha în Australia,
reflectând productivitatea ridicată a orezului (fig. 58).
Comerţul mondial cu orez însumează aproape 32 mil. tone (în anul 2018), iar principalii
exportatori de orez sunt: Thailanda (8,9 mil. tone), Vietnam (6,8 mil. tone), Pakistan (4,1 mil. tone),
SUA (3,7 mil. tone), India (2,2 mil. tone), Italia (0,8 mil. tone). Comerţul cu orez este mai restrâns
comparativ cu alte cereale (numai 5% din producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în
principal, în zonele de producere.
Fig. 58. Aria de răspândire a orezului în lume

(după Gh. Bîlteanu, 1989, citat de Gh.V. Roman, 2006)
În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (623 mii ha în 2019), mai mult în Italia,
Federaţia Rusă şi Spania, şi producţiile se situează frecvent peste 5.000 kg/ha. Ţările europene sunt
dependente de importurile de orez (3,5 mil. tone import, din care 2,6 mil. tone Uniunea Europeană).
România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul introducerii şi
menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi necesarul pentru consumul curent, din
producţia proprie. Cultura orezului s-a extins destul de greu, de la circa 400 ha în anul 1938, la 5 mii
ha în 1946, 18,7 mii ha în 1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. În anul 1989, în România existau în jur de
62 mii ha amenajate pentru cultivarea orezului. În mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta
îndiguită a Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha şi chiar
peste 5.000 kg/ha.
În ultimele două decenii, cultura orezului în România a cunoscut un regres considerabil din
cauza costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului din import.
Suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16 mii ha în 1992, doar 1,5 - 1,7 mii ha în
1998 - 1999 şi 3 mii ha în 2005, România devenind dependentă de orezul din import pentru acoperirea
consumului intern (39 mii tone importate în 1995, 83 mii tone în 2000 şi 104 mii tone în 2004). În
ultimii ani, se constată o revigorare a culturii orezului: suprafeţele semănate au fost de 13 mii ha în
anul 2014 şi 7,4 mii ha în 2019; au fost organizate filiere de prelucrare şi comercializare, pe piaţa
internă şi la export.
Sistematică. Soiuri cultivate

⇨ orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun), care
cuprinde mai multe subspecii, dintre care în România se cultivă subsp. japonica temperată;
⇨ soiurile înscrise în Catalogul Oficial al Soiurilor fac parte din varietatea italica,
caracterizată prin panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri precoce
- Polizeşti 19 si Polizeşti 28, create la SCDA Brăila şi soiurile italiene Ardea, Calliope, Catullo,
Cammeo, Caravaggiio, Cassiopea, Cellini, Cleopatra, Grifone, Emma, Irene, Isabela, Keope,
Tuna, Vampire, create în colaborare Italia-România;
⇨ în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic (Zizania aquatica L. şi Z.palustris L.),
plantă erbacee, anuală, existentă în stare sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în
mlaştini. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în zona marilor lacuri
canadiene. Boabele sunt de culoare închisă, iar compoziţia lor chimică este asemănătoare cu cea a
orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în vitaminele complexului B.
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei

∙ boabele de orez conţin: (din s.u.): 8,1% proteine; 2,1% lipide; 73,3% glucide; 9,8%
celuloză; 5,7% săruri minerale (tab. 34);
∙ prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa 75% din lipide, 50%
din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape complet vitaminele. Ca urmare, boabele de
orez prelucrate (“orezul alb“) sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt
sărace în proteine, lipide, celuloză şi săruri minerale. De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în
vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizină). În componenţa proteinelor predomină
glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g în boabe uscate) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g).
Tabelul 34
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)
Orez Orez
Orez brut Orez Orez brut Orez
Specificare decorticat decorticat
(“paddy”) alb (“paddy”) alb
(“cargo”) (“cargo”)
Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37
Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19
Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05
Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00
Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46
19.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

Particularităţi biologice
Rădăcina - orezul formeză o singură rădăcină embrionară, puţin ramificată şi care pătrunde
în sol până la 20 cm adâncime; sistemul radicular este fasciculat, bine dezvoltat, care
pătrunde până la 30 - 50 cm adâncime şi are o mare putere de absorbţie şi solubilizare
a substanţelor nutritive;
- rădăcinile prezintă numeroase canale aerifere care le străbat pe toată lungimea şi fac
legătură cu canalele aerifere din pai şi frunze, prin care planta îşi asigură oxigenul
necesar în rădăcini, când terenul este acoperit cu apă.
În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen, comparativ cu alte
cereale, astfel încât pot germina şi în apă. La germinarea obişnuită, în sol uscat, din
bob iese mai întâi radicula şi apoi coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul
bobului apare întâi coleoptilul.
Tulpina - este un pai, rotund şi gol în interior, format din 6 - 7 internoduri. Paiul este tare,
bogat în siliciu, păros, cu înălţimea de 80 - 130 cm; înfrăţirea începe la 10 - 15 zile
după răsărit, o planta de orez formând, de regulă, 3 - 6 fraţi fertili.
Frunzele - limbul frunzei este îngust, de 6 - 14 mm şi lung de circa 20 cm, cu nervura
principală puternică, teaca şi limbul sunt acoperite cu perişori. Celulele care constituie
ţesuturile frunzei sunt mari, cu lacune aerifere şi de culoare verde (T.Robu, 2011).
Inflorescenţa - este un panicul răsfirat, cu o lungime de 20 - 30 cm, format dintr-un ax
central, pe care se găsesc inserate ramificaţiile cu spiculeţe (fig. 59). Spiculeţele sunt
uniflore, cu două glume mici. Într-un panicul se formează 100 - 200 spiculeţe.
Floarea are două palei mari, bine dezvoltate, de culoare galbenă, roză, violacee sau
neagră, în funcţie de varietate. Floarea cuprinde 6 stamine, iar fecundarea este
autogamă. Un panicul formează 30 - 90 boabe.
Fructul (bobul) - este o cariopsă îmbrăcată în palei neconcrescute cu bobul (18 - 22% din
masa bobului). Pericarpul bobului nedecorticat este de regulă de culoare brună.
MMB= 25 - 45 g (fig. 59). Pericarpul cariopsei are un miros relativ puternic, astfel
încât, la preindustrializare, se urmăreşte îndepărtarea pericarpului. În condiţii mai
puţin favorabile, în endospermul bobului se poate observa o pată albicioasă ("pancia
bianca"), care conţine îndeosebi maltoză şi dextrine şi mai puţin amidon, şi care apare
datorită unei umpleri defectuoase a bobului; prezenţa acesteia creează unele dificultăţi
la treierat şi condiţionare, prin deformarea şi spargerea boabelor, precum şi la
preparare, prin desfacerea la fiert a boabelor şi formarea unui terci.
Fig. 59. Inflorescenţa (panicul) la orez

a - panicul şi spiculeţ; b - floare; c - cariopsă
(după Gh.V.Roman, 1999)
Relaţii cu factorii de vegetaţie

- Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145 zile, cerinţele
termice pe întreaga durată a vegetaţiei fiind de 2.400 - 3.200°C (temperaturi mai mari de 0°C). Pentru
condiţiile din România, un soi trebuie să aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge
la maturitate (după Prof. P. Munteanu, 1938, citat de Gh.V.Roman, 1995).
Cerinţe faţă de temperatură - planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură, necesitând
temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august); germinarea
seminţelor începe la 10 - 12°C, se desfăşoară lent până la 16°C şi în optimum la 30 -
35°C; în perioada înfloritului şi fecundării, condiţiile optime de temperatură sunt
asigurate la 27 - 32°C şi cele minime la 22°C; la maturitate, temperatura optimă este
în jur de 25oC. Sunt nefavorabile zilele reci şi ploioase; scăderile de temperatură (sub
15°C media zilnică), care se produc uneori la noi în timpul înfloritului (luna august),
antrenează căderea florilor, produc sterilitate şi reduc, adesea drastic, recoltele de
boabe.
Cerinţe faţă de umiditate - orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De aceea, în
anumite regiuni ale globului, pentru a produce orez în cultură neirigată, trebuie să
cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau 1.000 - 1.800 mm pe întreaga perioadă de
vegetaţie. În cultură irigată este necesar un debit mediu de circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea
ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m3 apă/ha. Pentru condiţiile din
România se consideră că este necesară o normă de irigaţie de minimum 20.000 m3
apă/ha/an;
- în zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi bruşte în timpul
verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important. Ca urmare, în zona
temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în condiţii submerse (în strat
de apă);
- apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai potrivită
pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu trebuie să
depăşească 1 - 2 g/l; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie numai cu condiţia să
fie asigurat un drenaj foarte bun.
Curenţii de aer - în anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce pagube: stânjeneşte
înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire; poate favoriza căderea
plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.
Lumina - orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum 1.000 ore de strălucire a
soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate ridicată.
Cerinţe faţă de sol - orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub aspectul
structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica soluri
neproductive sau slab productive, saline, alcaline, dar nu se cultivă pe soluri nisipoase;
- preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă, mai puţin permeabile, deoarece
solurile prea permeabile determină consumuri exagerate de apă;
- reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate sunt pH=4,5 - 8,5, iar
optimum este de 6 -7). Pe un sol prea acid pot apare simptome de carenţă şi toxicitate;
- orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, dar conţinutul acestora nu
trebuie să depăşească 2 ‰. Pe solurile sărăturate terenul trebuie să fie perfect nivelat,
iar evacuarea apei trebuie efectuată cât mai complet, pentru a se evita concentrarea
sărurilor în microzonele mai înalte. În anumite condiţii, cultura orezului poate
reprezenta o modalitate de valorificare a terenurilor sărăturate.
Zonarea culturii orezului în România
- în ţara noastră, condiţiile de temperatură nu permit delimitarea unei zone foarte favorabile
pentru cultura orezului, ci numai a unor areale restrânse, în care se întrunesc condiţii
favorabile (fig. 60):
- Zona favorabilă I este situată în lungul Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea
de circa 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de
vară de 22°C.
- Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este situată în luncile
râurilor Siret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul judeţului Timiş.
Fig. 60. Aria răspândirii în cultură a orezului în România

(după I.Badea, 1975, citat de Gh.V.Roman, 1995)
19.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Amplasarea culturii (rotaţia)
► culturile de orez se amplasează, tradiţional, pe terenuri amenajate în mod special, împărţite
în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de 1 - 4 ha fiecare, înconjurate de diguleţe şi
prevăzute cu canale destinate alimentării cu apă de irigaţie, precum şi canale destinate
evacuării acesteia; admisia şi evacuarea apei din parcele se efectuează prin vanete de
alimentare şi de evacuare (fig.61); prin utilizarea tehnicilor moderne de nivelare şi lucrări ale
solului, în prezent în anumite zone se lucrează şi pe parcele mai mari, de peste 10 ha;
► sub aspect economic, este de dorit să se realizeze o încărcare cât mai mare cu orez pe
suprafeţele amenajate. În plus, orezul este o plantă care suportă monocultura, dar aceasta nu
trebuie practicată mai mult 3 - 4 ani la rând, deoarece există pericolul apariţiei unor procese
negative: acidifierea şi compactarea solului; manifestarea unor procese anaerobe; spălarea
elementelor nutritive; îmburuienarea terenului cu buruieni specifice ş.a.;
Fig. 61. Amenajarea orezăriei:
A - schiţa de amenajare a unui sector de orezărie;

B - secţiune printr-un sector de orezărie
(tip clasic de amenajare)
► este recomandată organizarea unor asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu orez (deci o
încărcare cu orez de 67%), urmaţi de doi ani de “odihnă“: în primul an se cultivă o prăşitoare -
soia, porumb sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara) -, iar în anul următor se cultivă
o cereală păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a solului în vederea
semănatului orezului;
► pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există pericolul de
salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%;
► trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale, cu borceag semănat
toamna şi recoltat primăvara devreme pentru nutreţ verde (sau încorporat în sol ca îngrăşământ
verde), după care se seamănă orez. În orezării poate fi semănată şi lucernă, menţinută 2 ani în
cultură.
Administrarea îngrăşămintelor
Consumul specific - pentru a produce 1 tonă boabe/ha şi paiele aferente o cultură de orez
consumă 22 kg N, 10 kg P2O5, 20 kg K2O şi 10 kg CaO;
- orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor, îndeosebi ca urmare a spălării
elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie;
- Azotul ◆ se va aplica în doze de 120 - 150 kg/ha. În cadrul asolamentului, în primul an se

recomandă (T.Robu, 2011) să se folosească doze mai mici, chiar de 40 - 60 kg/ha
(după premergătoare leguminoase sau după prăşitoare fertilizate cu gunoi de grajd sau
îngrăşăminte verzi), apoi dozele de îngrăşăminte cu azot vor creşte, pentru fiecare an
de cultură majorându-se cu 30 - 40 kg N/ha;
◆ azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doză primăvara, înainte de semănat, iar
restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze), fără, însă, a depăşi data
de 1 iulie. În cazul administrării mai târzii, perioada de vegetaţie se prelungeşte, creşte
procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat atacul de boli
criptogamice. După o premergătoare leguminoasă (de exemplu, soia) doza de azot se
poate reduce cu 20 - 30%;
◆ dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului de amoniu,

deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este reţinut în sol), fiind
mai bine folosit de planta de orez. În perioada de vegetaţie se administrează sulfat de
amoniu, azotat de amoniu sau îngrăşăminte complexe. Pentru împrăştierea
îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace “avio“ sau terestre.
- Fosforul ◆ este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a echilibra efectul
azotului; influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea, conferă rezistenţă la cădere
şi boli, favorizează maturarea mai devreme a boabelor; îngrăşarea cu fosfor este
obligatorie, dozele recomandate fiind de 80 - 100 kg P2O5/ha. Administrarea se poate
efectua toamna sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.
- Potasiul ◆ îngrăşămintele cu potasiu sunt importante pe solurile uşoare, precum şi în

orezăriile vechi, mai ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte cu
azot şi fosfor; dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate înainte de semănat sau
fracţionat, la fel ca azotul.
- Îngrăşămintele organice - gunoiul de grajd este eficient în cultura orezului, îndeosebi în
orezăriile vechi, şi va fi aplicat în doză de 30 t/ha gunoi, în stare bine fermentată, de
dorit la premergătoarea prăşitoare din asolament;
- în lipsa gunoiului de grajd se pot folosi şi îngrăşămintele verzi, de exemplu, sub
formă de borceag semănat toamna şi încorporat sub arătură, primăvara înainte de
semănatul orezului (T.Robu, 2011).
Amendarea solului - pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente
cu reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha, o dată la 2 - 3
ani, încorporate sub arătura de toamnă.
Lucrările solului
◆ Arătura de toamnă va fi efectuată cât mai timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile
normale şi 28 - 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărături;
◆ în orezării este necesară afânarea adâncă a solului (scarificarea), efectuată o dată la 4 ani,
îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin permeabile;
◆ în anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai greu de distrus) este
recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii au fost descoperiţi şi expuşi la
ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai superficial;
◆ la desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
◆ nivelarea terenului - este o lucrare foarte importantă din tehnologia orezului. Nivelarea
de întreţinere (sau de exploatare) se efectuează în fiecare an şi are ca scop corectarea
denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice. Nivelarea capitală se efectuează la
amenajarea orezăriei şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din
asolament. În teren uscat, nivelarea este efectuată prin două treceri în sensuri diferite
cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea apei în parcelă,
apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează cu tractorul prevăzut
cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare;
- după nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în sol cu grapa
cu discuri. Înainte de semănat, cu ajutorul unor mijloace mecanice se pot deschide
rigole necesare pentru inundarea terenului şi pentru evacuarea mai rapidă a apei din
parcelă.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa - trebuie să conţină numai boabe întregi, nedecorticate, cu puritatea fizică minimum
98%, germinaţia minimum 80% şi energie germinativă cât mai ridicată;
- înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei împotriva agenţilor patogeni
(Pyricularia oryzae, Helminthosporium oryzae, Fusarium moniliforme) şi
dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei mancozeb 80% (DITHANE M-45, 1,5 –
2 kg/t de sămânţă).
Semănatul - Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca pentru
orice păioasă).
Semănatul în apă - este metoda cea mai extinsă şi prezintă o serie de avantaje: se
câştigă 10 - 15 zile din perioada de vegetaţie, deoarece se foloseşte sămânţă
preîncolţită şi se poate semăna mai devreme; metoda poate fi aplicată pe terenurile
salinizate; se asigură condiţii bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi în
situaţiile în care nu se poate pregăti foarte bine patul germinativ (aşa cum cere
semănatul “în uscat“).
În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 - 28 ore până la
încolţire (“punctare“), apoi se zvântă uşor. Semănatul se efectuează prin împrăştiere
cu mijloace terestre (tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi maşina de
împrăştiat îngrăşăminte chimice) sau “avio“, urmărindu-se împrăştierea cât mai
uniformă a seminţelor. Înainte de semănat se efectuează tulburarea apei pentru ca,
după semănat, peste seminţe să se depună un strat de mâl (nămol) de circa 0,5 cm
grosime.
Semănatul “în uscat“ - se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind maşini pentru
administrat îngrăşăminte chimice sau semănători universale, fără încorporare (fără
brăzdare). În prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea unor rigole superficiale.
Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit cu tăvălugul inelar,
pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de inundare. Împrăştierea seminţelor
se poate efectua şi cu mijloace “avio“. Pe terenurile bine pregătite se poate semăna cu
semănătoarea universală, la adâncimea de circa 2 cm, folosind patine prevăzute cu
limitatori de adâncime.
Epoca de semănat - în ţara noastră orezul este semănat când în sol temperatura ajunge la 10 -
12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5 mai.
Întârzierea semănatului este dăunătoare: se întârzie vegetaţia în toamnă, cu toate
consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul producţiilor.
Densitatea - recomandată traditional este de 900 - 1.000 b.g./m2 din cauza condiţiilor puţin
favorabile din perioada semănat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350
plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m2. Este necesar să fie folosite între
250 şi 300 kg sămânţă/ha. În condiţii foarte bune densităţile pot fi similare cu cele
din cultura grâului.
Lucrările de îngrijire
► Combaterea buruienilor - este cea mai importantă lucrare de îngrijire din cultura
orezului.
Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se produce, îndeosebi, cu
buruieni iubitoare de apă, în majoritate din familia Poaceae (Gramineae), mai
frecvent specii ale genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech.
oryzoides - mohor) şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă
buruieni specifice de baltă, din familiile Cyperaceae (Scirpus, Cyperus, Juncellus) şi
Alismataceae (Alisma, Sagitaria);
- pentru combaterea buruienilor sunt recomandate erbicidele pe bază de:
- oxadiargyl (RAFT, 0,8-0,9 l/ha,) aplicat preemergent;
- bentiocarb (SATURN 50 EC, 8 - 10 l/ha) aplicat preemergent sau
postemergent; la semănatul în apă erbicidul se aplică la suprafaţa solului,
după ultima discuire, se inundă şi se seamănă la 4 - 5 zile după aplicare; la
semănatul în uscat cu încorporarea seminţei în sol, erbicidul se aplică imediat
după semănat, după care se inundă);
- azimsulfuron metil (GULLIVER 50 WG, 40 g/ha), postemergent, în faza de
2 - 4 frunze a plantelor de orez;
- bensulfuron metil (LONDAX 60 DF, 70 - 90 g/ha) în faza de 1 - 2 frunze ale
mohorului, după evacuarea apei din parcelă);
- glufosinat de amoniu (BASTA 14 SL, 2 l/ha); se poate aplica și ca desicant,
în doză de 2,0 - 2,5 l/ha, când umiditatea boabelor este de 20 - 25%, iar
plantele de Leersya sunt încă verzi. După tratament se aşteaptă 20 - 25 zile ca
erbicidul să transloce în rizomi şi apoi se recoltează;
- contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din orezărie, se
foloseşte sulfat de cupru (circa 20 kg/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie).
Tratamentul se efectuează prin aşezarea la vaneta de alimentare cu apă a parcelei a
unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o spumă la suprafaţa
apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor.
► Combaterea bolilor - arsura bacteriană (sau “brusone“ - Pyricularia oryzae) atacă orezul
pe toata durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire; atacul este favorizat
de verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi la
noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot. Măsurile
preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea
arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte de semănat cu
macozeb) sunt foarte importante şi eficiente;
- pătarea brună (Helminthosporium oryaze) este o boală periculoasă pentru care se
recomandă aceleaşi măsuri preventive ca şi în cazul arsurii bacteriene;
- fuzarioza (Fusarium spp.) atacă în fazele de germinat şi înflorit, măsurile preventive
fiind similare cu cele prezentate la celelalte boli.
►Combaterea dăunătorilor - musculiţa orezului sau ţânţarul orezului (Chironomus
phumosum) este un dăunător specific pentru cultura orezului; atacul periculos este
provocat de larve, când orezul este în faza de plantulă: cultura atacată are frunzele
galbene, plantele sunt firave şi se poate ajunge până la pieirea plantelor. Se recomandă
tratamente cu diferite insecticide, efectuate cu mijloace terestre sau cu mijloace
“avio“;
- în orezării apar moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea); la atac foarte
puternic se recomandă evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei sau stropirea pe
suprafaţa apei cu insecticid emulsie 25% (T.Robu, 2011).
►Irigarea - este o lucrare esenţială în cultura orezului, deoarece în zona temperată este
obligatorie cultivarea orezului în strat de apă (fig. 62);
- regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia intermitentă cu
nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului în apă, se inundă
parcela cu 10 cm de apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat; după 6 - 8 zile de la semănat
se evacuează apa timp de 48 ore, pentru înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se
inundă din nou, cu mărirea treptată a grosimii stratului de apă; la înfrăţit, nivelul apei
se coboară la 3 - 4 cm, cu scopul de asigura oxigenul necesar plantei în această fază,
dar şi protejând nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare. În continuare
stratul de apă se ridică treptat, la început la 10 - 15 cm şi atingând maximum de 20 -
25 cm la apariţia paniculului-înflorire. La fecundare-formarea bobului, grosimea
stratului de apă se poate reduce până la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară se
opreşte alimentarea cu apă, iar cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid vanetele
pentru a permite evacuarea completă a apei din parcelă.
Evacuarea apei se efectuează şi în situaţiile în care este necesară administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte 5 - 6 cm strat de apă,
care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se de 4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se
conduce ca în cazul semănatului “în apă“.
Fig. 62. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă, cu nivel de apă variabil, la semănatul
"în uscat" şi la semănatul "în apă"
Recoltarea
- în momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă evacuarea treptată a
apei din parcele, dar nu prea repede, pentru a nu determina căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului se află la
coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24% umiditate).
Calendaristic, în România orezul se recoltează, în mod obişnuit, între 15 septembrie şi 15
octombrie.
- Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt uneori necesare tratamente
cu produse desicante, pe bază de diquat (REGLONE FORTE, 2 - 3 l/ha), aplicate atunci când
boabele au 24 - 26% umiditate (timp de pauză 14 zile).
Recoltarea - se efectuează cu combina universală, direct din lan, cu reglajele
corespunzătoare; uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de
anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă; lucrarea se poate
începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul, reglat pentru a tăia miriştea la 20
cm înălţime. Mai târziu, când boabele ajung la 15 - 17% umiditate se treieră cu combina
prevăzută cu ridicător de brazdă.
1. Care sunt recomandările privind amplasarea culturilor de orez?
Răspuns:
Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special (orezării), în asolamente de 6
ani cu încărcare mare de orez: 4 ani cu orez (acesta suportă monocultura), urmaţi de 2 ani în care se
cultivă o prăşitoare (în primul an) şi o cereală păioasă (în al doilea an).
2. Care sunt particularităţile morfologice şi biologice ale plantei de orez care favorizează
cultivarea în strat de apă?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este forma sub care azotul este aplicat ca îngrăşământ înainte de semănatul orezului ?
a) Azotat de amoniu.
b) Sulfat de amoniu.
c) Azot nitric.
d) Azot organic.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Semănatul orezului se poate efectua (două răspunsuri corecte):
a) Direct, în teren bine pregătit ca pentru orice altă cereală, la 5-6 cm adâncime.
b) Cu semănătoarea pentru semănat în cuiburi.
c) În strat de apă, prin împrăştiere.
d) În teren uscat, prin împrăştiere sau cu semănătoarea universală.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
19. Orezul
a) Importanţă - pentru nutriţia umană, pe plan mondial şi naţional.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
c) Utilizări ale recoltei.
a) Particularităţi morfologice şi biologice ale plantei de orez.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă termofilă; necesitatea cultivării în strat de apă.
c) Zone de cultivare a orezului în România - zone favorabile I şi II.
Tema nr. 20
Sorgul. Meiul
 Cultura sorgului.
 Cultura meiului.
Obiectivele temei:
- să aprofundaţi particularităţile morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice ale sorgului pentru a
putea fundamenta oportunitatea şi perspectivele cultivării acestuia în anumite areale;
- să aprofundaţi particularităţile morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice ale meiului pentru a
putea fundamenta oportunitatea şi perspectivele cultivării acestuia în anumite areale.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Maria, Mihalache M.,
Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.
20.1. Cultura sorgului

20.1.1. Importanţă. Compoziţia chimică
Importanţă
Sorgul este o plantă cu întrebuinţări multiple:
⇨ boabele sunt folosite în furajarea animalelor, dar şi ca aliment de bază în anumite zone din
Africa şi Asia, în care sorgul oferă avantaje prin toleranţa la secetă şi adaptabilitatea la
condiţiile tropicale de cultivare. Boabele de sorg reprezintă şi materie primă în industrie,
pentru producerea de amidon, dextrine, alcool etilic, bere;
⇨ inflorescenţele sorgului tehnic sunt utilizate pentru confecţionarea de mături, perii,

împletituri. Aceste utilizări au tradiţie în zona Balcanilor, inclusiv pe teritoriul ţării noastre;
⇨ întreaga masă vegetală a plantelor de sorg zaharat este folosită în furajarea animalelor
(vacile cu lapte), sub formă de siloz sau masă verde sau poate reprezenta materia primă pentru
producerea de bioetanol. Din tulpini se poate extrage sucul bogat în glucide, din care se
produce un sirop cu valoare alimentară deosebită;
⇨ importanţa agronomică a sorgului este conferită de rezistenţa la secetă şi la temperaturi

ridicate, vitală pentru zonele tropicale şi subtropicale, dar şi în contextul actualelor tendinţe de
aridizare a climatului. Sorgul manifestă toleranţă moderată la salinitate şi alcalinitate, fiind una
dintre culturile agricole care poate valorifica solurile cu aceste deficienţe. Sorgul poate fi
cultivat pe nisipuri, aşa cum sunt nisipurile din sudul Olteniei, fiind preferat porumbului. În
plus, a dat bune rezultate pe terenurile în pantă, cu scopul combaterii eroziunii solului.
Pe plan mondial, în anul 2019 sorgul a fost cultivat pe 40.074 mii ha şi producţia medie
mondială a fost de 1.447 kg boabe/ha. Producţiile obţinute în zonele tropicale şi subtropicale sunt
destul de scăzute (în jur de 1.000 kg/ha); acestea sunt mai ridicate în America de Nord şi în America
Centrală şi de Sud (în medie 3.360 kg/ha); în condiţii favorabile, în SUA producţiile ajung la 4.000 -
5.000 kg boabe/ha.
Continentul african deţine 70,9% din suprafaţa mondială cu sorg, Asia 14,1%. Europa a
cultivat cu sorg 322 mii ha în anul 2019.
În România, statisticile au înregistrat: o suprafaţă cu sorg pentru boabe de 13,0 mii ha în anul
1965; creşterea suprafeţelor la 21,3 mii ha în 1980; restrângerea suprafeţelor după anul 1990 la 3,8 mii
ha în 1991 şi 8,2 mii ha în 1992. Extinderea suprafeţelor la 13 mii ha în 2011 şi 15,7 mii ha în 2019,
poate fi interpretată ca o reacţie la tendinţele de aridizare a climei. Prin tradiţie, în România, ca de
altfel şi în celelalte ţări din sud-estul Europei, se cultivă sorg pentru mături, îndeosebi în sistem
gospodăresc.
Sistematică. Soiuri şi hibrizi

- genul Sorghum aparţine familiei Poaceae şi include toate formele cultivate pentru boabe,
furaj, sirop etc., grupate în specia Sorghum bicolor (L.) Moench. (sin. S. vulgare Pers.).
Specia Sorghum bicolor cuprinde 4 varietăţi de interes economic:
- sorgul pentru boabe (S. bicolor var. eusorghum), la care există în cultură hibrizii: de creaţie
românească Alimentar 1 (USAMV Iaşi); Bianca, Puma Star (SUA); Citrix, ES Alize, ES Willy
Ponant (Franţa);
- sorgul tehnic sau sorgul pentru mături (S. bicolor var. technicum), la care există în cultură
numeroase populaţii locale, şi au fost cultivate soiurile româneşti: Siret şi Donaris;
- sorgul zaharat (S. bicolor var. saccharatum), la care se cultivă o serie de soiuri şi populaţii
locale, precum şi soiul F 135ST (creat la I NCDA Fundulea);
- iarba de Sudan (S.bicolor var. sudanense), o valoroasă plantă furajeră, caracterizată prin
producţii ridicate de furaj şi rezistenţă accentuată la secetă, pentru care au fost recomandate soiurile
româneşti Sabin şi Sorin.
Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

Compoziţia chimică a boabelor de sorg este, în mare, asemănătoare cu cea a boabelor de
porumb (tab. 35);
- principalele proteine depozitate în boabele de sorg („kafirine”) sunt deficitare în unii
aminoacizi esenţiali, cum sunt lizina, triptofanul, metionina;
- boabele de sorg nu conţine gluten, şi deci nu poate fi preparată pâine propriu-zisă. Pentru
consumul uman, boabele sunt măcinate în făină, care este gătită sub formă de terci sau turte (pâine
necrescută) sau chiar pâine crescută (cu adaos de drojdie). Boabele de sorg pot fi măcinate uscat şi
fermentate pentru a produce bere şi alte băuturi alcoolice; utilizările industriale ale sorgului includ
producerea de amidon, sirop, plăci aglomerate din tulpini, ş.a. Există şi sorguri din care se prepară
floricele, similar cu porumbul.
Tabelul 35
Compoziţia chimică a boabelor de sorg
(după L.W. Rooney şi colab., 2000)
Componente Valoarea (%)
Proteină 11,6
Lipide 3,4
Celuloză brută 2,7
Săruri minerale 2,2
Glucide 79,5
Amidon 74,1
Lizină 2,1-5,4
Leucină 7,0-14,2
Fenilalanină 5,1
Valină 5,0-5,4
Triptofan 1,0
Metionină 1,0
Treonină 3,3-4,0
Histidină 2,1
Izoleucină 4,1
- o caracteristică a sorgului este prezenţa taninurilor şi a pigmenţilor în straturile externe ale

bobului. Boabele de culoare închisă, brun-roşcată, au un conţinut mai ridicat în tanin, comparativ cu
boabele albe sau galbene. Taninurile imprimă amăreală, scade palatabilitatea şi digestibilitatea
proteinelor. Ca urmare, boabele galbene sau albe sunt mai potrivite pentru produse alimentare.
Cultivarele cu endospermul galben au un conţinut ridicat în pigmenţi carotenoizi;
- principala utilizare a boabelor de sorg în ţările dezvoltate este pentru furajarea diferitelor
speciile de animale (cu prioritate, porci şi păsări);
- sorgul, cultivat ca plantă furajeră, poate produce recolte ridicate, de 10 - 20 t s.u./ha, prin mai
multe coase pe an. Cele mai bune rezultate se obţin la sorgul zaharat şi la iarba de Sudan. Plantele
verzi de sorg, mai ales plantele tinere, frunzele şi lăstarii tineri, conţin „durină”, un glicozid
cianogenetic solubil în apă, o substanţă extrem de toxică, îndeosebi pentru bovine şi ovine. Substanţa
dispare practic în faza de înspicat, precum şi în plantele pălite. Problema a fost rezolvată prin crearea
de cultivare lipsite practic de glicozizi, precum şi prin evitarea utilizării plantelor nemature şi
folosindu-le ca fân sau siloz;
- sorgul zaharat poate fi utilizat pentru extragerea siropului, deoarece tulpinile conţin 20 - 48%
suc, în care sunt concentrate substanţe dulci, conţinând 8 - 20% zaharoză în suc (mai frecvent 16 -
18%);
- sorgul tehnic (pentru mături) este un tip de sorg cu inflorescenţa laxă; tulpinile sunt tăiate, se
înlătură boabele şi apoi ramificaţiile sunt folosite pentru a confecţiona mături, perii, ş.a.
20.1.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

Particularităţi morfologice şi biologice
- sorgul este o plantă cu metabolism C4, ceea ce îi conferă o productivitate ridicată; are
plasticitate ecologică mare şi poate fi cultivat în condiţii mai dificile, de la climate aride până la
semiumede.
Rădăcina - formează o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este foarte bine
dezvoltat, ajungând până la 150 - 200 cm adâncime, iar masa principală a rădăcinilor
este dispusă pe stratul de sol 0 - 90 cm. Rădăcinile prezintă perişori radiculari foarte
deşi, de 2 ori mai mult decât porumbul; această caracteristică imprimă o mare
rezistenţă la secetă şi capacitatea de a valorifica solurile mai puţin fertile.
Tulpina - este plină cu măduvă, de 1 până la 4,5 m înălţime. Formele de sorg pentru boabe
care sunt extinse în prezent în cultură, au portul pitic (1 - 1,2 m), prin comparaţie cu
sorgul tehnic şi sorgul zaharat, care au talie înaltă;
- plantele de sorg se caracterizează prin capacitate mare de lăstărire, caracteristică
favorabilă la sorgul pentru furaj şi nefavorabilă la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat.
Frunzele - sunt asemănătoare celor de porumb, sunt ceroase şi se rulează pentru a diminua
evaporaţia, ajutând astfel la suportarea stresului hidric.
Inflorescenţa - este un panicul cu ramificaţii scurte (panicul compact) la sorgul pentru boabe
şi mai lungi (panicul răsfirat) la sorgul tehnic. La sorgul zaharat, inflorescenţele sunt
compacte sau mijlocii;
- polenizarea este autogamă, dar cu cazuri frecvente de alogamie. Realizarea seminţei
hibride de sorg în loturi de hibridare se bazează pe fecundarea alogamă a formelor
parentale.
Bobul - este o cariopsă golaşă, dar unele forme de sorg reţin glumele după treierat (bobul
rămâne îmbrăcat); mărimea şi forma boabelor variază mult în funcţie de varietatea de
sorg. La sorgul pentru boabe acestea au o formă sferică cu baza plată, cu 4 - 8 mm
diametrul, MMB=20 - 60 g, MH=70,8 - 76,0 kg/hl.

⇨ sorgul are o mare capacitate de adaptare la condiţii de cultivare, sub aspectul regimului
precipitaţiilor, lungimii zilei, factorilor biotici şi abiotici;
⇨ sorgul este o cereală a regiunilor aride, cu prea puţine precipitaţii pentru cultivarea altor
cereale. Interesul crescând pentru sorg se datorează în primul rând rezistenţei la secetă, dar şi
capacităţii de a valorifica terenuri mai puţin potrivite pentru alte cereale;
⇨ are cerinţe mari faţă de temperatură: seminţele germinează la minimum 10oC, iar optimum
este de 21oC; temperatura minimă pentru dezvoltarea plantelor este de 15oC, optimum 27 -
28oC; sub 15oC vegetaţia încetează; temperaturile de -1...-2oC, timp de câteva ore distrug
vegetaţia;
⇨ are rezistenţă mare la secetă, imprimată de dezvoltarea sistemului radicular şi de

posibilitatea reducerii ritmului proceselor biologice în perioadele de secetă şi arşiţă. Sorgul
reuşeşte şi în zone sărace în precipitaţii (chiar sub 350 mm precipitaţii anual), dar pentru
recolte bune de boabe sunt necesare cantităţi anuale de precipitaţii peste acest nivel;
⇨ sorgul are pretenţii reduse faţă de sol, suportând pH=4,5-6,5, dar poate fi cultivat şi pe
terenuri cu reacţie alcalină. Cele mai bune producţii rezultă pe soluri mijlocii, profunde.
Valorifică mai bine decât alte culturi, terenurile nisipoase, solurile slab şi moderat salinizate şi
alcalizate. Nu suportă solurile grele, mlăştinoase, cu apă freatică la suprafaţă.
Zone de cultivare a sorgului în România

- sorgul prezintă interes pentru cultivare în primul rând în Dobrogea, Bărăgan, zone de câmpie
din Crişana, Banat, Oltenia, sudul Moldovei;
- se recomandă să fie cultivat cu prioritate în zonele şi pe solurile unde produce mai mult decât
porumbul, cu alte cuvinte: soluri nisipoase, erodate, sărăturate, zonele cu perioade de secetă
şi arşiţă frecvente;
- sorgul tehnic preferă solurile fertile, pentru a forma inflorescenţe cu ramificaţii lungi. În
mod asemănător, productivitatea ridicată a sorgului zaharat poate fi valorificată corespunzător
pe solurile fertile şi în condiţii de irigare.
20.1.3. Paticularităţi ale tehnologiei de cultivare

∙ sorgul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare şi suportă monocultura, dar cultura
repetată duce la înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifici şi la sărăcirea exagerată a solului în
elemente nutritive. Pentru a realiza producţii bune, sorgul trebuie încadrat într-un asolament şi
amplasat îndeosebi după plante care lasă solul curat de buruieni, deoarece creşte lent la începutul
vegetaţiei şi cultura se îmburuienează;
∙ cele mai bune premergătoare pentru sorg sunt considerate: cerealele păioase, leguminoasele
pentru boabe, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, porumbul.
! ! La amplasarea sorgului trebuie evitate terenurile pe care au fost aplicate, la planta premergătoare,
erbicide antigramineice puternice, din cauza efectului remanent, precum şi terenurile îmburuienate cu
costrei (Sorghum halepense).
! ! ! Sorgul este considerat o premergătoare dificilă, deoarece se apreciază că poate avea o acţiune
deprimantă asupra recoltei plantei postmergătoare, din cauze multiple: deficitul mare de apă şi unele
substanţe nutritive în sol; activitatea intensă a microorganismelor care descompun resturile vegetale
celulozice rămase pe teren după sorg, blocând o parte din azotul din sol. Ca urmare, după sorg se
recomandă să fie semănată o cultură de primăvară, de dorit o leguminoasă pentru boabe, pentru
refacerea fertilităţii terenului.
După sorg pot urma şi alte culturi semănate primăvara, cum sunt floarea-soarelui şi porumbul,
pentru siloz sau pentru masă verde.
- sorgul este o plantă care foloseşte bine elementele nutritive din rezervele solului, precum şi
efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare;
- dozele de îngrăşăminte recomandate diferă în funcţie de tipul de sorg:
∙ la sorgul pentru boabe se recomandă aplicarea a 70-150 kg N/ha şi 60-100 kg
P2O5/ha; pe nisipuri trebuie administrate şi 20 - 40 kg K2O, şi chiar gunoi de grajd;
∙ pentru sorgul tehnic sunt recomandate doze moderate şi echilibrate de îngrăşăminte,

pentru a nu întârzia vegetaţia;
∙ la sorgul zaharat sunt recomandate doze moderate de azot, şi anume 50-80 kg N/ha
(nu mai mult pentru a nu favoriza căderea plantelor, sorgul zaharat fiind sensibil la
cădere), împreună cu 40-80 kg P2O5/ha şi 60-80 kg K2O/ha, pentru a preveni căderea
şi a favoriza acumularea glucidelor în tulpini;
- epocile de administrare a îngrăşămintelor sunt cele precizate la porumb. Pe nisipuri este
obligatorie fracţionarea azotului, pentru a împiedica, pe cât posibil, pierderile de azot prin levigare.
Lucrările solului
- sistemul de lucrări ale solului este cel precizat la porumb; sorgul cere un pat germinativ mai
bine mărunţit, aşezat, nivelat, curat de buruieni, deoarece sămânţa este mică, semănatul se realizează
mai târziu şi este superficial;
- trebuie avut în vedere că un număr mai mare de lucrări ale solului din dorinţa de a pregăti
foarte bine patul germinativ, poate favoriza formarea crustei şi poate conduce, prin vânturarea repetată
a solului, la pierderea umidităţii. Ultima lucrare înainte de semănat trebuie realizată superficial, cu
combinatorul, pentru a nu încorpora prea adânc sămânţa.
- Sămânţa - trebuie să aibă puritatea minimum 97% şi germinaţia minimum 85%. Sămânţa de
sorg se caracterizează prin capacitate redusă de germinaţie în câmp, care poate reprezenta doar 50%
comparativ cu germinaţia în laborator.
- Este obligatorie tratarea seminţei înainte de semănat cu un fungicid pe bază de tiram
(FLOWSAN FS, 3 l/t sau SEMNAL 500 FS, 3,5 l/t), ş.a. De asemenea, este obligatorie tratarea cu un
insecticid contra atacului de răţişoara porumbului şi viermi sârmă.
Epoca de semănat - tradiţional, se recomandă ca sogul să fie semănat când în sol se realizează
13 - 15oC (chiar 12oC) la adâncimea de 10 cm în sol, la ora 7 dimineaţa şi vremea este în curs de
încălzire; în principiu, se poate începe semănatul după 20 aprilie.
Densitatea culturii - depinde de tipul de sorg şi de scopul culturii:
- la sorgul pentru boabe sunt recomandate densităţi de 200 - 300 mii b.g./ha, pentru a
se realiza 150 - 200 mii plante recoltabile/ha; pe nisipuri şi pe sărături densităţile
trebuie să fie mai mici, de 100 - 150 mii plante recoltabile/ha;
- la sorgul pentru mături, la care trebuie favorizată dezvoltarea plantelor şi formarea
de ramificaţii lungi, sunt recomandate densităţi mai mici, de 40 - 60 mii plante
recoltabile/ha;
- la sorgul zaharat este de dorit să se realizeze densităţi mai mari, de 150 mii plante
recoltabile/ha, prin care este împiedicată lăstărirea exagerată a plantelor.
Cantitatea de sămânţă - depinde de tipul de sorg şi de valoarea culturală a seminţei; mai
frecvent se seamănă 10 - 15 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat - sorgul este seamănat superficial, la 3 - 5 cm adâncime sau chiar
5 - 6 cm pe nisipuri.
Distanţele între rânduri - sunt de 50 cm la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat, iar la
sorgul tehnic de 70 cm. Semănatul se efectuează cu semănătorile pentru semănat în
cuiburi.
◆ Combaterea buruienilor - sorgul se caracterizează prin ritm lent de creştere la începutul
vegetaţiei, răsărit împiedicat de formarea crustei şi îmburuienare frecventă; ca urmare,
trebuie aplicată o strategie complexă de control al buruienilor;
- în tehnologia clasică, sunt recomandate 2 - 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile
manuale;
- pentru controlul buruienilor se pot folosi, înainte de semănat, produse pe bază de
pendimetalin+terbutilazin (TREK 334 SE, 3,5 l/ha), iar în vegetaţie, preparate pe bază
de 2,4 D (SDMA SUPER, 1 l/ha), pentru combaterea dicotiledonatelor. Tratamentul
este recomandat să fie aplicat la începutul înfrăţitului (când plantele de sorg au 4 - 5
frunze, sau 10 - 30 cm înălţime). În plus, se poate interveni şi cu 1 - 2 lucrări de praşit,
uneori chiar cu praşile selective.
◆ Combaterea dăunătorilor - se realizează prin tratamente la sămânţă contra răţişoarei şi

viermilor sârmă, similar cu cele prezentate la porumb.
- păduchele verde al cerealelor - Schizaphis graminum, este un dăunător specific al
sorgului, care atacă puternic încă de la începutul vegetaţiei. Simptomele atacului sunt:
frunzele sunt pigmentate şi se răsucesc în formă de cornet; suprafaţa frunzelor prezintă
pete roşii, care se înmulţesc şi se măresc treptat; plantele atacate stagnează în creştere,
iar unele se usucă. Combaterea se realizează cu produsele: deltametrin (DECIS 2,5
EC, 300 ml/ha) sau alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 150 ml/ha). Se recomandă 2
stropiri, la interval de 10 - 15 zile, la un PED de 25 afide/plantă.
◆ Răritul culturii - este recomandat la sorgul tehnic, realizat în faza de 4 - 5 frunze.
◆Copilitul (îndepărtarea lăstarilor) - este recomandat la sorgul zaharat deoarece pentru

dezvoltarea lăstarilor planta consumă din glucidele care sunt depozitate în tulpină.
◆ Irigarea - este o lucrare de îngrijire la care sorgul reacţionează foarte bine, deşi are
rezistenţă mare la secetă. Reacţia la irigare este favorabilă îndeosebi pe nisipuri şi pe
sărături, precum şi în zonele aride.
Recoltarea
► la sorgul pentru boabe, coacerea este eşalonată din cauza inflorescenţei de tip panicul şi a
formării fraţilor; recoltarea trebuie să înceapă când boabele sunt uscate (17% umiditate) şi se
efectuează, de regulă, la sfârşitul lunii septembrie şi în luna octombrie, cu combina universală;
trebuie acordată atenţie ultimei frunze de sub panicul, care este încă verde, şi care este tăiată
de combină, împiedicând treieratul. Din acest motiv, în anumite situaţii se recomandă un
tratament cu diquat (REGLONE, 2 - 4 l/ha), când boabele au 30% umiditate, urmat de
recoltarea după 10 - 15 zile. Productivitatea este frecvent de 5.000 - 6.000 kg/ha, chiar 8.000 -
10.000 kg boabe/ha. Păstrarea boabelor este dificilă deoarece acestea se încing şi se alterează
uşor din cauza porozităţii reduse a masei de boabe. Ca urmare, boabele trebuie depozitate în
strat subţire, lopătate şi uscate cât se poate de repede, până la 12 - 13% umiditate;
► sorgul pentru mături poate fi recoltat la maturitatea în lapte (renunţându-se la recolta de
boabe); în această fază, ramificaţiile sunt flexibile. Se poate recolta şi mai târziu, la
maturitatea în pârgă, putând fi valorificate şi boabele, dar ramificaţiile sunt mai rigide. La
recoltare se taie inflorescenţele cu secera, cu 1 - 2 internodii, apoi se usucă la umbră şi se
desprind boabele. Productivitatea este de 1 - 1,5, chiar 4 t panicule/ha;
► sorgul zaharat se recoltează la maturitate în lapte, când are în tulpini cantitatea cea mai
mare de substanţă uscată, glucide totale şi glucide reducătoare. Pentru furaj sau pentru biogaz
și bioetanol, recoltarea se poate realiza cu combine speciale, de exemplu prin adaptarea
combinelor destinate recoltării trestiei de zahăr. Pentru tulpini, în sistem gospodăresc,
recoltarea se poate efectua manual, cu diferite unelte (seceri), după care urmează operaţiunile
de desfrunzit, şi înlăturarea ultimelor internoduri, mai sărace în substanţe dulci. Recoltele pot
ajunge în condiţii obişnuite la 20 - 60 t tulpini proaspete/ha şi 2 - 4 t boabe/ha, din care se pot
obţine 50 - 60 l sirop/tona de tulpini sau 3.000 l etanol din fitomasa totală.
20.2. Cultura meiului

Importanţă
Meiul (Panicum miliaceum L.) este una dintre cele mai vechi plante cultivate. În climatele mai
calde a fost înlocuit în mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
Suprafaţa mondială semănată cu diferite specii de mei (majoritatea aparţinând genurilor
Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine), este de 31.654 mii ha, din care specia caracteristică zonei
temperate (Panicum miliaceum), ocupă circa 10.000 mii ha. Meiurile sunt cultivate cu precădere în
ţările din zonele aride ale Asiei şi Africii. Producţia medie mondială se situează în jur de 896 kg
boabe/ha. Producţii de peste 2.000 kg/ha sunt consemnate în SUA, Franţa, Turcia, Ungaria, China. În
Europa (457 mii ha în 2019) şi în SUA (188 mii ha), meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai
mult pentru furaj. Comerţul mondial cu mei atinge 350 mii tone anual, exportatori importanţi fiind
India, SUA, Ucraina, iar principalul importator este Uniunea Europeană.
În România, meiul a fost cultivat din vechime, jucând un rol foarte important în alimentaţie;
treptat, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. În anii
1930 - 1939 se cultivau cu mei 47,5 mii ha (812 kg boabe/ha), iar până în 1965 suprafeţele s-au redus
la 20 - 30 mii hectare, concentrate în zonele secetoase ale ţării. În condiţiile ţării noastre, în ultima
perioadă producţiile medii au fost de 800 - 1.666 kg/ha, dar se apreciază că se pot obţine producţii de
1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha. În prezent, meiul a devenit o cultură de interes
secundar (3 mii ha în intervalul 2005 - 2019), prezentând o oarecare importanţă, mai ales în cultură
succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi perioadei scurte de
vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era considerat o plantă de completare, destinată
înlocuirii, primăvara târziu, a semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost inundate
(N.Săulescu, 1947).
Boabele de mei conţin: 10,6 - 18,0% proteine; 61,1 - 68,9% glucide; 3,6% lipide; 8,1%
celuloză; 3,4% săruri minerale. Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de făină, utilizată în
alimentaţie pentru prepararea de mămăligă, crupe sau păsat. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din
masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot fi
destinate şi furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Planta întreagă poate fi folosită sub formă de
masă verde sau fân, oferind un furaj de bună calitate.
Sistematică. Soiuri cultivate. Meiul (Panicum miliaceum L.) aparţine familiei Poaceae şi
cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea bobului: album (meiul alb, extins în cultură în
Europa), luteum, nigrum şi bicolor (cultivate în climatele calde şi aride ) (T.Robu, 2011).
În prezent, în ţara noastră în cultură există soiul românesc Marius (creat la INCDA Fundulea
în anul 2001).
Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

Meiul este o plantă erbacee anuală (fig.63). Are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele
germinează la 10 - 12°C) şi este sensibil la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C
plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de vegetaţie este scurtă, de
numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze 800 - 850°C, temperaturi mai mari de
10°C. Coeficientul de transpiraţie este de 190 - 250 şi reflectă cerinţele reduse faţă de umiditate.
La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este fasciculat,
puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru germinat necesită numai 25
- 30% apă din masa seminţei. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă, numărul mic de stomate,
structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi semideşert îi conferă o mare rezistenţă la
secetă şi arşiţă. Tulpina este un pai plin cu măduvă, păros, cu înălţime de 80 - 120 cm şi capacitate
mare de înfrăţire. Frunzele sunt înguste, cu limbul şi teaca păroase, cu număr mic de stomate, care
conferă rezistenţă mare la secetă şi arşiţă. Inflorescenţa este un panicul lung de 20 - 25 cm şi
ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele
sunt îmbrăcate în palei de culori diferite (galbene, roşii-verzui, brune). MMB=4 - 7 g; MH=70 kg;
procentul de pleve este de 17 - 20%.
Fig. 63. Meiul (Panicum miliaceum L.)

Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată,
cum ar fi cernoziomurile sau aluvisolurile; suportă pH până la 5,5 - 5,8.
Zonarea culturii în România. În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat
pentru cultivare în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură succesivă
pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest; pentru a realiza culturi reuşite şi
producţii bune trebuie să fie amplasat cu prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat.
Particularităţi ale tehnologiei de cultivare
Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de fertilitate a solului şi faţă
de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul
să fie amplasat după cereale păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau
prăşitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă sau cartof). În cultură succesivă pentru furaj, poate fi
cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi după secară
pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.
Administrarea îngrăşămintelor. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat
în cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură neirigată şi de 60 - 80
kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele aplicate la
planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH =
5,5 - 5,8) se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor
calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit, curat de buruieni,
fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările de pregătire a terenului sunt cele
recomandate pentru plantele care sunt semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se
efectuează lucrări superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare cu tăvălugul inelar.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de minimum
93% şi germinaţia totală de minimum 80%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când temperatura solului a
ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 - 25 aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5
mai în zonele colinare. Semănatul se efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe
terenurile îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă superficial, la 2 -
2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei şi nu mai târziu
de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între
rânduri, de 12,5 - 15 cm, la 3 - 4 cm adâncime, cu o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o lucrare de tăvălugit
pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de îngrijire este combaterea buruienilor.
Împotriva buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu preparate de bază de: acid 2,4 D
(SDMA, 1,5 - 2,5 l/ha) sau acid 2,4 D+dicamba (ICEDIN FORTE, 2 l/ha), aplicate când plantele de
mei se află în faza de înfrăţit şi înainte de alungirea paiului.
Meiul este atacat de puţine boli. Importanţă prezintă tăciunele, care se combate prin tratarea
seminţei cu un preparat pe bază de carboxină+tiram (VITAVAX 2000, 2,5 l/tona de sămânţă).
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi în cultură succesivă. În această
situaţie, se recomandă să se aplice o udare imediat după semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de
udări cu norme mai mari, de 400 - 500 m3/ha, la intervale de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia
umidităţii solului).
Recoltarea. Meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor. În plus,
boabele se sparg uşor la treierat. Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul
paniculului sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite situaţii, meiul poate
fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe s-au întărit, se taie plantele cu
vindroverul, la 20 - 25 cm înălţime şi numai pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de
la cosire se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin
cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu. Raportul boabe:paie este de
1:1,3 - 1,5.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau chiar mai
devreme (pentru masă verde sau fân).
1. Care sunt problemele specifice ale combaterii buruienilor din culturile de sorg ?
Răspuns:
Sorgul are un ritm lent de creştere la începutul vegetaţiei şi cultura se îmburuienează frecvent. Ca
urmare, este necesară o strategie complexă de control al buruienilor, prin prăşit şi erbicidare. Se va
evita amplasarea pe terenurile îmburuienate cu costrei.
2. Care sunt particularităţile sorgului şi meiului care explică extinderea acestora în anumite
areale de pe glob şi recomandă cultivarea lor în unele regiuni ale României?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Momentul optim de recoltare a sorgului zaharat este:
a) La maturitatea în lapte, când în tulpini se află cea mai mare cantitate de glucide totale şi glucide
reducătoare.
b) La maturitatea în lapte-ceară, când ramificaţiile inflorescenţei sunt flexibile.
c) Când boabele sunt uscate (17% umiditate).
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care dintre culturile de orez, sorg şi mei se pretează pentru cultură succesivă, pentru boabe
sau pentru furaj ?
a) Sorgul.
b) Toate cele trei culturi.
c) Niciuna dintre cele trei culturi.
d) Meiul.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
20. Sorgul. Meiul
20.1. Cultura sorgului
a) Importanţă. Calitatea recoltei - diversitatea tipurilor de sorg şi utilizările acestora.
b) Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice - plantă care valorifică areale cu condiţii pedo-
climatice puţin favorabile.
c) Particularităţi ale tehnologiei de cultivare - în funcţie de tipul de sorg şi destinaţia recoltei.
20.2. Cultura meiului
a) Importanţă. Calitatea recoltei.
b) Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
c) Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
TEST RECAPITULATIV
Pentru condiţiile din România, soiurile de orez Peste 3.200oC a
trebuie să aibă un necesar termic de: Între 2.400 şi 3.200oC b
1.100 - 1.400oC c
Cel mult 2.400oC d
Sistemul de lucrări ale solului în culturile de Se practică sisemul ”no-till” a
orez diferă de alte culturi agricole prin: Arătura se efectuează la interval de 3 ani b
Nivelarea de exploatare este o lucrare obligatorie c
Nu există diferenţe ale lucrărilor solului faţă de d
alte culturi agricole
Densitatea de semănat la orez este de: 900 - 1.000 b.g./m2 a
400 - 500 b.g./m2 b
450 - 600 b.g./m2 c
40 - 60.000 b.g./ha d
Cele mai frecvente şi mai dăunătoare buruieni Pălămida (Cirsium arvense) a
din culturile de orez sunt: Mohorul (Echinochloa) şi orizica (Leersya b
oryzoides)
Costreiul (Sorghum halepense) şi muştarul c
sălbatic (Sinapis arvensis)
Traista ciobanului (Capsela bursa-pastoris) şi d
volbura (Convolvulus arvensis)
Regimul de irigare practicat în orezăriile de la Submersia continuă cu nivel de apă variabil a
noi este: O udare de răsărire şi apoi udari periodice cu 300 b
- 500 m3 apă/ha
Submersia intermientă cu nivel de apă variabil c
În România se practică cultura pluvială a d
orezului (apa este asigurată din precipitaţii)
Unele particularităţi ale sorgului (consum mare O leguminoasă pentru boabe a
de apă şi substanţe nutrive, resturile vegetale Porumb sau floarea-soarelui b
celulozice rămase pe teren) recomandă ca planta Cereale păioase c
postmergătoare să fie de preferinţă: Cartofi sau sfeclă pentru zahăr d
Densităţile corecte de cultivare a diferitelor Sorg zaharat: 200 – 300 mii b.g./ha a
tipuri de sorg sunt următoarele: Sorg pentru mături: 150 mii plante recoltabile/ha b
Sorg pentru boabe: 40 - 60 mii plante c
recoltabile/ha
Sorg pentru boabe: 150 - 200 mii plante d
recoltabile/ha
Cel mai periculos şi mai frecvent dăunător al Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) a
culturilor de sorg este: Gărgăriţa (Tanymecus dilaticollis) b
Păduchele verde (Schizaphis graminum) c
Gândacul bălos (Lema melanopa) d
Recomandările privind administrarea 50 - 80 kg N/ha; 50 - 80 kg P2O5/ha; 50 - 60 kg a
îngrăşămintelor în cultura meiului ţin cont de K2O/ha
perioada scurtă de vegetaţie şi masa vegetală 20 - 40 t gunoi de grajd/ha b
redusă: 100 - 120 kg N/ha şi 80 - 120 kg P2O5/ha c
Obligatoriu îngrăşare organică şi minerală d
Dintre tipurile de sorg, cel mai bine se pretează Sorgul tehnic a
pentru furajarea vacilor de lapte: Sorgul zaharat b
Sorgul pentru boabe c
Toate tipurile de sorg d
Extinderea cultivării sorgului în arealele Sistem radicular dezvoltat şi număr mare de a
secetoase şi călduroase se explică prin anumite perişori radiculari
particularităţi ale plantei (două răspunsuri Cariopsă golaşă sau îmbrăcată, sferică b
corecte): Frunze ceroase şi care se rulează la secetă c
Inflorescenţă panicul, răsfirat sau compact d
Calitatea nutritivă a boabelor de orez din comerţ Cultivarea în teren submers a
este diminuată prin: Cultivarea în zone cu temperaturi ridicate b
Procesele de prelucrare a recoltei c
Evacuarea apei din parcele înainte de recoltare d
Una dintre cereale are o veche tradiţie agricolă Grâu a
şi alimentară pe teritoriul românesc şi a fost Mei b
înlocuită de porumb, datorită productivităţii şi Orez c
calităţii recoltei: Sorg d
Cerinţele reduse faţă de umiditate ale meiului 190-250 a
sunt bine ilustrate de valorile coeficientului de
450-500 b
transpiraţie:
230-440 c
500-600 d
Cultura succesivă a meiului pentru furaj se Florii-soarelui şi porumbului a
poate practica în Câmpile de Sud şi de Vest, în Soiei şi fasolei b
condiţii de irigare, după recoltarea: Cerealelor de toamnă şi borceagului c
Sfeclei pentru zahăr d
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE
Tema nr. 21
Importanţa leguminoaselor pentru boabe. Calitatea recoltei
 Importanţa leguminoaselor pentru boabe.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să înţelegeţi importanţa alimentară, furajeră şi agronomică a leguminoaselor pentru boabe
pentru a argumenta necesitatea extinderii în cultură;
- să cunoaşteţi particularităţile compoziţiei chimice ale seminţelor de leguminoase şi
alternativele de valorificare şi procesare a recoltei.
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena Mirela, Băşa A.Gh., 2009.
Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole alternative. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
21.1. Importanţa leguminoaselor pentru boabe

Leguminoasele aparţin clasei Dicotiledonopsida, ordinul Fabales, familia Fabaceae (sin.
Leguminosae, sin. Papilionaceae), subfamilia Papilionoideae (sau Faboideae), care cuprinde
numeroase specii. Leguminoasele pentru boabe cu importanţă economică pentru zona în care se află
România aparţin genurilor: Pisum, Phaseolus, Glycine, Lens, Cicer, Vicia, Lupinus, Arachis, Vigna,
Lathyrus (Smartt, 1990).
- leguminoasele se situează după cereale ca importanţă alimentară în asigurarea caloriilor şi
proteinelor pentru populaţia umană. Seminţele lor conţin de 2 - 4 ori mai multă proteină şi aminoacizii
care completează pe cei din boabele de cereale;
- simbioza plantă leguminoasă pentru boabe - bacterii fixatoare de azot are ca rezultat un
excedent de azot, astfel că bacteriile furnizează azot culturii gazdă, dar sporesc şi fertilitatea solului
prin azotul rămas în sol după recoltare. Prin includerea leguminoaselor în rotaţii, ele contribuie la
îmbunătăţirea aprovizionării cu azot a terenurilor agricole şi, implicit, la reducerea dozelor de
îngrăşăminte cu azot;
- prin rădăcini şi resturile vegetale rămase pe teren, este îmbogăţit solul în materie organică
(evaluată la 1 - 3 t/ha), de calitate superioară deoarece conţin un raport C/N de 1/10 care, prin
descompunerea substanţelor organice, tinde spre raportul de 1/20 existent în sol.
Tabelul 36
Suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe, pe specii
şi continente (mii ha) (FAOSTAT, 2018)
America America Europa Africa Asia Oceania Total
Specia de Nord de Sud
şi
Centrală
Mazăre 1.758 193 2.758 613 2.253 297 7.872
Fasole 952 6.039 413 7.751 18.947 37 34.139
Soia 38.196 57.338 5.659 2.614 21.074 37 124.918
Linte 1.789 34 371 197 3.476 230 6.097
Năut 517 331 994 513 14.382 1.075 17.812
Bob 0 177 390 804 910 218 2.499
Lupin 0 40 234 98 0 612 984
Arahide 553 770 2 15.657 11.474 10 28.466
Fasoliţă 11 11 8 12.276 144 0 12.450
TOTAL 43.776 64.933 10.829 40.523 72.660 2.516 235.722
În anul 2018, leguminoasele pentru boabe au fost semănate pe glob pe 235.722 mii ha (tab.
36), cu creşteri importante faţă de anii 2001 (145.000 mii ha) şi 2007 (170.000 mii ha).
Soia deţine circa jumătate din suprafaţa totală cu leguminoase şi este în evidentă extindere în
ultimele decenii, prin comparaţie cu celelalte specii, aflate în uşor regres. Leguminoasele sunt cultivate
cu precădere în Asia şi America Centrală şi de Sud, după care urmează America de Nord şi Africa.
Legumoasele pentru boabe utilizate direct în alimentaţie (deci, exceptând soia şi arahidele) însumează
40.112 mii ha în Asia, 22.252 mii ha în Africa, 6.825 mii ha în America Centrală şi de Sud, doar 5.027
mii ha în America de Nord şi 5.168 mii ha în Europa.
Producţia mondială de seminţe de leguminoase a fost în anul 2018 de 475.546 mii t, din care
395.218 mii t soia şi arahidele (tab. 37). Cele două continente americane produc 30,1% si respectiv
38,1% din recolta mondială de seminţe leguminoase, iar peste 90% din recoltele americane sunt
reprezentate de soia.
Tabelul 37
Producţiile totale de leguminoase pentru boabe, pe specii şi continente (mii tone) (FAOSTAT, 2018)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud şi
Centrală
Mazăre 4.303 242 5.247 628 2.775 336 13.531
Fasole 2.041 5.923 783 6.940 14.605 32 30.324
Soia 130.931 172.097 12.055 3.556 30.608 63 349.310
Linte 2.473 35 329 240 2.994 258 6.329
Năut 889 498 845 731 13.228 998 17.189
Bob 0 209 929 1.497 1.895 37 4.567
Lupin 0 63 342 68 1 714 1.188
Arahide 2.477 1.874 5 14.307 27.225 20 45.908
Fasoliţă 23 14 27 6.972 164 0 7.200
TOTAL 143.137 180.955 20.562 34.939 93.495 2.458 475.546
Comerţul mondial cu leguminoase pentru boabe este dominat de soia (152,5 mil. tone în
2018), marii exportatori fiind Argentina, Cnada, Paraguay; comerţul cu celelalte leguminoase are
dimensiuni modeste (4,3 mil. tone fasole; 6,6 mil. tone mazăre; 3,1 mil. tone linte; 2 mil. tone năut),
Canada, Argentina, Australia, Ucraina, Federaţia Rusă fiind exportatori cei mai importanţi. Importurile
de seminţe leguminoase, constând în principal din soia, sunt înregistrate în ţări din Asia (China,
Japonia), Mexic şi Europa (Olanda, Germania, Spania), iar India, Vietnam, Indionezia, Italia şi
Brazilia sunt principalii beneficiari ai importurilor de fasole (FAOSTAT, 2018).
Fig. 64. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu leguminoaselor pentru boabe

(mii ha) în România în perioada 1935-2010 (original)
În România, sortimentul de leguminoase pentru boabe a cuprins, de-a lungul timpurilor, circa
10 specii, unele cu importanţă economică (mazăre, fasole, soia, năut, linte), altele cultivate pe
suprafeţe restrânse şi cu semnificaţie zonală (bob, arahide, fasoliţă, lupin alb, lupin galben, latir).
Suprafeţele semănate cu leguminoase pentru boabe au fost fluctuante în ultimul secol (fig. 64): circa
99 mii ha în 1938 (în principal, mazăre şi fasole); 167 mii ha în 1950; 194 mii ha în 1963; 672 mii ha
în 1987 (390 mii ha soia, 170 mii ha fasole, 100 mii ha mazăre, 10 mii ha năut, 0,7 mii ha linte); 250
mii ha în anul 1992 (166 mii ha soia, 58 mii ha fasole, 22 mii ha mazăre); 294 mii ha în 2018 (169 mii
ha soia, 12 mii ha fasole, 111 mii ha mazăre, 2 mii ha naut).
Morfologia şi anatomia seminţei. Seminţele plantelor leguminoase diferă ca aspect, culoare,

mărime, formă şi grosimea învelişului seminţelor. Structura internă a seminţei include: învelişul
(tegumentul seminal sau testa); embrionul, format din muguraş (sau gemulă) şi primordiile frunzelor
embrionare; două cotiledoane şi axul embrionar, cuprinzând epicotilul, hipocotilul şi radicula (fig.
65).
Învelişul seminţei reprezintă 6 - 8% din masa totală a seminţei. Învelişul protejează structurile
embrionului de daunele provocate de şocuri mecanice, de pătrunderea apei în bob şi de contaminarea
cu microorganisme.
Cotiledoanele sunt cele mai mari componente ale seminţelor şi conţin rezervele de amidon şi
proteine. Celulele parenchimatice ocupă cea mai mare parte a cotiledonului şi depozitează grăunciorii
de amidon, înglobaţi într-o reţea proteică.
Fig. 65. Sămânţă de fasole (după Gh.V.Roman, 1995)

1-micropil; 2 –hil; 3-şalază (dreapta);structura anatomică: a-cotiledon;
b-tegument; c-primordiile primelor două frunze; d-gemulă; e-punct de prindere a celui de-al
doilea cotiledon ; f-radiculă; g-cotiledon (stânga)
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Leguminoasele pentru boabe sunt o resursă

alimentară vitală care contribuie la satisfacerea cerinţelor alimentare în dietele umane din diverse părţi
ale lumii (tab. 38):
⇨ sunt o sursă bogată în proteine, care reprezintă între 20% şi 40% din masa bobului, în
funcţie de specie. Proteinele leguminoaselor sunt bogate în unii aminoacizi esenţiali: lizină, treonină,
isoleucină, leucină, fenilalanină şi valină, dar sunt deficitare în aminoacizi conţinând sulf, îndeosebi
metionină şi cistină; proteinele de rezervă din seminţele de leguminoase sunt reprezentate de
globuline, care deţin, de regulă, circa 70% din total proteine, iar glutelinele şi albuminele au o pondere
de circa 10 - 20% fiecare. Principalele globuline din majoritatea seminţelor leguminoase sunt
legumina (îndeosebi în mazăre şi bob) şi vicilina (în fasolea comună).
Tabelul 38
Compoziţia chimică a seminţelor de leguminoase pentru boabe
(g/100 g seminţe) (după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)
Apă Proteine Lipide Glucide Celuloză Săruri Energie
Specia brută minerale (kJ)
Mazăre 10,5 24,5 1,1 57,4 4,0 2,5 1.428
Fasole 10,0 22,6 1,4 58,0 4,3 3,7 1.453
Soia 9,0 34,3 18,7 29,8 3,1 5,1 1.735
Linte 10,5 24,0 1,0 57,8 4,1 2,6 1.450
Năut 9,9 20,6 5,7 57,1 4,0 2,7 1.520
Bob 10,6 24,8 1,4 52,9 7,0 3,3 1.450
Lupin 10,7 35,0 9,0 29,3 12,5 3,5 1.596
Arahide 6,5 27,6 49,8 11,7 2,0 2,4 2.306
Fasoliţă 10,7 22,0 1,4 58,1 4,5 3,3 1.453
⇨ conţinutul în glucide este de 50 - 60% la speciile utilizate direct în alimentaţie. Seminţele

conţin amidon ca principalul poliglucid de rezervă şi sunt relativ bogate în oligozaharide (rafinoză,
galactoză, ş.a.) care sunt asociate cu balonările produse de consumul unor seminţe de leguminoase (de
exemplu, fasole);
⇨ conţinutul în celuloză brută (fibre) variază între 1,2 şi 13,5%;
⇨ majoritatea seminţelor mature de leguminoase cu utilizare alimentară conţin 1 - 2% lipide;

conţinutul este ceva mai ridicat la năut (5,7%) şi lupin (9,0%), iar la arahide şi soia este în jur de 50%,
şi respectiv 20%. Lipidelor leguminoaselor conţin îndeosebi acizi graşi nesaturaţi (55 - 85%), aşa cum
este acidul linoleic. În compoziţia lipidelor, fosfolipidele reprezintă 24 - 35%, iar glucolipidele
însumează până la 10%;
⇨ conţinutul în săruri minerale este de 2,4 - 5,1%; în general, leguminoasele sunt

considerate surse importante de calciu şi fier, dar şi de fosfor, potasiu, zinc, sodiu şi magneziu;
⇨ seminţele mature de leguminoase furnizează vitamine solubile în apă (tiamină, acid folic,
riboflavină şi acid nicotinic), dar foarte puţin acid ascorbic (tab. 39).
Tabelul 39
Conţinuturile în microelemente şi vitamine în seminţele de leguminoase
(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)
Specia Ca Fe Zn Vitamina Vitamina B1 Vitamina Vitamina
(g/ (g/ (g/ A (tiamină) B9 (acid C (acid
100 g) 100 g) 100 g)) (UI) (mg/ folic) ascorbic)
100 g) ( μg) (mg/
100 g)
Mazăre 43 2,08 0,27 145 0,15 41,7 60
Fasole 440 13,44 4,48 0 1,03 44,6 0
Soia 277 15,70 4,89 24 0,87 375,1 6
Linte 51 9,02 3,61 39 0,47 432,8 6,2
Năut 105 6,24 3,43 67 0,48 556,6 4,0
Bob 37 1,55 1,00 333 0,13 148,0 3,7
Lupin 176 4,36 4,75 23 0,67 355,0 4,8
Arahide 92 4,58 3,27 0 0,64 239,8 0
Fasoliţă 110 8,27 3,37 50 0,85 632,6 1,5
!!! În seminţele de leguminoase sunt prezente unele substanţe cu efect antinutriţional: inhibitori ai
proteazei şi amilazei, lectine, acid fitic, hematglutinine, glucozide cianogenetice, saponine, taninuri,
alcaloizi, ceea ce limitează utilizarea lor în alimentaţie fără o prealabilă prelucrare. În majoritate,
aceste substanţe pot fi înlăturate prin procesele de preparare a hranei sau sunt descompuse în
intestin.
Utilizări ale recoltei. Păstăile şi seminţele de leguminoase pentru boabe pot fi utilizate în
alimentaţie într-o mare varietate de forme, iar valoarea lor nutritivă este influenţată marcant de modul
în care sunt preparate. Pot fi definite 6 modalităţi generale în care acestea pot fi consumate (J.Smartt,
1990):
⇨ cea mai mare parte din recolta de leguminoase este consumată sub formă de seminţe mature
uscate, utilizate întregi sau măcinate. Pe timpul depozitării acestora se reduc, treptat, valoarea
nutritivă şi uşurinţa preparării (de exemplu, creşte durata de fierbere), dar depozitate în
condiţii bune şi protejate împotriva dăunătorilor de depozit, ele pot acoperi consumul de la o
recoltă la alta;
⇨ utilizarea boabelor în stare nematură este caracteristică pentru mazăre (şi bob, în unele
ţări), la care boabele sunt consumate proaspete sau sunt conservate (de dorit, prin refrigerare);
⇨ unele leguminoase pot fi recoltate sub formă de păstăi verzi şi consumate ca legume (de
exemplu, fasolea); valoarea nutritivă a păstăilor nemature este destul de diferită de cea a
seminţelor mature, prin conţinutul în proteine mai scăzut, dar sunt relativ mai bogate în
vitamine şi glucide solubile;
⇨ practica de a utiliza seminţe germinate şi plăntuţe tinere de leguminoase ca legume

proaspete este răspândită în Asia. În aceste regiuni, depozitarea seminţelor uscate şi punerea
lor la germinat, asigură o aprovizionare continuă cu legume proaspete care pot fi produse în
perioadele în care acestea nu pot fi cultivate în câmp;
⇨ în Asia de Sud-Est, au fost dezvoltate tehnologii alimentare bazate pe utilizarea unor

microorganisme (Aspergillus oryzae, Rhizopus oryzae şi Bacillus subtilis), în mod obişnuit
folosite la fermentarea produselor vegetale şi animale. Fermentarea soiei prezintă un interes
deosebit deoarece sunt îmbunătăţite atât digestibilitatea, cât şi palatabilitatea;
⇨ din şroturile (turtele) rămase după extragerea uleiului rezultă izolate proteice, care sunt
incluse în produse din carne sau folosite pentru prepararea unor înlocuitori ai produselor
lactate şi alternative la laptele animal, pentru persoanele care au alergie la laptele de vacă.
Plantele de leguminoase pentru boabe pot fi folosite în furajarea animalelor, în stare verde sau
însilozate, singure sau în amestec.
Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un
conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de circa 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 - 1,3%) şi
se pretează pentru utilizarea în scop furajer; sunt folosiţi în special vrejii de mazăre, fasole şi fasoliţă.
Turtele de soia şi arahide, rezultate după extragerea uleiului, reprezintă un nutreţ concentrat deosebit
de valoros.
Leguminoasele pot fi folosite ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate
bune au fost consemnate la specii de lupin pe soluri nisipoase (lupin alb, lupinul galben), dar pot fi
folosite şi alte leguminoase.
1. Care sunt principalele calităţi care recomandă extinderea cultivării leguminoaselor pentru
boabe?
Răspuns:
Calităţile leguminoaselor pentru boabe care recomandă extinderea cultivării sunt: conţinutul ridicat al
seminţelor în proteine şi aminoacizi esenţiali; îmbogăţirea solului în azot prin simbioză cu bacteriile
fixatoare de azot; îmbogăţirea solului în materie organică prin resturile vegetale rămase pe teren; unele
leguminoase sunt importante plante oleaginoase (soia, arahidele).
2. Care sunt cele 6 modalităţi generale în care seminele de leguminoase pot fi consumate?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai importante specii de leguminoase pentru boabe pentru agricultura României sunt:
a) Lintea, năutul, bobul.
b) Mazărea, fasolea, soia.
c) Fasolea, arahidele, lupinul alb.
d) Latirul, lupinul albastru, lupinul galben
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Seminţele leguminoaselor sunt superioare boabelor de cereale şi prin bogăţia în unii
aminoacizi esenţiali:
a) Lizină şi treonină.
b) Metionină şi cistină.
c) Acid aspartic şi glicocol.
d) Legumină şi vicilină.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE
21. Importanţa leguminoaselor pentru boabe. Calitatea recoltei
21.1. Importanţa leguminoaselor pentru boabe
a) Specii cuprinse în grupă
b) Importanţa alimentară, furajeră şi agronomică.
c) Cultivarea leguminoaselor în lume, Europa şi România.
a) Morfologia şi anatomia seminţei.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
c) Utilizări ale recoltei.
Tema nr. 22
Morfologia şi biologia leguminoaselor pentru boabe
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei.
 Formarea recoltei.
Obiectivele temei:
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor morfologice şi biologice ale leguminoaselor
pentru boabe;
- să cunoaşteţi cerinţele leguminoaselor faţă de climă şi sol pentru a evalua favorabilitatea
resurselor naturale din diferite areale;
- să fundamentaţi anumite măsuri din tehnologia de cultivare a leguminoaselor funcţie de
starea de vegetaţie caracterizată prin codurile de BBCH.
Timpul alocat temei: 2 oră
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena Mirela, Băşa A.Gh., 2009.
Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Germinaţia - puse în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, seminţele de
leguminoase absorb apă, se umflă (de obicei, îşi dublează volumul). Începe
transformarea substanţelor de rezervă din cotiledoane în compuşi mai simpli,
embrionul primeşte hrană, se dezvoltă şi rupe tegumentul seminal, apare radicula, care
creşte şi se adânceşte în sol. În continuare, la unele specii (mazăre, bob, linte, năut),
cotiledoanele rămân în sol, iar epicotilul se alungeşte şi la suprafaţă apar frunzuliţele
embrionare şi muguraşul (germinaţie-răsărire hipogeică) (fig. 66). La alte specii
(fasole, soia, fasoliţă, lupin) în procesul de germinaţie are loc alungirea hipocotilului,
care împinge cotiledoanele şi muguraşul spre suprafaţa solului (germinaţie-răsărire
epigeică).
Fig. 66. Germinație-răsărire hipogeică (A) și epigeică (B) la leguminoasele pentru boabe
(după H. Lochner, J. Breker și colab., 2007)
Rădăcina - este pivotantă, cu numeroase ramificaţii, dezvoltate îndeosebi în straturile
superficiale ale solului. Rădăcina leguminoaselor are o capacitate mare de solubilizare
a substanţelor nutritive din forme greu solubile, care se explică prin respiraţia intensă
a rădăcinilor şi aciditatea secreţiilor radiculare. O parte din substanţele minerale
(săruri de fosfor, potasiu, calciu) din straturile profunde ale solului sunt aduse de
rădăcini spre suprafaţă, fapt important pentru plantele succesoare:
!! Pe rădăcinile leguminoaselor trăiesc în simbioză, bacterii din genul Rhizobium,

care fixează azotul atmosferic, pe care îl pun la dispoziţia plantei gazdă şi primesc în
schimb glucide şi săruri minerale, de care au nevoie pentru nutriţia proprie (fig.67).
Bacteriile provin în urma inoculării seminţelor înainte de semănat cu preparate
bacteriene (de exemplu, preparatul Nitragin) sau provin din sol, de la culturile din anii
anteriori. Există o specificitate a relaţiei leguminoasă - bacterii fixatoare, în sensul să
diferitele specii de leguminoase sunt inoculate de anumite specii de bacterii:
Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, linte, năut, latir; R.phaseoli pentru fasole;
R.cicerii pentru năut; R.lupinii pentru lupin; Bradyrhizobium japonicum pentru soia.
Fig. 67. Nodozităţi pe rădăcinile de soia
Tulpina ◆ poate fi dreaptă, erectă (la soia, lupin, bob, năut, unele soiuri de fasole),
semivolubilă (la unele soiuri de mazăre, fasole, arahide) sau volubilă (la unele forme
de fasole). Tulpina este mai mult sau mai puţin ramificată, în funcţie de soi şi
condiţiile de cultivare;
◆ creşterea tulpinii este terminală. La formele volubile, tulpina creşte şi diferenţiază

continuu organe vegetative şi generative (creştere nedeterminată), iar vegetaţia este
întreruptă doar de scăderea temperaturilor în toamnă. Prin comparaţie, există forme la
care, după formarea organelor vegetative, apexul tulpinii se transformă în mugure
floral, creşterea încetează şi planta se concentrează spre formarea organelor de
reproducere (creştere determinată). La unele specii de leguminoase pentru boabe
există forme intermediare (creştere semideterminată).
Frunza ◆ leguminoasele au frunze compuse, cu stipele mai mult sau mai puțin dezvoltate.
Frunzele pot fi: paripenate (la mazăre, bob, linte, arahide), imparipenate (la năut),
trifoliate (la fasole, soia, fasoliță), palmate sau digitate (la lupin) (fig. 68).
Fig. 68. Tipuri de frunze la leguminoase
1 - mazare; 2 - năut; 3- lupin alb; 4 - lupin galben; 5 - arahide; 6 - fasole; 7- soia; 8 - bob
(după D.Costache, 1988, citat de Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)
Florile ◆ au forma specifică papilionaceelor, sunt hermafrodite şi sunt grupate în raceme sau
dispuse solitar, cu poziţie axilară (la subsuoara frunzelor) sau terminală. Gineceul este
format dintr-o singură carpelă, cu o singură lojă, cu număr diferit de ovule (69);
◆ polenizarea este autogamă (la linte şi lupin), cu procente mai mari sau mai mici de
alogamie (rar alogamă la mazăre, soia, fasole; mai frecvent alogamă la bob şi
fasoliţă).
Fig. 69. Floarea şi inflorescenţa la leguminoase

1 - racem axial, la fasole; 2 - racem terminal, la lupin alb; 3 - flori solitare, la năut
(după D.Costache, 1988, citat de Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)
Fructul ◆ este o păstaie care provine din carpela îndoită, cu marginile sudate, şi conţine una
sau mai multe seminţe;
◆ păstăile pot fi dehiscente la maturitate (la mazăre, fasole, fasoliţă), greu dehiscente
(la soia, linte, năut, bob, lupin) sau indehiscente (la arahide) (70).
Fig. 70 . Păstăi de leguminoase pentru boabe

1 - mazăre; 2 - fasole; 3 - soia; 4 - bob; 5 - lupin alb; 6 - năut; 7 - linte
(după Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)
Sămânţa la leguminoase este din punct de vedere botanic o sămânţă autentică (fig.
71). În alcătuirea ei se disting tegumentul şi embrionul cu cele două cotiledoane şi cu celelalte
părţi ale viitoarei plante.
Fig. 71. Semințe de leguminoase

1 - mazăre; 2 - fasole; 3 - soia; 4 - năut; 5 - linte; 6 - lupin alb; 7 - bob
(după Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)
22.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei
Ciclul de vegetaţie. Prin comparaţie cu cerealele, la care etapa generativă (reproductivă) se
diferenţiază clar şi succede etapei vegetative, o particularitate a leguminoasele este
evoluţia concomitentă, o perioadă mai îndelungată, a etapei vegetative şi a celei
generative. În consecinţă, în faza de înflorire, plantele de leguminoase continuă să
formeze, în paralel, organe vegetative şi generative; între cele două procese se
manifestă o competiţie pentru aprovizionarea cu asimilatele necesare creşterii şi
dezvoltării. Ca rezultat, aceste specii sunt mai sensibile la factorii de stres, iar
formarea recoltei este mai mult influenţată de condiţiile de mediu (de exemplu, de
insuficienţa apei).
Codificarea vegetaţiei. La leguminoasele pentru boabe, codificarea vegetaţiei (după scara

BBCH) este structurată pe aceleaşi stadii principale (macrostadii) ca şi în cazul cerealelor (tab
40).
∙ Vegetaţia începe cu declanşarea procesului de germinaţie (stadiul principal 0); mărimea

seminţelor şi tipul de germinaţie imprimă cerinţe diferite faţă de apă şi anumite adâncimi de
semănat.
∙ Începutul dezvoltării frunzelor (stadiul principal 1) este marcat prin apariţia din sămânţă a
frunzelor embrionare. La speciile cu germinaţie hipogeică, cotiledoanele rămân în sol, iar
primele care apar la suprafaţa solului sunt frunzuliţele embrionare, care se prezintă ca nişte
solzi (şi care cad de timpuriu). La speciile cu germinaţie epigeică cotiledoanele apar la
suprafaţa solului, înverzesc şi contribuie la asimilaţie. În continuare, se dezvoltă pe rând
frunzele propriu-zise (adevărate), prevăzute cu stipele şi cârcei.
∙ După dezvoltarea a 4 frunze (cu unele diferenţe între specii) începe alungirea internodurilor
tulpinii (stadiul principal 3). În prima parte a acestui stadiu şi înainte de începutul creşterii
rapide în lungime, este iniţiată diferenţierea organelor generative. În această perioadă are loc şi
inocularea rădăcinii principale cu bacterii fixatoare de azot.
∙ Primii muguri florali (stadiul principal 5) devin vizibili la primele noduri formate şi
procesul continuă spre partea superioară a tulpinii. În paralel se dezvoltă florile; acestea apar
întâi la primele inflorescenţe formate şi sunt primele care se deschid (stadiul principal 6).
Dezvoltarea florilor şi înflorirea continuă pe tulpina principală, apoi pe ramificaţiile laterale.
În funcţie de condiţiile de vegetaţie din perioada de înflorire se poate reduce numărului de
flori şi de păstăi, datorită procesului de avortare.
∙ După fecundare, din mugurii florali se dezvoltă păstăile. Stadiul principal 7 se consideră
început atunci când circa 10% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului. În această
perioadă, tecile păstăilor contribuie alături de frunze la suprafaţa de asimilaţie.
Tabelul 40
Stadiile de dezvoltare la mazăre
(după Weber şi Bleiholder, 1990; W.Aufhammer, 1998, citaţi de Gh.V.Roman, 2011)
Codul
BBCH* Caracterizarea
0 Germinarea
00 Sămânţa uscată
01 Începutul imbibiţiei
03 Încheierea imbibiţiei
05 Radicula iese din bob
07 Muguraşul şi frunzele embrionare au străbătut înveluşul seminţei
08 Muguraşul şi frunzele embrionare cresc spre suprafaţa solului
09 Răsărirea: muguraşul străbate suprafaţa solului
1 Dezvoltarea frunzelor
10 Primele două frunzuliţe ca nişte solzi, vizibile
11 Prima frunză (adevărată) cu stipele, dezvoltată
12 A doua frunză cu stipele şi cârcel, dezvoltată
13 A treia frunză cu stipele şi cârcei complexi, dezvoltată
19 Nouă sau mai multe frunze cu stipele şi cârcei, dezvoltate
3 Creşterea în lungime (tulpina principală); alungirea tulpinii
31 Începutul creşterii în lungime
32 Primul internod alungit, vizibil
33 Al doilea internod alungit, vizibil
39 Al nouălea internod alungit, vizibil
5 Apariţia organelor florale (pe tulpina principală)
51 Primul mugure floral vizibil
55 Prima floare solitară încă închisă, vizibilă
59 Numeroase flori încă închise. Prima petală vizibilă
6 Înflorirea (pe tulpina principală)
61 Începutul înfloririi: circa 10% din flori deschise
63 Circa 30% din flori deschise
65 Înflorirea deplină: circa 50% din flori deschise
67 Înflorirea în desfăşurare
69 Încheierea înfloririi
7 Formarea fructului
71 Circa 10% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
79 Aproape toate păstăile au ajuns la mărimea specifică; seminţele sunt
complet formate (maturitatea verde)
8 Coacerea păstăilor şi seminţelor
81 Circa 10% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
89 Coacerea deplină: păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi de culoare
brună. Seminţele sunt uscate şi tari
9 Uscarea plantei
97 Plantele au murit
99 Faza de recoltare
* Colaborare a firmelor BASF-AG, Bayer-AG, Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG

∙ Dezvoltarea seminţelor începe prin creşterea cotiledoanelor, care au rolul de depozitare a
substanţelor de rezervă, provenite din procesul de asimilaţie şi prin remobilizarea substanţelor din
organele vegetative. Aprecierea stadiului de dezvoltare al păstrăilor şi seminţelor trebuie să ţină cont
de poziţia păstăilor la nodurile bazale, centrale sau apicale, pe tulpina principală sau pe ramificaţiile
laterale. Stadiul principal 7 este considerat încheiat atunci când aproape toate păstăile au ajuns la
mărimea caracteristică şi seminţele sunt complet dezvoltare (deşi sunt încă verzi).
În funcţie de specie, tipul de creştere şi condiţiile de vegetaţie, încep să se manifeste procesele
de senescenţă şi are loc eliminarea apei din organele vegetative. Procesele de formare a seminţelor şi
de coacere se eşalonează pe o durată mai mare de timp. Pentru aprecierea evoluţiei coacerii sunt
importante culoarea păstăilor şi culoarea seminţelor, specifică speciei şi soiului.
∙ Stadiul principal 8 caracterizează etapele coacerii păstăilor şi seminţelor, la care interesează

evoluţia culorii şi umidităţii seminţelor. Stadiul se încheie cu faza de coacere deplină, momentul în
care păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi au culoarea specifică, iar seminţele sunt uscate şi tari.
Aceleaşi caracteristici sunt luate în considerare şi pentru Stadiul principal 9, când plantele sunt
complet uscate şi trebuie recoltate.
Fazele coacerii la leguminoasele pentru boabe şi simptomele acestora sunt următoarele:
- coacerea verde sau în lapte: frunzele, păstăile şi seminţele sunt verzi; interiorul seminţelor
este lăptos, cu peste 60% apă;
- coacerea galbenă sau în pârgă: frunzele sunt îngălbenite şi încep să cadă (cu diferenţe în
funcţie de specie); seminţele îşi schimbă treptat culoarea, începând din zona hilului; interiorul
seminţelor are consistenţa aluatului şi conţine peste 40% apă;
- coacerea deplină: toate organele plantei sunt îngălbenite; frunzele continuă să cadă (în
funcţie de specie); interiorul seminţelor este tare şi conţine circa 20% apă;
- supracoacerea: toate organele vegetative ale plantei sunt uscate; păstăile se pot deschide şi
împrăştia seminţele; conţinutul seminţelor este tare, cu sub 20% apă.
22.3. Formarea recoltei

În legătură cu formarea componentelor de producţie, ciclul de vegetaţie al mazării se divide în
4 perioade:
- perioada I - începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la începutul înfloritului; este perioada
în care planta formează numai organe vegetative;
- perioada a II-a - debutează la începutul înfloritului şi durează până la atingerea stadiului
limită de avortare (SLA); începutul acestui stadiu este marcat de momentul în care la prima
păstaie, lungimea seminţei este de 6 mm; din acest moment se consideră că păstaia respectivă
nu mai poate avorta;
- perioada a III-a - corespunde intervalului cuprins între stadiul limită de avortare şi până
când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o sămânţă mai mare de 6 mm;
- perioada a IV-a - durează până la maturitatea fiziologică; este faza când are loc umplerea
seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între diferitele etaje ale plantei pentru
asimilatele necesare formării boabelor.
Etapele formării componentelor de producţie (elementele productivităţii) rezultă din

perioadele ciclului vegetativ (fig.72):
Fig. 72. Schema creşterii şi dezvoltării la mazăre;
formarea componentelor de producţie
(după „Techniques agricoles”, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
∎ Densitatea lanului joacă un rol important în elaborarea producţiei. Numărul de plante/m2

rezultă din densitatea de semănat şi procentul de răsărire; acest component se formează în perioada I.
Planta de leguminoasă posedă capacitatea de a ramifica, prin care poate compensa, parţial, efectul unei
densităţi prea mici.
∎ Numărul de seminţe (boabe) pe plantă este considerat componentul cel mai important în
elaborarea producţiei. Acesta depinde de alte două componente: numărul de noduri fertile pe o plantă,
care este determinat de durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod fertil. Numărul de
seminţe/plantă este format începând de la iniţierea florală şi până la încheierea perioadei a III-a.
∎ Mărimea seminţelor (MMB) depinde de felul în care se desfăşoară procesele de umplere a

boabelor şi depinde, la rândul său, de alţi doi factori: ritmul de creştere a boabelor, determinat de
cantitatea de asimilate disponibile; durata umplerii boabelor. Mărimea boabelor este stabilită în
intervalul de la începutul stadiului limită de avortare şi până la maturitate.
După cum se poate constata din cele prezentate, leguminoasele pentru boabe au caracteristici
deosebit de valoroase, dar prezintă unele de deficienţe care explică extinderea lor relativ limitată:
- recoltare dificilă, cu pierderi mari de boabe datorită: neuniformităţii maturităţii, din cauza
perioadei îndelungate de înflorit şi fructificare; portului culcat al plantelor la maturitate şi inserţiei
joase a păstăilor bazale; dehiscenţei păstăilor la maturitate şi scuturării cu uşurinţă a boabelor;
spargerii seminţelor la treierat;
- productivitate scăzută, comparativ cu cerealele; producţii nesigure şi fluctuante datorită
secetei, excesului de umiditate, atacului de boli şi dăunători.
Este necesar în primul rând să fie îmbunătăţită productivitatea leguminoaselor, prin
ameliorarea formelor cultivate şi perfecţionarea tehnologiilor, astfel încât producţia să crească.
Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de proteină pe plan mondial şi

valoarea acestor specii în cadrul rotaţiilor agricole, se poate considera că suprafeţele cultivate cu
leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.
1. Care este rolul bacteriilor din genul Rhizobium în cultura leguminoaselor pentru boabe?
Răspuns:
Bacteriile din genul Rhizobium trăiesc în simbioză pe rădăcinile leguminoaselor şi fixează azotul
atmosferic pe care îl pun la dispoziţia plantei gazdă.
2. Care sunt deficiențele leguminoaselor pentru boabe care explică extinderea lor relativ
limitată?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care sunt speciile de leguminoase cu germinaţie-răsărire epigeică:
a) Năut, linte.
b) Fasole, lupin.
c) Mazăre, bob.
d) Soia, fasoliţă.
Rezolvare: b, d
De rezolvat:
2. Ordinea formării componentelor de producţie la leguminoase este următoarea:
a) MMB; numărul de plante/m2; numărul de seminţe/plantă.
b) Numărul de seminţe/plantă; numărul de plante/m2; MMB.
c) Numărul de plante/m2; numărul de seminţe/plantă; MMB.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
22. Morfologica şi biologia leguminoaselor pentru boabe
22.1. Particularităţi morfologice şi biologice (tipuri de germinaţie/răsărire; simbioza cu bacteriile
fixatoare de azot; tipuri de creştere; tipuri de frunze – caracter de recunoaştere în câmp; dehiscenţa
păstăilor).
22.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei
a) Etape şi faze de vegetaţie.
b) Descrierea codurilor.
22.3. Formarea recoltei
a) Componentele de producţie (elementele productivităţii) la leguminoasele pentru boabe.
b) Perioadele ciclului de vegetaţie şi formarea componentelor de producţie.
c) Deficienţe ale leguminoaselor pentru boabe care limitează extinderea cultivării.
Tema nr. 23
Mazărea
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să aprofundaţi caracteristicile morfologice, biologice, ecologice şi de calitate ale plantei de mazăre
pentru a fundamenta necesitatea extinderii culturii în România;
- să corelaţi particularităţile menţionate cu stabilirea măsurilor tehnologice într-un anumit context
pedoclimatic şi economic.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii smeinţelor destinate semănatului.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de
bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Importanţă
∙ boabele de mazăre pot fi folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în stare matură
(boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de supe sau piure. Consumul
boabelor mature de mazăre are tradiţie în Europa Centrală şi de Vest;
∙ mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau uruite sunt folosite în hrana
animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră în componenţa amestecurilor furajere, alături de
„conţinut ridicat în proteină şi sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales a ovinelor;
∙ importanţa agronomică: cultura este mecanizabilă în întregime; mazărea părăseşte terenul

devreme, lăsându-l îmbogăţit în substanţă organică şi azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu
umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu şi în condiţii bune. Ca urmare, mazărea este o
premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de
toamnă. Datorită recoltării foarte timpurii, este posibilă amplasarea după mazăre a culturilor succesive.
Suprafaţa cultivată pe glob cu mazăre pentru seminţe uscate a fost în anul 2019 de 7.167 mii ha,
cu o producţie medie de 1.979 kg/ha. Suprafeţe mai importante se află în Federaţia Rusă, China, India,
Canada. În Europa au fost semănate cu mazăre 2.347 mii ha, care au produs în medie 2.234 kg boabe/ha,
suprafeţe mai mari fiind cultivate în Franţa, Spania şi Federaţia Rusă, în ţările cu climat mai umed şi
răcoros producţiile depăşind frecvent 3.500 kg boabe/ha.
În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha în perioada 1930 -
1939, 109 mii ha în anul 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, şi din nou aproape de 100 mii ha în 1987. În
ultimele decenii, mazărea s-a restrâns mult în cultură: 22 mii ha în 1992, 11 mii ha în anul 2001, 20 mii ha
în 2005, 29 mii ha în 2011 şi 103 – 118 mii ha în ultimii ani; cea mai mare producţie medie, de 2.666
kg/ha, a fost recoltată în anul 2017. Trebuie subliniat că există exploataţii agricole care au recoltat la
mazăre 2.500 - 3.500 kg boabe/ha.
Prin comparaţie, mazărea verde (legumă) se cultivă pe glob pe 2.782 mii ha, îndeosebi în Asia
(2.270 mii ha) şi mai puţin în Europa (230 mii ha). România a cultivat anual în ultimul deceniu circa 2.180
– 5.803 mii ha cu mazăre de grădină.

Mazărea cultivată aparţine genului Pisum, cu speciile: Pisum sativum L. subsp. sativum - mazărea
comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L. - mazărea furajeră, cu flori roşii-violacee şi un inel
violaceu la baza stipelelor. Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după
mărimea, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor.
Soiurile de mazăre de câmp cultivate în prezent, aparţin varietăţii vulgatum, caracterizată prin
seminţe de mărime mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie: Anastasia F, Evelina F, Ghittia F (soi de
toamnă), Lavinia F (soi de toamnă), Nicoleta, Rodica F, Spectral F (soi de toamnă), Stefania F create la
INCDA Fundulea, Magistra Liv creat la SCDA Livada, Telma si Vedea TR create la SCDA Teleorman
(soiuri româneşti); 4 soiuri străine: Crinos, Torpedo (Germania) şi Flex, Pisagro (SUA).
! ! ! - În ultimile decenii, în ţările care cultivă mazărea pentru boabe uscate pe suprafeţe mai mari au fost
create şi extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând
dificultăţile întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile:
- dezvoltarea grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor;
- soiurile de tip "afila", la care foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan se
susţin între ele rămânând relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina.

⇨ seminţele de mazăre conţin o cantitatea mare de substanţe proteice şi de calitate deosebită, prin
ponderea importantă a aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină şi treonină. Prezenţa în cantităţi mari a
amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare energetică deosebită; seminţele de mazăre uscate conţin
271 kcal/100 g boabe, vitaminele complexului B, şi vitaminele A, K, C;
Tabelul 41
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Specificare Mazăre Grâu Turte de soia
Proteine: 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0,37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistină 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptofan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68,5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31
⇨ ca urmare, seminţele au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi folosite cu
bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale (păsări, porci, rumegătoare, vaci cu lapte, tăuraşi şi
berbecuţi la îngrăşat);
⇨ seminţele nemature (verzi) conţin (raportat la 100 g): 81 kcal, 6,55 g proteine, 16,0 g glucide,
0,48 g lipide, 0,92 g săruri minerale şi sunt o sursă importantă de vitamine.

Ciclul vegetativ al mazărei durează 100 - 120 zile, de la semănat la maturitate.
Germinaţia-răsărirea este hipogeică, ceea ce imprimă o bună putere de străbatere şi permite un
semănat mai adânc.
Fig. 73. Plantă matură de mazăre

(după J.-P. Laconde, N.Ney, M.Giban, 1994, citati de Gh.V.Roman, 1995)
Rădăcina - este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată, putând atinge 1 m adâncime;
- pe rădăcină se formează nodozităţi, datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot,
aparţinând speciei Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea
seminţelor înainte de semănat. Nodozităţile sunt mici, foarte numeroase în primii 30 cm
adâncime şi se formează mai ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii. Existenţa
nodozităţilor pe rădăcini conferă mazării pretenţii mari faţă de aerarea solului, precum şi
sensibilitate la excesul de apă din sol, care inhibă formarea nodozităţilor.
Tulpina - este înaltă de 60 - 150 cm şi are creştere nedetermiată; la formele normale de mazăre,
până la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează
păstăile şi boabele, planta se culcă sub greutatea acestora, dar şi din cauză că ţesuturile
mecanice ale tulpinii sunt slab dezvoltate.
Frunzele - sunt paripenat compuse, având 1 - 3 perechi de foliole, stipele mari la bază şi cârcei
la partea superioară;
- la soiurile de tip "afila" foliolele sunt înlocuite cu cârcei (fig.74). La aceste soiuri,
plantele se susţin între ele datorită cârceilor şi nu se culcă la pământ la maturitate;
pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici şi, în plus, foarte important, lanul poate fi
recoltat dintr-o singură trecere cu combina.
Fig.
Fig.74. Frunze de mazăre
(după J.-P. Laconde, 1994, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Florile - mazărea înfloreşte devreme, în mod obişnuit începând din luna mai. Florile albe au
constituţia specifică leguminoaselor şi sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara
frunzelor; se formează, de regulă, 2 - 3 flori pe un etaj (la un nod), îndeosebi la primele 4
- 7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai productive; fecundarea este autogamă.
Fructul - este o păstaie, conţinând, de regulă, 3 - 6 boabe; păstăile sunt uşor dehiscente la
maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi poate determina pierderi mari de
boabe prin scuturare.
Seminţele - (boabele) au MMB=200 - 350 g; MH= 75 - 80 kg; ele se sparg cu uşurinţă la recoltare
şi la orice manipulări mecanice.
Cerinţe faţă de temperatură:
∙ mazărea este o plantă a climatelor mai umede şi răcoroase; dezvoltarea normală a plantelor este
favorizată de temperaturile moderate şi umiditatea suficientă;
∙ la germinat are cerinţe reduse faţă de temperatură (1 - 3°C) şi cerinţe mari faţă de apă (100 –
120% apă din masa bobului); după răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă,
temperaturi negative, de -4...-6°C;
∙ înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după 40 - 50 zile la
soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar după fecundare
temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C;
∙ planta reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare, se impune semănatul

culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca plantele să crească în perioada cu
zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.
Cerinţe faţă de umiditate:
- mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate; coeficientul de transpiraţie este de 600 - 700 (prin
comparaţie cu 500 la grâu); perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între faza
premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2 săptămâni după încheierea
înfloritului.
Cerinţe faţă de sol
- mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine drenate, cu o bună
capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5
- 7,5), bine structurate;
- nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei, şi nici
cele nisipoase, sărace în materie organică;
- mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru
grâu.
Zonarea culturii mazărei în România
Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin
precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în perioada de fructificare.
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor şi în
partea de nord-vest a ţării. Zonele cu cernoziom din Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat
secetos, în general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui semănat cât mai
timpuriu.
Fig. 75. Harta ecologică a mazării în România

(după N. Zamfirescu, 1965)

◆ este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând
lucrarea mai timpurie a solului, care să fie - din toamnă - nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni; cele mai
bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în
condiţiile în care au fost combătute bine buruienile; fiind o plantă amelioratoare a fertilităţii solului este
indicat ca mazărea să urmeze după porumb sau floarea-soarelui;
◆ nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase din cauza perpetuării
şi amplificării atacului unor boli, dar şi deoarece ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al
leguminoasei în asolament;
◆ mazărea este o plantă la care monocultura este exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe
acelaşi teren, a fost semnalat fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă prin: tulburări de
creştere; absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini; putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii; se amplifică
îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil;
◆ mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă premergătoare
pentru grâu; sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, pot fi semănate culturi
succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.
Consumul specific - pentru o recoltă de 1 tonă boabe plus resturile vegetale aferente, cultura de
mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul:
∙ în condiţii normale de cultivare, cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 -
75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare, iar restul provine din rezervele solului sau
din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare; ca urmare, pe terenurile fertile, bine
cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot;
∙ din contră, azotul, în cantităţi mai mari, poate avea o serie de efecte nedorite: favorizează
dezvoltarea vegetativă în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplifică problemele legate de
buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile
din nodozităţi;
∙ administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiţii de

cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase,
care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care
sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, întreaga doză aplicată la pregătirea
patului germinativ.
Fosforul:
- este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea nodozităţilor, deci fixarea
azotului, şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a fructificaţiilor;
- consumul de fosfor este moderat, totuşi mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului;
în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg
P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.
Potasiul:
- pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară, în doze de 40 - 60 kg
K2O/ha, aplicate odată cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ
(ca îngrăşăminte complexe).
Îngrăşămintele cu microelemente:
- au o influenţa favorabilă borul, molibdenul, manganul. Microelementele contribuie la
îmbunătăţirea fixării simbiotice a azotului şi la o mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele
pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe
frunze.
Lucrările solului
√ semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de lucrările de
pregătire a terenului; imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de
resturile vegetale, se recomandă o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a
resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului; cât mai curând posibil terenul se
ară cu plugul în agregat cu grapa, la adâncimea de 25 - 30 cm; arăturile efectuate vara se lucrează
până în toamnă (se grăpează), pentru a nivela terenul, a mărunţi bulgării şi a distruge buruienile
care răsar;
√ arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din toamnă sau
pot fi lăsate în “brazdă crudă“. Grăparea şi nivelarea arăturii în toamnă, oferă avantajul că, la
desprimăvărare sunt evitate lucrările repetate, care contribuie la pierderea apei, tasarea solului,
întârzierea semănatului şi măresc costurile; agricultorii din zonele secetoase (de exemplu,
Dobrogea, Bărăgan) şi din arealele cu soluri uşoare preferă acest sistem de lucrare a solului;
√ în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi
nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii,
acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de
preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă;
√ în primăvară, terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar după ce apa s-a scurs în
profunzime, pentru a evita tasarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleaşi
motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren. Tendinţa este ca în primăvară să fie
efectuată o singură lucrare a solului sau se seamănă direct, în teren nelucrat primăvara; uneori, în
primăvară sunt necesare două lucrări: o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru nivelarea
terenului şi mobilizarea solului compactat peste iarnă şi o a doua lucrare, chiar înainte de semănat,
cu combinatorul;
√ prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să
permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea unui lan
uniform dezvoltat, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.
Sămânţa - trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă (maximum 5% germeni cu
infecţie de antracnoză), nefisurată, fără atac de gărgăriţă (nu se admit exemplare vii de
Bruchus pisorum), să aibă puritatea fizică minimum 98% şi germinaţia totală minimum
80%;
- tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor patogeni care produc
putregaiul plantuţelor (Pythium spp.), mana (Peronospora pisi), fuzarioza (Fusarium spp.)
şi antracnoza (Ascochyta pisi), este obligatorie; sunt recomandate preparate pe bază de
metalaxil-M+mefenoxam (APRON XL 350 ES, 1 l/t de sămânţă). Tratamentele sunt
efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea
preparatelor bacteriene;
- tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent
cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria
specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea
de sămânţă semănată la un hectar. In prezent există o gamă mai largă de preparate
bacteriene pentru tratarea seminţelor de leguminoase.
Epoca de semănat - mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se
poate pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat fără a se tasa). Calendaristic, în
România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie; spre nord şi în unii ani
cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii
aprilie;
- semănatul timpuriu oferă avantajul că sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu vreme
favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei
(lunile martie-iunie); semănatul întârziat antrenează scăderea importantă a producţiilor
(se discută de pierderi de producţie de până la 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de
perioada optimă de semănat). Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi
numărul de boabe formate pe o plantă.
Densitatea de semănat - folosită în România este de 125 - 140 b.g./m2, pentru a se realiza 100 -
120 plante recoltabile/m2. Cu cât zona de cultivare are un climat mai moderat, sub
aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici,
iar întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât
zona de cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu
densităţi mai mari.
Cantităţile de sămânţă - corespunzătoare densităţilor menţionate sunt de 250 – 300 kg/ha.
Distanţele de semănat - mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 - 15 cm), prin care
se asigură o bună distribuire a seminţelor. Semănatul în cărări permite aplicarea
tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform şi până în
faze de vegetaţie mai avansate.
Adâncimea de semănat - mazărea trebuie semănată mai adânc din cauza cerinţelor mari
faţă de umiditate în faza de germinare; în condiţiile din România se recomandă
seamănatul la 5 - 6 cm adâncime;
- semănatul superficial este dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi sporeşte
pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea,
defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă,
se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.
∎ Combaterea buruienilor - se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat
şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu
buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot
diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.
Dacă este necesar, lucrarea se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi
(Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a
unor tratamente cu preparate pe bază de MCPB - Na (BUTOXONE M 40, 2,0 - 2,5 l/ha), când plantele de
mazăre au 10 - 12 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de 2 - 4 frunze (pentru dicotiledonatele anuale)
sau au sub 10 cm înălţime (pentru dicotiledonatele perene). Pentru buruienile dicotiledonate anuale (cu
excepţia speciilor de Polygonum şi Chenopodium) şi unele monocotiledonate anuale (genurile Setaria,
Echinochloa ş.a.) se recomandă imazamox (PULSAR 40, 0,75 - 1,0 l/ha) administrat postemergent
timpuriu, în funcţie de gradul de îmburuienare;
- dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta poate fi combătut prin
tratamente cu quizalofop-P-etil (LEOPARD 5 EC, 1,5 - 1,75 l/ha) sau propaquizafop (AGIL 100 EC, 1,0 –
1,5 l/ha) administrate postemergent, în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea plantelor. Aceste
preparate controlează şi buruienile monocotiledonate anuale, dacă sunt administrate în doză de 0,7 l/ha
postemergent, respectiv 0,8 l/ha, în faza de 2 - 4 frunze pentru speciile de monocotiledonate;
- în zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor
zone, cum este iarba vântului (Apera spica venti); în asemenea situaţii se pot efectua tratamente cu
fenoxapropetil (FURORE SUPER 75 EW, 0,8 - 1,0 l/ha), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul
dicotiledonatelor.
- Mazărea furajeră se elimină prin plivit; se recunoaşte după: culoarea purpurie a florilor, inelul
violaceu de la baza stipelelor, păstăile mai mici, seminţele mai mici şi de culoare brună, marmorate.
Lucrarea este dificil de realizat şi destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să
fie efectuată cu atenţie în loturile semincere.
! ! ! Combaterea dăunătorilor - gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) este cel mai periculos dăunător din
culturile de mazăre de la noi, foarte păgubitoare în câmp, dar şi în depozite. Adulţii hibernanţi apar în
câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor.
La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în
primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea
adulţilor (la un PED de 2 adulţi/m2), cu produse pe bază de tiametoxam (ACTARA 25 WG) (acceptat
pentru utilizare in anul 2021). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii
larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie tratarea seminţelor în spaţii ermetic închise
(la un PED de 5 larve/100 boabe sau 10% boabe cu orificii); se foloseşte fosfură de aluminiu (AGROXIN
56 TAB, 3 - 5 tablete/t de sămânţă).
∎ Combaterea bolilor - se realizează prin măsuri preventive: evitarea revenirii mazării prea
curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme, pentru combaterea
antracnozei mazării (Ascochyta pisi), boală răspândită îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare
tratamente în vegetaţie, efectuate la avertizare, după controlul culturilor: primul tratament imediat după
răsărit, repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează preparate pe bază
de oxiclorură de cupru (ALCUPRAL 50 PU, 2,5 kg/ha).
Recoltarea
► se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării,
din mai multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi
scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a
boabelor la treierat;
► perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile. Ca
urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte lucrări agricole. La recoltare,
terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni;
► se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat,
75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. Treieratul se desfăşoară cel
mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor,
iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc
în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie
până în prima decadă a lunii iulie.
► în ţara noastră, în mod tradiţional, recoltarea lanurilor de mazăre a fost efectuată divizat (în
două faze): în prima fază plantele erau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau smuls manual, pe
suprafeţe mici) după care erau lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii;
în faza următoare se treieracu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă, cu unele
reglaje specifice, cu scopul limitării spargerii boabelor.
► Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de
preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.
- unii cultivatori de mazăre evită recoltarea în două faze prin montarea la aparatul de tăiere al
combinei a pieselor ridicătoare de lan, ceea ce permite recoltarea dintr-o singură trecere a lanurilor de
mazăre culcate la pământ;
- extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate,
permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina.
Resturile vegetale, tocate şi împrăştiate uniform pe suprafaţa solului, reprezintă o sursă importantă
de materie organică, având un raport C/N apropiat de cerinţele solului; alături de azotul acumulat în sol în
urma activităţii bacteriilor fixatoare, acestea contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii terenurilor
agricole.
Adunarea resturilor vegetale cu presa pentru furaje şi transportul acestora sunt practicate numai în
anumite situaţii. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t
vreji/ha.
1. Care sunt pretenţiile mazării faţă de amplasare (rotaţie) ?
Răspuns:
Mazărea trebuie: să urmeze după plante cu recoltare mai timpurie (cereale păioase), prăşitoare cu recoltare
mai timpurie; nu se acceptă monocultura şi nici amplasarea după alte leguminoase; este o premergătoare
foarte bună pentru majoritatea culturilor.
2. Notaţi câteva reguli generale privind administrarea îngrăşămintelor în cultura mazării.

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este dăunătorul specific şi foarte păgubitor al culturilor de mazăre?
a) Gândacul bălos.
b) Sfredelitorul porumbului.
c) Gărgăriţa mazării
d) Păduchele verde al cerealelor.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Care este cea mai dificilă lucrare din tehnologia mazării:
a) Lucrările solului.
b) Recoltarea.
c) Administrarea îngrăşămintelor.
d) Semănatul.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
23. Mazărea
a) Importanţa alimentară, furajeră şi agronomică – plantă amelioratoare a fertilităţii terenurilor şi foarte
bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
b) Cultivarea mazării în lume, Europa şi România.
c) Soiurile cultivate – soiuri clasice şi soiuri ”afila”.
d) Compoziţia chimică a boabelor şi calitatea recoltei.
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie – plantă a climatelor umede şi răcoroase.
c) Zonarea culturii mazării în România – leguminoasa cernoziomurilor.
Tema nr. 24
Fasolea
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare..
Obiectivele temei:
- să fundamentaţi recomandările pentru cultivarea fasolei prin valoarea alimentară şi importanţa
agronomică;
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor morfologice, biologice şi ecologice ale fasolei
pentru a decide asupra amplasării culturii şi asupra măsurilor tehnologice.

4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de
bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Importanţă
⇨ boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre alimentele de bază; acestea
au un conţinut ridicat în proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esenţiali (lizină,
arginină, triptofan). Valoarea energetică este apreciată la circa 335 calorii/ 100 g boabe uscate;
⇨ preparatele culinare din fasole uscată au calităţi gustative deosebite, iar păstăile verzi
reprezintă o legumă foarte apreciată;
⇨ vrejii reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi caprine;
⇨ tecile păstăilor uscate au şi utilizare medicinală, fiind recomandate sub formă de ceai în
tratarea diabetului;
⇨ importanţa agronomică - fasolea este recoltată vara, destul de devreme (lunile iulie-august),
lăsând terenul îmbogăţit în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului se efectuează în
condiţii bune, astfel că este o premergătoare bună pentru alte culturi agricole şi îndeosebi pentru grâul de
toamnă.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în ultimii ani a fost de 25.700 – 36.508 mii ha, iar
producţia medie mondială de 786 - 895 kg boabe/ha. Printre ţările mari cultivatoare de fasole se
menţionează: India, Brazilia, Kenya, Mexic, Myanmar. În Europa, fasolea este cultivată ca plantă de
cultură mare pe 203 - 432 mii ha, suprafeţe mai mari fiind în Belarus şi zona Balcanilor. Producţii bune
sunt raportate în Muntenegru (7.156 kg/ha), Belarus (2.238 kg/ha).
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. În perioada 1934 - 1938 se cultivau 49 mii
ha în cultura pură şi 917 mii ha în cultură intercalată prin porumb. În deceniile următoare, suprafeţele au
crescut până la 170 mii ha în cultură pură şi 1.400 mii în cultură intercalată (în anii 1987 – 1989). După
1990, cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha în 1992, 29 mii ha în 1998, 24 mii ha în
2011), iar pentru ultimii ani statisticile oficiale menţionează 12 - 22 mii ha cultivate cu fasole. O
contribuţie importantă pentru acoperirea consumului o are fasolea cultivată prin grădini. Producţiile medii
recoltate în ţara noastră situează fasolea printre culturile cele mai puţin productive: 655 kg/ha în 1930 -
1939, 229 kg/ha în 1979-1981, 737 kg/ha în 1994, 899 – 1.335 kg/ha în ultimii ani. Trebuie subliniat că
unele exploataţii agricole au realizat şi peste 2.000 kg boabe/ha.

∙ Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau asiatică.
∙ Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană cea mai
răspândită; are forme numeroase, grupate în 4 varietăţi, diferenţiate după forma boabelor (sphaericus,
ellipticus, oblongus, compressus). Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de
Sud, Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predomină culoarea albă.
∙ Dintre celelalte specii se menţionează: Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de
Spania) şi Ph. lunatus L. (fasolea de Lima) (ambele de origine americană); Ph. aureus (Roxb.) Piper şi Ph.
angularis (Wild.) W. (fasolea de Azuki) (ambele de origine asiatică).
∙ În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri existente,

în prezent, în cultură în România cuprinde 7 soiuri: Algil (târziu, creat la USAMV. Iaşi), Dalmaziano
(extratimpuriu, creat la SC. Agrosel SRL Cluj), Doina (târziu, creat la SCDL. Buzau), Florres, Palasto şi
Great Northern (târzii, create la SC.Holand Faming Agro Bucureşti), Great Northern (târziu), Lechinţa
(extratimpuriu, creat la Piteşti-Mărăcineni).

◆ În compoziţia chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,8 - 58,0%, din care 47,3%
amidon) şi proteinele (17 - 32%), alături de care mai conţin lipide (0,8 - 2,8%), săruri minerale (2,1 -
2,3%), celuloză (3,8 - 7,9%.
◆ Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie mai ridicată: lizină (1,59 g/100 g boabe),
triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), a carotenului (provitamina A) şi a acidului ascorbic
(vitamina C), conferă boabelor o valoare nutritivă excepţională. Durata de fierbere este un indice
important de apreciere a soiurilor de fasole, care este influenţată, printre altele, de grosimea învelişului şi
de vechimea boabelor.
Tabelul 42
Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)
(după N. Olaru, 1982, citat de T.Robu, 2011)
Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument
Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0
Glucide 50,8 - 58,0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0
Lipide 0,8 - 1,5 1,0 – 1,6 0,1 - 0,9
Celuloză 5,2 - 7,9 1,0 – 1,7 46,0 - 59,0
Săruri minerale 2,1 - 2,3 2,1 – 2,3 2,1 - 2,3

Rădăcina - plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte leguminoase, majoritatea
rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm); nodozităţile care se formează pe
rădăcini sunt mici şi rotunde şi sunt situate îndeosebi pe ramificaţiile mai subţiri.
! ! ! Germinaţia-răsărirea este epigeică la majoritatea speciilor de fasole (şi hipogeică la specia Ph.
Multiflorus). Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de străbatere, îndeosebi pe solurile
grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor solului şi la
respectarea adâncimii de semănat. În cazul în care crusta întârzie răsăritul, precum şi pe solurile slab
drenate şi reci, cu multă apă, seminţele putrezesc uşor.
Tulpina - la fasolea oloagă sau pitică, cu creştere determinată, tulpina este scundă, de 30-50 cm
înălţime, cu port erect şi ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru cultura mare;
- la formele urcătoare sau volubile, cu creştere nedeterminată, tulpina poate fi lungă,
chiar până la 3 - 6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită pentru cultura
mare;
- există şi forme intermediare, semivolubile care merg în cultura mare. Diferenţierea între
formele pitice şi cele volubile apare la câteva zile după formarea primelor frunze
trifoliate, când începe alungirea tulpinii subţiri, specifice, cu tendinţă de răsucire şi
căţărare.
Frunzele - după răsărire, marcată prin apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului, planta de fasole
formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt trifoliate,
având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.
Florile - au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt situate la subsuoara frunzelor, grupate
în raceme scurte; fecundarea este dominant autogamă, dar cu numeroase cazuri de
alogamie; deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Înflorirea este
eşalonată pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi chiar peste 60 zile la
formele de fasole urcătoare. Seceta şi căldura scurtează această perioadă, iar vremea
umedă şi răcoroasă o prelungeşte.
Fructul - este o păstaie, dehiscentă la maturitate;
Bobul (sămânţa) - seminţele au culori diferite (predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile
(MMB între 200 şi 400 g) (fig. 76).tegumentul seminal are straturile periferice formate
din celule cu pereţii îngroşaţi şi cu celulele strâns unite, adesea greu permeabile pentru
apă şi gaze; ca urmare, materialul semincer la fasole conţine, adesea, un număr mare de
seminţe tari, care germinează cu întârziere.
Fig. 4.76. Sămânţă de fasole – aspectul exterior:
1 – micropil; 2 – hil; 3 – şalază (dreapta); structura anatomică: a – cotiledon;
b – tegument; c – primordiile primelor două frunze; d – gemulă;
e – punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f – radiculă; g – cotiledon (stânga)

Cerinţe faţă de temperatură - fasolea este o plantă termofilă; pentru un ciclu de vegetaţie de 90 –
120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 1.900°C (suma temperaturilor mai mari de
10°C); boabele germinează la minimum 8 - 10°C şi absorb pentru germinat o cantitate
mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului); în condiţii favorabile de
temperatură şi umiditate, răsărirea are loc după 10 - 12 zile de la semănat;
- după răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de -1...-2°C) sau
chiar de brume uşoare; sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire, când
cotiledoanele degeră foarte uşor; în perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de
temperatură cresc, optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25oC; la
temperaturi mai ridicate, însoţite de secetă atmosferică, florile rămân nefecundate, se
usucă şi cad (avortează). Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de
condiţiile de secetă, dar în detrimentul mărimii recoltei.
Cerinţe faţă de umiditate - deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea
este deosebit de sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-răsărire
şi la înflorire-formarea păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de
apă); în perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii extreme
păstăile rămân mici şi avortează;
- plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta atmosferică; vânturile
uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a apărut
necesitatea cultivării intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea “oloagă“ este
mai rezistentă la secetă, datorită precocităţii sale (plantele înfloresc şi îşi formează
păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) şi masei vegetale mai reduse. Adesea, în
zona de sud a ţării este necesar un aport suplimentar de apă, prin irigare;
- umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea bogate şi
timpul umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea. Excesul de
umiditate măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea boabelor.
Cerinţe faţă de sol - solul potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat, pentru a permite
pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a favoriza aerarea şi
încălzirea solului şi o răsărire cât mai rapidă;
- reacţia optimă a solului este neutră (pH = 6 - 7,5), potrivită pentru formarea nodozităţilor
şi pentru asigurarea unui regim normal de nutriţie cu azot;
- fasolea poate vegeta pe soluri diferite, chiar pe solurile superficiale, cu condiţia să fie
asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, din categoria
cernoziomurilor, solurile preluvosol-roşcate şi aluviosoluri fertile;
- fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase sau
salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată
formarea crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura
fasolei.
Zonarea culturii fasolei în România

Zona foarte favorabilă - Câmpia de Vest (în jurul Aradului, mai ales pe Valea Mureşului, pe
aluviunile fertile ale Timişului şi văile Crişurilor, pe Valea Someşului) şi în Transilvania (pe
luncile Mureşului şi Târnavelor). În aceste areale, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt
favorabile, solurile sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu prea adâncă.
Zona favorabilă - cea mai mare parte a terenurilor arabile din România (în Oltenia, Muntenia,
Moldova, Transilvania), cu unele diferenţe de favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de
fertilitatea solurilor şi de cantităţile de precipitaţii din lunile iunie şi iulie. Se evidenţiază, prin
favorabilitate, văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea Jijiei.
Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită a Dunării unde
umiditatea atmosferică este mai ridicată şi există aport freatic, dar este necesară drenarea terenului, pentru
a evita băltirea apei şi excesul de umiditate în sol. În zona de sud a ţării, amplasarea culturilor de fasole (în
cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu prioritate în perimetrele irigate.
Fig. 77. Zonarea ecologică a fasolei în România

(după O.Berbecel, 1960, citat de Gh.V.Roman, 1995)

∙ fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine
lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat
profund, având în vedere că sistemul radicular este destul de slab dezvoltat şi se dezvoltă îndeosebi în
stratul superficial al solului; premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând,
grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele (porumb, sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai
devreme;
∙ nu se recomandă amplasarea fasolei după plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, soia,
alte leguminoase), după care fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani; cultura repetată a
fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai
cenuşiu), fiind necesar un interval de pauză de minimum 3 ani;
∙ fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi o excelentă

premergătoare pentru grâul de toamnă.
► Consumul specific - pentru a produce 1 tonă de boabe şi producţia aferentă de tulpini, fasolea
consumă 60 – 65 kg N, 17 kg P2O5 şi 45 kg MgO; fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele
nutritive din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat; reacţionează
moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până
la 75%) pe cale simbiotică.
► Fosforul - îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în cultura fasolei pe toate tipurile de sol;
- pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g sol) se recomandă 30 -
40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la
40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se efectuează înainte de arătură sau la
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe);
► Azotul - necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de
mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii
de fixare simbiotică a azotului. În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate
tratamente cu preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de
semănat;
- la circa 20 - 25 de zile după răsărit se recomandă efectuarea unor controale asupra
dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de rezultatul controlului se
stabileşte mărimea dozei de azot: în mod obişnuit se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza
mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a reuşit. Îngrăşămintele se
administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul echipamentelor de
fertilizare montate pe cultivator.
Tabelul 44
Dozele de îngrăşăminte cu azot la fasole în funcţie de formarea nodozităţilor
(Gh.Popa, 1978, citat de T.Robu, 2011)
Număr de nodozităţi Plante cu nodozităţi Azot
pe plantă (%) (kg/ha)
Mai mult de 5 > 80% 25-30
1-5 > 50% 30-40
Lipsă 0 40-60
► Potasiul - necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient

aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg
K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
► Microelementele - în cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor
insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se
recomandă folosirea îngrăşămintelor cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în
timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.
► Corectarea reacţiei acide - în cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este
obligatorie administrarea amendamentelor calcaroase, deoarece fasolea nu suportă reacţia
acidă.
Lucrările solului
⇨ fasolea are putere redusă de străbatere a germenilor spre suprafaţă şi necesar mare de apă
pentru germinat, care impun o atenţie mai mare decât pentru alte culturi, la efectuarea lucrărilor
solului;
⇨ lucrările solului constau în: dezmiriştit, imediat după recoltarea premergătoarei; arătura
adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene; lucrări de
grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea arăturii şi distrugerea buruienilor. Este importantă evitarea
denivelării terenului prin lucrările solului pentru a realiza un semănat uniform şi a obţine o dezvoltare
uniformă a culturii, şi care să faciliteze recoltarea mecanizată;
⇨ în primăvară, imediat după zvântarea solului este necesară o lucrare de grăpat, cu scopul
afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă;
⇨ patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul,

efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, ultima lucrare înainte
de semănat se efectuează cu grapa cu discuri în agregat cu o grapă uşoară.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde multă apă
prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea
inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.
Sămânţa - trebuie să aibă puritatea fizică de minimum 98%, germinaţia totală de minimum 80%
şi să provină din culturi neinfestate cu boli. Condiţionarea cu echipamente speciale (sau alegerea
la masă a seminţelor, pentru micii cultivatori) sunt necesare uneori, cu scopul eliminării boabele
pătate şi a celor sparte sau fisurate;
- tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni prezenţi pe
tegumentul seminţei este obligatorie; se recomandă folosirea preparatelor pe bază de
difenoconazol (DIVIDENT M 030FS, 1,5 l/t de sămânţă).
- tratarea cu preparate bacteriene (Nitragin-fasole, conţinând bacteria Rhizobium phaseoli) se
efectuează chiar înainte de semănat (sau concomitent cu semănatul), folosind o suspensie
bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă necesară pentru un
hectar;
Epoca de semănat - perioada optimă pentru semănatul fasolei este atunci când se realizează în sol
la adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire;
calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 -
25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci;
- întârzierea semănatului este extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se usucă, astfel
încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi fecundarea întârzie şi
se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară, ceea ce amplifică procesele de
avortare şi sterilitate; producţiile se reduc considerabil; semănatul prea timpuriu este, de
asemenea, dăunător: în solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi
putrezirea boabelor.
Densitatea de semănat – se seamănă 35 - 45 b.g./m2 la neirigat şi 50 - 55 b.g./m2 la irigat, pentru
a realiza, la recoltare, densităţi de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 - 45
plante/m2 în cultură irigată;
- densităţile prea mici (situaţie frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi)
favorizează ramificarea plantelor, din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire, iar
maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.
Cantităţile de sămânţă - 80 - 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).
Distanţele între rânduri - fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri, distanţate la
45 cm şi lăsând 70 cm între benzi, sau echidistant, la 50 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat - este corelată cu umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în
solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile uşoare şi ceva mai
uscate; în primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar mai
superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul
superficial al solului).
∎ Combaterea buruienilor - este cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia de
cultivare a fasolei: fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu buruienile şi este sensibilă la
îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este necesară o
strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive (rotaţie,
lucrările solului) cu măsurile curative (de combatere);
⇨ pentru buruienile monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale sunt generalizate

tratamentele cu preparate pe bază de S metolaclor (DUAL GOLD 960 EC, 1,0 – 1,5 l/ha), administrate
înainte de semănat cu încorporare;
⇨ pentru combaterea dicotiledionatelor anuale se recomandă tratamente în vegetaţie cu erbicide

pe bază de bentazon (BASAGRAN FORTE, 2,0 – 2,5 l/ha + Weteol), postemergent;
⇨ pe terenurile îmburuienate cu monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv cu costrei din rizomi

se recomandă tratamente postemergente cu quizalofop-P-etil (LEOPARD 5 EC, 0,7 l/ha pentru
monocotile şi 1,5 – 1,75 l/ha postemergent pentru costrei). După tratament se suspendă lucrările de prăşit,
pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea
tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază de aplicare propaquizafop
(Agil 100 EC, 1 – 1,5 l/ha) sau cletadim (SELECT SUPER, 0,6 – 1,0 l/ha, pentru monocotiledonate
anuale).
⇨ Combaterea chimică poate fi completează cu 1-2 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de
prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide.
Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de
fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.
∎ Combaterea bolilor - constau din tratamente la sămânţă şi din tratamente în vegetaţie;
⇨ antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), este boala cea mai răspândită, mai

frecventă şi mai păgubitoare. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul seminţei
şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. Se recomandă verificarea
repetată a culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se
efectuează, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de
cotiledoane; tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor. Se
folosesc preparate pe bază de captan (CAPTAN 50 WR, 0,2% sau MERPAN 50 WP,
0,25%);
⇨ bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se

transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În vegetaţie se
efectuează 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al
doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se folosesc oxiclorură de
cupru (ALCUPRAL 50 PU, 0,2 – 0,3%).
∎ Combaterea dăunătorilor - gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) este cel mai

periculos dăunător, care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură
generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este necesar să fie efectuat
un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie). De
asemenea, înainte de depozitare sunt obligatorii tratamente preventive, efectuate în spaţii
ermetic închise.
∎ Irigarea - este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei - plantă
deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în
zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte
bune la fasole. Se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după
care udările se repetă la interval de 10 - 15 zile; pot fi necesare 2 - 3 udări,
aplicate prin aspersiune sau pe brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col.,
1982, citat de Gh.V.Roman, 1995).
Recoltarea
! ! ! Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza:
coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei păstăilor; plantele formează tufă joasă şi
au la maturitate portul semiculcat; păstăile bazale au inserţia joasă; boabele se sparg uşor la
treierat. Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă
să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17%
umiditate.
Recoltarea lanurilor de fasole se efectuează divizat:

► în prima faza, se dislocă sau se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini
speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici);
► plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă
sau în căpiţe mici (adunate manual, cu furca), apoi se treieră cu combina, reglată
corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea
ridicătoarelor de brazdă sau manual, cu furca. Este necesară reglarea foarte atentă a
combinei pentru limitarea spargerii boabelor.
Problema recoltării fasolei de câmp nu este rezolvată integral în România, ceea ce

limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă şi obţinerea unor producţii
bune. Se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor de fasole de
câmp, lucrare foarte laborioasă şi costisitoare, care necesită multă forţă de muncă şi
durează mai mult timp.
Cultura intercalată a fasolei

- este un sistem tradiţional de cultivare a fasolei, practicat şi în ţara noastră, prin care aceasta este
semănată prin porumb. Astfel, plantele de fasole sunt protejate de vânturile uscate şi arşiţa din
lunile de vară şi se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În sistem
gospodăresc, cultivarea fasolei prin porumb necesită un volum mare de muncă manuală, pentru
combaterea buruienilor şi recoltare;
- există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la porumb este recomandată
tehnologia obişnuită, iar fasolea este considerată o recoltă suplimentară; ca urmare, la fasole se
seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură, de 10 - 20 mii cuiburi/ha;
- semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită. Fasolea poate fi
semănată mecanizat (concomitent cu porumbul, utilizând semănători dotate cu brăzdare speciale)
sau poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3 - 4 boabe/cuib), în momentul în care porumbul a
început să răsară;
- combaterea buruienilor se realizează cu dificultate, prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit +
plivit manual pe rând.;
- fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul efectuat la
staţionar; se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha. La porumb se înregistrează, uneori, o
uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu producţiile realizate în cultura pură.
Cultura succesivă a fasolei
∙ se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării, unde regimul termic şi perioada scurtă de
vegetaţie a plantelor de fasole permit ajungerea la maturitate până la răcirea vremii în toamnă.
Este obligatorie amplasarea culturilor succesive în condiţii de irigare; se semănată după plante
care părăsesc devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi furajere;
∙ pregătirea terenului în vederea semănatului se efectuează diferit, în funcţie de starea terenului.

Mai potrivită este cultivarea fasolei fără arătură, numai prin lucrarea superficială a terenului sau se
semănă în teren nelucrat, folosind semănători speciale; semănatul trebuie efectuat cât mai repede
posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie;
∙ pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în doze moderate; fosforul
este asigurat prin efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate premergătoarei;
∙ la lucrările de îngrijire se pune accent pe combaterea buruienilor monocotiledonate şi a

samulastrei de păioase. Aplicarea udărilor (imediat după semănat şi apoi în funcţie de evoluţia
umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor) este obligatorie;
∙ în anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 10 - 15 octombrie. Pot
rezulta producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală, deoarece în luna
septembrie (când plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare), condiţiile de temperatură şi
umiditate sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile de vară.
1. Care sunt condiţiile pentru reuşita culturilor succesive de fasole?
Răspuns:
Reuşita culturilor succesive de fasole este condiţionată de: amplasarea în sudul ţării în condiţii de
irigare şi efectuarea semănatului până cel târziu 1 - 5 iulie; pregătirea terenului fără arătură şi
evetual semănat direct în teren nelucrat.
2. Care sunt pretenţiile fasolei faţă de starea solului la semănat şi adâncimea de semănat, în
legătură cu tipul de germinaţie şi cerinţele faţă de umiditate?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se stabileşte necesarul de îngrăşăminte cu azot în cultura fasolei:
a) Pe baza consumului specific şi a producţiei prevăzută a se realiza.
b) Prin comparaţie cu dozele aplicate în anii anteriori.
c) În funcţie de reuşita bacterizării (dezvoltarea nodozităţilor şi activitatea acestora), controlate la circa 20-
25 de zile după semănat.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Două din bolile menţionate mai jos nu sunt specifice fasolei:
a) Bacterioza (Xanthomonas phaseoli).
b) Făinarea (Blumeria (sin Erysiphe) graminis).
c) Mana (Peronospora manshurica).
d) Antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum).
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
24. Fasolea
24.1. Importană. Calitatea recoltei
a) Importanţa alimentară şi agronomică a fasolei – aliment de bază, plantă amelioratoare a fertilităţii,
foarte bună premergătoare.
b) Importanţa culturii pe plan mondial şi pentru România.
c) Specii şi soiuri de fasole.
d) Compoziţia chimică a boabelor – utilizările recoltei, legumă şi seminţe mature.
a) Particularităţi morfologice şi biologice – fasole ”oloagă”; fasole urcătoare.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie – plantă termofilă, sensibilă la seceta atmosferică.
c) Zonarea culturii fasolei în România – amplasare pe terenuri fertile şi bine aprovizionate cu apă (luncile
râurilor).
24.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
24.4. Cultura intercalată (prin porumb) şi cultura succesivă (in sudul tarii si in conditii de irigare).
TEST RECAPITULATIV
Substanţele proteice (globulinele) din seminţele Avenină şi hordeină a
de leguminoase sunt constituite în principal din: Vicilină şi legumină b
Zeină şi kafirine c
Gliadină şi glutelină d
Tipul de creştere nedeterminată a tulpinii se Fasolea volubilă (urcătoare) a
întâlneşte la: Soia, soiuri târzii b
Mazăre „afila” c
Fasole pitică (oloagă) d
Specia de bacterii fixatoare de azot corespunde Soia - Rhizobium phaseoli a
cu specia de leguminoasă pentru boabe la: Fasole - Rhizobium cicerii b
Năut - Bradyrhizobium japonicum c
Mazăre - Rhizobium leguminosarum d
La următoarele specii de leguminoase cu păstăi Arahide a
uşor dehiscente trebuie luiate măsuri Bob şi lupin b
suplimentare pentru limitarea pierderilor prin Mazăre şi fasole c
scuturare: Soia şi năut d
Procesul de avortare a florilor şi fructificaţiilor Plantele aproape mature, au început să se a
este frecvent la leguminoase, iar stadiul limită îngălbenească
de avortare se referă la momentul în care: Într-o păstaie, lungimea seminţei este de 6 mm b
Interiorul seminţelor este lăptos, cu peste 60% c
apă
Toate organele vegetative ale plantei sunt uscate d
Soiurile de mazăre de tip „afila” la care Păstăi indehiscente a
recoltarea mecanizată este mult înlesnită, se Inserţie înaltă a păstăilor bazale b
caracterizează prin: Foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei c
Dezvoltarea grupată şi coacerea uniformă a d
păstăilor
În seminţele de mazăre (ca şi la fasole), Glucide şi proteine a
predomină anumite grupe de substanţe, care le Proteine şi lipide b
fac să fie un aliment complet: Celuloză şi săruri minerale c
Vitamine şi lipide d
Cerinţele mari faţă de umiditate ale mazării sunt Amplasarea cu prioritate în perimentrele irigate a
satisfăcute prin: Amplasarea pe terenurile cu aport freatic b
Amplasarea în zone mai umede şi semănatul c
timpuriu
Semănatul în cultură succesivă, în condiţii de d
irigare
În primăvară, lucrările solului pentru mazăre Lucrări repetate pentru afânarea adâncă a solului a
trebuie să includă: Cât mai puţine lucrări superficiale, efectuate b
după ce s-a scurs bine solul
Obligatoriu 2 - 3 lucrări cu grapa cu discuri c
Nu există recomandări speciale în acest sens d
Densitatea de semănat la mazăre trebuie Planta premergătoare a
corelată cu: Speciile de buruieni prezente b
Regimul termic şi pluviometric c
Tehnologia recoltatului d
Cele mai bine pentru cultura mare se pretează Urcătoare sau volubile a
soiurile de fasole: Toate tipurile de fasole se pretează pentru cultura b
mare
Intermediare sau semivolubile c
Oloage sau pitice d
Cultivarea intercalată a fasolei prin porumb are Volum mare de muncă manuală, pentru a
unele dezavantaje: combaterea buruienilor şi recoltare
Se obţin două recolte de pe aceeaşi suprafaţă de b
teren
Fasolea este protejată de vânturile uscate şi arşiţă c
Se asigură un microclimat favorabil fecundării şi d
formării păstăilor
Având în vedere cerinţele termice Mazării a
asemănătoare, epoca de semănat a fasolei Porumbului b
coincide cu semănatul: Orezului c
Orzului d
Gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) Are o generaţie şi atacă numai în câmp a
este un dăunător foarte păgubitor care: Are o generaţie şi atacă numai în depozite b
Are o generaţie în câmp şi 2 - 3 generaţii în c
depozite
Roade şi distruge sistemul radicular al plantelor d
de fasole
Tehnologia recoltatului la fasolea de câmp din Recoltarea directă cu combina universală a
sole mari constă în: Recoltarea manuală b
Recoltarea dintr-o singură trecere, cu combina de c
recoltat fasole
Recoltarea în două faze (dislocat sau smuls, apoi d
treierat)
SOIA
Tema nr. 25
Importanţă. Morfologia, biologia şi ecologiei soiei
 Importanţă soiei.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi în profunzime caracteristicile soiei ca plantă alimentară, furajeră, sursă de materii
prime industriale şi componentă valoroasă a asolamentelor, pentru a înţelege extinderea pe care a
luat-o cultivarea la nivel mondial si a evalua perspectivele pentru Romania;
- să aprofundati problema soiurilor la soia pentru a putea alege corect sortimentul de soiuri pentru
o anumita zona;
- să fundamentaţi amplasarea culturii soiei în anumite areale, în funcţie de particularităţile
morfologice, biologice şi ecologice.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
25.1. Importanţa soiei

25.1.1. Importanţă
- seminţele de soia sunt foarte valoroase datorită conţinutului bogat în proteine şi ulei; din seminţe
se obţine ulei utilizat în alimentaţie, la obţinerea margarinei, fabricarea maselor plastice,
linoleumului, ş.a.;
- şroturile (turtele, făina) rezultate în urma extragerii uleiului constituie principala sursă de
proteină în furajele combinate. Din făină se pot obţine concentrate proteice cu conţinut ridicat în
aminoacizi esenţiali. Proteinele texturate extrase din soia sunt utilizate în preparate culinare ca
substituenţi ai cărnii sau pentru a obţine produse fermentate, înlocuitori ai laptelui;
- seminţele şi păstăile verzi pot fi utilizate ca şi fasolea verde în diverse preparate culinare sau
conservate, fiind de valoare nutritivă excepţională;
- soia poate fi cultivată pentru masă verde, singură sau în amestec cu o graminee (porumb, iarbă
de Sudan). Planta verde poate fi însilozată sau păşunată;
- după treierat, tulpinile şi păstăile constituie un furaj valoros, în special pentru ovine;
- importanţa agronomică - în structura de culturi, soia contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii
solului prin aportul de azot fixat simbiotic. Totodată, contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice
ale solului, prin structurarea şi afânarea lui. În zonele favorabile pentru cultura soiei, date fiind
valoarea nutritivă a boabelor şi cantităţile de azot fixate de soia (pâna la 220 kg N/ha), absenţa
soiei din structura culturilor este o gravă eroare !!
Suprafeţele cultivate cu soia au cunoscut creşteri spectaculoase în a doua jumătate a sec. XX: de la
circa 6.000 mii ha perioada 1948 - 1952, la 32.300 mii ha în intervalul 1969 - 1971, iar în prezent s-au
depăşit 100 mil. ha, soia situându-se pe locul 4 între plantele cultivate, după grâu, porumb şi orez. Ţările
mari cultivatoare de soia sunt SUA, Brazilia, Argentina, India, China. În Europa, soia ocupă 5.570 mii ha,
mai mult în Federaţia Rusă şi Ucraina. Reţin atenţia producţiile medii de peste 3.000 kg/ha obţinute în
unele ţări europene, printre care Serbia şi Italia.
În România în anul 1938 se cultivau 70 mii ha, în 1939 aproape 100 mii ha (întreaga producţie
fiind livrată în Germania, unde era utilizată în industriile alimentară şi chimică). După război, suprafeţele
cultivate au scăzut la 12 mii ha, apoi au reînceput să crească la circa 80 mii ha în 1970, 400 mii ha în 1981
- 1983 şi circa 500 mii ha în 1987 - 1989, România devenind cel mai mare producător de soia din Europa.
După 1990, urmare a schimbărilor survenite în organizarea agriculturii, suprafeţele au scăzut la 108 mii ha
în 1991 şi 38 mii ha în 2001. În intervalul 2001 - 2006, cultura soiei a cunoscut un reviriment marcat prin
sporirea suprafeţelor la până la 190 mii, deoarece a fost posibilă cultivarea soiurilor modificate genetic.
Din anul 2007 şi aderarea României la UE a fost interzisă cultivarea soiei transgenice, şi suprafeţele s-au
redus la 40 - 45 mii ha şi 72 mii ha în anul 2013, după care se poate constata o creştere a interesului pentru
această cultură, suprafeţele crescând până la 152 mii ha în anul 2019.
Tabelul 45
Situaţia culturii soiei pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2019)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 120.502 2.765 333.672
AFRICA 2.471 1.254 3.097
- Nigeria 656 960 630
- Africa de Sud 730 1.602 1.170
- Zambia 300 1.434 281
AMERICA DE NORD 32.623 3.152 102.838
- Canada 2.270 2.663 6.045
- SUA 30.352 3.189 96.793
AMERICA DE SUD ŞI
CENTRALĂ 58.626 3.126 184.329
- Argentina 16.576 3.334 55.264
- Brazilia 35.881 3.185 114.269
- Paraguay 3.565 2.390 8.520
ASIA 21.199 1.497 31.725
- China 8.423 1.867 15.724
- India 11.231 1.192 13.267
- Turcia 35 4.286 150
EUROPA 5.570 2.094 11.667
- Italia 273 3.820 1.043
- Franta 164 2.610 428
- România 158 2.745 440
- Republica Moldova 37 1.676 62
- Federaţia Rusă 2.772 1.551 4.300
- Serbia 229 3.057 700
- Ucraina 1.613 2.293 3.699
- Ungaria 58 2.931 170
OCEANIA 17 1.154 15
25.1.2. Sistematică. Soiuri cultivate

Soia aparţine familiei Fabaceae, subfamiliei Papilionoideae, genul Glycine L. Specia cultivată este
Glycine max (L) Merril. (sin. Glycine hispida (Moench) Maxim), care cuprinde mai multe subspecii,
dintre care în ţara noastră este cultivată subsp. manshurica. În cadrul subsp. manshurica există mai multe
varietăţi cărora le aparţin soiurile cultivate în România: var. communis (perişorii de pe plantă de culoare
albă, păstăi brune-deschis, seminţe galbene, hil galben); var. serotina (perişori de culoare albă, păstăi
brune-deschis, seminţe galbene, hil negru); var. latifolia (perişori de culoare roşcastă, păstăi castaniu-
deschis, seminţe galbene, hil negru).
În funcţie de perioada de vegetaţie, soiurile de soia sunt încadrate în următoarele grupe de
precocitate (tab. 46):
000 - soiuri foarte timpurii (necesită 1.000 - 1.150oC, temperaturi mai mari de 10 oC);
00 - soiuri timpurii (necesită 1.150 - 1.250oC);
0 - soiuri semitimpurii (necesită 1.250 - 1.350oC);
I - soiuri semitardive (necesită 1.350 - 1.450oC);
II - soiuri tardive (necesită peste 1.450oC).
Soiurile din grupa 000 sunt recomandate pentru cultura succesivă şi în zonele mai reci, cele din
grupa 00 în Transilvania, Câmpia din nord-vestul ţării şi în vestul Câmpiei de Vest şi de Sud, cele din
grupa 0 în Bărăgan, zona colinară din sud, Câmpia de Vest şi de Sud, iar cele din grupa I (şi II) se pot
cultiva în Câmpia de Sud şi Vest.
Soiurile de soia recomandate pentru cultivare în România (Catalogul Oficial al Soiurilor, 2020):
Soiuri foarte timpurii (grupa 000) – Carla TD, Isa TD, Perla (SCDA Turda); Anastasia (”AgeSoya”,
Polonia); Aztek (Petersen Saatzucht, Germania); NS Dijana (IFVC Novi Sad, Serbia).
Soiuri timpurii (grupa 00) – Bia TD, Caro TD, Cristina TD, Darina TD, Eugen, Felix, Ilinca TD, Malină TD,
Miruna TD, Nicola TD, Onix, Teo TD (SCDA Turda); Oana F, Safta (INCDA Fundulea); Favorit, Fortuna, NS
Princeza, NS Trijumf (IFVC Novi Sad, Serbia); ES Conductor (Euralis Semences SA, Franţa); SG Anser, SG Kea,
SGSR Picor (Saatbau Linz, Austria); Byliavka, Viorica (”AgeSoya”, Polonia); Smaragd (Petersen Saatzucht
Germnai); Volta (Semences Prograin, Canada).
Soiuri semitimpurii (grupa 0) – Ada TD, Felicia TD, Larisa, Raluca TD (SCDA Turda); Anduţa F, Camelia
F, Daciana, Florina F, Ilaria F, Ovidiu F (INCDA Fundulea); NS Balada, NS Mina (IFVC Novi Sad, Serbia); ES
Bachelor (Euralis âSemences SA, Franţa); Frosty (SG Cereso, Canada); Olesia, SG Calao (0-I; Saatbau Linz,
Austria); Kleopatra, Zeus (”AgeSoya”, Polonia).
Soiuri semitardive (grupa I) – Crina F, Fabiana F, Triumf (INCDA Fundulea); Vigo (S.C. ITC SRL,
România); Evostar, Sylfonia (S.C. Evoplant SRL, Ilfov); Galina, NS Altis, NS Apolo, NS Hogar, NS Kraljica, NS
Mercury, NS Pluribus, NS Renesansa, NS Romansa, NS Rubin, NS Ventis, NS Zita, Sava, Victoria (IFVC Novi Sad,
Serbia); Laura, Sanela (MRI Zemun, Serbia); ES Mentor, Isidor (Euralis Semences SA, Franţa); Neurona (NPHG
Lembke KG, Germania); Procera 1012, Procera 1020 (SC Procera Genetics SRL, Fundulea); SG Eider, SG Havane
(Saatbau Linz, Austria); Protio, Kyoto (Semences Prograin, Canada).
Soiuri tardive (grupa II) – NS Fantast, NS Kolos, NS Sirius, Tajfun, Venerra (IFVC Novi Sad, Serbia); Opus
(Semences Prograin, Canada).
25.1.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

Compoziţia chimică a boabelor de soia este prezentată în tab. 46.
Tabelul 46
Compoziţia chimică a boabelor de soia
(după P.Pîrşan, 2011)
O. Diaconescu (1971) diferiţi autori citaţi de
Constituentul
media (%) limite (%) L.S.Muntean (1995)
Apă 11 5-17 -
Proteine 38,5 36-50 39,9
Lipide 17 13-27 20,78
Glucide 20 14-24 34,43
Celuloză 4,8 3,6-6,9 -
Săruri minerale - - 4,89
- proteinele din boabele de soia au valoare nutritivă foarte ridicată, datorită conţinutului
mare în aminoacizi esenţiali, apropiindu-se de produsele animaliere;
- proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad ridicat de digestibilitate, având
un indice de solubilitate în apă de 61 - 92%;
Tabelul 47
Conţinutul în aminoacizi al izolatelor proteice de soia comparativ cu unele produse animaliere (%)
(după O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Izolate proteice Carne Lapte Ouă

Aminoacidul Peşte
de soia de porc de vacă de găină
Izoleucină 6,8 4,0 0,22 0,34 0,92
Leucină 8,1 7,5 0,34 1,12 1,37
Lizină 6,8 7,8 0,27 0,82 1,59
Metionină 1,2 2,5 0,09 0,40 0,53
Fenilalamină 5,4 4,1 0,17 0,74 0,68
Treonină 3,8 5,1 0,18 0,56 0,49
Triptofan 2,0 1,4 0,05 0,22 0,18
Valină 7,2 5,0 0,24 0,96 0,97
- boabele de soia se caracterizează şi prin conţinut ridicat în lipide, care variază între 13 şi 27%,
în compoziţia cărora intră acizii linoleic, oleic, palmitic, stearic, fitosterina, colesterina şi lecitina (de 2 -
4%); uleiul este semisicativ, cu indicele iod 107 - 139; în producţia mondială de ulei soia deţine primul loc
cu circa 30%;
- glucidele sunt compuse din galactan, pentozani, stahioză, rafinoză, zaharoză, dextrine, substanţe
pectice, etc. Amidonul lipseşte în boabele mature de soia;
- seminţele sunt bogate în săruri minerale şi vitaminele A, B1, B2, D, E, C, şi K.

25.2.1 Particularităţi morfologice şi biologice
- Soia are o germinaţie- răsărire epigeică. Cotiledoanele sunt ridicate la suprafaţa solului în urma
creşterii hipocotilului (fig. 78). Răsărirea are loc în 5 - 10 zile, în funcţie de temperatură şi aprovizionarea
cu apă.
Rădăcina - sistemul radicular este pivotant, pătrunde în sol până la 200 cm, iar marea masă a
rădăcinilor (75%) se dezvoltă până la o adâncime de 30 cm;
Fig. 78. Stadii de germinare şi de creştere a plantulei

(după Dzikowski, 1936, citat din Soybeans, 1976)
- pe rădăcinile soiei se formează nodozităţi ca urmare a simbiozei între plantă şi bacteriile

Bradyrhizobium japonicum.
Tulpina - este erectă, cu înălţimea de 40 - 150 cm, cu un grad de ramificare diferit în funcţie de
soi şi densitate şi este acoperită cu perişori. Arhitectura plantei este puternic influenţată de
desimea de semănat şi de forma spaţiului de nutriţie, determinată de distanţa între rânduri. Aceste
două elemente influenţează, de asemenea, înălţimea de inserţie a primului etaj de păstăi, formarea
ramificaţiilor de la baza plantei şi rezistenţa la cădere a culturii.
Frunzele - primele frunze care apar la suprafaţa solului sunt cele cotiledonale; la al doilea nod al
tulpinii se formează două frunze simple, unifoliate. Începând cu al treilea nod, frunzele ce se
formează sunt trifoliate şi dispuse altern. Foliolele sunt de formă ovală, lanceolată, rombică ş.a.,
acoperite cu perişori pe ambele feţe. La maturitate frunzele cad, îmbogăţind solul în substanţe
organice.
Florile - de culoare albă sau violacee, sunt grupate câte 3 - 9 în raceme axilare sau terminale.
Înflorirea începe de jos în sus pe tulpină şi pe ramificaţii. La soiurile timpurii plantele înfloresc la
38 - 41 zile de la semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81 zile. Fecundarea este autogamă;
- în condiţii de secetă a solului şi/sau aerului apare fenomenul de avortare a florilor.
Fructul - este o păstaie, uşor curbată sau dreaptă, ce conţine 1 - 5 seminţe, de obicei 2 - 3, având
lungimea de 2 - 7 cm şi lăţimea de 0,5 - 1,5 cm; păstaia are culori diferite (galbenă, cenuşie,
roşcată, brună sau neagră) şi este acoperită cu perişori argintii sau roşcaţi (în funcţie de varietate).
Obişnuit, pe o plantă se formează un număr mare de păstăi, dar ajung la maturitate 30 - 60 păstăi.
La maturitate avansată păstaia este dehiscentă.
Sămânţa - este aproape sferică, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră, cu hilul de
aceeaşi culoare sau diferit. MMB= 100 - 200 g. În condiţii de secetă în perioada formării păstăilor
şi umplerii boabelor are loc blocarea umplerii boabelor, rezultând păstăi seci.
2.5.2.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie

Cerinţe faţă de temperatură - temperatura minimă de germinaţie este de 7C, iar cea optimă de
30C; după răsărire şi până la apariţia frunzelor adevărate soia rezistă la -2....-3C, dacă
îngheţul este de scurtă durată; în perioada creşterii intense temperatura optimă este de
14C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte. La începutul înfloririi temperatura optimă este
de 18 - 20C. Fructificarea se desfăşoară în cele mai bune condiţii la temperaturi de 20 –
22C;
- temperaturile de peste 30C însoţite de scăderea umidităţii solului şi a aerului determină
avortarea florilor în proporţii foarte mari (70 - 75%); fenomenul de avortare a florilor se
înregistrează şi atunci când în sol există apă în cantităţi moderate, dar umiditatea relativă a
aerului este redusă, însoţită de temperatură ridicată şi vânt. În această situaţie se ajunge la
un dezechilibru între absorţia radiculară şi transpiraţia plantelor, fapt care determină
căderea florilor.
Cerinţe faţă de umiditate - soia are cerinţe ridicate încă de la germinat, când seminţele necesită
120 - 150% apă faţă de masa bobului uscat. Consumul mediu zilnic de apă la soia este
mai mare în faza de înflorit - formarea păstăilor; excesul de umiditate este tot atât de
dăunător ca şi lipsa apei, în toate fazele de vegetaţie.
Cerinţe faţă de sol - soia se adaptează bine la o mare diversitate de soluri, de la cele cu textură
luto-nisipoasă până la cele luto-argiloase. Cele mai potrivite sunt solurile cu textură
mijlocie, cu un procent de argilă şi praf cuprins între 20 şi 50, iar cel de nisip să nu
depăşească 60%. Pe solurile argiloase soia dă producţii mici, deoarece după semănat
crusta împiedică răsărirea, iar rădăcinile pătrund greu în sol. La fel, nici solurile nisipoase
nu sunt indicate datorită capacităţii reduse de reţinere a apei.
- soia creşte şi se dezvoltă bine pe solurile cernoziomice, pe cele de luncă şi pe solurile
preluvosol roşcate;
- valorile optime ale pH sunt cuprinse între 6,5 şi 7. Pe solurile acide, aplicarea
amendamentelor calcaroase determină sporuri semnificative de recoltă, favorizând
instalarea simbiozelor fixatoare de azot.
Zonarea culturii soiei în România

Zona I - cuprinde partea de sud a Câmpiei Române şi Dobrogea, cu resurse termice ridicate
(1.600 - 1.750oC) unde se cultivă soiuri tardive, semitardive şi semitimpurii, în condiţii de irigare
sau pe terenuri cu aport freatic.
Zona a II-a - cuprinde Câmpia de Vest, unde se realizează 1.400 - 1.600oC, cu cantităţi mai mari
de precipitaţii şi unde soia se cultivă la neirigat. Se recomandă soiurile semitardive şi
semitimpurii.
Zona a III-a - cuprinde partea de nord a Câmpiei Române şi sudul Moldovei, unde se acumulează
1.100 - 1.400oC şi soia se amplasează pe terenuri irigate sau pe cele cu aport freatic. Se recomandă
soiurile semitardive, semitimpurii şi timpurii.
Zona a IV-a – este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de Nord-Vest a ţării, unde se
acumulează 1.200 - 1.400oC, Sunt recomandate soiurile semitimpurii şi timpurii, iar spre nord
soiuri foarte timpurii.
Zona a V-a - cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile Mureşului, Târnavelor,
Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei, unde se realizează 1.100 - 1.200oC. Predomină
soiurile timpurii, spre nord soiurile foarte timpurii, iar spre sud soiurile semitimpurii.
Fig. 79. Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile
(după S.Dencescu, 1982, citat de M.Axinte, 2006)
I – 1.600-1.750oC; II – 1.400-1.600 oC; III – 1.100 – 1.400 oC;
IV – 1.200 – 1.400 oC; V – 1.100-1.250 oC
1. Care sunt componenţii biochimici care conferă calitatea recoltei la soia?
Răspuns:
Valoarea recoltei la soia este conferită de conţinutul ridicat în proteine (circa 40%) şi lipide (circa 20%).
Proteina caracteristică soiei este glicinina, care are un grad ridicat de digestibilitate şi un indice mare de
solubilizare. Uleiul din soia este semisicativ şi are utilizări alimentare şi nelimentare diverse.
2. Care sunt cauzele care considerați că au contribuit la diminuarea suprafețelor cultivate cu soia în
România, după anul 1990?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Criteriul de bază pentru zonarea culturii soiei și pentru repartizarea soiurilor pe zone este:
a) Regimul precipitațiilor.
b) Fertilitatea solurilor.
c) Resursele termice.
d) Gradul de îmburuienare a terenurilor.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Vă rugăm să alegeţi soiurile de soia, în funcţie de potenţialul termic al zonei în care vă desfăşuraţi
activitatea (zona de domiciliu) (precizaţi zona):
a) Soiuri din grupa I (Fabiana F, Crina F, Triumf).
b) Soiuri din grupa 0 (Daciana, Camelia F, Felicia TD).
c) Soiuri din grupa 00 (Oana F, Cristina TD, Eugen).
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
SOIA
25. Importanţă. Sistematică. Morfologia, biologia şi ecologia soiei.
25.1. Importanţa soiei. Sistematică. Calitatea recoltei.
a) Importanţa alimentară şi agronomică a soiei - necesitatea includerii soiei în asolament.
b) Evoluţia cultivării soiei în lume şi în România - situaţia actuală şi perspective.
c) Problema soiurilor la soia - clasificare în funcţie de cerinţele termice şi zonare.
d) Compoziţia chimică, calitatea recoltei, utilizări specifice. Cea mai importantă plantă oleaginoasă, cea
mai importantă furnizoare de furaje proteice și materie primă pentru alimente dietetice.
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă termofilă, sensibilitate la secetă (seceta atmosferică).
c) Zonarea culturii soiei în România și recomandări privind sortimentul de soiuri.
Tema nr. 26
Tehnologia de cultivare a soiei (1)
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.
 Lucrările solului.
Obiectivele temei:
- să fundamentaţi amplasarea culturii soiei în anumite areale, în funcţie de particularităţile
morfologice, biologice şi ecologice;
- să aprofundati particularitatile de nutritie ale soiei si sa puteti elabora un plan de fertilizare
fundamentat;
- să înţelegeţi cerinţele plantei de soia fata de pregatirea terenului si sa decideti asupra celei mai
potrivite succesiuni a lucrarilor solului intr-un context dat.

- comparativ cu alte culturi, soia este mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare; preferă
ca premergătoare cereale păioase (grâu, orz), graminee furajere, prăşitoare (sfeclă pentru zahăr,
cartof, porumb);
- nu sunt recomandate ca premergătoare: floarea-soarelui şi rapiţa (boli comune), şi nici alte
leguminoase anuale sau perene, întrucât efectul pozitiv asupra fertilităţii solurilor este valorificat
superior de plante din alte familii botanice;
- soia suportă monocultura (practica agricolă a demonstrat că în anul a doilea producţiile sunt mai
mari, datorită formării nodozităţilor în număr mai mare); monocultura nu este de dorit, deoarece
se renunţă la rolul soiei de plantă amelioratoare a fertilităţii şi de bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor;
- soiurile timpurii şi semitimpurii de soia sunt bune premergătoare pentru grâul de toamnă. După
soia, în vederea semănării grâului, se poate renunţa la arătură, care va fi înlocuită prin două lucrări
energice cu grapa cu discuri. Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), mobilizând
formele mai greu solubile de fosfor din sol şi ameliorând însuşirile fizice ale solului, soia este o
bună premergătoare pentru majoritatea plantelor neleguminoase.

Consumul specific - pentru o producţie de 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, soia
consumă: 93 - 104 kg N; 22 - 26 kg P2O5 şi 29 - 44 kg K2O (O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971,
citaţi de P.Pîrşan, 2011).
Azotul - soia are capacitatea să-şi asigure azotul prin absorbţie din rezervele solului şi prin azotul
fixat biologic cu ajutorul bacteriei Bradyrhizobium japonicum;
- faza critică în nutriţia cu azot a plantelor este perioada premergătoare înfloritului (2 săptămâni
înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizarea cu azot; dozele de
îngrăşăminte cu azot se stabilesc ţinând cont de fertilitatea solului şi de reuşita bacterizării.
Problema aplicării azotului la cultura soiei este mult discutată. Doze reduse de 20 - 30 kg/ha
înainte de semănat pot fi aplicate pe orice tip de sol, chiar pe cele bine aprovizionate în acest
element, determinând creşteri de recoltă semnificative şi economice. Aplicarea unei doze reduse
de azot la semănat asigură necesarul de azot al plantelor până când simbioza devine funcţională;
Tabelul 48
Dozele de îngrăşăminte cu azot la soia în funcţie de formarea nodozităţiilor
(după I. Picu, 1978, citat de P.Pîrşan, 2011)
Frecvenţa plantelor doza de azot (kg/ha ş.a.)
Nodozităţi Momentul
cu nodozităţi
pe plantă irigat Neirigat aplicării
(%)
peste 85 peste 5 30-50 0-30 la praşila a II -a
50-85 1-5 40-60 30-60 la praşila I sau II
0 Lipsă 60-100 50-70 la praşila I sau II
- după 20 - 25 zile de la răsărire (1 - 2 frunze trifoliate) se stabileşte reuşita bacterizării
determinând numărul de nodozităţi totale şi active (roşii în secţiune) pe plantă, precum şi
procentul de plante cu nodozităţi. În funcţie de aceste date se stabileşte doza de azot ce se va
aplica în vegetaţie (tab. 48).
Fosforul - favorizează instalarea şi funcţionarea simbiozelor fixatoare de azot, determinând

creşterea numărului de nodozităţi. Soia are o mare capacitate de solubilizare a fosforului,
de fosforul astfel mobilizat beneficiind şi plantele postmergătoare;
- insuficienţa fosforului duce la încetinirea ritmului de creştere a plantelor, care au
frunzele de culoare albăstrui-verzuie, iar după înflorit pe frunze apar pete brune şi
seminţele obţinute au o germinaţie slabă; excesul de fosfor datorat unor doze foarte mari
provoacă fenomene de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai eficiente pe solurile cu conţinut mai redus de 30 ppm
fosfor (tab. 49).
Tabelul 49
Dozele medii de P2O5 (din superfosfat simplu), optime din punct de
vedere economic, aplicabile la cultura soiei
(după Cr. Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Prod. Dozele de P2O5 kg/ha, atunci când PAL este (în ppm P) de:
q/ha 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
20,0 101 71 49 34 22 14 9 5
22,5 112 82 60 45 33 25 20 16 13 13 13 13 13
25,0 122 92 70 55 43 35 30 26 23 23 23 23 23
27,5 132 102 79 65 53 45 39 35 33 32 34 33 34
30,0 140 110 88 73 61 54 48 44 41 41 43 42 42
32,5 148 118 96 81 70 62 56 52 50 49 51 50 50
35,0 156 126 104 89 77 69 64 60 57 57 58 58 58
37,5 163 132 110 95 84 76 70 67 64 62 60 58 57
40,0 169 138 116 103 90 82 76 73 70 68 66 64 63
42,5 175 145 122 108 97 89 82 79 76 75 72 70 69
45,0 181 150 128 114 103 95 88 85 82 81 78 76 75
47,5 187 156 134 119 108 100 94 91 88 87 84 82 81
50,0 192 161 139 124 113 105 99 96 93 92 89 87 86
Notă: PAL = conţinutul în fosfaţi mobili în stratul arabil al solului (valori corectate).
Potasiul - potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului; insuficienţa
potasiului afectează puternic procesele biochimice şi fiziologice din plantă.
Aceasta se exteriorizează prin pete galbene ce apar pe marginea frunzelor şi se extind,
rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei, iar rezistenţa plantelor la cădere scade.
Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile care conţin sub 120 ppm K şi
pentru producţii foarte ridicate (tab. 50). Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se
poate efectua sub arătura de bază, dar mai bine sub formă de îngrăşăminte complexe la
pregătirea patului germinativ.
Tabelul 50
Dozele medii de K2O (din sarea potasică 40%), optime din punct de vedere economic,
aplicabile la cultura soiei (după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Prod. Doza de K2O, kg/ha, atunci când KAL, este (în ppm) de:
q/ha 40 60 80 100 120 140 180 220 260
20,0 91 68 49 34 23 13 1
22,5 102 78 59 44 33 24 11 4 3
25,0 111 87 69 54 42 33 20 13 13
27,5 119 96 77 62 51 42 29 22 21
30,0 127 103 85 70 58 49 36 29 29
32,5 134 110 91 77 65 56 43 36 35
35,0 140 117 98 83 72 62 50 42 42
37,5 145 122 103 89 78 69 56 48 42
40,0 150 127 108 94 82 73 60 52 47
42,5 156 133 114 100 88 79 66 58 53
45,0 160 137 118 104 92 83 70 62 57
47,5 165 141 122 109 96 87 75 66 62
50,0 168 145 126 113 100 91 79 70 66
Notă. KAL = conţinutul în potasiu mobil în stratul arabil al solului (valori
corectate)
Îngrăşămintele cu microelementelor - efectul acestora asupra soiei se manifestă prin creşterea
suprafeţei foliare şi a intensităţii fotosintezei, precum şi direct asupra simbiozelor, ele
intrând în constituţia enzimelor cu rol în fixarea azotului. De exemplu, pe solurile acide
unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului, aplicarea molibdenului a
determinat o creştere de recoltă de 25% (Rusu, 1972, citat de P.Pîrşan, 2011). În
vegetaţie, fertilizarea foliară, cu macro şi microelemente determină importante creşteri ale
producţiei de boabe, proteină şi lipide la ha.
Aplicarea amendamentelor calcaroase pe solurile acide aduce sporuri de recolte şi permite
creşterea arealului de cultură al soiei.

- arătura de bază se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, fiind precedată sau
nu de o lucrare superficială cu grapa cu discuri, în funcţie de prezenţa resturilor vegetale. În
cazul premergătoarelor târzii (porumb, sfeclă, etc.), discuirea miriştei este obligatorie. În sistemul
de lucrare fără întoarcerea brazdei se efectuează o afînare la 30 - 40 cm. Adâncimea arăturii pe
solurile uşoare şi mijlocii va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile grele cu textură argilo-lutoasă de 28 -
30 cm;
- după arătura de vară şi până la intrarea în iarnă solul se menţine curat de buruieni prin 1 - 2
lucrări cu grapa cu discuri;
- după arătura de toamnă, dacă terenul permite, se va efectua o lucrare cu grapa cu discuri în
vederea mărunţirii şi nivelării solului. Este de preferat ca solul să intre în iarnă cât mai bine
pregătit (excepţie fac solurile nestructurate care se tasează uşor în timpul iernii, sau cele cu
conţinut ridicat în argilă), pentru a reduce numărul de lucrări din primăvară, care duc la pierderea
apei din sol şi tasarea acestuia;
- patul germinativ trebuie să fie nivelat, mărunţit, reavăn, fără resturi vegetale, afânat pe
adâncimea de semănat. Pe terenurile bine lucrate din toamnă, în primăvară, patul germinativ se
pregăteşte prin 1 - 2 lucrări cu combinatorul. În cazul terenurilor denivelate, cu resturi vegetale
neîncorporate, solul se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi cu combinatorul.
1. Cum poate fi caracterizată soia ca o componentă a asolamentelor de câmp ?
Răspuns:
Soia preferă ca premergătoare cerealele păioase şi plantele prăşitoare, este o bună premergătoare pentru
grâul de toamnă; deşi suportă monocultura, nu va fi amplasată după ea însăşi şi nici după alte
leguminoase. In cadrul asolamentului, soia contribuie la sporirea fertilității solului.
2. Cum se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu azot la soia?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Dintre macroelemente (azot, fosfor, potasiu), prioritate pentru soia (ca de altfel pentru toate
leguminoasele) trebuie să aibă îngrășămintele cu:
a) Azot.
b) Fosfor.
c) Potasiu.
d) Nici unul dintre elementele menționate nu are importanță.
2. Caracterul soiei de bună (sau foarte bună) premergătoare pentru grâul de toamnă este legat și de
faptul că terenul poate fi pregătit astfel:
a) Se poate renunța la arătură.
b) Numai prin arătură adâncă.
c) Numai prin arat și discuiri repetate.
d) Numai cu grapa cu colți reglabili.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
26. Tehnologia de cultivare a soiei (1)
a) Restricții la amplasarea culturii.
b) Plante foarte bune premergătoare.
c) Soia ca premergătoare.
a) Consumul specific.
b) Particularități de nutriție.
c) Simbioza cu bacteriile fixatoare de azot.
d) Reacția favorabilă la îngrășămintele cu microelemente.
a) Tehnologia clasică.
b) Diferențierea lucrărilor la desprimăvărare.
Tema nr. 27
Tehnologia de cultivare a soiei (2)
 Sămânţa şi semănatul.
 Lucările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să cunoasteţi cerintele soiei fata de calitatea materialului semincer si parametrii semanatului
pentru a putea decide intr-un anumit context pedoclimatic si socio-economic;
- să puteti fundamenta anumite masuri pentru controlul organismelor daunatoare in functie de
buruienile, daunatorii si bolile prezente in cultura;
- sa stabiliti momentul optim de recoltare si tehnologia recoltarii pe baza cunoasterii
particularitatilor plante de soia.
Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea peste 98%, iar germinaţia peste
80%. Tratarea seminţei de soia împotriva bolilor şi dăunătorilor se va efectua cu circa două
săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea tratamentelor bacteriene. Se
recomanda ptoduse pe baza de difenoconazol (DIVIDENI 030 FS, 1,5 l/ha).
Tratarea seminţelor cu Nitragin pe substrat de agar se efectuează utilizând 2 - 4 flacoane pentru
262
cantitatea de sămânţă necesară semănatului unui hectar. Cantitatea de suspensie bacteriană
necesară pentru tratarea a 100 kg sămânţă este de 1 - 2 litri. Se va lucra la adăpost de razele solare,
de preferinţă la capătul parcelei de semănat, astfel încât până la semănat seminţele să rămână
umede pentru a se evita moartea bacteriilor. Se practică şi pulverizarea suspensiei bacteriene în
brazdă, concomitent cu semănatul. În cazul biopreparatul Nitragin produs pe suport de turbă, se
vor utiliza 200 grame de biopreparat pentru cantitatea de sămânţă folosită la hectar.
◆ Epoca de semănat - soia se însămânţează când temperatura solului la adâncimea de semănat

ajunge la 7 - 8oC; calendaristic, în sudul ţării semănatul soiei se efectuează în prima şi a
doua decadă a lunii aprilie, iar în celelalte zone în decadele a doua şi a treia. Mai întâi se
vor semăna soiurile tardive şi semitardive, apoi cele semitimpurii şi timpurii;
- în cazul semănatului mai timpuriu, perioada semănat-răsărire se prelungeşte, timp în
care seminţele pot mucegăi în condiţiile în care solul este umed şi rece; întârzierea
semănatului conduce la obţinerea unor lanuri cu densităţi scăzute, predispuse la
îmburuienare, maturizarea se prelungeşte şi sunt create dificultăţi la recoltare.
◆ Densitatea de semănat - se urmăreşte să se asigure 40 - 45 plante/m2 la culturile semănate în

rânduri rare şi 50 - 55 plante/m2 la cele semănate în rânduri apropiate. Pentru realizarea
acestor densităţi se vor semăna 50 - 55 b.g./m2 respectiv 60 - 65 b.g./m2.
Fig. 80. Influența densității de semănat asupra ramificării plantei la soia

◆ Cantitatea de sămânţă - este cuprinsă între 70 şi 100 kg/ha.
◆ Distanţe de semănat - soia se cultivă preponderent ca prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de
50 cm echidistant sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm între benzi, pe urma
roţilor de tractor.
- semănatul în rânduri dese (12,5 - 15 sau 25 cm) poate fi practicat pe terenuri neinfestate
263
cu buruieni perene sau anuale rezistente la erbicide şi când este asigurată gama de
erbicide necesară unei combateri integrale a buruienilor.
◆ Adâncimea de semănat - în funcţie de textura, umiditatea şi temperatura solului, este cuprinsă

între 3 şi 5 cm. Având o răsărire epigeică,soia este considerată o plantă cu o putere mică
de străbatere în cazul formării crustei după semănat.
Fig. 81. Influența adâncimii de semănat asupra răsăririi la soia

∙ Combaterea buruienilor - soia este o plantă sensibilă la îmburuienare şi în special în prima parte
a perioadei de vegetaţie (circa 20 - 25 zile), caracterizată printr-o dezvoltare lentă a plantelor.
⇨ Combaterea integrată - presupune măsuri agrotehnice: rotaţie; lucrări de dezmiriştit după

planta premergătoare care stimulează răsărirea buruienilor; arături de calitate cu întoarcerea
brazdei; distrugerea buruienilor prin lucrările de pregătire a patului germinativ.
⇨ În tehnologia clasică, combaterea buruienilor se realizează prin lucrări de prăşit mecanic între
rânduri începând cu faza de 1 - 2 frunze trifoliate. În general, se recomandă 2 - 3 lucrări, ultima
executându-se înainte de înfloritul soiei. Adâncimea de lucru la prima praşilă va fi de 6 şi 8 cm şi
la următoarele praşile de 8 - 10 cm. La prăşit se va evita denivelarea terenului între rânduri care
determină dificultăţi la recoltare.
⇨ Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor este o lucrare obligatorie în tehnologia soiei. În

funcţie de buruienile existente în parcela respectivă se pot utiliza variante de combatere prin
tratamente aplicate la pregătirea patului germinativ, preemergent sau în vegetaţie.
Tendinţa actuală este de a combate buruienile în vegetaţie, aceasta având avantajul că se evită
erbicidatul înainte de semănat atunci când se lucrează sub presiunea timpului în vederea încadrării în
perioada optimă de semănat. Aplicarea erbicidelor în vegetaţie are avantajul cunoaşterii spectrului de
buruieni existente, dar există riscul ca, datorită unor perioade mai îndelungate de vreme nefavorabilă (ploi
264
şi vânt) să nu se poată interveni în primele faze de dezvoltare a buruienilor, atunci când gradul de
combatere este cel mai mare.
Când parcela este infestată cu buruieni perene se recomandă tratamente în vegetaţie
(postemergente), întrucât erbicidele care combat buruienile perene combat şi buruienile anuale, în acest fel
reducându-se costurile şi impactul negativ asupra mediului.
În situaţia infestării cu buruieni monocotiledonate se poate administra un erbicid pe bază de S-
metolaclor (DUAL GOLD), in doza de 1,0 - 1,5 l/ha, ppi sau preemergent.
Tabelul 51
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de soia
(prelucrat după N.Şarpe, citat de P.Pârşan, 2011)
Substanţa activă Doza Momentul

Produsul comercial
Conţinut (kg, l/ha) aplicării
Buruieni monocotiledonate anuale
ARAMO 50 Tepraloxidim 1,0 l/ha postem.
LEOPARD 5 EC Quizalofop-P-etil 0,7 l/ha postem.
PENDIGAN 330 EC Pendimetalin 33o g/l 4,0 – 5,0 l/ha preem.
TARGA SUPER 5 E Quizalofop-P-etil 1,0 l/ha postem.
Buruieni dicotiledonate anuale

Bentazon 480 g +
BASAGRAN FORTE 2,0 – 2,5 l/ha postem.
Wettol 150 g/l
PLEDGE 50 WP Flumioxazin 50% 90 g/ha preem.

PULSAR 40 Imazamox 40 g/l 0,75 – 1 l/ha postem.
Buruieni monocotiledonate anuale şi

perene
AGIL 100 EC Propaquizafop - 100 g 0,8 (1,5) Postem
FURORE SUPER 75 EW Fenoxaprop-P-etil - 75 g 3,5 Postem
FUSILADE SUPER 150 EC Fluazifop-P-butil - 150 g 1,5 Postem
TARGA SUPER 5 E Quizalofop-P-etil 1,0 – 2,0 l/ha postem.

ELEGANTO 5 EC Quizalofop-P-etil - 50 g 0,75 l/ha Postem
PANTERA 40 EC Quizalofop-P-tefuril 40 g/l 1,5 – 2,0 l/ha Postem
265
Atunci când parcela este infestată cu buruieni monocotiledonate perene se recomandă combaterea
lor în vegetaţie, ocazie cu care sunt combătute şi buruienile monocotiledonate anuale, considerând că nu
se justifică o combatere anterioară a acestora care ar presupune costuri şi poluare suplimentare.
Aceste erbicide se aplică atunci când buruienile perene au cel putin 15 cm înălţime. Atunci când
avem o infestare puternică cu costrei se recomandă un al doilea tratament când apare a doua generaţie de
buruieni din rizomi.
∙ Combaterea bolilor - cele mai frecvente boli întâlnite la soia sunt mana (Peronospora
manshurica), fuzarioza (Fusarium spp.), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), rizoctonioza (Rizoctonia sp.). În condiţii climatice normale şi a unei tehnologii
corespunzătoare pagubele produse de boli la soia nu sunt însemnate.
În câmp mana şi arsura bacteriană se combat prin tratamente cu mefenoxam + mancozeb (RID
GOLD MZ68 WG, 2,5 kg/ha).
∙ Combaterea dăunătorilor - dintre dăunători, păianjenul roşu (Tetranichus urticae) produce

pagube însemnate în special în anii secetoşi. Atacul se manifestă prin îngălbenirea frunzelor şi apoi
căderea lor prematură. Păianjenii greu de văzut cu ochiul liber, se găsesc pe partea inferioară a frunzelor
înşiraţi de-a lungul nervurilor. Combaterea se efectuează prin tratamente cu acaricide pe bază de
hexithiazox (NISSORUN 10 WP, 0,4 kg/ha p.c.) sau spirodiclofen (ENVIDOR 240 SC, 0,3 l/ha).
∙ Irigarea - este o lucrare importantă din tehnologia soiei, deoarece sporurile de producţie
realizate la cultura soiei prin irigare pot ajunge la 200% (P.Pîrşan, 2011).
Udările pot fi necesare şi în primăverile secetoase având în vedere necesarul mare de apă al
seminţelor pentru a germina. Prin irigare se menţine umiditatea solului la peste 50% din I.U.A.
efectuându-se udări, de regulă, de la începutul înfloritului, la intervale de 8 - 14 zile, până la coacerea în
ceară.
27.3. Recoltarea
- la recoltarea soiei, două aspecte care trebuie urmărite cu prioritate: inserţia inaltă a păstăilor şi
pericolul dehiscenţei păstăilor.
- pentru a nu pierde primul şi chiar a doilea etaj de păstăi, înălţimea de tăiere a plantelor trebuie să
fie cât mai mică (de dorit 4 - 5 cm) şi uniformă;
- la maturitate frunzele cad, păstăile capătă culoarea specifică soiului, tulpinile se brunifică.
266
Dacă există posibilitatea de a usca seminţele, recoltatul poate începe când umiditatea
acestora este de 14 - 15%, evitându-se pierderile prin deschiderea păstăilor. Atunci când nu există
posibilităţi de uscare a producţiei, recoltarea se efectuează la umiditatea de 11 - 12%.
27.4. Cultura succesibvă s soiei

Pe terenurile irigate din sudul ţării şi după premnergătoare cu recoltare timpurie (orz, soiuri
timpurii de grâu, borceag) se poate practica cultura succesivă a soiei.
Trebuie semănate soiurile cele mai timpurii (de dorit din grupa 000).
Tehnologia de cultivare nu diferă de cultura principală. Este obligatorie administrarea azotului în
doze de 40 - 50 kg/ha şi irigarea (o udare de răsărire cu 300 - 400 m3/ha şi 3 -5 udări în vegetaţie, cu 500 -
600 m3/ha).
1. Cum se pune problema combaterii buruienilor din culturile de soia ?
Răspuns:
Soia este o plantă sensibilă la îmburuienare, îndeosebi în prima parte a vegetaţiei şi este necesară
combaterea integrată, prin măsur preventive şi curative. Combaterea cu ajutorul erbicidelor este o
lucrare obligatorie.
2. Care sunt recomandările privind tratarea seminţelor de soia cu preparate bacteriene?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cel mai frecvent dăunător din culturile de soia este:
a) Păianjenul roşu (Tetranycus urticae).
b) Cărăbuşeii cerealelor.
c) Molia florii-soarelui.
d) Musca de Hessa.
Rezolvare: a
267
De rezolvat:
2. Dintre speciile de leguminoase pentru boabe, recoltarea mecanizată este cel mai lesne de efectuat
la:
a) Mazăre.
b) Soia.
c) Fasole.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
27. Tehnologia de cultivare a soiei (2)
a) Cerințe față de calitatea semințelor.
b) Parametrii semănatului
c) Diferențierea distanței între rânduri funcție de condițiile concrete.
a) Sensibilitatea la îmburuienare.
b) Strategia complexă a controlului buruienilor.
c) Obligativitatea administrării erbicidelor.
d) Controlul bolilor şi dăunătorilor.
27.3 Recoltarea
a) Momentul optim de recoltare.
b) Avantaje ale soiei pentru recoltarea mecanizată.
27.4. Cultura succesivă a soiei
a) Combaterea bolilor și dăunătorilor.
b) Reacția favorabilă la irigare.
TEST RECAPITULATIV
Între plantele producătoare de uleiuri Locul trei, după rapiţă şi floarea-soarelui A
vegetale, soia se situează în lume pe: Acelaşi loc cu floarea-soarelui şi arahidele B
Primul loc, înainte de rapiţă, floarea-soarelui, C
palmier de ulei
Locul patru, după floarea-soarelui, rapiţă, arahide
Din punct de vedere agronomic, importanţa Calitatea superioară a recoltei A
soiei este de dată în primul rând de: Prezenţa ei ca leguminoasă în structura culturilor B
Faptul că tehnologia de cultivare este mecanizată în C
întregime
268
Faptul că este o bună premergătoare pentru grâu
Sortimentul de soiuri de soia recomandat Soiuri din grupa 0 A
pentru Câmpia de Sud cuprinde: Soiuri din grupa I (şi II) B
Soiuri din grupa 000 C
Soiuri din grupa 00
Proteina specifică soiei şi care contribuie la Glicinina A
calitatea superioară a recoltei, este: Vicilina B
Legumina C
Avenina
Anumite particularităţi ale plantei de soia Inserţia joasă a păstăilor bazale şi dehiscenţa A
favorizează recoltarea mecanizată cu păstăilor
combina: Persistenţa fruzelor la maturitate şi ramificaţiile B
pornind de la baza tulpinii
Tulpinile se culcă la maturitate şi spargerea cu C
uşurinţă a boabelor
Tulpinile sunt erecte şi frunzele se usucă la
maturitate, păstăile sunt greu dehiscente, păstăile
bazale au inserţia peste 10 cm de la sol
Condiţia esenţială pentru reuşita culturilor Amplasarea pe pante cu expoziţie sudică A
de soia în sudul Câmpiei Române şi În condiţii de irigare sau pe terenuri cu aport freatic B
Dobrogea este: În apropierea lizierelor forestiere C
În cultură intercalată prin porumb
Dacă în urma controlului reuşitei 60 - 100 kg/ha A
bacterizării a rezultat că pe rădăcini a 50 – 40 - 60 kg/ha B
85% din plante s-au format 4 nodozităţi, ce 30 - 50 kg/ha C
doză de azot se va aplica în condiţii de Nu este necesară îngrăşarea cu azot
irigare:
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor 35 kg P2O5/ha A
este obligatorie în cultura sioiei. Pentru o 81 kg P2O5/ha B
producţie de 40 q boabe/ha şi pe un sol 103 kg P2O5/ha C
care conţine 20 ppm P, doza va fi: 161 kg P2O5/ha
Soia cere un pat germinativ nivelat, Sămânţă realtiv mică şi necesar mare de apă la A
mărunţit, reavăn, fără resturi vegetale, germinat
afânat pe adâncimea de semănat, deoarece Germinaţie-răsărire epigeică şi putere mică de B
are: străbatere
Solul reavăn contribuie la reuşita bacterizării C
Toate afirmaţiile sunt corecte
Sub aspectul distanţei între rânduri, se Numai la 50 cm între rânduri A
recomandă ca soia să fie semănată: Numai în benzi, la 45 cm/60 - 70 cm B
Soia manifestă o mare flexibilitate sub acest aspect C
(de la 12,5 la 50 cm şi chiar 70 cm între rânduri)
Numai la 12,5 - 15 cm sau 25 cm
În tehnologia modernă de cultivare a soiei, Administrarea erbicidelor A
nu pot fi combătute buruienile fără: Praşile repetate, mecanice şi manuale B
Lucări repetate cu sapa rotativă C
Lucări cu grapa cu colţi reglabili şi sapa rotativă
Una dintre buruienile care pot afecta Orizica (Leersya oryzoides) A
calitatea recoltei la soia (prin alcaloizii Zârna (Solanum nigrum) B
existenţi în fructele mature) este: Costreiul (Sorghum halepense) C
Mana (Peronospora manshurica)
Nu este recomandată amplasarea soiei Grâu şi orz de toamnă A
după anumite plante cu care are boli Hibrizi tardivi de porumb B
comune: Sorg zaharat cultivat pentru furaj sau pentru c
269
bioetanol
Floarea-soarelui şi rapiţă
Cele mai eficiente măsuri pentru Revenirea soiei pe acelaşi teren după 6 - 8 ani A
prevenirea atacului agenţilor patogeni sunt: Cultivarea soiei în monocultură timp de 4 - 6 ani B
Amplasarea soiei după alte leguminoase C
Niciunul dintre răspunsuri nu este corect
În cultură succesivă, tehnologia de Se seamănă numai soiuri tardive şi semitardive A
cultivare a soiei diferă de cultura principală Se practică în sudul Câmpiei Române, numai în B
prin (două răspunsuri corecte): condiţii de irigare
Trebuie semănat la distanţe mai mici între rânduri. C
Este obligatorie administrarea azotului în doze de
40 - 50 kg/ha
270

0.manual PDF 14-27

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

0.manual PDF 14-27

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PORUMBUL

14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi

Fig. 45. Secţiuni prin boabe de porumb din convarietăţi diferite

Hibrid simplu Hibrid dublu Hibrid triliniar

Este recomandat ca producătorii agricoli cu suprafeţe mai mari de porumb să cultive 3 - 4

13.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

⇨ în furajare, boabele sunt folosite cu prioritate la îngrăşarea porcilor şi a păsărilor, dar şi în

⇨ în furajarea bovinelor şi ovinelor se utilizează şi plantele întregi rămase după recoltarea

∙ prin prelucrarea uscată a boabelor se obţin griş de porumb şi făină de porumb.

∙ în industriile fermentative, porumbul sau produsele din porumb (amidon, sirop)

15.1. Particularităţi morfologice şi biologice

∙ în zona subterană (hipogee), tulpina formează 5 - 10 noduri, de la fiecare nod

∙ sistemul radicular permanent al porumbului este fasciculat şi pătrunde în sol până la

◆ suprafaţa foliară a lanurilor de porumb este în mod obişnuit de 40.000 - 50.000

15.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie

◆ solurile argiloase compacte nu sunt recomandate pentru porumb: se încălzesc greu

◆ solurile subţiri, cu substrat pietros sau nisipos şi solurile nisipoase nu sunt

15.3. Zonarea culturii porumbului în România

Favorabilitatea arealelor de cultură pentru porumb se apreciază pe baza potenţialului termic al

2. Precizaţi 4 caracteristici ale frunzelor (aparatului foliar) la porumb, în legătură cu rezistenţa

16.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

∎ Monocultura determină: înrăutăţirea însuşirilor solurilor (reducerea conţinutului în humus,

- de regulă, ca premergătoare, porumbul are o serie de deficienţe: cantitatea mare de resturi

16.2. Administrarea îngrăşămintelor

⇨ în cultură irigată dozele vor fi mai mari cu 30 - 90 kg/ha;

⇨ după leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25 - 40 kg/ha, iar

⇨ în funcţie de precipitaţiile din sezonul rece (octombrie-februarie), doza se

⇨ dacă se aplică gunoi de grajd, doza de azot se reduce cu 2 kg pentru fiecare

► fosforul - influenţează procesul de fructificare şi creşterea normală a plantelor, favorizând

∎ Dozele orientative de fosfor (tab. 28) relevă necesitatea aplicării îngrăşămintelor

► potasiul - rolul potasiului este deosebit de complex, în sinteza proteinelor, glucidelor şi a

⇨ trebuie avut în vedere că porumbul este mare consumator de potasiu (peste 20 kg

2. Cum se pune problema rotaţiei grâu-porumb în agricultura României?

17.1. Lucrările solului

Fig. 51. Plug reversibil în lucru

◆ pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul curbelor de nivel, care

Fig. 52. Combinator pentru pregătirea patului germinativ

Fig. 53. Grapă cu discuri în lucru

17.2. Sămânţa şi semănatul

Epoca de semănat ∙ se recomandă ca semănatul porumbului să înceapă când, dimineaţa la

∙ semănatul prea timpuriu poate determina "clocirea" seminţelor, pierderi de boabe şi

Grupa de Aprovizionarea solului cu

Adâncimea de semănat - este cuprinsă între 5 şi 8 cm, fiind determinată de umiditatea şi

18.1. Lucrările de îngrijire

◆ Combaterea chimică a buruienilor

⇨ atunci când în parcelă sunt prezente buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate

⇨ pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, în funcţie de spectrul de buruieni

⇨ atunci când culturile de porumb sunt infestate cu costrei şi alte monocotiledonate

Fig. 54. Erbicidarea la porumb

Dozele (l/ha produs comercial) în funcţie de conţinutul în

Erbicide Epoca de aplicare Doze (l/ha)

Fig. 55. Prășitul porumbului

18.1.2. Combaterea dăunătorilor

Aceşti dăunători se combat prin tratarea seminţelor cu insecticidele prezentate anterior.

18.1.3. Combaterea bolilor

⇨ recoltarea în boabe se efectuează cu combine autopropulsante, la umidităţi cuprinse între

18.3. Cultura succesivă a porumbului

Fig. 57. Semănatul porumbului în teren nelucrat

19.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Fig. 58. Aria de răspândire a orezului în lume

Sistematică. Soiuri cultivate

Compoziţia chimică şi calitatea recoltei

19.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice