Unitatea de învăţare nr.

Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a rădăcinoaselor

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare:

◄cunoașterea speciilor care aparţin acestei grupe tehnologice
◄cunoașterea originii și a particularităților botanice si biologice ale speciilor
◄cunoașterea exigențelor ecologice a speciilor și implicațiile lor în
tehnologia de cultură
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice specifice fiecarei specii

Din grupa rădăcinoaselor fac parte specii care aparţin unor familii botanice
diferite dar care au o tehnologie de cultură asemănătore:
Fam. Apiaceae (Umbelliferae): morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina;
Fam. Chenopodiaceae: sfecla roşie;
Fam. Cruciferae (Brassicaceae): ridichiile de lună, de vară şi de iarnă, brojba,
napul comestibil;
Fam. Asteraceae (Compositae): scorţonera, barba caprei.

1.2. Morcovul

Foto 1.1. Plante și rădăcini de morcov

Denumirea stiinţifică: Daucus carota L. conv sativus (Hofm) Hajek

Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine: engleză - carrot; franceză - carotte;
Centrul de origine: Morcovul provine din formele spontane apărute în regiunea
Mării Mediterane, Asia Mică, Podişul Anatoliei, Transcaucazia, Iran, Turcmenia,
nord-vestul Indiei, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan, în vestul munţilor Tian-Şan.
Aria actuală de răspândire
Suprafaţa cultivată cu morcovi pe glob a fost în anul 2010 de 1.151.271 ha. Cea
mai mare cultivatoare de rădăcinoase este China cu 452471 ha, Mexic cu 14030 ha,
SUA 31810 ha. În Europa cea mai mare suprafaţă este cultivată în Federaţia Rusă

5
66100 ha şi Ucraina 44200 ha. În România suprafaţa cultivată în anul 2010 este de
16360 ha.
Producţia totală realizată la nivel mondial este de 33719934 t, cel mai mare
producător fiind China cu 15899078 t, SUA cu 1341700 t în timp ce în Europa,
Federaţia Rusă realizează 1303300 t. Producţiile medii sunt de 29,2 t/ha la nivel
mondial, China realizând o producţie medie de 35,1 t/ha iar în SUA se realizează o
producţie de 42,1 t/ha. În Anglia producţia medie este de 66,8 t/ha în timp ce în
România producţia medie este de 13,5 t/ha (tabelul 1.1.).

Tabelul 1.1.
Suprafeţele cultivate cu morcovi şi napi şi producţiile obţinute
în anul 2010, în principalele ţări din Europa
Ţara Suprafaţa Producţia Producţia medie (t/ha)
(ha) totală (t)

Anglia 11548 763100 66,8

Belgia 5050 314100 62,1

Germania 10367 553972 53,4

Italia 12395 489171 39,4
Olanda 8518 481000 56,4
Polonia 27970 814932 29,1
Federaţia Rusă 66100 1303300 19,7
Spania 8000 424300 53,0
Ucraina 44200 714600 16,1
România 16360 221082 13,5
(După - FAOSTAT, 2010)
Ciclul de viaţă: Morcovul este o plantă bienală care formează în primul an o
rădăcină pivotantă şi o rozeta bogată de frunze, iar în anul al doilea formează tulpina
floriferă, florile şi fructele.
Importanţa culturii Partea comestibilă a morcovului o reprezintă rădăcina care
se consumă atât în stare proaspătă, cât şi preparată în diverse moduri coaptă, gătită
sote, murată, deshidratată, congelată, sau sub formă de suc. Se utilizează şi la
prepararea unor mâncăruri cu carne: grătare, supe, ruladă sau mâncăruri picante.
Morcovii prăjiţi pot fi serviţi ca înlocuitori de cafea. Consumul de suc de morcovi este

6
benefic pentru organism. Uleiul volatil obţinut din morcov este utilizat pentru a aroma
lichioruri şi parfumuri.
Rădăcinile de morcov au un conţinut de 6,0-9,3 % glucide, 0,7 - 1,2 % proteine,
0,1-0,3 % lipide, săruri minerale: calciu 41 mg, fier – 0,66 mg, fosfor 18 - 124 mg,
potasiu 240 mg, cantităţi mari de vitamine, dintre care cea mai importantă fiind
provitamina A sau β carotenul. În rădăcinile de morcov sunt prezenţi şi unii acizi:
acidul malic (293 mg/ 100 g), citric (51 mg/ 100 g) şi quinic (51 mg/ 100 g). (Burzo I.
şi colab., 2005)..
Durata de păstrare rădăcinile de morcov recoltate în toamnă pot fi păstrate (5-6
luni) fapt ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Cultura de morcovi este rentabilă deoarece majoritatea lucrărilor de la
înființarea culturilor până la recoltare pot fi executate mecanizat daca există gama de
mașini necesară. Cererea pe piață pentru morcov proaspăt este mare în tot timpul
anului, deci și prețul de valorificare va fi bun. Existența unor cultivaruri cu perioade
diferite de vegetație și pretențiile scăzute față de temperatură fac posibilă cultivarea
morcovului atât primăvara devreme, astfel încât producţiile se pot valorifica începând
cu prima decadă a lunii mai cât și în culturi succesive pentru producții care vor fi
recoltate toamna după căderea brumelor și vor fi destinate păstrării peste iarnă şi
comercializării la preţuri avantajoase.
Morcovul este o specie care se industrializează deci există cerere și pentru acest
segment.
Frunzele și materialul impropriu consumului poate fi utilizat şi în hrana
animalelor.
Particularităţi botanice şi biologice și implicațiile lor tehnologice
Sistemul radicular al morcovului poate pătrunde în sol până la adâncimi de 0,5-
0,6m, dar unele rădăcini izolate pot ajunge şi la 2 m dacă solul este bine afânat
(Apahidean Al.S. şi colab.,2004). Pe rădăcina principală sunt prezente rădăcinile
secundare, puţin viguroase, aşezate pe patru rânduri.
Partea comestibilă a morcovului (rădăcina metamorfozată) începe să se formeze
după 40 - 60 de zile de la germinare când în rădăcina şi în axa hipocotilă se depun
substanțe de rezervă iar acestea încep să se tuberizeze. În această perioadă este foarte
important ca umiditatea solului să fie constantă fără oscilații mari, deoarece dacă după
o perioadă de secetă prelungită se intervine cu irigări puternice sau se înregistrează
precipitațiile abundente rădăcinile de morcov crapă longitudinal iar calitatea producției
este compromisă.
De asemenea, se vor evita solurile foarte fertile și îngrășarea cu îngrășăminte
organice în anul culturii, dar și solurile grele deoarece în aceste condiții improprii
partea comestibilă a morcovului suferă deprecieri de calitate.

7
 Rădăcina metamorfozată poate avea formă alungită, rotundă, tronconică,
cilindrică şi culoare portocalie, galbenă, purpurie, albă sau orange (Bejo, 2006).
În centrul rădăcinii îngroşate sunt dispuse vasele conducătoare sub forma unui
cilindru central, înconjurate la exterior de ţesut parenchimatic. Calitatea morcovului
este dată de culoare, care trebuie să fie cea caracteristică cultivarului, dar cât mai
intensă, cu cilindrul central de dimensiuni mai reduse şi de culoare apropiată cu cea a
parenchimului (Bălaşa M., 1973).
Frunzele formate în primul an sunt lung peţiolate, dispuse în rozetă, de 2 - 4 ori
penat sectat, acoperite cu perişori fini.
Frunzele de pe tulpinile florale din anul al doilea sunt scurt peţiolate la bază iar
spre vârf sunt sesile.
Tulpina floriferă care apare în anul al 2-lea de cultură, poate ajunge la înălţimi
de 1,2 – 1,5 m în funcție decultivar, este ramificată, striată, fistuloasă, pubescentă.
Floarea la morcov este lung pedicelată alcătuită din 5 sepale mici, 5 petale albe,
5 stamine şi un gineceu bicarpelar sincarp, care are ovarul inferior, două stile şi două
stigmate. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă. Morcovul este o
plantă alogamă cu polenizare entomofilă (Maier I., 1961).
Fructul este o dicariopsă elipsoidală. Acest fruct este numit în practica
tehnologică sămânță. Pentru a ușura distribuția semințelor este necesară îndepărtarea
țepilor care sunt prezenți pe suprafața lor.
Un gram de seminţe conţine 800-1100 seminţe.
Datorită înfloririi eşalonate facultatea germinativă are valori relativ scăzute,
respectiv 65-70% şi se păstrează 2-3 ani.

Exigenţele ecologice
Morcovul este o specie puţin pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă de
germinare este de 3-4° C, dar în aceste condiții răsărirea va fi dificilă (aproximativ 20-
25 de zile), la temperatura optima de germinare de 20-22°C plantele răsar în
aproximativ 10-15 zile. Temperatura optimă de creştere și formare a părții comestibile
este de 18 – 20°C.
Pentru morcov sunt foarte importante temperaturile din sol care determină
calitatea rădăcinilor. Astfel la temperaturi în sol de 20°C rădăcinile se dezvoltă cel mai
bine, fiind scurte, groase şi bogate în caroten. La temperaturi sub 16°C rădăcinile cresc
lungi, subţiri, decolorate, cu conţinut scăzut în substanţe nutritive (White şi
Strandberg, 1978, citaţi de Burzo I. şi colab., 2005)

Dacă temperaturile scăzute sunt asociate şi cu secetă prelungită

există riscul ca plantele să formeze tulpini florifere chiar din primul an de
cultură.

8
 La temperaturi ridicate, asociate cu secetă, rădăcinile sunt mici, cu un conţinut
mare de celuloză şi lipsite de frăgezime.
Cerinţele faţă de apă sunt mari, la germinarea seminţelor când este nevoie de o
umiditate a solului de 80% din capacitatea de câmp, apoi cerinţele sunt moderate 65 %
din capacitatea de câmp a solului pentru apă datorită dezvoltării sistemului radicular
profund.
În scopul îngroşării rădăcinilor se va avea în vedere menţinerea unui plafon de
umiditate constant, respectiv 75% din capacitatea de câmp.
Morcovul are cerinţe moderate faţă de lumină, dar pentru obținerea unor
producții mari și de calitate se recomandă să se evite umbrirea, mai ales în perioada
îngroşării rădăcinii, deoarece în lipsa luminii se depun mai puţine substanţe de rezervă
în partea comestibilă. În condiţii de zi lungă (peste 14 ore lumină/zi) calitatea
morcovului este mai bună deoarece cantitatea de carotenoizi din rădăcină creşte (Burzo
I. şi colab., 2005).
Soluri. Morcovul se va cultiva pe soluri uşoare sau mijlocii, bine structurate, cu
pH 6,5 – 6,8 %, cu un conţinut în humus de 4-5%, se vor evita solurile grele şi cele
fertilizate cu gunoi de grajd, deoarece rădăcinile se depreciază prin deformare şi
ramificare.

Gunoiul de grajd se va aplica la cultura premergătoare deoarece

morcovul valorifică foarte bine materia organică bine descompusă din anul
anterior.
Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2010 sunt
menţionate grupe de cultivaruri, la acestea se mai adaugă şi o serie de cultivaruri
comercializate de firmele de profil (cataloage de prezentare firme: Bejo, Enza Zaden,
Agrosel, 2010; Bakker Brothers, Rijk Zwaan -2012). După perioada de vegetaţie
gruparea este următoarea:
- timpurii 70-90 zile – Napoli F1, Bangor F1, Mokum F1, Royal Chantenay F1,
Muscade, Jerada RZ F1, Nansen F1
- semitimpurii 100 – 120 zile – Niagara F1 , Nandrin F1 , De Nantes, Nectar
F1, Nevis F1, Morelia RZ F1
- semitârzii – 120-130 zile – Berlicum 2 Bejo, Chantenay Red Core, Espredo
F1 , Nantes-3-Tip-Top, Kuroda
- târzii – 130-160 zile – Cupar F1 , Narbone F1 , Canada F1 , Florida F1 , Joba,
Flakkeer, Nogales, Rekord, Warmia RZ F
Tehnologia culturii
În ţara noastră se practică două tipuri de cultură a morcovului în câmp: cultura
în ogor propriu, cu semănare primăvara devreme, producţia fiind destinată în principal

9
consumului proaspat dacă se folosesc cultivaruri cu perioadă scurtă de vegetaţie sau
industrializării dacă se utilizează cultivaruri cu perioadă lungă de vegetaţie şi cultura
succesivă, cu semănat la începutul lunii iunie sau luna iulie, producţia obţinuta fiind
destinată în principal păstrării peste iarnă în depozite.
Bune premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt speciile care părăsesc
terenul toamna devreme şi îl lasă curat de buruieni (tomate, ardei, castraveţi, etc),
specii care au fost fertilizate cu gunoi de grajd. Pentru a evita riscul înmulţirii excesive
a bolilor şi dăunătorilor şi a buruienilor în cadrul asolamentului revenirea pe sola
cultivată cu rădăcinoase trebuie să se facă după 3-4 ani. Morcovul nu se va cultiva
după legumele din grupa vărzoaselor şi nici după cerealele, floarea soarelui sau
porumb deoarece există pericolul apariţiei unor boli (Sclerotinia sp. şi Pythium sp.),
(Chaux F. şi colab., 1994).
Toamna se execută defrişarea culturii anterioare, fertilizarea de bază şi o arătură
adâncă la 25-30cm. Fertilizarea se va efectua numai după o cartare agrochimică a
terenului, orientativ, dozele administrate pot fi: 250-350 kg/ha superfosfat şi 250-300
kg/ha sare potasică.
Primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, se face fertilizarea cu
azotat de amoniu, în doze de 150 kg/ha, mărunţirea şi afânarea superficială a solului.
Pentru a evita formarea crustei mărunţirea solului se face chiar înainte de semănat.
Pentru a preveni riscul apariţiei buruienilor se poate face o erbicidarea folosind
Stomp 330 CE sau Prometrex 50 SC, doar pe suprafeţe mari.
Înfiinţarea culturii se realizeaz prin semănat direct în câmp.
Este recomandat ca semănatul să se facă pe teren modelat în brazde înălţate
pentru a se evita stagnarea apei în exces care duce la deprecierea producţiei de morcov.
Se poate semăna după schema cu 3 sau 4 rânduri pe brazdă (figura 1). Distanţa între
plante pe rând este de 4-5 cm, realizând o densitate a culturii de 600-700 mii plante/ha.
Dacă se folosesc semănători de precizie se poate semăna cultura de morcov la o
densitate de aproximativ 0,8-1,2 – 1,5 mil plante la hectar, semănatul se execută în
chincons, iar dacă se însămânțează morcovi destinați industrializării utilizând hibrizi a
caror parte comestibilă este de dimensiuni mari semănatul se face pe rigole înguste de
50 cm câte un rând pe rigolă.

10
 Distanța între plante pe rând 4-5 cm

Distanța între plante pe rând 4-5 cm

Figura 1.1. Scheme de semănat pentru cultura de morcov

Norma de seminţe utilizată la semănat este diferită în funcție de sistema de

mașini utilizată. Totuși pentru a elimina pe cât posibil lucrarea de rărit chiar atunci
când se seamănă cu semănători clasice și cu sămânță nedrajată cantitatea de semințe
utilizată va fi de 3,5-4 kg, iar în cazul seminţelor drajate sau dacă se utilizează
semănători de precizie cantitatea de semințe va fi de 2,5-3 kg/ha. Dacă semănatul se
face toamna cantitatea de sămânță utilizată va fi mai mare decât la semănatul din
primăvară.
Adâncimea de semănat este de 2,5-3cm. Semănatul se face mai adânc pe
terenurile mai grele şi mai reci şi mai superficial pe terenurile uşoare şi în perioadele
calde. Pentru a asigura un bun contact al seminţelor cu solul se recomandă tăvălugirea
cu un tăvălug neted, imediat după semănat (Voican V. şi colab., 2006).

11
 Lucrările de întreţinere. Dacă semănatul se execută în perioade secetoase sau în
sol se constată lipsa apei, este necesară efectuarea irigărilor. Irigarea se face prin
aspersiune, cu norme mici de udare 80-100 m3/ha şi se repetă, dacă e necesar, în aşa fel
încât solul să se menţină umed până la răsărire (Voican V., şi colab.2006). În timpul
vegetaţiei se mai execută 4-5 udări cu norme de 250 – 400 m³/ha, pe rigole sau prin
aspersiune. Se va evita alternanța perioadelor de secetă cu aplicarea de irigații
abundente deoarece acest lucru duce la deprecierea rădăcinilor de morcov.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută praşile mecanice
pe suprafeţe mari şi manuale mai ales pe suprafeţe mici.
Dacă se constată prezenţa unui număr mare de buruieni se poate executa şi
erbicidatul preemergent cu Afalon –1,5 – 2 kg/ha sau Linurex 1,5 – 2 l/ha, în 400 - 600
l apă/ha, sau se poate erbicida cu Gesagard 3-4 kg/ha în timpul vegetaţiei când plantele
de morcov au 3-4 frunze bine formate.
Răritul culturii se realizează doar pe suprafeţe mici deoarece este o lucrare
costisitoare şi dificilă, pentru a asigura o distanță între plante pe rând de 4-5 cm.
Pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor de morcov, pe solurile cu
fertilitate scăzută se recomandă efectuarea a 2 fertilizări faziale, prima imediat după
rărit iar următoarea în perioada îngroşării rădăcinilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face respectând mai întâi asolamentul
şi rotaţia culturilor, precum şi regulile de fertilizare, iar dacă frecvenţa atacului
depăşeşte pragul economic de dăunare se va interveni prin tratamente chimice. În
culturile de morcov se semnalează atacuri ale agenţilor patogeni: Erwinia carotovora
(putregaiului umed) şi Sclerotinia sclerotiorum (putregaiului alb) – tratamente cu
Rovral 0,1%; Alternaria porri f. sp. dauci (alternarioza) care se combate prin
tratamente la semnalarea atacului cu Ronilan 50 DF 0,05%; Dithane M 45-0,2 %;
Folpan 50 0,025%; Turdacupral 0,4 %, Captadin 0,02 % sau Erysiphe umbeliferarum
(făinarea) – Afugan 0,05%, Tilt 0,015%, Karathane 0,1% (Gheorghieş C. şi colab.,
2002).
Dăunătorii care pot provoca pagube în culturile de morcov sunt: Psila rosae
(musca morcovului) larvele produc galerii în rădăcinile morcovului tratamentele se fac
la apariţia în masă a adulţilor cu Sinoratox 10 G 30 kg/ha; şi Semiaphis dauci
(păduchele verde al morcovului), care atacă frunzele, se combate prin tratamente cu
Thiodan 35 S 0,2%, Sinoratox 35 EC 0,15% (Roşca I. şi colab., 2001).
Musca morcovului se mai poate combate prin realizarea de asocieri cu plante
bulboase (ceapă, praz), sau prin plantarea unor tufe de pelin sau lavandă în grădinile
mici.
Recoltarea morcovului se poate executa: manual, semimecanizat sau mecanizat.
Indiferent de metoda de recoltare, aceasta se va face numai pe vreme uscată, evitând
perioadele ploioase care duc la deprecieri ale materialului şi îngreunarea recoltărilor.

12
 Recoltarea manuală se face cu ajutorul unor unelte (furci) apoi prin smulgere cu
mâna. Lucrarea se execută mai ales în cazul suprafeţelor mici şi pentru morcovul
destinat consumului proaspăt.
Recoltarea semimecanizată se execută prin dizlocarea morcovului cu ajutorul
unor utilaje, apoi morcovul se smulge cu mâna, se adună în grămezi, se fasonează şi se
sortează, îndepărtând exemplarele lovite, bolnave sau necorespunzătoare calitativ.
Recoltarea mecanizată se execută cu ajutorul unor combine speciale, toate
lucrările, inclusiv fasonatul, fiind executate mecanizat.
Producţiile ce se pot obţine variază între 20 t/ha şi 40 t/ha, în funcţie de cultivar
şi de tehnologia de cultură.
Cultura succesivă a morcovului se practică în vederea obţinerii unor rădăcini
destinate în primul rând păstrării peste iarnă.
Bune premergătoare sunt speciile care eliberează terenul devreme (salată, ceapă
verde, mazăre).
Semănatul se face în prima decadă a lunii iunie folosind cultivaruri
semitimpurii sau luna iulie cu cultivaruri timpurii. Pregătirea terenului trebuie să
urmărească obţinerea unui pat germinativ bine mărunţit şi cu o umiditate favorabilă
răsăririi seminţelor. Lucrările de îngrijire trebuie să urmărească menținere unei
umidități constante care să asigure o dezvoltare normală a rădăcinilor de morcov,
irigând des cultura cu cantități mici de apă, combaterea buruienilor, a bolilor și
dăunătorilor ca la cultura timpurie.
Recoltarea morcovului se face la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii
octombrie după ce au căzut una-două brume. Imediat după recoltare materialul se
fasonează şi se sortează în vederea păstrării.
Producţia (25-35 t/ha) depinde de cultivarul utilizat.

Test de autoevaluare

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la

următoarele întrebări:

Întrebarea nr.1
a) Care este durata ciclului de viață la morcov?
b) Care sunt cerințele față de temperatură a morcovului?
c) Ce metodă de înființare a culturii cunoașteți la morcov?

13
 1.3. Pătrunjelul de rădăcină

Foto 1.2. Plante şi rădăcini la pătrunjel

Denumirea stiinţifică: Petroselinum crispum Mill, conv. radicosum Mill

Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine: engleză – parsley; franceză – persil;
Centrul de origine: Specia se găseşte în stare sălbatică în regiunea Mării
Mediterane. Pătrunjelul a fost cunoscută încă din antichitate, fiind iniţial folosit ca
plantă medicinală şi mai apoi ca plantă alimentară (Maier I., 1963).
Aria actuală de răspândire
Se cultivă în aceleași zone ca și morcovul, doar că suprafețele ocupate cu
pătrunjel sunt mai mici, având o pondere de aproximativ 20% din totalul suprafețelor
cultivate cu rădăcinoase (Lazăr V.1999).
Ciclul de viaţă: Pătrunjelul la fel ca și morcovul este o plantă bienală care
formează în primul an o rădăcină pivotantă şi o rozeta bogată de frunze, iar în anul al
doilea tulpina floriferă, florile şi fructele.
Importanţa culturii
Rădăcinile de pătrunjel se utilizează proaspete la aromatizarea unor ciorbe sau
mancaruri, dar se poate uitiliza și în stare congelată sau deshidratată. Datorită
capacității mari de păstrare în depozite rădăcinile pot fi utilizate în stare proaspătă pe o
perioadă lungă de timp. Rădăcinile conțin 14-15 % s.u., 1,7 - 2,6% glucide, 2,1 - 3,4%
proteine, 0,60% lipide, 1,51 - 1,74% săruri minerale (Ca, P, Fe, K) vitamine, cantităţi
mari de acid ascorbic 35 mg/100 g substanţă proaspătă. De asemenea, pătrunjelul
conţine 5,3mg beta caroten şi 340 mg vitamina C la 100 g. produs proaspăt (Pokluda
R., 2003)
Pătrunjelul este și o excelentă plantă medicinală putând fi utilizat în combaterea
unor boli de rinichi, ficat sau inimă (Valnet, J., 1967)
Durata de păstrare rădăcinile de pătrunjel recoltate în toamnă pot fi păstrate ca
și morcovul 5-6 luni ceea ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.

14
 Rentabilitatea culturii
Fiind o specie rustică foarte bine adaptată la condițiile din țara noastră poate fi
cultivată fără mari problem chiar și în agricultura ecologică.
Tehnologia de cultura poate fi mecanizată integral, durata de păstrare pe timpul
iernii este mare, prețul de valorificare al pătrunjelului este bun deoarece se cultivă încă
pe suprafețe mici, deci cultura poate fi rentabilă.
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcinile de pătrunjel au o formă conic-alungiă cu dimensiuni variabile funcţie
de cultivar (18- 30 cm lungime şi 3-5 cm diametrul la colet), culoarea albă, alb-gălbuie
sau cenuşie. Pulpa şi cilindrul central au culoare albă, gust dulce, miros caracteristic şi
suculenţă redusă. Rădăcinile de pătrunjel au un ritm de creştere mai scăzut decât la
morcv.
Frunzele din rozetă sunt de 2-3 ori penat - sectate, lucioase, netede sau gofrate,
de culoare verde închis, prezintă gust şi aromă caracteristică. Nu este bine să se
utilizeze frunzele de la pătrunjelul de rădăcină în timpul perioadei de vegetaţie,
deoarece rădăcinile vor rămâne mici. După recoltare şi fasonare frunzele pot fi utilizate
la aromatizarea mancarurilor.
Tulpinile florifere se formează în anul al doilea de cultură sunt ramificate de la
bază, au înălţimea de 0,8-1,5 m, cu inflorescențe sub formă de umbele compuse și flori
mici alb verzui. Pe tulpina floriferă frunzele inferioare sunt peţiolate, iar cele
superioare sunt sesile.
Fructul este o dicariopsă fără perişori, în practica tehnologică este numit
sămânţă, are puritatea de 90-96 % şi facultatea germinativă de 75-60 %, se păstrează 2-
3 ani. Într-un gram sunt aproximativ 600 de seminţe (Catalog Bakker Brothers, 2012 ).
Exigenţe ecologice
Pătrunjelul este o plantă cu pretenţii mici faţă de temperatură. Seminţele
germinează la 2-3°C, iar plantele tinere pot rezista până la temperaturi de –8 -10°C,
plantele mature pot ierna în câmp deoarece rezistă şi la –25-28°C. Temperatura optimă
pentru creştere şi dezvoltarea rădăcinilor este de 20-22°C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt ridicate (75-80 % din capacitatea de câmp a
solului pentru apă). Excesul de umiditate poate favoriza apariţia bolilor iar lipsa
umidității din sol duce la obținerea unor rădăcini de dimensiuni reduse.
Pentru a obţine producţii bune şi de calitate culturile de pătrunjel nu trebuie
amplasate în locuri umbrite iar solurile trebuie să fie luto-nisipoase, adânci, bogate în
humus, afânate, permeabile, cu pH 5,5-6,8. (Voican V. şi colab., 2006).

Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură sunt menţionate soiurile:
Félhosszú soi semitimpuriu şi Zaharat soi semitârziu, la acestea se mai adaugă cele
comercializate de diferite firme (cataloage de prezentare firme: Bejo, Enza Zaden,

15
Agrosel, 2010; Bakker Brothers, Rijk Zwaan -2012): Halblange (Berliner) – perioada
de vegetaţie 120 zile, Berliner Bero- 150 de zile, Bardowicker - 170 zile, Arat – 153
zile, Bubka RZ – 170 zile.
Tehnologia culturii
Pătrunjelului se cultivă prin semănat derect în câmp. Deoarece, cultivarurile de
pătrunjel au o perioadă mai lungă de vegetație cultura se înființează numai în ogor
propriu prin semănat primăvara devreme sau din toamnă. La pregătirea terenului se va
ține seama de faptul că pătrunjelul ca și morcovul folosește efectul remanent al
gunoiului de grajd de la cultura anterioară, deci se vor allege ca premergătoare specii
care au fost fertilizate cu îngrăşământ organic. Deoarece răsărirea la pătrunjel este
foarte dificilă (25-30) de zile se recomandă ca înainte de semănat sămânța să se
umecteze.
Pentru înființarea unui hectar de pătrunjel avem nevoie de o cantitate de 4-4,5
kg de sămânţă. Pentrui semănat se pot utilize schemele de semănat de la cultura de
morcov doar că distanțele dintre plante pe rând trebuie să fie de 5-6 cm, astfel că
densitatea culturii va fi de 450-500 mii plante/ha. După răsărire lucrările de îngrijire
trebuie să urmărească menținerea culturii fără buruieni cu ajutorul prașilelor mecanice
și manuale, iar pe suprafeţe mari utilizarea erbicidelor (Gesagard 50 WP sau Stomp
330 EC), fertilizări faziale (1-2) cu îngrășăminte ușor solubile (de tip Universol) sau cu
îngrășăminte foliare.
În culturile de pătrunjel pot apărea o serie de agenţi patogeni: Erysiphe
umbelliferarum (făinarea) şi Septoria petroselini (septorioza) care se combat cu
Benlate 0,05 %, Dithane 0,2 %, Afugan 0,1 % ş.a.
Recoltarea rădăcinilor de pătrunjel se poate face când acestea au diametrul de
1,5 cm la colet, pentru consum imediat. Pentru păstrarea în timpul iernii, recoltarea se
va face după ce au căzut una - două brume. Pentru a putea valorifica și frunzele acestea
se cosesc înainte de recoltare și se livrează sub formă de mănunchi. Înainte de
depozitare se sortează materialul, îndepărtând rădăcinile lovite sau atacate de boli şi
dăunători şi pe cele care nu corespund claselor de calitate.
Producţia obţinută este de 15-20 t/ha.

Test de autoevaluare
Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la
următoarele întrebări:
Întrebarea nr.2
a) Care este centru de origine al pătrunjelului?
b) Cum se consumă rădăcinile de pătrunjel?

16
 1.4. Păstârnacul
Denumirea stiinţifică: Pastinaca sativa L. conv. hortensis Ehrh
Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine: engleză – parsnip; franceză – panais
Centrul de origine: Păstărnacul provine din bazinul Mării Mediterane unde se
găseşte în formă sălbatică.
Aria actuală de răspândire
În țara noastră se cultivă în aceleaşi zone ca şi morcovul, însă deoarece se
consumă în cantitate mai mică şi suprafeţele cultivate sunt mult mai reduse.
Ciclul de viaţă: Păstârnacul este o plantă bienală care formează în primul an
rădăcina pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi
fructele.
Durata de păstrare rădăcinile de păstârnac recoltate în toamnă pot fi în depozite
5 luni ceea ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Fiind o specie rezistentă la condițiile climatice din țara noastră poate fi cultivată
destul de ușor iar tehnologia de cultura poate fi mecanizată integral. Datorită și
producțiilor bune care se pot obține și duratei de păstrare pe timpul iernii mare, cultura
poate fi rentabilă.
Importanţa culturii
De la păstârnac se folosesc rădăcinile care au un gust plăcut și o aromă specific
ele fiind utilizate pentru prepararea unor mâncăruri şi a unor conserve. Capacitatea
bună de păstrare în depozite permite consumul acestuia în stare proaspătă o perioadă
lungă de timp. Este recomandat consumul rădăcinilor de păstârnac deoarece acestea
conţin cantităţi mari de glucide, proteine şi săruri minerale precum şi vitamine. Uleiul
volatil extras din rădăcinile de păstârnac este bogat în furano-cumarine (pasticina),
ceea ce îi conferă un gust şi un miros specific (Burzo I. şi colab., 2005).
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcina la păstârnac are formă alungită, conică, sferică de culoare alb -
gălbuie cu numeroase lenticele. Pulpa este de culoare alb-gălbuie, aromată, suculentă,
cu gust plăcut.
Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, penat sectate, cu lobii mari, lucioase pe
partea superioară şi cu pubescenţă pronunţată pe partea inferioară care fac ca frunzele
de păstârnac să nu poată fi utilizate nici macar în hrana animalelor.
Tulpinile florifere ajung la înălţimea de 1,5 – 2 m, prezintă pe ea frunze sesile și
este destul de puțin ramificată.
Florile formează umbele mari, compuse, sunt galbene, pe tipul 5. Este o plantă
cu polenizare alogamă. Se poate încrucișa doar cu păstârnacul sălbatic. Fructele sunt
dicariopse oval-turtite au o culoare cafenie și prezintă aripioare. Facultatea germinativă

17
a seminţelor este de 50-70% şi se păstrează 1-2 ani în condiții optime. Seminţele sunt
mici 250 de seminţe la un gram (Ugas R. şi colab., 2000).
Exigenţe ecologice
Păstârnacul este o specie cu cerințe reduse față de temperatură chiar
rezistentă la ger, plantele mature pot rămâne peste iarnă afară în teren.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 1-2° C iar cea optimă de
vegetaţie este de 18-20° C. Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate, sistemul
radicular profund conferă chiar o rezistență la secetă. Condiţii optime pentru creştere şi
dezvoltare se înregistrează la o umiditate de 75% din capacitatea de câmp.
Se cultivă pe soluri mijlocii, lutoase, cu reacţie neutră, gunoiul de grajd fiind
recomandat a se aplica la cultura anterioară.
Cultivaruri:
Alb lung – cu greutatea rădăcinii de 180-200g; Semilung – 150-180g, Rotund –
120-150g - recomandat pentru culturi irigate pe soluri mai puţin profunde, Suttons
Student – rădăcini conice, semilungi (150-180g). Perioada de vegetaţie a sortimentului
actual este de 145-170 zile.
Tehnologia culturii
Înființarea culturii se face numai prin semănat direct în câmp. Bune
premergătoare pentru cultura păstărnacului sunt: tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii,
leguminoasele, fiind foarte important respectarea asolamentului și revenirea pe aceiași
solă după 3-4 ani. Pentru cultura păstârnacului terenul se pregăteşte ca şi pentru cultura
de morcov.
Se seamănă primăvara foarte devreme, folosind norma de sămânţă de 6-8 kg/ha,
la adâncimea de 1-2 cm, două rânduri pe brazdă la 35 cm între ele, pe rând se va
asigura o distanţă dintre plante de 10-12 cm. După semănat se recomandă o tăvălugire
a terenului pentru a realiza un bun contact al seminței cu solul.
Pentru a obţine o producţie sigură se recomandă irigarea culturii (3-4 irigări cu
norme de 300-400 m3apă/ha) mai ales în perioada îngroşării rădăcinii, 2-3 fertilizări
faziale deoarece perioada de vegetație a cultivarurilor este lungă. Combaterea agenţilor
patogeni se face la semnalarea atacurilor de Plasmopora pastinacae (mana) şi
Cercospora apii (pătarea frunzelor) utilizând produse cuprice (Cocide 0,2% sau
Funguran 0,3%) (Gheorghieş C. şi colab., 2002
Recoltarea se execută toamna, înainte de venirea îngheţului. Rădăcinile se
dizlocă la adâncime mai mare deoarece sunt lungi. Se va evita contactul cu frunzele de
păstârnac deoarece acestea pot provoca alergii. După dizlocare rădăcinile se smulg cu
mâna, se curăţă de pământ, se fasonează şi se sortează îndepărtând toate cele rănite sau
cu atacuri de boli și dăunători. Producţia obţinută este de 30-40 t/ha.
Test de autoevaluare
Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la
următoarele întrebări:
Intrebarea nr.3
a) Care sunt cerințele față de temperatură
18 ai păstârnacului?
b) Când se recoltează păstârnacul?
 1.5. Ţelina pentru rădăcină

Foto 1.3. Rădăcini de țelină

Denumirea stiinţifică: Apium graveolens L. var. rapaceum Mill. Gaud.

Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine: engleză - celeri; franceză - celeri rave;
Centrul de origine: Ţelina este originară din bazinul Mării Mediterane, unde
creşte şi acum în stare sălbatică.
Aria actuală de răspândire
Este o plantă cu origini foarte vechi fiind cunoscută de greci şi romani şi
cultivată ca plantă decorativă (în antichitate) apoi ca plantă medicinală (evul mediu)
(Indrea D.1979).
Se cultivă pe suprafeţe mari în Franţa, Olanda, Germania. La noi în ţară se
cultivă în aceleaşi regiuni ca şi morcovul dar pe suprafeţe mult mai mici.
Ciclul de viaţă: Ţelina este o plantă bienală care formează în primul an rădăcina
pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi fructele.
Durata de păstrare rădăcinile de țelină au capacitate bună de păstrare în
depozite, dar mai redusă față de morcov.
Rentabilitatea culturii
Deoarece cultura la noi în țară se înființează prin plantare de răsad cultura este
mai dificil de realizat. Totuși în ultimii ani se înregistrează o tendință în creșterea
suprafețelor ocupate cu această cultură.
Importanţa culturii
Rădăcinile de ţelină se folosesc la prepararea unor salate, la diferite mâncăruri,
se murează sau se poate păstra peste iarnă.
Conţine cantităţi însemnate de glucide solubile, proteine şi săruri minerale,
vitamine, acid poliuronic 1,13 %, acid cafeic 10,5 mg/ 100 g, acid ferulic 3,5 mg/ 100
g şi cumarine, cele de sfeclă roşie mai conţin acizi fenolici: acidul ferulic (4,5 mg/ 100
g), acidul cafeic (0,5 mg/ 100 g), acidul p-cumaric (0,5 mg/ 100 g). (Burzo I. şi colab,
2005).
Rădăcinile pot fi folosite şi în scop medicinal deoarece consumul de ţelină poate
combate anemiile şi stimulează activitatea sistemului nervos şi circulator.

19
 Particularităţi botanice şi biologice
Partea comestibilă la țelină este formată din rădăcina pivotantă, axa hipocotilă
și o parte din axa epicotilă care se tuberizează. Forma părții comestibile este conic
alungită sau globuloasă, pe partea inferioară formându-se numeroase rădăcini
secundare. Culoarea rădăcinii la exterior este alb-cenuşie sau alb gălbuie. Pulpa are
culoare albă, alb cenuşie, cu gust şi aromă specifică.
Tuberizarea începe din momentul în care plantele au 3-4 frunze şi durează 180-
200 de zile funcţie de cultivar.
Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, glabre, lucioase, de culoare verde
închis cu aromă caracteristică speciei.
Tulpinile florale se formează în anul II sunt ramificate şi prezintă o înălţime de
0,8-1,2 m. Inflorescenţele sunt umbele compuse cu flori mici albe sau gălbui pe tipul 5,
polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este o diachenă de dimensiuni foarte
mici, cenuşie, globuloasă. Într-un gram se găsesc 2600 semințe (Catalog Bakker
Brothers, 2012). Facultatea germinativă a seminţelor ca la toate umbeliferele este mai
redusă 65-70% şi se păstrează 3-4 ani.
Exigenţe ecologice
Temperatura minimă pentru încolţirea seminţelor este 2-3°C, temperatura
optimă de creştere şi dezvoltare este de 16-21°C, chiar dacă plantele tinere în faza de
răsad suportă temperaturi de –3 – 5° C rădăcinile tuberizate nu rezistă la temperaturi
sub 0oC, ceea ce impune recoltarea rădăcinilor înainte de îngheţ.
Ţelina este o plantă de zi lungă, având însă pretenţii reduse faţă de intensitatea
luminii.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari în toate fazele de vegetaţie de la răsărire,
la plantare, la formarea rozetei şi la tuberizare, culturile de țelină necesitând cantități
mari de apă deoarece în lipsa apei producţia scade, rădăcina se ramifică mult şi se
depreciază calitativ prezentând goluri în interior.
Ţelina se cultivă pe soluri cu textură mijlocie, profunde, fertile cu pH 6,5 – 6,8
reacționând foarte favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii (Indrea D.
şi colab., 1979)
Cultivaruri:
Luna şi Ilona – timpurii (130-135 zile perioadă de vegetaţie); Briliant,
Alabaster, Dacia - soiuri semitimpurii (140-160 zile); Diamant, Bistriţa, Hegyköi şi
Maria - soiuri semitârzii (165-170 zile) .

Tehnologia culturii
Înfiinţarea culturii de ţelină în ţara noastră, la momentul actual, se face numai
prin răsad, deoarece lipsa unor semănători de precizie și terenurile îmburuienate
împiedică efectuarea semănatului mecanizat a unor seminţe foarte mici.

20
 Bune premergătoare pentru țelină sunt leguminoasele şi solano – fructoasele. În
asolament ţelina se cultivă pe sola îngrăşată cu gunoi de grajd, întrucât rezultatele
obținute la fertilizarea cu gunoi de grajd sunt foarte bune.
Pregătirea terenului începe din toamnă cu desfiinţarea culturii anterioare,
cartarea agrochimică a terenului și apoi fertilizarea. Orientativ pe un sol mediu
aprovizionat fertilizarea poate să fie efectuată cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 400 kg/ha
superfosfat, 150-200 kg/ha sare potasică. Înainte de venirea înghețului se efectuează şi
arătura la 28-30 cm adâncime. Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg azotat de
amoniu, se erbicidează pe suprafeţe mari cu Treflan 24 EC sau Dual 500 3-4 l/ha
ambele erbicide fiind volatile se încorporează imediat în sol, se mărunţeşte terenul cu
grapa cu discuri sau cu combinatorul.
Producerea răsadurilor. Semințele de țelină sunt foarte mici și spre deosebire
de seminţele altor specii, cele de ţelină încep procesul de creştere nu prin alungirea
radiculei, ci a embrionului apoi la sfârşitul procesului de germinare are loc creşterea
radiculei la exteriorul seminţei. Alungirea axei hipocotile determină împingerea
cotiledoanelor la suprafaţa solului, caracteristică pentru creşterea epigee. Nutriţia
plantulelor în această perioadă este heterotrofă, dar după câteva zile de la răsăritul
plantulelor se face trecerea la autotrofie (Burzo I. şi colab., 2005).
Aceste lucruri colaborate cu lipsa semănătorilor de precizie și gradul destul de
ridicat de îmburuienare al terenului obligă practic cultivatorii de țelină din țara noastra
la producerea de răsaduri.
Pentru obținerea lor se seamănă la sfârşitul lunii februarie în răsadniţe calde sau
semicalde sau în luna martie în răsadniţe reci, 2–3g seminţe/m2. Pentru producerea
răsadului necesar unui hectar de cultură sunt necesare 200 g seminţe şi 80 - 100 m2
suprafaţă pentru semănat. Dacă se produc răsaduri pentru suprafețe mici acestea se pot
repica, dar pentru suprafeţe mari răsadurile nu se repică.
Plantarea în câmp pentru culturile destinate consumului de vară se face la
sfârşitul lunii aprilie, iar pentru culturile de toamnă la sfârşitul lunii mai. Un răsad bun
de plantat trebuie să aibă 45-55 zile iar înainte de plantare răsadul se sortează, se
fasonează şi se mocirlesc rădăcinile. Plantarea se face introducând răsadul în sol până
la nivelul coletului nu mai adânc deoarece este împiedicată tuberizarea.
Se plantează pe brazde înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm, câte 3
rânduri pe brazdă (la 32 cm) şi la 15-20 cm pe rând (figura 3)

Figura 3 Schema de plantare la ţelină pe teren modelat

(Indrea D şi colab, 1979).

21
 Pe teren nemodelat se poate planta în rânduri echidistante la 40-50 cm între
rânduri şi 25-30 cm pe rând. Pentru asigurarea prinderii se va face o udare, fie prin
aspersiune fie pe brazde odată cu plantarea sau imediat după, plantarea se poate
efectua manual pe suprafete mici sau mecanizat pe suprafețe mari.
Lucrări de îngrijire. În grădinile mici se realizează completarea golurilor la 5-6
zile de la plantare, folosind material din rezerva de răsad reţinută în acest scop.
Irigarea culturii se face o dată pe săptămână atunci când lipsesc precipitațiile, la
început cu norme de udare moderate 200 - 250 m3/ha şi apoi cu norme mai mari 300-
350 m3 apă/ha. Pe parcursul perioadei de vegetație se aplică 10-12 udări pentru a se
menţine în sol o umiditate de 60-70 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Pentru a obține rădăcini de calitate bună sunt necesare și 1-2 fertilizări faziale în
perioada formării părţii comestibile, cu îngrăşăminte chimice ușor solubile.
Culturile de țelină pot fi distruse de o serie de agenţii patogeni: Plasmopara apii
(mana); Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb al rădăcinii) Septoria apii
(septorioza), Phoma apiicola (râia ţelinei) (Hatman M. şi colab.). Dacă se depășește
pragul economic de dăunare se vor executa tratamente cu produse precum: Benlate,
Topsin, Bavistin 0,05-1%.
Dăunătorii Phyophylla heraclei (musca ţelinei) se combat prin tratamente cu:
Confidor 20 SL 0,075%, Spinosad 24 SC 0,05%.
Recoltarea pentru consum imediat se face în august-septembrie iar pentru
păstrarea peste iarnă în octombrie-noiembrie. Recoltarea se face numai pe vreme
uscată, cu dislocatorul de rădăcinoase pe suprafețe mari sau manual pe suprafețe mici.
Pentru consum în stare proaspătă ţelina se valorifică cu frunze, iar pentru păstrarea se
fasonează, se sortează și apoi se depozitează doar exemplarele bune fără lovituri sau
atacuri de boli și dăunători
Producţia de rădăcini de ţelină este 20-25 t/ha în cazul în care se aplică o
tehnologie de cultură adecvată.

Test de autoevaluare

Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la

următoarele întrebări:

Intrebarea nr.4
a) Care este metoda de înființare a culturii de țelină în țara noastră?
b) Care sunt cerințele față de sol la țelină?
c) Ce producție de țelină se obține în cazul unei tehnologii adecvate?

22
 1.6. Sfecla roşie

Denumirea stiinţifică: Beta vulgaris L. conditiva Alef.

Familia botanică: Fam. Chenopodiaceae
Denumiri străine: engleză - beetroot; franceză - betterave potagère
Centrul de origine: Sfecla roşie se întâlneşte în flora spontană din zona Mării
Mediterane, a Mării Negre şi a Mării Caspice.
Aria actuală de răspândire
Prezenţa sfeclei de la care se consumau frunzele a fost semnalată încă de asiro-
babilonieni cu 2000 ani I.C., iar cea pentru rădăcină cu 600 - 700 ani I.C. (Maier I.,
1963).
În prezent sfecla roşie se cultivă pe toate continentele. Cele mai mari
cultivatoare de sfeclă roşie sunt: Anglia, Franţa, Italia, Germania. În ţara noastră se
cultivă pe suprafeţe relativ mici, în aceleaşi regiuni ca şi morcovul.
Ciclul de viaţă: Sfecla roșie este o plantă bienală.
Durata de păstrare au capacitate bună de păstrare în depozite, dar este și o
excelentă materie primă pentru industria de conserve.
Rentabilitatea culturii Cultura de sfeclă roșie poate fi rentabilă mai ales dacă
se utilizează hibrizi iar cultura se mecanizează integral.
Importanţa culturii
Pentru a putea consuma rădăcinile de sfecla roşie acestea se prepară prin
fierbere sau coacere și se utilizează la prepararea unor salate. Pot fi folosite și la
prepararea unor mancaruri dar sfecla roșie se murează reprezentănd o materi primă
importantă pentru industria de conserve. Valoarea alimentară este dată de conţinutul
ridicat glucide, proteine, vitamine şi săruri minerale de Ca, Fe, P, Mg, Na.
În partea comestibilă sunt prezente cantităţi mari de acid citric (195 mg/ 100 g),
oxalic (53,4 mg/ 100 g) şi acid malic (37 mg/100 g).
Culoarea roşie este dată de pigmentul betaină, cu valoare în industria alimentară
şi a coloranţilor.
La fel ca toate rădăcinoasele se foloseşte în scopuri medicinale având un rol
deosebit în reglarea tensiunii arteriale, stimularea funcţiilor fiziologice ale
organismului, precum şi în refacerea globulelor roşii (Valnet J., 1987).

Particularităţi botanice şi biologice

Partea comestibilă provine din îngroşarea epicotilului, hipocotilului şi a părţii
superioare a rădăcinii principale. Forma părții comestibile poate fi rotundă, rotund
turtită sau cilindrică. Culoarea rădăcinii este roşu închis, roşu – violaceu funcţie de
cultivarul utilizat. Întrucât la această specie cambiul îşi încetează activitatea timpuriu,
îngroşarea rădăcinii se datorează generării spre exterior a unui cambiu nou, care
formează fascicule liberolemnoase, separate de ţesut parenchimatic. Acest proces se

23
repetă de mai multe ori, formând mai multe inele alcătuite din fascicule
liberolemnoase. Cu cât culoarea rădăcinilor este mai intensă iar sistemul libero lemnos
mai mic cu atat calitatea rădăcinilor este mai bună.
Rădăcinile secundare se formează pe rădăcina principală, sunt numeroase și
ajung până la adâncimea de 0,8 – 1 m aprovizionând planta cu apă din straturile mai
adânci ale solului.
În primul an de cultură frunzele din rozetă sunt mari, lung peţiolate de culoare
verde închis cu nervuri roşietice, limbul întreg ondulat sau gofrat (Indrea D. şi colab.,
1983).
Tulpinile florifere care apar în anul al doilea şi au înălţimea de 1,0 - 1,2 m, fiind
striate, glabre, ramificate, erecte. Frunzele de pe tulpinile florifere sunt mici lanceolate.
Inflorescenţele sunt de tip cimă cu flori albe verzui, hermafrodite pe tipul 5,
grupate în glomerule. Polenizarea este alogamă, entomofilă, ceea ce necesită distanţe
mari de izolare la producerea de seminţe pentru a se evita încrucişarea, în special cu
sfecla furajeră, care duce la deprecierea calitativă a rădăcinilor.
Fructul este o poliachenă (glomerul) care conţine până la 4-5 seminţe, din
fiecare sămânță putând răsări o plăntuță ceea ce înseamnă că lucrarea de rărit se
impune obligatoriu dacă se utilizează acest gen de semințe. La această dată există însă
hibrizi monogermi care vor da naștere unei singure plăntuțe dintr-o sămânță iar în
acest mod se poate elimina răritul.
Într-un gram se găsesc aproximativ 50-60 de glomerule cu facultatea
germinativă 90-95 %, care se păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Sfecla roşie este mai pretenţioasă la căldură faţă de celelalte rădăcinoase.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 6-7oC iar optima de creştere şi
dezvoltare este de 18-25oC. Plantele tinere rezistă la -3oC, iar plantele mature la -8oC.
Plantele expuse la temperaturi de 5-10oC se vernalizează şi emit tulpini florifere chiar
din primul an de cultură (Bălaşa M., 1973).
Sfecla este o plantă de zi lungă cu pretenții moderate față de intensitatea luminii
dar la care micşorarea duratei de iluminare sub 10 ore are influenţă negativă asupra
dezvoltării rădăcinii.
Pretenţiile faţă de umiditatea solului sunt moderate (65 % din capacitatea de
câmp pentru apă), la răsărire şi la tuberizare pretenţiile faţă de umiditate sunt mari.
Sfecla roşie preferă soluri cu pH 5,8-7,5, cu textură mijlocie şi bogate în humus,
sunt contraindicate solurile tasate şi cele pe care apa băltește avînd drenajul redus.

Cultivaruri:
- timpurii 70-90 zile – Boltardy, D’Egypte, Bordo, Regat, Reta, Rubin, Belushi RZ F1,
Akela RZ

24
- semitimpuriu 90-100 – De Arad, Pablo F1, Action F1 , Zeppo RZ F1,
- semitârzii şi târzii 105-130 zile - Boro F1, Rocket

Tehnologia culturii
Se cultivă prin semănat direct în câmp, fie în ogor propriu fie în cultură
succesivă.
Plante premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt solano-fructoasele,
cucurbitaceele sau leguminoasele iar pentru cultura succesivă mazărea, ceapa verde
sau salata.
Pe solurile îmburuienate se poate erbicidea cu Ro-neet 3-5 l/ha + 400 l apă
aplicat cu 5-6 zile înainte de semănat.
Semănatul pentru cultura în ogor propriu se face în martie–aprilie, iar pentru
cultura succesivă în mai-iulie.
Adâncimea de semănat este 2-4 cm, folosind o normă de însămânţare este 12 -
15 kg/ha, în rânduri echidistante la 35-40 cm sau în benzi cu câte patru rânduri la 30
cm între rânduri şi 50 cm între benzi realizând densități de 145-160 mii plante/ha.
Lucrări de îngrijire. Se face răritul culturii în situaţiile în care s-a folosit
sămânţă plurigermă lăsând 15 cm între plante pe rând.
În timpul perioadei de vegetaţie se fac una sau două fertilizări faziale. La
soiurile cu perioadă scurtă de vegetaţie la care dimensiunile rădăcinilor sunt mai mici
se recomandă o singură fertilizare fazială, folosind 100 kg/ha azotat de amoniu, iar la
soiurile tardive se recomandă 2 fertilizări faziale.
Se aplică udări în perioadele secetoase.
Dacă nu s-a respectat asolamentul culturile pot fi atacate Cercospora beticola
(pătarea frunzelor) şi Peronospora schachtii (mana sfeclei) care pot produce pagube
însemnate fiind necesar tratamentul cu Turdacupral 0,5% sau Dithane 0,2%.
Dintre dăunători: Aphis fabae (păduchele sfeclei) Chaetonema tibialis (puricele
sfeclei) sunt cei mai periculoşi. Tratamentele se fac la semnalarea atacului cand se
depășește pragul economic de dăunare cu Ecatox 0,06 %, sau Lindatox 20-30 kg/ha.
Recoltarea la cultura în ogor propriu se poate începe în luna iulie iar la cultura
succesivă la sfârşitul lunii octombrie (înainte de îngheţ). Lucrarea se execută doar pe
vreme uscată cu dizlocatorul sau cu mașini speciale de recoltat. Înainte de introducerea
în depozit rădăcinile se fasonează și se sortează.
Producţia medie obţinută este 25 - 30 t/ha.
Test de autoevaluare
Având în vedere noţiunile parcurse în această unitate de învăţare răspundeţi la
următoarele întrebări:
Intrebarea nr.5
a)Din ce familie botanică face parte sfecla roșie?
b)Care este lucrarea de îngrijire obligatorie daca la semănat se utilizează semințe
poligerme?

25
 1.7. Ridichile

Foto 1.4. Ridichi de lună

Denumirea stiinţifică: Ridichea de lună - Raphanus sativus L. conv. radicula

Pers.
Ridichea de vară şi ridichea de iarnă - Raphanus sativus L. conv. niger Mill
Familia botanică: Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine: ridichea de lună: engleză - small radish; franceză - radis;
ridichea de vară: engleză – summerradish, franceză – radis d'été
ridichea de iarnă: engleză – winterradish, franceză radis d’hiver;

Centrul de origine: Ridichile sunt originare din bazinul Mării Mediterane şi

Oceanului Alantic după unii autori, unde se găsesc plante sălbatice de ridichi. Alţi
autori consideră ca zonă de origine Asia (Mongolia, China) unde se cultivau cu circa
4000 de ani I.C (Maier I., 1963)
Aria actuală de răspândire
Cultura ridichilor este cunoscută încă din antichitate, iar în prezent se cultivă pe
toate continentele, cele mai mari suprafețe fiind însă în țările asiatice (China, Japonia,
Corea).
În Europa se cultivă în principal în: Franţa, Olanda, Spania, Italia.
La noi în țară se cultivă ridichea de lună și ridichea de iarnă și destul de putin
ridichea de vară
Ciclul de viaţă: Ridichea de lună este o specie anuală iar ridichile de vara și
ridichile de iarnă sunt specii bienale.
Durata de păstrare: Ridichile de lună au capacitate redusă de păstrare ele
trebuie să fie valorificate și consumate la scurt timp după recoltare, ridichile de vară și
ridichile de iarnă au capacitate bună de păstrare în depozit.
Rentabilitatea culturii
Deoarece au perioadă de vegetație scurtă ridichile de lună pot fi cultivate cu
suces atat în spațiile protejate cât și în camp, iar ridichile de vară și cele de iarnă
pot fi cultivate în camp prin semănat direct.
Perioada scurtă de vegetație și prețul bun de valorificare fac ca ridichile de lună
să fie destul de mult cultivate.

26
 Importanţa culturii
Ridichile de lună se consumă numai în stare proaspătă fiind un produs foarte
apreciat de consumatori mai ales primăvara devreme.
În Extremul Orient se consumă ridichile murate și există chiar câteva mâncăruri
care au în compoziţia lor ridichi. Această legumă este foarte mult apreciată în arta
culinară, însoțind aproape întotdeauna mâncărurile cu orez.
Au gust specific, picant, înţepător (datorită prezenţei sulfurii de alil-de la 7 mg
la ridichea de lună la 14 mg la ridichea de vară la 100 g substanţă proaspătă). Ridichile
conţin următoarele vitamine: C, B1 şi B2, acidul citric (200 mg/ 100 g), săruri minerale.
Ridichile pot fi considerate legume medicament având proprietăți
antiscorbutice, colecistochinetice, antigripale, antialergice, antireumatismale.

Particularităţi botanice şi biologice

Partea comestibilă la ridichile de lună provine din îngroşare hipocotilului, iar la
ridichile de vară şi de iarnă din epicotil, hipocotil şi rădăcina propriuzisă.
Rădăcinile tuberizate la ridichile de lună sunt rotunde sau alungite de culoare
roşie, albă, sau bicolore. Forma părţii comestibile la ridichea de vară şi de iarnă poate
fi rotundă, cilindrică-alungită, conică-alungită, cu epiderma de culoare albă la ridichea
de vară şi neagră la cea de iarnă.
Rădăcinile secundare care se formează pătrund în sol până la adâncimea de 30-
40 cm la ridichea de lună şi la adâncimi mai mari de 0,5-0,8 m la ridichile de vară şi de
iarnă.
Frunzele cresc în rozetă sunt de culoare verde, lirat-penat-sectate, dinţate,
pubescente.
Tulpina floriferă la ridichea de lună apare la 50-70 de zile de la răsărire şi în
anul al II-lea la ridichea de vară şi de iarnă. Tulpinile florifere sunt dreapte, ramificate,
înalte de 60-100cm, cilindrice și prezintă și ele perişori aspri. Frunzele de pe tulpina
floriferă sunt scurt peţiolate şi lanceolate.
Inflorescenţa este un racem lax cu flori albe sau violacee pe tipul 4. Polenizarea
este alogamă, entomofilă, iar din această cauză la producerea de seminţe sunt necesare
spaţii de izolare (Bălaşa M., 1973).
Fructul de formă cilindrică, este o silicvă indehiscentă, de 3-6 mm lungime care
conţine 6-7 seminţe globuloase de culoare cafenie-violacee. Într-un gram intra 90-100
seminţe aproximativ.
Exigenţe ecologice
Ridichile sunt specii puțin pretențioase la temperatură. Minima de germinare a
semințelor este de 2-3o C. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-18oC. Dacă sunt
bine călite plantele rezistă la temperaturi negative de -3 - 6oC pentru o perioadă de
timp. Temperaturile scăzute din primele faze de vegetaţie pot determina însă apariţia
tulpinilor florifere încă din primul an de cultură la ridichile de vară. La ridichile de

27
lună temperaturile ridicate asociate cu seceta determină deprecierea rădăcinilor prin
prezenţa unui ţesut spongios şi apariţia gustului iute determinat de acumularea unor
uleiuri eterice.
Ridichea de lună este o plantă tipică de zi lungă dar pentru a obține rădăcini
tuberizate bune de consum trebuie cultivată doar primăvara sau toamna când ziua este
scurtă ele realizând în aceste condiții un aparat foliar bogat și o rădăcină tuberizată de
bună calitate. În condiții de zi lungă ridichea de lună se depreciază și emite foarte ușor
tulpina floriferă.
Ridichile au pretenţii mari faţă de umiditate, nivelul optim fiind la 70-80 % din
capacitatea de câmp a solului pentru apă. Seceta, determină deprecieri ale părţii
comestibile prin lignificare şi intensificarea gustului iute.
Ridichile se cultivă pe soluri mijlocii, afânate, bogate în humus şi substanţe
nutritive, cu capacitate bună de reţinere a apei, cu pH 5,5 – 6,8. (Apahidean Al.S. şi
colab., 2004).
Cultivaruri:
Ridichi de lună, cu perioada de vegetaţie de 28-45 zile:Helro RZ, Mondial RZ,
Rudolf, Cherry Belle, Rondar F1, Rotunde timpurii, Rodos; Saxa 2, Redo, Rose, Roşii
cu vârful alb; Roşioară, Scharo, Beret, Icicle
Ridichi de vară – cu perioada de vegetaţie de 80-110 zile: Bere de Munchen,
Dumbrăveni, Roşie de Iernut, Bianca, Ţepuşă de Bacău
Ridichi de iarnă –:Mino Early cu perioada de vegetație de 50 zile, Jaba 55 zile,
Rex și Negre rotunde cu perioada de vegetaţie de 100-120 zile
Tehnologia culturii
Ridichile de lună se cultivă în câmp şi în spaţii protejate. Deoarece au perioadă
de vegetaţie scurtă se cultivă în cadrul culturilor succesive înainte de înfiinţarea
culturii de bază.
Pregătirea terenului se realizează pentru cultura de bază iar înainte de semănatul
ridichilor se face o mărunţire a terenului.
Semănatul se face eşalonat, primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe
teren, de la sfârşitul lunii februarie, ultima perioadă de semănat trebuie să fie 5-10
aprilie. Se pot semăna 3-4 epoci la interval de 10-12 zile între ele, pentru a avea şi o
recoltare eşalonată (Indrea D. şi colab., 1983).
Semănatul se face în benzi de 6 rânduri la 15 cm între rânduri, iar între benzi
distanţa este de 40 cm. Adâncimea de semănat 1,5-2cm. Pentru un hectar de cultură se
folosesc 12-15 kg de sămânţă.
Lucrările de îngrijire constau în menţinerea culturii curată de buruieni prin
plivit pe suprafeţe mici, 1-2 praşile şi udarea culturii în perioadele secetoase cu norme
de 200 m3/ha.
Recoltarea se face după 25-30 zile, pe alese, în momentul în care rădăcinile au
ajuns la mărimea caracteristică cultivarului. Pentru o epocă de semănare recoltarea

28