TEHNOLOGII HORTICOLE I

LEGUMICULTURĂ

NOTE DE CURS

CONF. DR. ELENA DOBRIN

elena.dobrin@horticultura-bucuresti.ro

elena.dobrin@gmail.com
 OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL LEGUMICULTURII CA ŞTIINŢĂ
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice
şi al relaţiilor bio şi ecosistemice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu
elaborarea de tehnologii ce au în vedere realizarea condiţiilor optime, comform
cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în scopul valorificării în
măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor producţii
ridicate şi de calitate superioară, eşalonate pe o perioadă cât mai lungă de timp,
pe tot parcursul anului, în condiţii economice avantajoase şi de protecție a
mediului.
Privită în sens restrâns, legumicultura este ştiinţa care se ocupă de cultura
legumelor.
Denumirea de legumicultură provine de la cuvintele de origine latină:
“legumen” –vegetale cultivate pentru hrana omului şi “cultura” – priceperea de a
lucra pământul, de a îngriji plantele. După Chaux şi Foury (1995), noţiunea de
legume este atestată din 1530 şi derivă din latinescul “legumen’’ care este termen
de origine greacă ce desemna iniţial plantele cultivate pentru păstăi şi boabe verzi
sau uscate cum sunt cele din familia leguminoase.
Terminologia internaţională este destul de diferită dar defineşte acelaşi
conţinut:
engleză – vegetables crops sau vegetable cultivations, franceză – cultures
maraicheres, italiană – orticoltura etc.
 În vorbirea curentă, pentru definirea plantelor legumicole, se apelează la
termenul de "legume". In sens restrâns, termenul de "legumă" este o denumire
generică ce se atribuie unor părţi din plante (fructe, frunze, rădăcini,
inflorescenţe) sau chiar plantelor întregi şi care se utilizează în alimentaţie.
Se foloseşte frecvent şi termenul de "zarzavat", termen de origine turcă şi
care este echivalentul termenului de legumă. Ca urmare, este impropriu să
spunem "legume şi zarzavaturi", deoarece ambii termeni definesc acelaşi lucru.
Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale
omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu şi cunoştinţele
dar şi metodele de cultivare a plantelor legumicole. În felul acesta,
legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându-se de
fitotehnie.
Perfecţionarea tehnologiilor de cultură a plantelor legumicole în câmp,
apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în sere şi a celor protejate în adăposturi
din mase plastice sau sticlă, dar care nu beneficiază de sursă permanentă de
încălzire, a determinat o delimitare mai puternică a legumiculturii ca ştiinţă de
sine stătătoare.
 Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este
deosebit de importantă deoarece aceasta fundamentează practic tehnologia de
cultură.
De exemplu:
• la tomatele cultivate prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică
adâncime în sol (20 – 40 cm) fapt ce implică aplicarea repetată de irigări, cu
norme mai mici, pentru a asigura apa necesară plantelor. La tomatele cultivate
prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime mai mare în sol,
peste 1 m, caz în care plantele se pot aproviziona cu apă din straturile mai
profunde ale solului, caz în care culturile se irigă mai rar dar cu norme mai mari
de apă.
• cultivarurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin
diferite metode, în timp ce, la cele cu creştere determinată nu este necesară
susţinerea.
• la subsoara frunzelor de tomate se formează lăstari numiţi copili, caracter
interpretat diferenţiat în cadrul diferitelor tehnologii de cultură a tomatelor. Asfel,
la culturile în sere, solarii şi timpurii în câmp, copilitul se face radical, în timp ce,
la cultura de vară-toamnă se face parţial, lăsându-se 1-2 copili.
 Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii
de mediu – căldură, lumină, apă, aer, sol, hrană – prezintă importanţă
deosebită deoarece, prin tehnologiile de cultură aplicate căutăm să
asigurăm prin diferite mijloace şi metode cerinţele specifice fiecărei specii
cultivate şi chiar cele ale fiecărui cultivar, astfel încât să se poată valorifica
la maxim potenţialul genetic în scopul obţineri de producţii superioare
cantitativ şi calitati în condiţii de eficienţă economică sporită.
 Legumicultura, ca ştiinţă, poate fi împărţită în două părţi distincte:
legumicultura generală şi legumicultura specială.
Legumicultura generală se ocupă cu studierea aspectelor de ordin
general, principial, privind cultura plantelor legumicole, aspecte ce creează o bază
de cunoştinţe utile pentru legumicultură specială. Aceste aspecte au în vedere
importanţa alimentară, socială şi economică a cultuivării legumelor, bazele
biologice şi ecologia plantelor legumicole, cadrul organizatoric şi baza materială
necesare cultivării legumelor şi tehnologiile generale de cultivare în câmp, sere,
solarii şi deasemenea are în vedere producerea seminţelor de legume şi cultura
ciupercilor comestibile.
Legumicultura specială cuprinde aspectele particulare, specifice fiecărei
specii în parte, legate de importanţa cultivării, originea şi aria de răspândire,
particularităţi biologice şi ecologice şi tehnologiile de cultură practicate în diferite
sisteme (în câmp, sere, solarii etc).
Legumicultura are relaţii stânse cu alte domenii ştiinţifice cum sunt:
botanica, fiziologia plantelor, agrotehnica, agrochimia, fitopatologia şi entomologia,
pedologia, îmbunătăţiri funciare, chimia şi biochimia, tehnologia păstrării şi
valorificării produselor horticole, contabilitate, management şi marketing etc.
 Pe glob, la modul general, sunt considerate specii legumicole
între 800 și 1200 de specii de plante dar se cultivă, în mod curent,
aproximativ 250 de specii legumicole, în prezent, existând o
preocupare permanentă pentru lărgirea sortimentului cultivat, cu noi
specii şi varietăţi provenite în principal din flora spontană.
În ţara noastră se cultivă, în mod curent, aproximativ 40 - 43
de specii legumicole, baza sortimentului (aproximativ 85% din
suprafaţa cultivată) fiind însă una destul de redusă, reprezentată de:
- tomate peste 20%
- pepeni verzi şi galbeni 20%
- varză 15%
- rădăcinoase 10%
- ceapă uscată 10%
- ardei 5%
 SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI DE PERSPECTIVĂ
A LEGUMICULTURII PE PLAN MONDIAL
Cultura plantelor legumicole se practică în toate ţările lumii,
ocupând suprafeţe diferite în funcţie de condiţiile de relief, climă, sol, ca
şi de nivelul de dezvoltare economică.
Anuarul FAO, 2000, menţionează o suprafaţă mondială cultivată cu
legume de 41,6 milioane hectare, din care peste jumătate se găsesc în
Asia (28,3 mil.ha), 5,2 mil.ha în Europa, 4,5 mil.ha în Africa şi 3,5 mil.ha
în continentul american. Din datele statistice se poate constata că de-
alungul anilor, aceste suprafeţe ca şi ponderea lor din suprafaţa totală
cultivată pe glob, au suferit modificări nesemnificative.
Pe plan mondial se constată, în ultimul sfert de veac o sporire a
producţiei de legume, pe toate continentele. Astfel în perioada 1980-
2000 producţia mondială de legume a crescut cu 92% (tabelul 1).
Creşterea cea mai mare s-a înregistrat în Asia (140%), în timp ce în
aceeaşi perioadă, în Europa, producţia de legume a crescut cu doar cu
54%.
Din producţia totală de legume realizată în anul 2000, continentul
Asia a asigurat 66,8%, iar Europa 14,3%.
 Diferenţa Diferenţa
1980 1989 1997 2000 1980- 2013 2000-
Continentul
2000 2013
mii tone mii tone mii tone mii tone % mii tone %
Total glob 349680 458728 595565 670074 92% 1115480 66,5
Africa 23430 32076 38047 44018 88% 77190 75,36
America de 32093 41201 47136 50975 59% 36490 - 28,4
Nord
America de 11531 14575 17346 18979 65% 25720 35,5
Sud
Asia 189207 266397 395227 454097 140% 876260 92,97
Europa 62457 69889 88009 96073 54% 96180 0,11
Oceania 1721 2456 2928 3202 86% 3640 13,68

Evoluţia producţiei de legume pe plan mondial, în perioada 1980-2013

(FAOSTAT DATA BASE - 1982, 1997, 2000, 2013
Din producţia totală de legume realizată în anul 2000, continentul Asia a asigurat 66,8% iar
Europa 14,3%. Pentru anul 2013, continentul Asia asigură 78,5% din producţia totală de
legume iar Europa (locul II ) are o contribuţie de doar 8%
Analiza evoluţiei producţiei de legume la nivel mondial evidenţiază faptul că, în ultimul sfert
de veac, producţia totală a cunoscut o creştere de peste 150%, creştere bazată în principal
pe creşterea producţiei din Asia, respectiv China, unde aceasta s-a triplat.
 De remarcat este faptul că, deşi suprafeţele cultivate cu legume nu au
sporit semnificativ, cu excepţia celor ocupate de sere şi solarii, creşterea
producţiei totale a fost substanţială şi s-a realizat pe baza îmbunătăţirii
randamentului productiv ca urmare a progresului tehnic înregistrat în
domeniul horticol.
Sporirea producţiei de legume pe plan mondial a fost posibilă datorită
concentrării producţiei de legume în zonele favorabile, perfecţionării tehnologiilor
de cultură, diversificării sortimentului de specii şi soiuri cultivate, extinderii în
cultură a hibrizilor cu un potenţial de producţie ridicat, dezvoltării sectorului de
culturi în sere şi solarii prin creşterea suprafeţelor şi generalizarea tehnologiilor
moderne, diminuării pierderilor cauzate de boli şi dăunători prin combaterea
integrată a acestora.
Creşterea producţiei de legume se datorează şi preocupării continue a
majorităţii statelor lumii pentru asigurarea unui consum ridicat de legume pe tot
parcursul anului.
În acelaşi timp, o serie de ţări, se preocupă pentru producerea unor cantităţi
de legume tot mai ridicate destinate exportului în alte state, cu condiţii naturale sau
economice mai puţin favorabile pentru producerea de legume.
In privinţa sortimentului cultivat, datele FAO arată că în anul 2000, primele
locuri în lume au fost ocupate de tomate (100,8 mil. tone), varză (52,3 mil. tone),
ceapă, morcov.
 Datorită diferenţelor privind condiţiile climatice şi dezvoltarea
tehnologică, în diferite ţări din lume producţiile medii obţinute au
valori diferite şi ca urmare, consumul mediu de legume
(proaspete şi conservate) diferă mult de la o ţară la alta.
• în ţările dezvoltate consumul mediu variază între 100-170
kg/loc./an (SUA, Italia ,Grecia, Olanda, Germania, Japonia, etc.),
• în cele în curs de dezvoltare este de numai 30-50 kg/ loc./an
(India, Iran),
• în alte ţări consumul este şi mai scăzut (Indonezia, Nigeria).
La nivelul ONU, consumul anual de legume/locuitor
corectat cu numărul de specii legumicole din sortimentul de
bază constituie unul dintre indicatorii importanţi de apreciere
a nivelului de trai dintr-o ţară sau regiune.
 IMPORTANŢA, UTILITATEA ŞI STADIUL ACTUAL AL
SECTORULUI LEGUMICOL ÎN ŢARA NOASTRĂ
Legumicultura, ca sector al producţiei agricole vegetale, prezintă o
importanţă socială şi economică deosebită.
Strategiile alimentare, bazate pe considerente de ordin nutriţional, cer
ca în alimentaţia omului modern, supus mai puţin eforturilor fizice şi din ce în
ce mai mult celor intelectuale, să crească consumul de legume şi, datorită
caracterului intensiv al culturilor de legume, cultivatorii au posibilitatea
utilizării raţionale, intensive şi permanente a terenurilor, spaţiilor, utilajelor şi
forţei de muncă, în condiţiile în care atât cheltuielile cât şi veniturile să poată
fi eşalonate pe întreg parcursul anului.
În cadrul producţiei vegetale din ţara noastră, legumicultura reprezintă
un domeniu cu un înalt grad de intensivitate şi o productivitate deosebită, cu
implicaţii majore în economia naţională, deoarece, deşi ocupă suprafeţe
reduse, aproximativ 1,5 până la maxim 2% din suprafaţa arabilă a ţării
noastre (între 150 – 240mii ha), volumul producţiei realizate depăşeşte
10% din totalul producţiei vegetale, fiind cuprins între 3450 şi 3900 mii
to (MAPDR, 2003 – Prognoză privind cererea şi oferta pe piaţa legumelor
2003-2007, Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010), deşi, datele
statistice oficiale privind suprafeţele cultivate cu legume, în funcţie de sursă,
prezintă diferenţe destul de mari
 Suprafaţa productivă de primăvară în anul 2009
(AGR 2ª- sursa MAPDR)
Centralizator total ţară – hectare –
din care:
SECTOR PRIVAT SECTOR de stat
TOTAL din care:
Denumirea culturilor
AGRICULTURĂ TOTAL exploataţii agricole TOTAL
PRIVAT individuale
B 1 2 3 4

Legume de câmp şi în solarii – total 150953 150599 143974 354

Tomate – total 47483 47387 45418 96
- tomate timpurii şi de vară 17256 17,223 16672 33
- tomate de toamnă 30227 30,164 28746 63
Varză – total 43434 43353 41231 81
- varză timpurie şi de vară 11493 11479 11143 14
- varză de toamnă 31941 31874 30088 67
Ardei – total 20155 20140 19075 15
Castraveţi 12327 12231 11851 96
Vinete 9838 9835 9376 3
Conopidă 2654 2654 2388 0
Alte legume – total 15062 14999 14635 63
 Suprafaţa cultivată cu legume în România
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010-2013
Specificare Suprafaţa (mii ha)
2007 2008 2009 2010 2013
Legume de câmp şi solarii, 253,4 268,6 267,1 262,7 396,1
d.c.
Tomate 46,0 51,5 49,1 49,8 48,3
Ceapă uscată 34,1 35,0 35,2 33,3 32,2
Usturoi uscat 11,5 13,8 13,1 13,0 10,6
Varză 46,1 49,0 48,3 47,0 54,9
Ardei 18,6 20,2 20,0 19,1 19,5
Pepeni verzi şi galbeni 31,0 29,7 33,5 31,5 30,3
Producţia de legume din România
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2013
Specificare Producţia totală (mii t)
2007 2008 2009 2010 2013 2014
Legume de câmp şi 3116,8 3819,9 3901,9 3875,4 3961 3802,5
solarii, d.c.
Tomate 640,8 814,4 755,6 780,3 749,1 706,2
Ceapă uscată 325,0 395,6 378,1 367,8 391,8 387
Usturoi uscat 49,9 72,3 63,2 73,4 62,1 62,8
Varză 893,2 964,6 1001,9 981,2 1156,4 1123,1
Ardei 184,9 238,7 245,7 216,8 227,7 228,5
Pepeni verzi şi galbeni 408,0 562,3 652,8 662,9 634,8 530,6
 Locul şi rolul legumiculturii, ca ramură a producţiei agricole din
ţara nostră, sunt determinate de favorabilitatea climei şi solurilor din ţara
noastră pentru creşterea şi dezvoltarea multor specii de plante
legumicole, tradiţia îndelungată şi priceperea cultivatorilor, numărul
mare de specialişti în domeniu, acumulări anterioare privind baza
tehnico-materială, care poate fi îmbunătăţită fără prea mari eforturi,
existenţa unei importante pieţe de desfacere reprezentată de consumul
populaţiei şi de fabricile de conserve.
Legumicultura are ca scop atât asigurarea de alimente necesare
populaţiei, cât şi de furnizarea de materii prime pentru industria
conservelor, precum şi cantităţi mari de produse pentru export.
Din datele furnizate de MAPDR, INS şi Anuarul statistic al
României, în anul 2009 producţia de legume a fost de 181,7
kg/locuitor, mai mare decât consumul mediu (legume şi produse din
legume – echivalent în legume prospete) pe acelaşi an 2009, care a
fost de 168,2 kg/locuitor. Diferenţa dintre aceşti indicatori a costituit
baza exportului de legume, proaspete sau prelucrate, efectuat de
România către diferite pieţe externe.
 177,6 181,7
200
180
160 125,3 135,8
140 113 126,6
107,6
120
100 72,2 productia de
80 legum e (kg/cap
60 locuitor)
40
20
0
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2008 2009

Productia de legume (la sfarsitul anului) – kg/locuitor

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010

200 181,7 176 168,2

164,1

150
113

100
consum ul
(kg/locuitor)
50

0
1994 2006 2007 2008 2009

Consumul de legume şi produse din legume (în echivalent legume proaspete,

leguminoase boabe şi pepeni – kg/locuitor
Ca urmare, obiectivele fundamentale ale legumiculturii sunt:
•acoperirea integrală a cerinţelor populaţiei pentru consumul de legume în stare
proaspătă şi prelucrată(congelată şi conservată);
•eşalonarea producţiei pe tot parcursul anului prin practicarea de culturi în câmp,
solarii şi sere;
•diversificarea continuă a producţiei şi a sortimentului cultivat, în vederea sporirii
gamei de produse proaspete şi pralucrate;
•îndeplinirea criteriilor de folosire intensivă a resurselor materiale, energetice şi
biologice implicate în procesul de producţie;
•cultivarea unor soiuri şi hibrizi de mare productivitate, cu calităţi tehnologice şi
nutriţionale superioare, rezistenţi la agenţii patogeni şi la diferite condiţii de mediu;
•organizarea şi producerea de legume pentru export, mai ales în zonele unde există
condiţii naturale favoravile şi tradiţie pentru legumicultură;
•practicarea unor tehnologii moderne, cu risc redus de poluare şi consumuri
energetice specifice mici, care să permită creşterea productivităţii, în condiţii de sporire
a ratei profitului;
•pregătirea şi perfecţionarea profesională şi managerială a specialiştilor şi a
tuturor producătorulor de legume;
•cunoaşterea pârghiilor de integrare pe orizontală şi pe verticală a procesului de
producţie;
•adaptarea la un sistem legislativ şi managerial îmbunătăţit care să creeze cadrul
desfăşurării unei activităţi economice productive.
 Spre deosebire de alte sectoare de producţie agricolă, cultura legumelor prezintă unele
particularităţi:
• ocupă suprafeţe relativ reduse, dar pe terenurile cu fertilitate ridicată, irigabile şi mecanizabile;
• are un grad înalt de intensivitate, datorită faptului că necesită, de obicei, mai multă forţă de
muncă şi mijloace materiale;
• pentru obţinerea de legume proaspete în tot cursul anului, se practică la unele specii, culturi în
spaţii încălzite (sere, răsadniţe) sau neîncălzite (solarii, adăposturi temporare);
• pentru marea majoritate a speciilor de legume, dar mai ales pentru cele cultivate în sere,
solarii, răsadniţe şi timprii în câmp, pentru înfiinţarea culturilor se produc răsaduri, situaţie în care
trebuie asigurate spaţiile şi condiţiile de tehnologie specifice acestei verigi intermediare, mare
consumatoare de resurse energetice şi forţă de muncă;
• tehnologia de cultură variază, chiar şi la aceeaşi specie, în funcţie de destinaţia producţiei
(consum, industrializare) şi de perioada de valorificare (culturi timpurii, de vară sau de toamnă);
• spre deosebire de majoritatea culturilor agricole în câmp, la unele culturi de legume sunt
necesare lucrări de ingrijire individuală a plantelor, care au ca scop dirijarea creşterii şi fructificării;
• datorită perisabilităţii ridicate a majorităţii speciilor legumicole sunt necesare măsuri speciale în
ceea ce priveşte recoltarea, condiţionarea, transportul şi păstrarea acestora în vederea
valorificării;
• perfecţionarea tehnologiilor de cultură prin mecanizare şi automatizare face ca procesele de
producţie din legumicultură să capete un caracter industrial.
 În perspectiva dezvoltării legumiculturii, pe plan mondial dar şi în ţara noastră se
remarcă următoarele tendinţe:
1. Comasarea (concentrarea) suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea fermelor;
2. Aplicarea celor mai noi tehnologii de cultură;
3. Extinderea unor metode noi de cultură (fără sol, biologice, biodinamice);
4. Integrarea pe orizontală şi pe verticală a producţiei;
5. Extinderea in cultură a hibizilor şi a soiurilor performante, cu potenţial productiv foarte
ridicat şi cu rezistenţă genetică la boli şi dăunătorii;
6. Exploatarea durabilă a resurselor naturale (sol, apă), protecţia mediului, practicatea
legumiculturii biologice bazată pe metode de producţie nepoluante şi pe biotehnologii;
7. Creşterea eficienţei economice a culturilor prin alegerea corectă a sortimentului cultivat,
ţinând cont de cerinţele şi tendinţele pieţei;
8. Diversificarea sortimentului prin preluarea în cultură a unui număr mare de specii
provenite în special din flora spontană, dar şi diversificarea sortimentului cultivat la nivel de
specie (de exemplu la ardeiul gogoşar se cultivă peste 50 de soiuri şi hibrizi; la ardeiul gras
peste 70 de soiuri şi hibrizi; la castraveţi peste 100 de soiuri şi hibrizi etc.
9. Folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor pentru obţinerea unor producţii mari la
unitatea de suprafaţă;
10. Introducerea pe scară largă a mecanizării şi chiar automatizării procesului de producţie
(in special în sere şi sere solar) folosind maşini specifice, complexe care să permită
efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În acest fel se reduc tasarea accentuată a
solului şi consumul de energie;
11. Perfecţionarea sistemelor de cultură a plantelor legumicole din sere prin înlocuirea
solului (ca suport de cultură) cu substraturi de natură organică sau anorganică şi cu soluţii
nutritive;
 12. Dezvoltarea conceptelor de combatere integrată sau de combatere
biologică a bolilor şi dăunătorilor din culturile legumicole;
13. Utilizarea bondarilor pentru polenizarea culturilor ăn sere;
14. Extinderea suprafeţelor cultivate cu legume protejate ăn adăposturi
acoperite cu materiale plastice, fiind mai economice decât serele deoarece se
reduc considerabil costurile aferente energiei termice;
15. Utilizarea unor surse alternative de energie pentru încălzirea spaţiilor
de cultură (energie eoliana, geotermică, geotermală etc.);
16. Cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit cu diferite materiale
(paie, frunze, mase plastice ordinare sau biodegradabile, folii biocompozite pe
bază de celuloză etc.);
17. Aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, metodă ce asigură cel
mai scăzut nivel al consumului de apă pe fondul asigurării unui randament mare
de utilizare a acesteia de către plante;
18. Extinderea fertiirigării (fertigării, irigării fertilizante) – odată cu apa de
irigare se pot administra şi îngrăşăminte uşor solubile, metoda conducând la
creşterea randamentului de utilizare a fertilizanţilor aplicaţi;
19 Asigurarea securităţii alimentare prin obţinerea unor produse de calitate,
sănătoase, nepoluate cu reziduuri chimice, nitraţi, metale grele.
20. Diversificarea gamei de legume conservate, a tipurilor de ambalaje,
extinderea preambalării legumelor, în vederea ridicării valorii comerciale a
acestora.
 IMPORTANȚA APLICĂRII UNOR TEHNOLOGII
UNIFORME
LA PRINCIPALELE PLANTE LEGUMICOLE
În cadrul sistemelor de cultură ale plantelor legumicole, în câmp sau în
spaţii protejate (solarii, sere), sunt tehnologii specifice, ale căror secvenţe
sunt definitorii pentru realizarea unor producții mari, de calitate și
eficiente.
Principalele secvenţe tehnologice specifice tehnologiilor clasice de
cultivare ale legumelor sunt:
• alegerea sortimentului (soiului sau hibridului ) specific sistemului de
cultivare corespunzător;
• pregătirea terenului;
• producerea materialului săditor;
• înființarea culturilor;
•lucrările de îngrijire (comune şi specifice);
• alegerea momentului optim de recoltare;
• valorificarea producției.
Cunoașterea și aplicarea uniformă a unor tehnologii legumicole
moderne de către toți fermierii, membrii sau nu ai unei cooperative
de profil legumicol, reprezintă o garanție a succesului activităților
de producție și a rezultatelor economice obținute de aceștia.

Aceste verigi tehnologice deosebit de importante în legumicultură,

fac diferenţa dintre o pregătire tradiţională, sumară şi de cele mai
multe ori neglijentă şi o pregătire modernă, riguroasă şi unitară,
bazată pe rezultate ştiinţifice şi practice, actualizate şi pe aplicarea
unor tehnici şi procedee de sortare-calibrare, ambalare, depozitare
și procesare de mare eficacitate şi randament.

În prezent, fermierii legumicultori din România, nu manifestă o

reală preocupare pentru cultivarea unui sortiment modern şi nici
pentru valorificarea superioară a legumelor în stare proaspătă și
chiar pentru o eventuală prelucrare a acestora.
Practica ne-a demonstrat că, deşi sectorul de producţie legumicolă s-a
modernizat şi producţiile au crescut, legumicultorii din România, cu foarte
mici excepţii, s-au complăcut să rămână ancoraţi într-un sistem de
valorificare învechit ca şi concept şi tehnologie şi care, mai mult, a încurajat
apariţia şi dezvoltarea unei pieţe intermediare ce impune preţuri ce nu au
nicio legătură cu mecanismele de cerere şi ofertă specifice unei pieţe cu
funcţionalitate normală.

Această situaţie este şi o consecinţă a faptului că, în legumicultura

românescă, principala formă de organizare este ferma mică (1 – 5 ha) şi
grădina comercială (> 1,5 ha), structuri ce nu pot asigura capital financiar
suficient pentru modernizarea întregului lanţ tehnologic, în special zona de
valorificare.

În acest context este imperios necesar găsirea unor soluţii organizatorice,

respectiv diferite forme asociative, care să poată găsi rezolvare problemelor
de valorificare superioară a producţiei legumicole astfel încât legumele
româneşti să poată penetra piaţa marilor lanţuri de magazine cu cât mai multe
specii şi pe o perioadă cât mai lungă pe parcursul anului.
 CRITERII DE FOLOSIRE INTENSIVĂ A RESURSELOR
IMPLICATE ÎN PROCESUL DE PRODUCŢIE DIN LEGUMICULTURĂ
Culturile de legume se realizeză cu investiţii ridicate în spaţiile de cultură
specifice şi cu cheltuieli mari pentru asigurarea resurselor energetice, a
materialelor şi inventarului necesar desfăşurării în condiţii tehnologice şi
economice favorabile a procesului de producţie din legumicultură. Ca urmare,
se impune folosirea intensivă şi judicioasă a tuturor resurselor implicate,
dintre criteriile de folosire intensivă mai importante fiind următoarele:
• programarea judicioasă a culturilor, astfel încât să se asigure pe o perioadă
cât mai lungă din an ocuparea spaţiilor (sere, solarii, răsadniţe) cu răsaduri şi
culturi de producţie;
• alegerea cu grijă a culturilor legumicole, atât la nivel de specie cât şi la nivel
de cultivar, acordând prioritate acelora la care valorificarea este bine
asiguratăla nivel de piaţă sau fabrici de prelucrare şi conserve;
• alegerea unor structuri de culturi (principale şi secundare) care să permită
intensivizarea procesului productiv prin practicarea obligatorie a culturilor
succesive şi asociate;
• folosirea unui material biologic performant (hibrizi sau soiuri de mare
randament) şi care prezintă rezistenţe la boli şi dăunători, calitate superioară
a producţiei şi solicitare pe piaţă;
• diversificarea sortimentului cultivat în paralel cu specializarea pe anumite
culturi legumicole;
• elaborarea judicioasa a tehnologiilor de cultură şi programarea în timp a
acestora (asigurare cu material biologic, datele de înfiinţare – desfiinţare a
culturilor, de realizare sau revizuire a spaţiilor de cultură, de aprovizionare cu
diferite materiale etc; proiectarea unor asolamente care să permită
practicarea unor rotaţii eficiente, în scopul reducerii riscului incidenţei unor
agenţi patogeni de sol şi cel de acumulare al unor reziduuri de pesticide;
• practicarea unor tehnologii de cultură integrate care să pemită aplicarea cu
responsabilitate a produselor chimice necesare pentru protecţia fitosnitară şi
fertilizarea plantelor şi introducerea în procesul productiv a unor resurse
materiale şi energetice de reciclate;
• managementul integrat al culturilor în scopul prevenirii şi chiar combaterii
poluării solului (principalul mijloc de producţie din agricultură), a resurselor de
apă şi mediu;
• aplicarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice astfel încât să se obţină
rezultate de producţie superioare în condiţii de eficienţă economică sporită;
• introducerea şi aplicarea unor soluţii tehnologice noi (culturi fără sol, irigare
prin picurare, irigare cu apă magnetizată, fertigare, fertilizare foliară, fertilizare
suplimentară cu CO2, combaterea biologică a agenţilor patogeni şi a
dăunătorilor, iluminarea suplimentară la producerea răsadurilor, încălzirea
spaţiilor de cultură folosind surse alternative de energie – geotermală,
geotermică etc.;
 CRITERII DE ALEGERE A MATERIALULUI BIOLOGIC
FOLOSIT PENTRU INFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME

Pentru înfiinţarea culturilor de legume trebuie să se folosească acele specii şi

cultivare (soiuri şi hibrizi) care sunt capabile să valorifice la maximum condiţiile de
tehnologie realizate cu eforturi financiare deosebite.
Pentru atingerea obiectivului principal al legumiculturii, respectiv, realizarea unor
culturi legumicole profitabile şi prietenoase cu mediul, trebuie respectate câteva
criterii de alegere a materialului biologic folosit:
 sortimentul cultivat să realizeze producţii cât mai mari, de calitate nutriţională şi
comercială cât mai bună;
 producţia obţinută terbuie să se bucure de o solicitare şi desfacere deosebită pe
piaţă;
 valorificarea producţiei să asigure un profit cât mai mare şi cât mai sigur, aspect
foarte important pentru asigurarea şi dezvoltarea proceselor produtive ulterioare;
 să se aibă în vedere în principal hibrizii (F1) şi soiurile specializate, care să
corespundă atât cerinţelor tehnologice cât şi celor de piaţă;
 materialul biologic să fie procurat din reţeaua autorizată de comercializare a
seminţelor şi să se regăsească în lista oficială de soiuri şi hibrizi recomandate şi
autorizate pentru România;
 abordarea cu precădere a culturilor timpurii şi extratimpurii, în funcţie de metoda
de protejare folosită, necesită un material biologic specializat, capabil să asigure
producţie economic eficientă în condiţii specializate de cultivare.
 ANALIZA EVOLUŢIEI SECTORULUI LEGUMICOL
DIN ROMÂNIA DE DUPĂ ANUL 1990
Începând cu anul 1990, suprafaţa ocupată cu legume în România înregistrează,
oscilaţii majore, în special în perioada 1990-1997 (tabelul 5). Aceste oscilaţii au un
numitor comun, respectiv scăderea suprafeţelor cultivate cu legume, pe fondul
destructurării sectorului cooperatist şi de stat şi trecerea suprafeţelor agricole în
proprietate privată, în regim puternic fracţionat.
Mare parte dintre producătorii individuali nedispunând de bază materială şi resurse
financiare s-au orientat către culturi mai puţin intensive sau chiar au renunţat a mai
cultiva terenul. O mică parte – în special cei care aveau tradiţie privind practicile
legumicole şi care aveau şi minime resurse financiare – au mers mai departe,
asigurând astfel continuitate în acest domeniu de activitate. Această opţiune a fost
favorizată şi de faptul că, pentru legume, preţul de valorificare era stabilit de către
cererea şi oferta de pe piaţa liberă, în timp ce, pentru cereale, preţul era impus şi
garantat de către stat.
Evoluţia suprafeţelor şi a producţiilor de legume în România
în perioada 1989-2010
Specificare UM Anul Diferenţa Anul Diferenţa 2010-
1989 1990 1992 2000 2000- 1989 (%) 2010 2000
(%)

Suprafaţa Mii ha 252,8 216,0 269,1 234,2 - 18,6 262,7 10,8

Producţia totală Mii t. 3726,6 2357,5 2512,7 2527,8 - 32,2 3875,4 34,8

Producţia medie t/ha 14,7 10,9 9,34 10,8 -26,6 14,75 26,8
 Majoritatea micilor proprietari au cultivat, în principal, legumele
necesare autoconsumului, iar cei aflaţi în bazinele legumicole din
preajma marilor oraşe s-au specializat în cultivarea de legume destinate
consumului în stare proaspătă şi aprovizionarea pieţelor.
Inflaţia exacerbată, scăderea veniturilor şi, deci, a nivelului de trai a
populaţiei din România au condus în scurt timp la imposibilitatea
refinanţării proprii a micilor producători, cu implicaţii majore în scăderea
accentuată a suprafeţelor cultivate dar şi a producţiilor de legume, pe
fondul în care, cererea pentru acestea deşi a scăzut, se păstra mai
mare decă oferta.
Ca o urmare firească, importurile de legume prospete şi conservate
au înregistrat an de an creşteri importante, atât în sezon dar mai ales în
extrasezon, perioadă în care producţia de legume din România era şi
este şi la ora actuală aproape inexistentă.
Principalii factori care au contribuit la scăderea producţiei
totale de legume din România pot fi consideraţi următorii:
• fragmentarea exagerată a fondului funciar alocat producerii de legume pe
fondul schimbării tipului de proprietate;
• lipsa unui cadru legislativ adecvat pe domeniul horticulturii, în
concordanţă cu schimbările majore de proprietate din societatea
românească;
• dezorganizarea unităţilor specializate în achiziţionarea, păstrarea şi
desfacerea legumelor, spaţiile moderne de păstrare şi depozitare fiind
folosite în alte scopuri sau chiar demolate în scop imobiliar;
• instabilitatea pieţei de legume pe fondul scăderii accentuate a nivelului de
trai – legumele din extrasezon putând fi considerate "produse de lux";
• lipsa din ce în ce mai accentuată a fondurilor private dar şi de stat
necesare susţinerii activităţii din acest domeniu;
• reducerea personalului mediu calificat şi specializat ce activează în
legumicultură prin desfiinţarea specializărilor horticole la nivel liceal;
• renunţarea la aplicarea tehnologiilor de producţie adecvate şi, în mod
deosebit, renunţarea la aplicarea de tratamente fitosanitare;
• folosirea, de către micii producători individuali, de seminţe de legume şi
răsaduri obţinute din producţie proprie, din soiuri neperformante, dat fiind
faptul că centrele specializate practicau preţuri mari, prohibitive;
• reducerea exacerbată sau chiar renunţarea la aplicarea de fertilizanţi
pentru susţinerea productivităţii plantelor;
• folosirea ineficientă a resurselor de sol, mediu, energetice, materiale şi
financiare implicate în desfăşurarea procesului productiv din legumicultură;
• utilizarea neraţională sau chiar distrugerea construcţiilor specifice
sectorului de culturi forţate şi protejate;
• creşterea exagerată a costurilor de încălzire a spaţiilor de cultură în
perioada toamnă – primăvară a condus la imposibilitatea obţinerii unei
producţii eficiente de legume în extrasezon, ca urmare multe complaxe mari
de sere dispărând de pe harta producătorilor din acest sector de activitate;
• creşterea rapidă a cantităţilor de legume importate la preţuri relativ
scăzute din ţări în care acest domeniu de activitate era puternic
subvenţionat de către guvernele acestora.
 Sesizând implicaţiile economice şi sociale majore produse de acest
dezechilibru creat în cadrul activităţii din sectorul legumicol, specialiştii din domeniu
alături de societatea civilă, au identificat şi câteva căi de redresare a activităţii
din legumicultură:
• aplicarea criteriilor de folosire intensivă a resurselor şi a bazei materiale;
• cointeresarea specialiştilor din domeniu pentru a practica o legumicultură
modernă;
• reducerea imporurilor de legume (mai ales în sezon) concomitent cu
acordarea unor facilităţi pentru producătorii interni, facilităţi care să conducă la o
creştere a producţiei interne de legume, mai ales în extrasezon;
• acordarea de credite pe termen lung, cu dobânzi mici, accesibile celor care
desfăşoară o activitate în domeniul legumicol în vederea modernizării sau chiar
extinderii acesteia;
• stimularea tinerilor horticultori să-şi înceapă o activitate productivă în acest
domeniu prin acordarea de facilităţi fiscale (credite performante, accesibile, scutirea
de impozite în primii ani etc.)
• susţinerea dezvoltării formelor asociative, singurele capabile să asigure
accesul producătorilor la baza materială modernă, capabilă să asigure susţinerea şi
dezvoltarea activităţii din legumicultură;
• eliminarea intermediarilor atât de pe fluxul achiziţiilor de mijloace
fixe sau materiale, cât şi de pe cel al valorificării producţiei
legumicole;
• aducerea la stadiul de funcţionare a conceptului de "piaţă de
gross" prin reintroducerea spaţiilor şi dotărilor realizate prin
proiectul pieţei de gros în circuitul horticol;
• înfiinţarea în cadrul pieţei de gros a unei burse a produselor
horticole;
• realizarea unor spaţii de vânzare a legumelor adecvate, decente
şi dotate cu aparatura necesară (cântare, aparate de control şi
analiză a calităţii produselor etc.)
• sprijinirea producătorilor şi a specialiştilor din domeniu prin studii
de marketing atât la nivel intern cât şi extern;
• stimularea exporturilor de legume proaspete dar mai ales
prelucrate;
• acordarea de stimulente financiare pentru producătorii care
aplică tehnologii bio şi pentru cei ce folosesc surse alternative de
energie;
 Producţia legumicolă în sistem "bio" constituie o oportunitate şi o
alternativă viabilă pentru dezvoltarea horticulturii româneşti. România
dispune de câteva avantaje mari care favorizează adoptarea acestei
alternative şi anume:
● gradul de intensivizare mai scăzut prin comparaţie cu cel al
legumiculturii occidentale, permite o mai uşoară identificare a perimetrelor
nepoluate, ecologice, unde se pot aplica tehnicile de legumicultură
biologică;
● legumicultura ecologică presupune o reducere a productivităţii muncii
iar, în România, există încă deprinderea efectuării lucrărilor manuale,
astfel că acest impediment evident în legumicultura occidentală se poate
evita în condiţiile socio-economice din ţara noastră;
● existând tradiţii în legumicultura ţărănească (aceasta fiind dominantă
în perioada pe care o traversăm), este nevoie numai de educaţie şi
conştientizare în spiritul tehnologiilor “bio” şi a restricţiilor ce se impun;
● legumicultura ecologică constituie o alternativă reală în eficientizarea
micilor gospodării ţărăneşti, fiind de altfel aproape singura metodă de a
face concurenţă marii producţii legumicole, obţinute în sisteme intensive
de producţie.
 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR
În strategia alimentară, alături de alte produse vegetale, legumele au ocupat din
totdeauna un rol important. Considerente de ordin nutriţional fac ca în alimentaţia
omului modern, supus mai puţin eforturilor fizice şi din ce în ce mai mult celor
intelectuale, să crească consumul de legume şi fructe.
Comparativ cu alte produse folosite în alimentaţie, cum sunt pâinea, laptele şi
carnea, legumele conţin cantităţi mai mici de protide, glucide, lipide şi ca urmare au o
valoare energetică mai mică, dar au cantităţi mai ridicate de vitamine si săruri minerale.
Conform recomandărilor dieteticienilor, pentru o alimentaţie raţională, necesarul
zilnic de hrană al unui adult este de 714 g alimente de natură animală şi 1225g alimente
de natură vegetală din care aproximativ 300-400g de legume (reprezentând un consum
anual de 110-148 kg).
Ponderea pe care o ocupă legumele în alimentaţia populaţiei, corectată cu numărul
de specii din sortimentul de bază, constituie un indicator de apreciere a nivelului de trai
al unui popor.
În U.E. valoarea medie a acesteia este de 120,8 kg/an/cap de locuitor, fiind depăşită
în ţările puternic dezvoltate (Italia – 173 kg; Belgia - 137,4 kg; Franţa – 123,3 kg).
România, cu un consum anual de 149 kg/cap de locuitor în 1998, se situează printre
ţările mari consumatoare de legume din lume, dar sortimentul este destul de restrâns.
Conform datelor furnizate de MAPDR (AGR2B), INS şi Anuarul Statistic al României
2010, pentru anul 2009, consumul mediu de legume / locuitor în ţara noastră a fost de
168,2 kg
 Consumul de legume în câteva ţări din lume
(Kg/cap de locuitor/an)
(date F.A.O.,2008)

Zona Cantitatea

Africa 48,8
Asia 105,8
America Centrală 44,2
Europa 110,3
UE 120,8
America de Nord 120,5
Oceania 92,7
America de Sud 44,4
Australia 91,7
Belgia-Luxemburg 137,4
Brazilia 38,6
Etiopia 8,9
Franţa 123,3
Germania 79,4
Italia 173,2
România 149,0
SUA 121,1
 Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. Acestea au
un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şi
anume:

- hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele

proaspete;
- stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi
simple;
- reducerea grăsimilor;
- alcalinizarea plasmei sangvine;
- susţinerea procesului de calcifiere normală;
- blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
- menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
- mărirea capacităţii de apărare a organismului;
- reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor.
 Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură
90-95% din necesarul de Vitamina C, 60-80% din Vitamina A, 20-30% din
complexul de vitamine B, 90-100% din grupul de vitamine P şi o bună parte din
vitaminele K şi E.
Vitamina A (carotenul) are rol în menţinerea vederii şi se găseşte în cantităţi
apreciabile în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac, ardei, tomate.
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rol
important în funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor.
Legumele bogate în complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie,
sparanghelul, conopida, spanacul, precum şi legumele conservate prin fermentaţia
lactică.
Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, în
cantităţi variabile. Se evidenţiază printr-un conţinut mare: ardeii, frunzele de
pătrunjel, spanacul, conopida, varza, tomatele, gulia.
În legume se găsesc şi alte vitamine: K, E, PP, cu rol important în prevenirea
unor boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman.
Vitamina PP se găseşte în conopidă, salată, varză albă, varză creaţă, varză
roşie, vitamina E se găseşte în ţelină şi salată, iar vitamina K în pătrunjel şi morcov.
 Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna funcţionare a
organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu, care intră în constituţia
scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia sucului gastric. Varza, conopida, salata,
ceapa, prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P, neutralizează aciditatea provocată de consumul
altor alimente (carne, peşte, făină). Unele legume au rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de
frunze, salata), conţinând cantităţi ridicate de Fe.
Sărurile minerale asigură mediul coloidal al protoplasmelor celulare, condiţionează
permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şi Ca), au acţiune moderatoare
asupra permeabilităţii capilare (Ca şi Mg), condiţionează excitabilitatea musculară şi intervin în
mod activ în procesul de coordonare neuro-musculară (K).
Legumele contribuie în bilanţul energetic al omului prin hidraţii de carbon şi albumine.
Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme: zaharuri simple, amidon, glicogen,
celuloză. Conţinut mai ridicat au: usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla,
hreanul.
Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10% din totalul necesar. Se
remarcă printr-un conţinut mai mare în protide ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul,
conopida, spanacul, pătrunjelul de frunze.
Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu cel mai mare
conţinut (1%). Din această cauză, legumele constituie alimentul de bază în regimul de slăbire.
Acizii organici, malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul de murare, fac
parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritor acestora.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf şi care
se mai numesc fitoncide. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, praz, ridichi şi
au un efect bactericid.
Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a aparatului
digestiv.
 Prin efectele multiple, consumul de legume constituie un mijloc preventiv
de combatere a diferitelor boli. Consumul de tomate previne instalarea
arterosclerozei sau a altor afecţiuni ale vaselor de sânge, stimulează secreţia
sucului gastric şi a pancreasului. Varza albă este un veritabil aliment
medicament; sucul de varză are proprietăţi cicatrizante datorită conţinutului de
săruri de potasiu, sulf, vitaminele U şi K, antihemoragică. Varza este
antiscorbutică, revitalizantă, dezinfectează şi tonifică.
Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate de:
• vehicularea agenţilor patogeni, ca urmare a fertilizării culturii cu gunoi de
grajd.
• excesul de îngrăşăminte (mai ales azotul), ca şi reziduurile de substanţe
insecto-fungicide pot duce la obţinerea unor produse poluate, dăunătoare
organismului.
De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale,
fără excese, cu respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A LEGUMELOR
Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legume constituie un
indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. Producerea legumelor are o
însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturi şi,
odată cu trecerea la concentrarea legumiculturii, profilarea şi specializarea unităţilor,
importanţa economică a legumiculturii a căpătat noi dimensiuni.
 Legumicultura a devenit factor determinant pentru crearea şi dezvoltarea unor direcţii şi
unităţi de producţie economică şi industrială specializate (de exemplu, de producere a
elementelor constructive pentru sere şi adăposturi din mase plastice, de realizare a
maşinilor agricole şi tractoarelor specifice pentru cultura legumelor protejate şi în câmp, de
fabricare a mijloacelor de transport adecvate, şi de prelucrare industrială a produselor
legumicole).
 Importanţa economică a cultivării legumelor rezidă şi din faptul că acestea permit o
folosire intensivă a terenului. Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează
cu 10-12 ha de grâu, 1 ha de legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1
ha de legume cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu.
 Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă. La
cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la cultura în
solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sisteme
intensive de cultură (hidroponică) se pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
 Prin cultura legumelor se asigură o mai bună valorificare a terenurilor
decât prin multe alte culturi, datorită posibilităţilor de efectuare pe scară
largă a succesiunilor, atât la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea
protejată.
 Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe
creează posibilitatea folosirii intensive a bazei materiale şi recuperării într-
un timp mai scurt a investiţiilor.
 Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru
unităţile cultivatoare şi gospodăriile populaţiei. Exportul de legume aduce
venituri mari ţării noastre, favorizând dezvoltarea comerţului exterior cu alte
ţări.
 Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria
conservelor. Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta intreprinderi mari,
integrate de producere şi industrializare a legumelor şi fructelor.
 Cultura legumelor realizează un flux continuu de producţie, pe întregul
an calendaristic, se creează posibilitatea repartizării armonioase a forţei de
muncă, eliminându-se practic caracterul sezonier al activităţilor.
 Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului, se
creează un echilibru dinamic între venituri şi cheltuieli.
 Legumicultura este un sector de producţie intensiv şi cu un înalt nivel
tehnic, care necesită investiţii importante vizând :
• amenajarea terenului pentru irigat
• dotarea tehnică specifică pentru mecanizarea şi automatizarea
proceselor de producţie
• realizarea costrucţiilor specifice.
Prin poziţia sa în sistemul economic naţional, legumicultura reprezintă
un factor determinant pentru crearea sau dezvoltarea unor unităţi care
activează atât în aval (cum sunt cele pentru producerea elementelor
constructive de sere şi solarii, a diferitelor tipuri de materiale de acoperire,
a instalaţiilor de încălzire, aerisire, udare, de dezinfecţie a solului, relizarea
maşinilor şi tractoarelor specifice, a îngrăşămintelor chimice şi pesticide)
cât şi în amonte (proiectarea şi realizarea maşinilor şi instalaţiilor de
sortare, calibrare, condiţionare a legumelor şi seminţelor, producerea
ambalajelor specifice, maşini şi utilaje de transport, depozite de păstrare,
fabrici de conserve, pieţe en gross pentru valorificare).
O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi
în hrana animalelor ( vărzoase, sfeclă, mazăre, fasole, etc. ), astfel
îmbinându-se două sectoare importante: cel legumicol cu cel zootehnic.
 Repartizarea teritoriala a plantelor legumicole
- zonarea legumiculturii –

Obţinerea unor produse rentabile în legumicultura este condiţionata de

stabilirea celor mai potrivite zone de cultură pentru diferitele specii şi
cultivare (soiuri şi hibrizi) de plante legumicole, în deplină concordanţă cu
cerinţele acestora faţă de factorii pedoclimatici.
Zonarea consta in repartizarea teritoriala a culturilor, în raport de
factorii de mediu şi de caracteristicile pedo-climatice dar in deplina
legătură cu cei socio-economici specifici fiecărei zone.
Criteriul de baza pentru repartizarea teritoriala a producţiei
legumicole este cadrul ecologic.
Zona legumicolă - este considerată un teritoriu cu caracteristici
omogene, în limitele căruia factorii naturali sunt asemănători, iar mijloacele
de producţie echivalente.
 La stabilirea zonei şi gradului de favorabilitate al fiecărei
culturi, trebuie să se ţină seama de un întreg complex de
factori, respectiv:
• factori geografici: latitudine, longitudine, altitudine
• factori climatici: căldura (principal criteriu în zonare; se au
în vedere potenţialul termic, respectiv suma temperaturilor
active ≥ 10oC , numărul zilelor fără îngheţ, data medie a
primului îngheţ în toamnă, data medie a ultimului îngheţ în
primăvară) lumina, precipitaţiile (nivelul şi repartizarea),
vânturile
• factori pedologici, respectiv tipurile de sol şi caracteristicile
fizico-chimice ale acestora
• factori socio-economici: cerinţele populaţiei pentru
consumul de legume; asigurarea forţei de muncă; asigurarea
bazei tehnico-materiale; existenţa unor fabrici de prelucrare
industrială; tradiţia de cultură
 La ora actuală în legumicultura ţării noastre sunt conturate trei zone de
cultura, caracteristice prin condiţiile pedoclimatice în general şi socio-economice în
particular.
• Zona I – reprezentată de Câmpia de Sud şi Câmpia de Vest este
subdivizată în două subzone:
Subzona I cuprinde zona de est, sud-est și sud-vest, respectiv judeţele
Constanţa, Tulcea, Brăila, Buzău, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov, Teleorman, Olt, Dolj.
Se caracterizează printr-un climat de stepă, cu temperatura medie anuala de 10-11°
C, precipitaţii 400-500 mm anual, umiditatea relativa a aerului de 55-60%.Tipurile de
sol sunt brun de stepa, sol bălan, cernoziom, aluvionar şi nisipos. Verile sunt
foarte călduroase iar iernile sunt aspre, zăpada fiind spulberată de vânt;
Subzona a II-a cuprinde Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei, respectiv
judeţele Timiş, Arad, Bihor. Se caracterizează printr-o temperatură medie anuală de
10,5-11oC, 550-650 mm precipitaţii anuale şi o umiditate relativă de 65-75%,
climatul general fiind cel cu veri călduroase şi ierni blânde. Solurile predominante sunt
cernoziomurile, solurile brun roşcate de pădure, cele aluvionare şi nisipuri
solificate.
În zona I se găseşte cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, cu
numeroase bazine specializate în anumite culturi. Zona este favorabilă pentru
toate tipurile de culturi în toate sistemele de cultură, dar ponderea cea mai mare o
au speciile termofile (tomate, ardei, vinete, pepeni, castraveţi, fasole).
În această zonă sunt amplasate şi cele mai multe fabrici de conserve deoarece
materia primă poate fi asigurată în parametrii optimi.
• Zona a II-a legumicola cuprinde partea de nord a câmpiei Munteniei şi
Olteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei, respectiv
judeţele Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Satu-
Mare, Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi care prezintă
temperaturi medii anuale de 9 - 10°C, precipitaţii de 550-600 mm anual,
umiditatea relativa a aerului de 65-70%, cu soluri brune de pădure ca soluri
dominante, alături de care se mai găsesc lacovişte, soluri de lunca, nisipuri
solificate, iar in unele zone chiar soluri podzolice. Se pot cultiva toate speciile de
legume, dar zona este deficitară în culturi timpurii.

• Zona a III-a legumicola cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania,

Oltenia, Muntenia şi Moldova. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale
de 8-8,7° C, precipitaţii de 600-650 mm anual, umiditatea relativa a aerului 65-
70%, tipurile de sol variind de la cernoziom la soluri brune de pădure, slab sau
mediu podzolite si soluri aluvionare. În această zonă, iernile sunt aspre iar verile
sunt călduroase. Se cultivă, în principal, speciile mai puţin pretenţioase faţă de
căldură: rădăcinoase, vărzoase şi bulboase. Suprafeţele cultivate cu legume sunt
grupate în special în bazinele din dreptul marilor oraşe (Cluj-Napoca, Târgu Mureş,
Sibiu, Bacău, Suceava, Rădăuţi). Zona este deficitară în culturi timpurii datorită
condiţiilor de mediu mai puţin favorabile şi nu este recomandată pentru culturile
termofile.
Zonarea producţiei legumicole în România
 Bazinele legumicole:
Ca urmare a concentrării legumiculturii în jurul centrelor intens
populate, au luat naștere adevarate bazine legumicole, cunoscute în
întreaga țară.
Astfel, în Câmpia Dunării exista bazinul legumicol din jurul
Bucureștiului, bazinul Argesului si Sabarului, bazinul Ploiestiului, bazinul
Buzăului si bazinul Galatiului.
In campia Olteniei, bazinele cele mai importante sunt: in jurul
Craiovei, valea Oltului (Caracal, Izbiceni) si valea Jiului (Filiasi).
In Dobrogea, bazinele cele mai importante sunt: valea
Carasului si zonele indiguite din Lunca Dunarii.
In vestul tarii sunt cunoscute bazinele legumicole: Arad,
Timisoara, Oradea, Sacuieni-Marghita.
In PodiSul Transilvaniei, bazinele legumicole mai importante
sunt: lunca Ariesului, Sibiu, Medias, Alba-Iulia, Tg. Mures, Ludus.
In Moldova, cele mai importante bazine sunt pe lunca Prutului si
pe lunca Siretului.
 RELATIILE PLANTELOR LEGUMICOLE
CU FACTORII DE MEDIU
Mediul de viaţa al plantelor legumicole, care condiţioneaza creşterea şi fructificarea
acestora, este reprezentat de totalitatea factorilor de mediu care actioneaza in mod
permanent.
Aceştia sunt lumina, caldura, apa, aerul, solul şi hrana (elemenetele nutritive),
factori abiotici, obligatorii, indispensabili şi de valoare egala pentru viaţa plantelor.
 Între aceşti factori trebuie să se menţină în permanenţa o relatie de interdependenţă,
specifică fiecărei specii legumicole, datorita careia orice schimbare a unuia dintre factori implică
şi o modificare a celorlalti factori, cu determinare asupra nivelului şi calităţii producţiei de
legume.
 În caz de restricţie a unuia sau mai multor factori de vegetaţie, se crează o anumită
ierarhizare a rolului şi importanţei acestora pentru viaţa plantelor legumicole, în conformitate
cu evoluţia filogenetică şi condiţiile mediului ambiant (Davidescu D., Velicica Davidescu, 1992).
 În timpul evoluţiei ontogenetice, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de factorii de
vegetaţie, specifice fiecărei fenofaze în parte. Cunoaşterea acestora şi a posibilităţilor de asigurare
în optim fundamentează măsurile tehnologice necesare manifestării la maximum a potenţialului
biologic al fiecărei specii în parte.
 Cunoaşterea limitelor de acţiune a factorilor de mediu asupra proceselor fiziologice şi
biochimice din plante asigură posibilitatea dirijării cu deosebită atenţie a acestora.
În condiţiile practicării culturilor forţate şi protejate, numai prin corelarea
armonioasă a factorilor de vegetaţie se poate asigura valorificarea superioară a
potenţialului de producţie al speciilor, respectiv, al cultivarelor ce aparţin diferitelor specii
legumicole.
 1. Lumina
Lumina este un factor deosebit de important deoarece, prin parametrii săi
specifici – intensitate, durata de iluminare (fotoperioada) şi compoziţia
spectrală (calitatea) – influenţează fotosinteza şi celelalte procese fiziologice
care asigură formarea şi acumularea masei biologice şi desfăşurarea normală a
morfogenezei.
Ca urmare, creşterea şi fructificarea normala a plantelor legumicole nu pot
avea loc în absenţa luminii, iar cerinţele în aceasta privinţă sunt foarte diferite şi
specifice.
Lumina solară naturală variază în timp (pe parcursul unei zile, de la o zi la
alta, de la o lună la alta, de la un anotimp la altul) dar şi în spaţiu (de la un punct
geografic la altul în funcţie de latitudine, longitudine, altitudine etc).
Plantele legumicole au faţă de lumină cerinţe particulare, în special, ca
urmare a originii ecogeografice diferite.
Numai prin buna cunoaştere a pretenţiilor speciilor legumicole faţă de
factorul lumină se pot aplica măsuri tehnologice care să conducă la sigurarea
acestuia în intervalul de optim, atât la culturile de câmp cât mai ales la cele din
spaţii (sere solarii, răsadniţe etc).
Distanta medie dintre pamant si
soare este de aproximativ 150
milioane de kilometri. Pamantul
atinge punctul cel mai apropiat de
soare (periheliu - 147 milioane de
kilometri) la inceputul lunii ianuarie in
fiecare an. Dupa 6 luni, la data de 4
iulie, pamantul atinge punctul cel mai
indepartat fata de soare (afeliu - 152
milioane de kilometri). Aceasta
inseamna ca, datorita acestor
distante diferite, radiatia solara
directa care ajunge la atmosfera
pamantului este cu 7% mai intensa in
ianuarie decat este la 4 iulie (vedeti
imaginea de mai jos).
 Radiaţiile luminoase (ca radiaţii electromagnetice) se deosebesc prin :
- lungimea de undă
- culoare
- conţinut de energie
Radiaţia luminoasă vizibilă are lungimea de undă cuprinsă între 380 – 780 nm
(nanometrii), iar componentele sale sunt absorbite de către plante selectiv.
În prezent, oamenii de ştiinţă sunt interesaţi în primul rând de lumina care este
responsabilă cu producerea fotosintezei, respectiv porţiunea din banda luminii
cuprinsă între 400 – 700 nm.
Această bandă este denumită radiaţia fotosintezei active (PAR), în acest
domeniu, intensitatea este factorul decisiv împreună cu perioada de lumină.
Din largul spectru al radiaţiei solare, radiaţia luminoasă este cea care are cea
mai mare importanţă pentru viaţa plantelor şi reprezintă factorul de mediu
hotărâtor pentru declanşarea şi desfăşurarea principalelor procese fiziologice ale
acestora (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive,
creşterea şi dezvoltarea).
Este motivul pentru care aceasta a fost supranumită radiaţia fotosintetic activă
(RFA), adică acea radiaţie folosită de către plante pentru producerea materiei
organice (Doniţă şi colab., 1977).
Mărirea capacităţii fotosintetice a plantelor este un obiectiv prin care energia
solară, ca sursă energetică inepuizabilă, poate conduce la sporirea productivităţii
plantelor la obţinerea unor cantităţi mai mari de compuşi de sinteză. (Christos, M.,
Olimpios, 2000).
 În condiţiile climatului temperat din ţara noastră, trebuie să se acorde o
atenţie deosebită particularităţilor legate de factorul lumină, deoarece
numeroase specii legumicole se cultivă pe tot parcurul anului şi, deci, nu
beneficiază în mod constant de acelaşi regim al radiaţiei luminoase
naturale.
Aceste particularităţi stau la baza:
 stabilirii zonelor de favorabilitate pentru cultura legumelor,
 la stabilirea schemelor optime de cultivare,
 stabilirea schemelor de succesiune şi asociere a plantelor legumicole în
câmp şi spaţii protejate,
 stabilirea epocii optime de înfiinţare şi desfiinţare a culturilor,
 îmbunătăţirea calităţii unor legume – etiolarea - organelor comestibile
la diferite specii (sparanghel, praz, ţelina de peţiol, conopida, cicoarea de
grădină, andivle etc.) conduce la frăgezirea organelor comestibile, acestea
devenind mai suculente şi mai gustoase).
 Intensitatea radiaţiei solare este dependentă de latitudine,
altitudide, anotimp, lună, relief, nebulozitate, grad de poluare
atmosferică, moment din zi etc.
În zonele temperate din emisfera nordică, zonă în care se găseşte şi
ţara noastră, cel mai mult interesează intervalul octombrie – martie,
când lumina devine factor limitativ pentru culturile din sere, solarii şi
răsadniţe.
Plantele legumicole valorifică mai bine lumina difuză în
comparaţie cu cea directă, deoarece aceasta conţine 60 – 90 % din
radiaţia fiziologic activă, radiaţie care este absorbită mai intens de
clorofilă.
Intensitatea luminii, corespunzătoare intervalului optim de
asimilaţie este de 20 000 – 30 000 de lucşi, iar între 500 – 1000 lucşi
fotosinteza nu se declanşează pentru majoritatea speciilor legumicole.
 In ceea ce priveşte cerinţele faţa de intensitatea luminii, în cazul plantelor
legumicole se evidenţiaza trei grupe distincte:
- plante nepretenţioase, cu cerinţe reduse, care reuşesc să crească în mod
corespunzător la o intensitate a luminii de 1000 - 3000 lucşi şi pot fi cultivate cu
succes primăvara devreme, toamna târziu sau iarna (în sere şi solarii), precum şi în
culturi asociate sau intercalate, aşa cum sunt: ceapa pentru frunze (stufat), mazarea,
sfecla de frunze (mangoldul), salata etc.sau unele plante perene (ştevia, măcrişul,
ceapa de tuns, ceapa de iarnă);
- plante puţin pretenţioase, cu cerinţe medii, care necesită o intensitate a
luminii de 4000-6000 lucşi şi se pot cultiva primavara devreme, în zonele mai
nordice, pe versanţii care nu au expoziţie sudică sau la altitudine mai mare, cum
sunt, de exemplu: spanacul, ridichile de luna, mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina,
reventul etc.
- plante foarte preteţioase, cu cerinţe mari, care au nevoie de cel puţin 8000
lucşi pentru creştere şi fructificare optime şi se cultivă în zonele cele mai favorabile
în ceea ce priveşte lumina, în câmp sau în spaţii protejate, pe baza unor tehnologii
specifice, aşa cum sunt: tomatele, ardeii, patlagelele vinete, castraveţii, pepenii
galbeni, pepenii verzi, bamele, fasolea.
 Plantle legumicole au cerinţe specifice faţă de intensitatea luminii şi în funcţie de
fenofază.
Cele mai mari cerinţe sunt în faza de răsad din momentul răsăririi, în faza de
acumulare a substanţelor de rezervă, precum şi în fazele de îmbobocire, înflorire şi
fructificare.
Reacţia plantelor la insuficienţa luminii este in functie de fenofază (faza in care se
afla).
Astfel, la speciile pretenţioase, in faza de rasad (tomate, ardei, patlagele vinete,
castraved) are loc alungirea tulpinii, etiolarea plantei (mai ales a tulpinii) şi reducerea
rezistenţei sale mecanice, creşterea redusa a aparatului foliar (frunzelor), evoluţia
nesatisfacatoare a primelor inflorescence şi a primelor flori, intarzierea infloritului,
avortarea florilor.
La aceeaşi categorie de specii, cand se afla în cultură forţată, insuficienţa luminii
determina debilitarea progresivă a plantelor, formarea unui numar mai redus de
puncte de fructificare, avortarea unui numar mare de flori, creşterea duratei de timp
pentru formarea şi maturarea fructelor, sensibilizarea frunzelor aflate la baza plantei şi
epuizarea lor prematură, dereglarea proceselor fiziologice (fotosinteza, respiraţie şi
transpiraţie), obţinerea unor fructe de calitate slabă, atât din punct de vedere comercial,
cât şi din cel al conţinutului în principii nutritive etc.
 La speciile mai puţin pretenţioase (salata, spanac etc.), insuficienţa luminii duce
la:
• modificarea biologiei plantelor (plantele nu dau tulpini florale şi nu formează
inflorescenţe);
• sensibilizarea plantelor la atacul de boli şi dăunători;
• creşterea mai lentă;
• mărirea duratei de timp până la obţinerea părţii comestibile;
• reducerea conţinutului în substanţă uscată, săruri minerale şi vitamine al părţii
comestibile.
În România, insuficienţa luminii se manifestă cu precădere în intervalul
octombrie – martie. În acest caz este necesar să se cunoască, pe lângă cerinţele
generale faţă de lumină, şi nivelul "punctului de compensaţie", care, reprezintă acea
valoare a intensităţii luminoase la care asimilaţia este egală cu dezasimilaţia, cu
alte cuvinte, fotosinteza este egală cu respiraţia.
Acesta are valori specifice pentru fiecare specie şi chiar fiecare cultivar în parte,
dar, în mare, este cuprins între 6000-10000 de lucşi, la speciile heliofile, şi 600 – 2000
de lucşi pentru speciile umbrofile.
În condiţii de intensitate luminoasă sub nivelul "punctului de compensaţie", la
culturile din spaţii protejate, trebuie să se acţioneze prin scăderea temperaturii din
spaţiu, pentru e se evita creşterea dezasimilaţiei şi implicit, epuizarea şi în final,
moartea plantei.
 Excesul de lumina este daunator indirect, prin faptul ca duce la creşterea
temperaturii atât în spaţiu cât şi la nivel celular, pe fondul unor pirderi mari de apă
din plante.
O astfel de situaţie poate să apară când, după o perioadă cu intensitate
luminoasă redusă apar zile cu intensitate lunimoasă prea ridicată, fapt ce poate
provoca un şoc fiziologic la nivelul cloroplastelor şi apariţia unor pete de arsură,
fenomen numit "solarizaţie".
Pentru a evita acest fenomen, se recomandă ca, la răsadurile produse în seră
atunci când sunt scoase să fie plantate în câmp, trecerea de la lumină mai slabă la
lumină intensă să se facă treptat.
Combaterea efectului temperaturilor ridicate, determinate de lumina excesivă
la culturile în camp, se asigura prin:
• irigarea mai abundenta a acestora,
• folosirea unor plase speciale de umbrire
• Amplasarea culturilor pe directia E-SE si, respectiv V - SV.
 Durata de iluminare zilnică (durata zilei lumina sau fotoperioada)
Referitor la cerinţele faţa de durata zilei lumina (fotoperioada), plantele
legumicole se grupează astfel:
- plante de zi lungă, care cer lumină 15-18 ore pentru creştere şi fructificare
normală (spanacul, ceapa, salata, ridichea, varza, cicoarea, mararul, morcovul
etc.).
- plante de zi scurtă, care pretind lumina 12 ore, dar pot inflori şi fructifica şi
la o durata a zilei-lumina de cel puţin 8 ore; ele provin din regiuni tropicale şi
subtropicale (de exemplu, fasolea, castravetele, ardeiul, patlagelele vinete,
tomatele etc.).
- plante de durată a zilei-lumină intermediară, care au cerinţe mai puţin
rigide, asigurând o fructificare optima la diferite durate ale zilei-lumină (de
exemplu, unele soiuri de tomate, salata etc.).
 Dupa scopul urmărit in cadrul fiecarei culturi, mai cu seama atunci cand ne
intereseaza continuitatea producţiei legumicole in cursul anului, de primavara
devreme pană toamna târziu, trebuie să fie respectate cerinţele plantelor legumicole
şi asigurate condiţiile corespunzatoare de lumina, care sa determine cea mai scurta
(economica) durata a perioadei de vegetaţie pana la obţinerea producţiei.
Daca plantele legumicole sunt cultivate in alte condiţii de durata a zilei de
lumina, îşi prelungesc perioada de vegetajie, infloresc şi fructifica mai tarziu sau
deloc, işi schimba habitusul.
In unele cazuri, schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practica.
Spanacul, ridichile de luna, unele soiuri de salata, care sunt plante de zi lunga,
cultivate primavara şi toamna, deci in condiţii de zi scurtă, au o creştere puternică,
dar fructifica mai târziu sau deloc. Aceste insuşiri sunt favorabile, deoarece de la
aceste plante se consuma parţile vegetative,. In timpul verii; spanacul, salata,
ridichile de luna emit uşor tulpini florale, fenomen nedorit in practica.
Ceapa verde are o creştere mai intensă în condiţiile de zi scurtă.
La conopidă, inflorescenţa îşi menţine calitatea corespunzatoare o perioada de
timp mai lunga atunci când aceasta se obţine la o fotoperioada mai scurta şi, invers,
evolueaza foarte repede catre etapa de creştere a tulpinii florale şi infloririi, daca se
obdne la o fotoperioada mai lunga.
 Calitatea luminii este dată de compoziţia sa spectrală.
Foarte multe studii au urmărit influenţa calităţii luminii determinată de
compoziţia spectrală, asupra proceselor fiziologice din plante fiind cunoscut faptul
că radiaţiile spectrului luminos sunt absorbite în mod selectiv de către pigmenţii
clorofilieni.
Dintre cele 7 radiaţii care compun spectrul luminos (ROGVAIV) cele roşii sunt
cele mai intens absorbite, mai active şi mai eficiente în fotosinteză.
Comparativ cu toate celelalte radiaţii, cele verzi determină intensitatea
minimă a fotosintezei, iar cele violete fac ca fotosinteza să se intensifice puţin faţă
de verde, dar cu valori inferioare faţă de roşu (Ciofu, R., şi colab., 2003).
Spectrul vizibil al radiaţiei solare, cu efecte fotoenergetice şi fotochimice
asupra plantelor, cuprinde emisii din următoarele lungimi de undă (în nm): 380-
400 (violet), 400-480 (indigo), 480-500 (albastru), 500-580 (verde), 580-600
(galben), 600-650 (portocaliu) şi 650-780 (roşu).
La momentul întâlnirii radiaţiei solare cu frunza, se produc trei fenomene
optice, şi anume: reflexie 10%, absorbţie 63% şi transmisie (trecere) prin frunză
27% (Catrina, I., şi colab., 1987).
 Compoziţia spectrală influenţează diferit procesele fiziologice din plante.
Astfel s-a constatat că:
• radiaţiile roşii - portocalii contribuie mai ales la creşterea plantei şi asigurarea
substanţelor de rezervă;
• radiaţiile galbene şi verzi favorizează fructificarea
• radiaţiile albastru-violet stimulează formarea organelor tinere.
• lumina albă cu radiaţia albă completată cu radiaţia infraroşie, grăbeşte
înflorirea la tomate şi contribuie la mărirea numărului de flori pe primul lăstar.
Deoarece cantitatea de radiaţii absorbite depinde de natura pigmenţilor din
frunze şi intensitatea culorii acestora (frunzele de culoare verde-închis absorb cele
mai multe radiaţii luminoase; în ordine descrescândă urmează frunzele verzi
deschis şi cele cu nuanţe gălbui care absorb cu 12-55% mai puţin), speciile
legumicole reacţionează diferit la acoperirea cu materiale plastice fotoselective,
colorate, studiile fiind orientate şi în această direcţie (Ciofu, Ruxandra, Dobrescu,
Aurelia şi colab., 1996, 1999).
Distribuţia intensităţilor lungimilor de undă individuale, nu numai a intensităţii
totale combinate PAR, influenţează creşterea plantelor şi răspunsul dezvoltării
(fotomorfogeneza). Lungimile de undă ale energiei din afara spectrului vizibil,
cunoscute ca infraroşii (600 – 700 nm) pot inhiba creşterea tulpinii şi ramificarea
plantelor iar uneori frunzele sunt mai mici şi mai subţiri. Rezultatele pot consta
într-o diminuare a înfloririi plantelor (Catrina I, şi colab., 1987).
 De-a lungul timpului s-au utilizat materialele transparente colorate, cu
proprietăţi fotoselective, care absorb radiaţiile unei benzi spectrale bine
determinate faţă de culoarea lor şi împiedică sau reduc trecerea lor la plante. De
la acest principiu a pornit Favilli (1966) inaugurând o nouă tehnologie în cultura
legumelor, aceea în sere acoperite cu materiale plastice colorate. În aceste
condiţii plantele cultivate reacţionează promt, prin modificări ale ciclului
biologic, şi mai ales al fazei de fructificare, permiţând obţinerea de recolte mai
timpurii şi chiar mai ridicate.
Studiind transmiterea radiaţiilor luminoase la materialele plastice colorate
diferit, Favilli, 1996, a constatat că aceasta variază în funcţie de unghiul de
incidenţă al razei de lumină şi coloraţia dată prin pigmenţii folosiţi la procesul
de fabricare. În general, coloraţia în cazul materialelor simple reduce
penetrabilitatea radiaţiei vizibile într-un procent de 12 – 54 %. În ceea ce priveşte
materialele rigide diferenţele între plăcile incolore şi cele colorate sunt mult mai
reduse .
Foiile care conţin coloranţi exploatează aceste lungimi de undă şi sunt cele mai
utilizate pentru stimularea creşterii lungimii tulpinilor plantelor şi îmbunătăţirea
colorării. Totuşi, introducerea de coloranţi sau a altor aditivi în foliile pentru solarii
pot avea un impact negativ asupra duratei de utilizare, deoarece foliile devin mai
puţin pure se poate înregistra o scădere a transmisiei luminii (Shuichi, Utsumi,
2001, Grosu E., şi colab., 2004).

Transmisia luminii prin folii polimerice în solar

 Căldura
Căldura, sub formă de radiație infraroșie, creează pe Pământ temperatura medie
globală necesară vieții și asigură energia necesară circulației oceanice și atmosferice.
Căldura, alături de lumină, este parte constituentă a radiaţiei solare, înregistrând
variaţii diurne, lunare şi anuale, specifice pentru fiecare zonă geografică.
Temperatura este o marime fizică a unui sistem dinamic care exprima dacă sistemul
respectiv este mai cald sau mai rece. Astfel, sistemul cu o temperatură mai ridicată este mai
cald, iar cel cu o temperatură joasă mai rece. Ea indică viteza cu care se mișcă atomii ce
alcătuiesc o substanță. În cazul încălzirii sistemului această viteză creşte iar în cazul răcirii
sistemului acestă viteză scade. Oamenii de știință afirmă că la o temperatură extrem de
scăzută, numită zero absolut, atomii sau moleculele și-ar înceta mișcarea complet.
Temperatura, ca expresie fizică a căldurii, condiţionează toate procesele fiziologice
şi biochimice ale plantelor, respectiv, fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia şi
circulaţia sevei prin plantă, formarea şi acumularea substanţelor de rezervă,
morfogeneza etc.
Cele două procese fiziologice cu caracter antagonic – fotosinteza şi respiraţia – nu sunt
influenţate în mod egal de nivelul de temperatură. Astfel, la o creştere a temperaturii de
10°C, în limita intervalului 0–30 °C, fotosinteza creşte de 1,5 ori iar respiraţia de 2-2,5
ori pentru acelaşi nivel termic.
Prin intensificarea fotosintezei creşte cantitatea de substanţă uscată acumulată în
plantă, iar prin intensificarea respiraţiei are loc un consum ridicat de substanţe anterior
sintetizate.
 Plantele legumicole pentru creştere şi fructificare au nevoie de o
anumita temperatura, in functie de specificul zonei de origine a
acestora.
Pentru fiecare specie legumicolă exista 3 niveluri de temperatură:
- temperatura minimă - temperatura cea mai scazută la care
plantele pot rezista;
- temperatura optimă sau "optim armonic" - temperatura cea
mai potrivită pentru creşterea și fructificarea plantelor, la care se
înregistrează cel mai rapid ritm de creştere şi durata cea mai scurtă
până la recoltare, dacă sunt asigurate şi celelalte condiţii de viaţă;
- temperatura maximă - temperatura peste care plantele
legumicole sunt stânjenite în creştere, ajungându-se până la moartea
lor.
 În funcţie de reacţia diferitelor specii de plante legumicole faţă de caldură, acestea se pot grupa
astfel:
- specii rezistente la frig, acelea care suporta cu uşurinţă geruri de 0°C până la -10°C, temperaturi
optime de 12 – 15°C şi maxime de 20 – 24 °C ; o perioada mai scurta rezista la -20°C şi chiar la -27°C.
Pot rămane peste iarnă, în câmp, fără măsuri speciale de protejare, prezentând în sol organe de
depozitare a substanţelor de rezervă. În această grupă sunt cuprinse speciile perene ca: sparanghel,
revent, tarhon, ştevie, macriş, anghinare, cardon etc.
- specii puţin pretenţioase la căldură, care suportă temperaturi de 0°C şi chiar mai coborate, de -
4°C ... -7°C doar atunci când sunt acoperite cu zăpadă sau protejate cu diferite materiale (agryl, paie,
frunze etc.). Intervalul optim este cuprins între 15 – 20°C şi cel de maxime de 25 – 30°C. Se pretează la
semănatul sau plantatul din toamnă, în vederea obţinerii culturilor timpurii, temperatura minimă de
încolţire fiind de 2 - 5°C. Ca exemple pot fi date speciile bienale: morcov, patrunjel, pastarnac, varza de
Bruxelles etc. Tot în această grupă intră şi unele specii de legume anuale, ca spanacul, salata, care,
datorită acestei însuşiri, se pretează la semănatul din toamnă.
- specii pretenţioase la caldura, cum sunt tomatele, ardeii, vinetele, castravetii etc., se dezvoltă
bine la temperaturi de 25-30°C, dar temperatuile de 3-5°C duc la moartea plantelor. Se cultivă prin
producerea prealabila a răsadurilor, care se plantează în câmp după trecerea pericolului brumelor şi se
pretează pentru culturi forţate, în sere, sau protejate, în solarii.
- specii rezistente la caldura, ca pepenii galbeni, pepenii verzi şi bamele, care suportă temperaturi
ridicate de 35-40°C, iar temperatura minima de încoltire este de 15-16°C.
Această încadrare a plantelor legumicole este utilă la alegerea celor mai potrivite specii pentru
fiecare zonă şi microzonă de cultură, în strictă dependenţă cu condiţiile de mediu existente.
 Temperatura minima biologică este de 14...15°C la patlagele vinete, ardei,
bame,castraveţi, pepeni galbeni, dovlecei; de 8...10°C la tomate şi la fasole; de
4...6°C la salata, spanac, ceapă, morcov, varză, conopidă, gulii etc.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de caldură se deosebesc în raport de
fenofazele creşterii şi dezvoltării.
La culturile înfiinţate prin semănat direct în câmp interesează, în mod
deosebit, temperatura minimă şi cea optimă de germinare, precum şi timpul
necesar până la răsărirea plantelor , în funcţie de nivelul de temperatură.
Prelungirea intervalului de timp de la semănat până la răsărire, care are loc
atât în cazul reducerii temperaturii faţă de nivelul optim, cât şi atunci când
temperatura depaşeşte nivelul optim, impune alegerea momentului pentru
înfiinţarea unei culturi numai în funcţie de temperatura solului, bineînţeles
asociată cu umiditatea corespunzătoare.
În perioada transplantării plantelor (repicat, plantat rasad), în mod deosebit
la culturile protejate, este necesar să se asigure temperatura necesară pentru a
stimula vindecarea rănilor şi creşterea sistemului radicular, temperatură ce este
usor mai scăzută (cu aproximativ 7oC) decât cea optimă.
 Rezistenţa la frig şi chiar la îngheţ, este cu atat mai bună cu cât plantele au un
conţinut mai ridicat în substanţe hranitoare (substanţă uscată totală).
În acest scop, prin fertilizarea cu îngrăşăminte care conţin fosfor şi potasiu
(superfosfat şi sare potasică), se mareşte rezistenţa plantelor la frig.
În perioada de coacere a fructelor şi seminţelor, plantele au nevoie de mai
multă caldură.
În unele situaţii valorile temperaturii depăşesc într-un sens sau altul cerinţele
speciilor legumicole şi sunt în măsură să producă perturbări importante în creşterea
şi dezvoltarea plantelor cu urmări asupra reducerii recoltei.
Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de
toamnă, ca şi gerurile din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor
legumicole din câmp.
La culturile din sere şi solarii poate fi mai frecventă situaţia apariţiei
temperaturilor mai mari decât cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din
lunile de vară.
 Prevenirea efectului dăunător al temperaturilor care depăşesc valorile
optime se face prin măsuri care urmăresc evitarea deficitului de căldură şi
înlăturarea excesului de căldură.
Culturile din câmp pot fi aparate împotriva frigului (situaţie de deficit
de căldură) prin:
- folosirea soiurilor rezistente la temperaturi scăzute,
- calirea răsadurilor
- fertilizarea acestora înainte de plantare cu superfosfat şi sare potasică
- plantarea sau însămânţarea soiurilor timpurii în locuri adăpostite natural,
bine expuse la soare sau la adăpostul unor perdele artificiale formate din
tulpini de plante (porumb, stuf, floarea-soarelui),
- folosirea mijloacelor de protejare cu folie, pânză tip agryl,
- evitarea terenurilor reci, cu apa freatică superficială
- irigarea locală pentru a nu răci solul etc.
- irigarea continuă prin microaspersie pentru a preveni îngheţarea plantelor
- mulcirea solului cu gunoi de grajd fermentat, mase plastice şi alte
materiale de culoare închisă;
- modelarea terenului pentru încălzire şi evacuarea apei;
- realizarea de perdele de fum
 Împotriva caldurii prea mari (situaţie de exces) se poate lupta numai
indirect, prin:
- alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;
- folosirea terenurilor mai reci, cu apa freatică la adâncime mai mică;
- modelarea terenului pe direcţia est-vest, cu talazuri inegale şi plantarea
răsadurilor pe versantul nordic al acestora;
- irigarea de câte ori este nevoie pentru răcorirea solului şi a plantelor;
- aerisirea puternică în sere şi solarii;
- reducerea excesului de lumină prin umbrire; menţinerea foliajului
plantelor pentru umbrirea părţilor comestibile;
- mulcirea solului cu produse reflectorizante;
- cultivarea în sezonul răcoros a speciilor slab rezistente la temperatură
ridicată;
- încheierea culturilor din seră înainte de sezonul cu călduri excesive;
cultivarea soiurilor şi speciilor adaptate la temperaturi mai ridicate).
 Apa
Acest factor de mediu are un rol foarte mare pentru plantele legumicole
deoarece participă în procesul de fotosinteză şi determină obţinerea unor recolte
ridicate şi de calitate superioară.
Apa este factor esenţial al mediului, deoarece participă la formarea soluţiei
solului (mediu de disociere pentru substanţele hrănitoare) şi este mijlocul de
transport pentru substanţele minerale, fotoasimilate şi produsele metabolice.
Conţinutul ridicat de apă (70-96 %) specific majorităţii legumelor, asigură
suculenţa, prospeţimea, frăgezimea şi calitatea superioară a majorităţii
legumelor.
Conţinutul legumelor în apă este diferit în funcţie de fiecare specie în parte:
75-80% la cartof
87-90% la morcov
92-93% la tomate, ridiche şi varză
94-95% la castraveţi, pepeni verzi, salata.
Pierderea apei, determină ofilirea părţilor comestibile şi deprecierea
calitativă la cele mai multe plante legumicole (salată, spanac, broccoli, conopidă
şi altele).
 Majoritatea plantelor legumicole au cerinţe ridicate faţă de apă.
Cantitatea de apă consumată este diferită în funcţie de specie şi este
determinată de valorea specifică a coeficientului de transpiraţie şi de nivelul
producţiei de biomasă realizată la unitatea de suprafaţă.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă, la modul general, sunt diferite în funcţie
de structura, dimensiunile şi repartizarea sistemului radicular în sol.
• cerinţe ridicate faţă de apă - unele specii legumicole la care sistemul radicular
este răspândit în straturile superficiale ale solului: ceapa, salata, spanacul,
castravetele, ardeiul, vinetele, tomatele cultivate prin răsad.
• pretenjii mai mici faţă de apă - pepenii verzi, pepenii galbeni, păstârnacul,
morcovul, sfecla roşie - deoarece sistemul radicular pătrunde adânc în sol, ceea ce
permite aprovizionarea cu apa din straturile mai profunde ale acestuia.
Plantele legumicole îşi iau cea mai mare cantitate de apă din sol, cu ajutorul
rădăcinilor şi au cerinţe diferite faţă de umiditatea solului, împărţindu-se în mai multe
grupe, după cum urmează:
• legume cu cerinţe mari faţă de umiditatea solului: legumele vărzoase, castravetele,
ţelina pentru rădăcină, ceapa prin răsad etc.
• legume cu cerinţe moderate: morcovul, sfecla roşie, ridichile, cartofii, fasolea,
mazărea, tomatele, ardeii, vinetele etc.
• legume cu cerinţe reduse faţa de umiditatea solului: pepenele verde, pepenele
galben, dovlecelul etc.
 Cerinţele plantelor legumicole faţă de apa din sol sunt diferite cu faza de
vegetaţie, fiind mai mari la germinarea seminţelor, la formarea organelor
comestibile şi în faza de fructificare.
În faza de după răsărire sau după prinderea răsadurilor, o umiditate moderată
în sol favorizează dezvoltarea sistemului radicular în profunzime şi astfel o mai
bună rezistenţă a plantelor la secetă.
Cerinţele faţă de apă sunt în general mai scăzute în faza de repaus, la
înflorire şi la maturarea bulbilor, a fructelor şi a seminţelor.
Lipsa apei din sol determină reducerea producţiei şi deprecierea calităţii
iar excesul de apă duce la scăderea conţinutului de substanţă uscată şi ca
urmare se reduce rezistenţa la păstrare a legumelor, măreşte riscul pariţiei
atacului de boli şi dăunători, iar în condiţii de băltire prelungită a apei are loc
asfixierea rădăcinilor şi chiar moartea plantelor.
La unele legume (gulii, morcov, ridichi, varză, tomate) alternanţa
perioadelor secetoase cu perioadele cu umiditate în exces, determină crăparea
părţilor comestibile.
 Plantele legumicole reacţionează, diferit şi specific, şi la umiditatea aerului
(umiditatea relativă).
Cerinţele plantelor legumicole faţa de umiditatea relativa a aerului sunt:
- castravetele, ţelina, salata, spanacul necesita o umiditate relativa de 80-95%;
- varza, sfecla, cartoful, mazarea de 70-80%;
- tomatele, vinetele, ardeiul de 55-70%;
- pepenele verde, pepenele galben şi dovlecelul de 45-55%.
Umiditatea atmosferică în exces are efecte dăunătoare asupra culturilor de legume:
- favorizează apariţia bolilor
- la cultura tomatelor împiedică polenizarea florilor şi produce avortarea acestora
- asociată cu temperaturi ridicate, împiedică transpiraţia, determină dereglarea
metabolismului şi produce supraîncălzirea frunzelor.
Temperatura apei folosita la irigat trebuie sa fie cat mai apropiata de cea a solului:
in timpul verii de 20-22°C, iar toamna de 10-15°C. Apa din fantani fiind prea rece,
trebuie stransa in bazine şi ţinută la soare, pentru incalzire, inainte de a fi distribuita la
plante.
În zilele foarte călduroase, udarea nu trebuie să se facă la orele prânzului, mai cu
seamă dacă apa este rece, deoarece dăuneaza plantelor. Cel mai bine este să se irige
dimineaţa şi seara, prin picurare sau pe rigole (şanţuri).
 Particularitaţile de creştere şi fructificare ale speciilor legumicole impun un
anume regim de irigare. Elementele principale ale regimului de irigare sunt norma
de irigare, norma de udare şi numărul de udări.
 Norma de irigare este diferit în funcţie de specie şi de sistemul de cultură
practicat. Tomatele necesită aproximativ 3000 – 3500 m3/ha apă, varza timpurie
aproximativ 1800 – 2000 m3/ha apă, iar varza de toamnă 4000 – 5000 m3/ha apă.
 Norma de udare este diferită în funcţie de specie şi faza de vegetaţie.
Tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, la plantarea rasadurilor pentru culturile
timpurii, trebuie aplicată o udare de prindere locală şi cu norme mici de apă (250
m3/ha), pentru a evita răcirea excesivă a solului; următoarea udare se face după 2-3
saptamani, pentru a forţa înrădăcinarea profundă, apoi udarile se fac la interval de 7-
10 zile, cu norme din ce în ce mai mari de apă(250 - ..350 – 400 m3/ha) .
 În cursul perioadei de vegetatie se administreaza un număr diferit de udări (în
medie 8-12 udari) atât în funcţie de specia cultivată cât şi în funcţie de sistemul de
cultură. Plantele din grupa verzei consumă cantităţi mari de apa, în raport cu durata
perioadei de vegetaţie, efectuandu-se 5-6 udari (350-400 m3/ha) la varza timpurie şi
8-12 udari (400-600 m3/ha) la varza de toamna; udările se fac mai rar către toamnă,
atunci când sunt precipitaţii suficiente.
 Aerul

Ca mediu permanent în care se afla plantele legumicole, aerul este numai

aparent mai puţin implicat in procesele de creştere şi dezvoltare.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi gaze atât în
atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene, dar şi
în sol unde creşte şi se dezvoltă rădăcina, dar şi alte organe subterane.
Acest factor acţionează pe mai multe căi asupra plantelor legumicole, şi
anume, prin:
 compoziţia sa
 prin mişcările sale (curenţi de aer, vânturi) ce dertermină un efect mecanic
(rănirea sau chiar ruperea plantelor), antrenarea şi dispersarea substanţelor
poluante etc.
Aerul atmosferic se compune din 78% azot, 21% oxigen, 0,03% CO2 şi
alte gaze, care se găsesc în proporţii foarte mici.
 Oxigenul este gazul vital pentru plante în procesele de respiraţie, pe tot
parcursul vieţii acestora.
Deşi plantele legumicole, aflate în faza creşterii active, eliberează o cantitate
însemnată de oxigen în aer, drept rezultat al asimilaţiei fotosintetice, ele sunt în acelaşi
timp şi consumatoare de oxigen.
Cantitatea de oxigen ce se foloseşte de către plantele legumicole este proporţională
cu intensitatea procesului de respiraţie, care este un proces fiziologic continuu, spre
deosebire de cel de fotosinteză care se desfăşoară numai în timpul fotoperioadei.
Prin urmare, desfăşurarea normală a proceselor fiziologice din plante este
condiţionată de prezenţa oxigenului atât în aer cât şi în sol, deoarece plantele
legumicole respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin cele subterane.
Aprovizionarea organelor aeriene cu oxigen se face pe cale naturală, cantitatea de
oxigen din aerul atmosferic (21%) fiind suficientă pentru viaţa plantelor.
În aerul din sol, oxigenul are o pondere de 16 – 19% în condiţii normale de aerare şi
este folosit nu numai de către plante, ci şi de microorgamismele specifice solului, astfel
că, în anumite condiţii, poate deveni insuficient.
Cerinţele plantelor legumicole faţa de oxigen, devin predominante atunci când la
nivelul sistemului radicular se creează o lipsa de oxigen, ca în cazul băltirii apei. In
astfel de situaţii trebuie să se intervină imediat pentru indepartarea excesului de apă şi
pentru aerisirea solului (realizarea unor şanţuri de scurgere a apei, spargerea crustei şi
mărirea porozităţii prin praşile). Dacă situaţia aceasta se prelungeşte, lipsa oxidenului
din sol provoacă moartea rădăcinilor prin asfixiere şi chiar moartea plantelor.
 Componentul aerului cel mai important pentru plante în procesul de
fotosinteză este dioxidul de carbon.
Acesta reprezinta una din materiile prime care, alături de apă şi elemente
minerale, folosind energia solară, serveşte plantelor verzi ca, în procesul de
fotosinteză, să sintetizeze substanţele organice simple necesare, deci la crearea de
către plante a substanţelor organice complexe, respectiv a producţiei.
Conţinutul de CO2 din atmosferă este în medie de 0,03% dar, s-a constatat că,
în spaţiile închise , în plină perioadă de activitate fotosintetică, acesta să scadă. O
astfel de scădere se poate produce şi atunci când atmosfera este lipsită de curenţi
de aer, curenţi ce contribuie la împrospătarea aerului de la suprafaţa frunzelor.
Scăderea conţinutului de CO2 acţionează ca o barieră ce limitează acţiunea
favorabilă a celorlalţi factori, deoarece limitează randamentul fotosintetic.
În spaţiile protejate se poate interveni pentru creşterea concentraţiei de dioxid
de carbon până la nivelul de 0,09-0,12%, în condiţii de temperatură şi lumină
optime, obţinându-se sporuri de recoltă de 18-32%, în funcţie de specie.
În aceste condiţii. Toate măsurile capabile să ducă la sporirea concentraţiei de
CO2 din aer prezintă o importanţă deosebită pentru productivitatea plantelor
legumicole.
Aceste măsuri au în vedere fertilizarea sau mulcirea cu îngrăşăminte organice,
încălzirea cu biocombustibil, administrarea directă de CO2.
 Nu se poate neglija faptul ca există şi gaze nocive, pulberi şi aerosoli (emanate din
unele industrii), care pot ajunge în contact cu legumele, provocând daune considerabile.
În această categorie intră:
• Clorul, fluorul şi dioxidul de sulf - care generează ploile acide în prezenţa vaporilor
de apa,
• Amoniacul provoacă fitotoxicitate chiar şi la concentraţii mici şi este unul dintre
gazele frecvent întâlnite la cultura legumelor. El rezultă din gunoiul de grajd, mai ales în
prima etapă a descopunerii. Plantele legumicole pot rezista mulţumitor până la
concentraţii ale aerului de 0,1% dar, peste această limită pot să apară arsuri şi pete
necrotice în zona marginală a limbului foliar. Pentru evitarea unor astfel de efecte este
necesar să se ia măsuri de aerisire, cu atât mai intensă cu cât degajarea de amoniac este
mai puternică
• Particule de praf de diferite provenienţe ce pot crea pelicule de opacizare la
suprafaţa frunzelor împiedicând desfăşurarea normală a fotosintezei şi determină crearea
unor medii favorabile instalării atacurilor de boli şi dăunători.
• Pulberile radioactive şi cele contaminate cu metale grele (Cu, Pb, Cd) se depun
libere sau prin intermediul precipitaţiilor pe plante şi sol şi sunt preluate de plante prin
absorbţie foliară şi radiculară şi ajung cu uşurinţă să fie depozitate în părţile comestibile,
fiind mai apoi transmise prin consum la om şi la animale. Prin spălare, prelucrare şi
păstrare mai îndelungată se poate reduce gradul de contaminare, iar, dacă sunt depăşite
LMA-urile legumele sunt scoase din sfera consumului şi sunt distruse.
 În astfel de situaţii, protecţia culturilor legumicole se poate realiza numai parţial prin:
- trebuie revizuită amplasarea culturilor legumicole în raport cu emisiile industriale
poluante;
- măsuri tehnice de supravaghere atentă a nivelului de poluare;
- măsuri tehnice de reducere a emanaţiilor de agenţi poluatori
- crearea de perdele de protecţie şi zone verzi în jurul suprafeţelor cultivate cu legume şi
posibilele surse de poluare:
- irigarea prin aspersiune a culturilor aflate în zone cu risc de poluare;
- evitarea cultivării cu legume a suprafeţelor aflate sub incidenţa unor riscuri majore de
poluare.
Mişcările aerului au în vedere curenţii de aer şi vânturile.
Vântul, ca fenomen atmosferic, înfluenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole în mod nefavorabil, deoarece, rupe frunzele şi tulpinile, scutură fructele,
înpiedică polenizarea entomofilă, deterioreză sistemele de susţinere a plantelor, rupe folia
de acoperire a solariilor etc.
Vânturile intense şi uscate accentuează seceta atmosferică şi pe cea a solului, prin
mărirea evapotranspiraţiei, împiedică polenizarea prin deshidratarea elementelor florifere
etc.
Vânturile contribuie la scăderea temperaturi din spaţiile de cultură de aceea, acestea se
amplasează in locuri adăpostite sau sunt protejate cu diferite sisteme pe bază de perdele
naturale sau artificiale de protecţie (perdele de stuf, de arbori cu creştere rapidă, garduri
înalte, panouri din plastic, dublarea gardurilor înalte cu plase dese sau cu panouri de
plicarbonat etc.).
 5. Hrana (nutriţia minerală)
Hrana reprezintă elementele nutritive ce trebuie asigurate plantelor
pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice şi care se găsesc în compoziţia
solului, sau sunt administrate prin fertilizări.
Pretenţiile plantelor legumicole faţă de elementele nutritive sunt formate
din cerinţe şi nevoi care variază cu specificul biologic, perioada şi durata de
vegetaţie, potenţialul productiv al speciilor şi respectiv al cultivarelor.
Asigurarea plantelor cu elemente nutritive se realizează prin administrarea de
îngrăşăminte, lucrare ce poartă denumirea generică de fertilizare.
Îngrășămintele (fertilizanții), în funcţie de natura lor, se grupează în:
organice, organice-verzi, chimice simple sau complexe, organo-minerale,
bacteriene.
Modul, momentul, cantitatea şi forma de administrare se stabilesc în
funcţie de pretenţiile plantelor şi sistemul de cultură, iar cantitatea se
stabileşte prin calcule.
 După momentul aplicării îngrăşămintelor, deosebim:
• fertilizarea de bază
- se aplică toamna odată cu pregătirea terenului pentru culturile din câmp şi
solarii şi înaintea fiecărui ciclu de cultură în sere. Se administrează
îngrăşămintele organice bine descompuse (20-80 t/ha) şi 2/3 din cele chimice
greu solubile (pe bază de K, P, Mg). Se completează în primăvară pentru culturile
din câmp şi solarii cu cele pe bază de azot.
• fertilizarea fazială
- se aplică în perioada de vegetaţie a plantelor, administrându-se în momente
bine stabilite în funcţie de specie şi de sistemul de cultură. Ca regulă de bază,
programul de fertilizare demarează la două săptămâni de la rasarire, respectiv
plantare, și se incheie cu 10 zile înainte de data programată pentru plantare. Se
recomandă o fertilizare la 10 – 12 zile astfel că, in funcție de durata vârstei
răsadurilor acestea pot beneficia de 1-3 fertilizări.
• fertilizarea de pornire (starter)
- se practică odată cu înfiinţarea culturilor legumicole, administrarându-se pe
rândul de plante sau la cuib, îngrăşăminte organice (mraniţă) şi/sau chimice.
 Forma de administrare a îngrăşămintelor este în funcţie de starea lor fizică
(solidă sau lichidă) şi de tipul şi sistemul de cultură căruia i se adresează. Astfel:
- la fertilizarea de bază şi starter - pentru culturile din câmp solarii şi sere se
utilizează îngrăşăminte în stare solidă,
- pentru fertilizarea fazială – culturile protejate şi forţate, în sistemele
convenţionale de cultivare se administrează îngrăşăminte în stare solidă şi lichidă şi
numai lichidă pentru culturile din mediile artificiale.
După nivelul la care se adminidstrează, îngrăşămintele se aplică:
 la sol - pentru a fi absorbite radicular
 pe aparatul foliar - absorbţie extraradiculară (foliară) pentru suplimentarea
hranei .
Tipurile de îngrăşăminte utilizate
• organice: gunoi de grajd, mraniţă, urina şi mustul de gunoi de grajd, gunoiul
artificial (compost), etc.
• organice-verzi: lupin, trifoi, mazăre, sulfină, resturile vegetale ale
plantelor legumicole, etc.
• bacteriene: Nitragin, Azotobacterin, Fosfobacterin, Silicobacterin, etc.
• chimice: mai des utilizate sunt azotatul de amoniu, ureea, superfosfatul simplu
sau concentrat, sarea potasică, sulfatul de potasiu, Complex II, Complex III, Cristalin
I, Cristalin II, Cristalin III etc.
 Speciile legumicole, ca toate plantele verzi, îşi asigură hrana necesară
din sol, apa şi aer. La acest proces participa atât rădăcina, cu ajutorul
căreia plantele iau din soluţia solului apa şi substanţele minerale de care
au nevoie (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier, cupru, bor etc.), cât
şi părţile verzi (frunzele, lastarii) care captează radiaţia solară, absorb
dioxidul de carbon şi prin intermediul clorofilei formează substanţele
complexe, necesare vieţii plantelor.
Atunci cand plantele ating un grad specific de maturitate, îşi
orientează o bună parte din substanţele complexe elaborate către organele
specializate în depozitarea rezervelor, ca, de exemplu: rădăcina (morcov,
păstârnac, pătrunjel, sfeclă), frunza (spanac), mugure-capăţână (salata,
varza), fructe (tomate, ardei, patlagele vinete, fasole verde), sămânţa
(mazare, fasole), tulpina (gulie) etc.
Această însuşire a fost folosită de către cultivator pentru selecţionarea
continuă a tipurilor de legume care realizează rezerve mari şi de calitate
superioară, creând noi soiuri şi hibrizi cu capacitate productivă sporită.
 Speciile de plante legumicole au cerinţe foarte mari faţa de substanţele
nutritive (hrănitoare). Astfel, de exemplu, tomatele, ceapa, morcovul solicită de
două ori mai multe substanţe hrănitoare, iar varza de cinci ori mai multe decât orzul.
Consumul ridicat de elemente hrănitoare este determinat de faptul că
plantele legumicole realizeaza recolte mult mai mari, care, în unele cazuri,
depaşesc 50-100 t/ha (varza, tomate etc.).
Legumicultorul trebuie să ştie că nu este suficientă numai simpla asigurare a
elementelor minerale, ci că acestea trebuie să se afle într-un raport optim,
deoarece fiecare dintre ele are un anumit rol în metabolismul plantelor, cu implicaţii
deosebite din punct de vedere practic.
Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole (elementele
nutritive) se pot grupa după mai multe criterii, dar, pentru practica legumicolă, cel
mai important este criteriul cantitativ. Din acest punct de vedere, acestea se împart
în:
• macroelemente: N, P, K – principale (esenţiale) şi Ca, Mg, S - secundare;
• microelemente: Cu, B, Mn, Zn, Fe, Mo – principale şi Co, Cl - secundare;
• ultramicroelemente: elementele radioactive.
 Azotul participă la formarea unor substanţe complexe (proteine, aminoacizi,
hormoni, enzime etc) şi, ca urmare, are un rol principal în asigurarea creşterii
vegetative şi dezvoltarea plantelor.
Atunci când este în exces, azotul:
• stimulează creşterea vegetativă puternică;
• internodiile sunt scurte iar frunzele au culoare verde închis şi prezintă tendinţă
de gofrare;
• întârzie fructificare şi maturarea fructelor;
• are influenţă negativă asupra nivelului fructificării şi calităţii fructelor;
• măreşte sensibilitatea plantelor la atacul de boli şi dăunători.

În condiţii de insuficienţă de azot:

• plantele au creştere slabă;
• internodiile sunt lungi, frunzele sunt slab dezvoltate iar culoarea este verde cu
tente gălbuie;
• fructele sunt mici, deformate şi de calitate slabă;
• producţia marfă este mult diminuată.
La fertilizarea cu azot, trebuie avută în vedere fracţionarea dozelor pentru a
evita acumularea de nitraţi liberi în părţile comestibile, în special la legumele ce
prezintă predispoziţie către acest fenomen (verdeţuri, vărzoase, rădăcinoase).
 Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie
contribuind la absorbţia radiculară a celorlalte elemente minerale. Ajută mai ales
la formarea unui sistem radicular puternic, are rol major în perioada de formare a
florilor şi de fructificare, în special la speciile de la care se consumă fructele
(tomate, ardei, vinete. Sporeşte rezistenţa plantelor la seceta şi ger.
Exces de fosfor pentru viaţa plantelor, în natură, se întâlneşte în situaţii
foarte rare, de cele mai multe ori situaţia de practică legumicolă evidenţiind
insuficienţa acestui macroelement.
Insuficienţa fosforului, se recunoaşte uşor după aspectul plantei, frunzele
devin verde închis cu tente albăstrui-violacee, iar mai apoi purpurii-violacee şi
determină:
•dezechilibre la nivelul activităţii enzimatice;
•slaba dezvoltare a sistemului radicular;
•slabă dezvoltare a plantei;
•influenţează negativ fructificarea;
•întârzie coacerea fructelor;
•influenţează negativ calitatea producţiei;
•scade rezistenţa plantelor la atacul de boli şi dăunători, la secetă şi ger.
 Potasiul contribuie la formarea zaharurilor, amidonului, grasimilor,
ca urmare el este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se în special
în ţesuturile cu metabolism intens şi creştere rapidă.
În cantitate suficientă, potasiul contribuie la economisirea apei, creşte
rezistenţa plantelor la secetă şi la ger, stimulează germinaţia, influenţează
pozitiv calitatea fructelor, stimulează sinteza de azot, iar în prezenţa
fosforului accelerează coacerea fructelor.
Situaţia de exces de potasiu pentru viaţa plantelor verzi, nu se
întâlneste în natură. Prezenţa potasiului în părţile comestibile în
cantităţi cât mai mari reprezintă un indicator de calitate biochimică
important în producţia vegetală.
Insuficienţa potasiului determină dereglări metabolice grave ce
conduc în final la obţinerea unor producţii mici, de calitate slabă. La
început apar pete de decolorare intre nervurile funzelor, mai pronunţate
către marginea acestora, iar mai apoi se instalează o mortificare masivă a
frunzelor şi plantele devin veştede.
 Calciul are rol în sinteza cloroplastelor, influenţează
permeabilitatea membranală prin participarea la formarea
peretelui celular, intra în compoziţia ţesuturilor de susţinere ale
plantelor, favorizează creşterea perişorilor absorbanţi şi
neutralizarea unor acizi toxici ajunşi în plante.
În exces, calciu perturbă aprovizionarea cu elemente nutritive
şi blochează Fe şi Mg.
Carenţa de calciu se recunoaşte uşor datorită stagnării
creşterii, frunzele se răsucesc şi devin rigide şi clorotice, iar
rădăcinile se brunifică.
 Magneziul intră în constituţia clorofilei şi a unor enzime hidrolizante şi
respiratorii şi are rol în sinteza şi transportul glucidelor.
Pentru desfăşurarea normală a porceselor biochimice din plante
interesează în special raportul Ca/Mg ce trebuie să fie în jur de 1/3.
Fierul participa la sinteza clorofilei;
Borul ajută la formarea florilor, polenizarea şi formarea fructelor etc.
Datorita particularitaţilor plantelor legumicole, asigurarea cu elemente
minerale este în relaţie directă cu sistemul de cultură şi producţia planificată,
rezultând consumuri specifice raportate la tona de recoltă.
Spre exemplu,
• fasolea de gradina, care realizeaza 8 t/ha pastai, extrage din sol pentru o
tona de recoltă 10 kg azot, 2,5 kg fosfor şi 2,87 kg potasiu,
• varza de toamnă, la o producţie de 70 t/ha, are un consum specific la tona
de recolta de 3,28 kg azot, 1,25 kg fosfor şi 4,44 kg potasiu.
Acest consum specific serveşte la calcularea dozelor de îngrăşăminte în
raport cu producţia planificată.
 Solul
In mod curent, substanţele hranitoare ajung la dispozijia plantelor
legumicole prin intermediul solului.
In acest sens, cerinţele plantelor legumicole faţa de sol se refera la:
- Conținutul de humus
- însuşirile fizice (textură, structură)
- conţinutul chimic:
*capacitate de tamponare,
*starea de aprovizionare cu elemente nutritive
(conținutul efectiv – formele libere, asimilabile - și conținutul
potențial – formele totale)
*pH-ul (reactia solului, conținutul în ioni liberi de H+ din soluția
solului
- gradul de fertilitate,
- nivelul apei freatice etc.
Solurile destinate legumiculturii sunt solurile cele mai fertile, cu minim
3-5% humus, de tipul cernoziomurilor, solului bălan, sau soluri cu grad
scăzut de podzolire (solurile brun roşcate, brun podzolice).
Deasemenea, recomandate pentru cultura legumelor sunt şi solurile noi, în
curs de formare, soluri de luncă.
 Cel mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile cu
textura uşoara şi mijlocie (10-30% argila, 40-45% nisip).
Solurile usoare, de luncă, au şi unele însuşiri mai puţin
favorabile. Astfel, ele sunt foarte permeabile şi nu reţin apa, se
încălzesc şi se răcesc foarte repede, sunt sărace în elemente minerale,
în schimb se lucreaza uşor, cu consumuri reduse de carburanţi.
Solurile cu textura grea, argilolutoase (40-50% argila) sau
argiloase (cu peste 50% argila) nu sunt indicate pentru cultura
plantelor legumicole datorită însuşirilor lor nefavorabile: capacitate
redusă de infiltrare a apei, capacitate mare de reţinere a apei
(menţinând excesul de umiditate, devin reci, moi, greu de lucrat),
conţinut mare, adesea nociv, în saruri minerale solubile în apa (fier,
aluminiu, mangan etc.).
Solurile cu textura mijlocie cumuleaza însuşirile pozitive ale
solurilor uşoare şi grele prezentând permeabilitate bună pentru apă şi
aer, capacitate optimă pentru reţinerea apei şi sărurilor minerale,
fertilitate mijlocie spre ridicată, potential de incalzire destul de
ridicat, rezistenţă mijlocie la lucrarea mecanizată etc.
 Solurile destinate legumiculturii trebuie să fie structurate, cu
structură glomerulară sau grăunţoasă.
Datorită prelucrării mecanice intensive şi a numeroaselor treceri prin
cultură, solurile cultivate cu legume sunt predispuse la destructurare.
Pentru conservarea sau chiar refacerea structurii acestora se
recomandă practicarea unor asolamente în cadrul cărora să existe şi o solă
săritoare cu lucernă sau plante leguminoase. Deasemenea se recomandă
fertilizarea anuală cu cantităţi moderate de îngrăşăminte organice şi
aplicarea de îngrăşăminte verzi, acestea aducând un aport ridicat de
materie organică şi humus.
Prezenţa materiei organice în cantităţi suficiente asigură solurilor şi o
bună capacitate de tampon, adică, acea capacitate de a-şi conserva
proprietăţile chimice (în special pH-ul) atunci când apar factori
perturbatori de natură tehnologică (aplicarea de îngrăşăminte chimice) sau
accidentali.
 Soluţia solului, ca mediu de accesibilizare și accesibilitate a
elementelor minerale din rezerva solului sau provenite din îngrăşămintele
administrate, joacă un rol important în nutriţia plantelor.
Atunci când aceasta este supraconcentrată, fie datorită reducerii
conţinutului de apă, fie din cauza administrării unor cantităţi prea mari de
îngrăşăminte minerale, are loc reducerea absorbţiei elementelor minerale
de către rădăcina plantelor, iar în unele situaţii se poate produce chiar
eliminarea apei din rădăcină, fenomen care determina moartea plantelor
(seceta fiziologică)
Reacţia solului, exprimata prin "valoarea pH", este neutră în jur de 7,
cu tendinţa de a deveni acidă la valori sub 7 şi bazică la valori ale pH-ului
peste 7.
Marea majoritate a speciilor legumicole solicită o valoare a pH-ului
între 6,3-6,5 şi maxim 7,5.
La vărzoase, în condiţii de pH acid apare boala fiziologică “hernia
vărzoaselor” iar, la tomate, pH-ul alcalin conduce la îmbătrânirea
prematură a plantelor.
 LUCRĂRI DE INGRIJIRE APLICATE CULTURILOR DE LEGUME
IN CÂMP
După semănatul sau plantarea legumelor in câmp se aplică o serie de lucrări de ingrijire
care au ca scop asigurarea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor. Dintre
acestea, unele lucrări se aplică solului, iar altele se aplică plantelor .

Lucrări de ingrijire aplicate solului

Acestea sunt următoarele: afânarea solului şi combaterea crustei, mulcirea şi
combaterea buruienilor.
Afânarea solului şi combaterea crustei au drept scop crearea celor mai bune
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor sub raportul regimurilor de: umiditate,
gaze, nutriţie minerala şi temperatura in sol.
Crusta împiedică răsărirea plantelor, strangulează şi disloca plantele răsărite şi
inrăutăţeşte regimul de umiditate, aer şi gaze (fig. 9.1) de aceea trebuie distrusa imediat
după formare.
Combaterea crustei se poate face direct
prin distrugerea acesteia cu diferite maşini şi
unelte agricole, sau indirect prin folosirea
raţionala a ingrăşămintelor organice, a unor
produse sintetice granulate şi prin mulcire.
Efectul crustei asupra cresterii şi dezvoltarii
plantelor legumicole (după Maier I, 1969)
 Pentru spargerea crustei pe intervalele dintre rânduri, in culturile prăşitoare, se
folosesc cultivatoarele legumicole, ca CPL-2,8 sau CL 4,5M cu organe de praşit
sau de afânat. Intre plante, pe rând, afânarea solului se face manual, prin prăşit cu
sapa sau săpăliga.
Irigarea prin inundare şi uneori chiar prin aspersiune favorizeaza baltirea apei
şi formarea crustei. Pentru a preveni acest neajuns se recomanda irigarea pe brazda,
apa ajungand la rădăcini prin infiltratie.
Formarea crustei este influentata şi de structura şi textura solului. Avand in
vedere acest aspect structura solului poate fi influentata pozitiv prin aplicarea
ingrasamintelor organice, evitandu-se astfel formarea crustei.
Formarea crustei poate fi prevenita prin executarea lucrărilor solului la
momentul optim, precum şi prin folosirea unor produse sintetice sub forma de
particule cu diametrul de 0,2-1,5 cm cum ar fi spuma de polystirol, poli-stiren
expandat, granule din mase plastice, emulşii apoase (geofloc, ENCAP) sau
materiale poroase ca: styromull, hygromull, perlitul, vermiculitul şi altele care
influenteaza favorabil textura şi structura solului.
 Mulcirea solului consta în acoperirea solului dintre plante cu diferite materiale ce
împiedică formarea crustei şi a buruienilor, menţine umiditatea în sol şi permite
incalzirea mai rapida a solului, influentand favorabil şi precocitatea productiei.
Pentru mulcire se folosesc diferite materiale: paie, pleava, gunoi de grajd, hartie,
carton, materiale plastice sa folii de tip agryl. Cele mai bune rezultate s-au obţinut
folosind pelicule de agryl sau de polietilena fumurie şi neagra. Se poate folosi şi
polietilena uzata. Pe suprafete mari, aplicarea mulciului de material plastic se
efectueaza in mod mecanizat.
Mulcirea da rezultate bune la toate speciile legumicole, mai ales in primele faze de
vegetatie şi in special la plantele cu habitus redus, la care solul de pe intervale este
supus uscăciunii. Aşa este cazul la salata, spanac, conopida, ardei, sparanghel şi altele.
In cazul mulcirii solului cu paie se împiedică formarea crustei şi se mentine o
umiditate mai mare in sol, dar temperatura solului scade. Aceasta răcire a solului este
daunatoare pentru plante primăvara timpuriu şi toamna.
Pentru a evita încălzirea excesivă a solului în timpul perioadelor caniculare din
timpul verii se recomandă mulcirea solului cu folie argintie sau folie de agryl sau PE
albă
 În condiţii de producţie, mulcirea cu paie a culturilor trebuie efectuata in
sezonul cel mai friguros al anului, respectiv in tîmpul iernii, pentru a proteja
plantele împotriva ingheţurilor puternice, sau in sezonul cel mai călduros, adică
vara, cu scopul de a proteja solul împotriva arşiţelor puternice, menţinându-se
astfel o temperatura mai corespunzătoare pentru plante. Deoarece mulciul de paie
menţine o temperatura mai scăzută in sol primăvara, acesta trebuie strâns imediat
ce vremea incepe să se incălzească.
Pentru mulcire, in afără de polietilena neagră se pot folosi folii de aluminiu,
hartie, coaja de copaci (Frese P., 1957).
Castraveţii răspund mai bine decat tomatele la mulcirea cu plastic negru.
Productia tîmpurie de castraveti, dovlecei şi pepeni galbeni a crescut cu 126%,
182% şi 247% şi productia totala cu 28%, 58% şi 81%.
Plasticul negru determina creşterea temperaturii, de aceea se obţin producţii
ridicate la speciile pretentioase la caldura (Heslip R.P., 1959), iar plasticul
argintiu, datorită albedoului ridicat , evită supraîncălzirea solului.
In zona Marii Mediterane plasticul se foloseşte la mulcire la sparanghel, tomate
(Heisen, 1968).
 Combaterea buruienilor poate fi efectuata prin masuri preventive şi masuri
curative.
Masurile preventive mai împortante sunt:
- lucrarea rationala a solului, astfel ca sa nu mai fie posibila înmulţirea
buruienilor de la un an la altul şi prin înlăturarea perpetuării lor sa se poata realiza
disparitia treptata a tuturor buruienilor de pe terenul arabil;
- distrugerea buruienilor înainte de inflorire şi fructificare, de pe marginea
parcelelor, de pe canalele de irigatie şi ori de unde s-ar afla in apropiere, pentru a
înlatura pericolul formarii seminţelor care ar putea ajunge inculturile legumicole,
dând naştere din nou la buruieni;
- rotatia rationala a culturilor legumicole, având ca scop tot distrugerea radicala
şi in cel mai scurt timp a tuturor buruienilor;
- evitarea folosirii îngrăşămintelor organice care conţin seminţe viabile de
buruieni.
Dintre masurile curative, deci de distrugere a buruienilor, in mod curent după
aparitia lor, pot fi aplicate următoarele: praşitul, plivitul, mulcirea solului,
combaterea chimica şi plivitul cu ajutorul flacarilor.
 Praşitul este o lucrare frecventa, ţinând seama ca se executa şi in copul afânarii
terenului.
Praşitul trebuie sa se execute când buruienile sunt mici, in faza de rozeta, înainte ca ele
sa fie bine înrădăcinate, adica la înaltimea de 1-3 cm.
Este necesar ca lucrarea de prăşit să se repete ori de câte ori apar buruienile.
Lucrarea de combatere a buruienilor prin prăşitul mecanic trebuie sa se execute când
umiditatea solului la suprafaţă este optima pentru aceasta operaţie.
Prin lucrări de prăşit repetate se distrug şi buruienile care se înmultesc prin rizomi,
daca se aplica metoda epuizării. Prin praşirea la 10-14 zile şi distrugerea lastarilor care
au aparut din rizomi, nu mai are loc procesul de fotosinteza, iar după 3-4 praşile se
epuizeaza rezerva de hrana din rizomi, fapt care face ca lastarul sa nu se mai poata
reface.
Pentru lucrarea de praşit se folosesc cultivate are le CPL-2,8, CL-4,5M + L445. Pe
rândurile de plante praşitul se executa manual.
Adâncimea la care se praseste depinde de specia cultivata, faza de creştere, textura
solului şi scopul urmarit. Când se urmăreşte in special distrugerea buruienilor, praşitul
trebuie sa se faca la adâncimea de 3-4 cm, deoarece la aceasta adâncime eficienta de
distrugere a buruienilor este maxima. Când scopul principal este afânarea solului şi
incorporarea îngrasamintelor faziale, adâncimea la care se praseste este de 8-10 cm.
Numarul praşilelor variaza in functie de cultura, regimul de precipitatii, numarul de
udari şi gradul de îmburuienare. In mod obisnuit se aplica 2 praşile manuale pe rând şi
3-4 praşile mecanice intre rânduri.
 Plivitul buruienilor este o lucrare migaloasa şi costişitoare. Se aplica numai la
producerea răsadurilor şi la culturile din câmp cu densitate mare (ex. producerea
arpagicului), pe rândurile de plante (ceapa, rădăcinoase), in cuiburi (cucurbitacee),
sau când masa vegetativa a acoperit solul şi este dificila folosirea altor masuri
(varza, cucurbitacee).
Plivitul trebuie executat când pământul este reavăn şi buruienile sunt mici, astfel
ca acestea sa se smulgă cu rădăcini cu tot, fără sa deranjeze plantele legumicole.
După plivit solul se afânează printr-o praşilă.
Mulcirea solului cu folii de material plastic, groase de 0,04-0,05 mm, de culoare
închisa, are un efect bun împotriva buruienilor. Sub folia de culoare închisa, din
cauza lipsei de lumina, buruienile se etiolează imediat ce răsar şi mor. Folia de
culoare neagra e folosită tot mai des (Teasdale J.R., 1985).
Plivitul cu ajutorul flăcărilor se aplica înaintea răsăririi plantelor de cultura sau
in timpul vegetaţiei printre rândurile de plante cultivate, acestea fiind protejate cu
ajutorul unor paravane. Pentru acest tratament se folosesc maşini speciale
prevăzute cu rezervoare de combustibil (butan, propan), arzătoare şi conducte.
 Erbicidarea se foloseşte cu succes la combaterea buruienilor.
Erbicidele se aplică:
- înainte de înfiinţarea culturii (ppi),
- preemergent
- post-emergent.
Pentru a mări eficacitatea şi eficienţa erbicidării se recurge la folosirea
amestecurilor de erbicide pentru a largi fitotoxicitatea lor. Erbicidele pot fi de tip
soluţie, suspenşie sau granule.
Echipamentul folosit pentru erbicidare este EEP-600 montat pe grapa cu
discuri GD-3,2 sau pe combinatorul CPGC-4 pentru incorporarea erbicidelor in
sol la 8-10 cm adâncime, atunci când erbicidele se aplica înainte de înfiinţarea
culturilor. Acelaşi echipament in agregat cu tractorul L-445 este folosit şi pentru
erbicidarea preemergenta, postemergenta şi din timpul vegetaţiei. Se mai pot
folosi şi echipamentele MET-1200, MET-2500 etc.
Principalele erbicide folosite pentru cultura legumelor sunt cuprinse in liste
aprobate periodic de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
Pentru combaterea buruienilor se pot folosi şi metode biologice care se
bazează pe folosirea unor virusuri, bacterii, ciuperci, insecte, care parazitează
anumite buruieni.
 Combaterea biologica a buruienilor a luat o mare amploare pe plan mondial şi
s-au obţinut rezultate remarcabile (Schroeder, 1985). De exemplu s-au obţinut
rezultate bune in combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului Altica
carduorum care consumă frunzele.
Combaterea integrată a burienilor câştigă din ce in ce mai mult teren. Data
fiind anvergura problemei combaterii, a complexităţii florei vegetale, a
capacitatii mari de adaptare a buruienilor, singura solutie rationala ce trebuie
adoptata este utilizarea in complex a tuturor masurilor de combatere cunoscute
(fig. 9.2), începand cu cele mai elementare metode preventive şi pana la cele mai
recente descoperiri in combaterea biologica şi chimica (Pintilie C. şi colab.,
1972; Pop L, 1985; Ulinici A., 1984). Combaterea integrată trebuie înteleasă ca o
îmbinare a unor metode de luptă fundamental diferite, cu o preponderenta a
mijloacelor nechimice de combatre.
Verigile combaterii integrate trebuie considerate ca părţi ale unui sistem unitar,
ceea ce înseamnă ca toate verigile sunt importante, ca sunt legate intre ele, ca
eliminarea consecventa a uneia dintre ele sau, din contră, exacerbarea unei
anumite laturi duce inevitabil la rezultate nedorite.
Combaterea integrată a buruienilor (după Chirilă C., 1990)
 LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE PLANTELOR

Lucrările de îngrijire aplicate plantelor au o complexitate mai mare şi se pot

grupa astfel:
- lucrări cu caracter general; se execută la toate speciile de legume şi
anume: optimizarea densităţii verificarea şi completarea golurilor şi prin rărit,
fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
- lucrări cu caracter special; se fac numai la unele plante, de multe ori,
executarea făcându-se diferenţiat in funcţie de sistemul de cultură practicat.
Acestea sunt lucrări precum susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri,
înălbirea, cizelarea, defolierea, protejarea plantelor împotriva brumelor şi
vânturilor.
 Lucrări de îngrijire cu caracter general
1) Optimizarea densităţii culturilor reprezintă o lucrare cu caracter complex şi care, in
funcţie de situaţia de fapt, poate fi realizată prin completare de goluri (acolo unde
semănăturile sau culturile sunt rare) sau prin rărit acolo unde semănăturile sunt foarte dese.
Verificarea şi completarea golurilor au ca scop realizarea unor culturi cu densitate (desime)
cât mai apropiata de cea normala, care sa asigure obţinerea unor producţii ridicate.
Neefectuarea acestei lucrări scade mult producţia de legume. In cazul semănăturilor,
completarea golurilor se face imediat după răsărirea plantelor, folosind seminţe umectate
(ţinute un anumit timp umede) şi chiar încolţite, pentru a grăbi pornirea lor in vegetaţie, sau
plante obţinute din răritură (tomate, salata, sfecla roşie).
In culturile înfiinţate prin răsad, completarea golurilor se face imediat după prinderea
răsadurilor, folosindu-se răsad din acelaşi soi şi de aceeaşi vârsta, din rezerva de răsad păstrata
in acest scop. Pentru completarea golurilor, solul trebuie să fie reavăn şi să existe posibilităţi
de udare imediat. Nu trebuie să se întârzie cu completarea golurilor pentru ca să nu apară
diferenţe intre plante.
Răritul se execută la culturile înfiinţate prin semănat direct in camp - cum sunt: morcovul,
pătrunjelul, sfecla, ceapa, salata, ridichile ş. a. – in scopul asigurarii unei desimi optime la
unitatea de suprafaţă şi creări spaţiului corespunzator pentru formarea parţilor comestibile. Se
executa atunci când plantele sunt mici, având numai frunze cotiledonale, sau când au aparut
primele frunze adevarate. Se îndeparteaza plantele slab dezvoltate, lasandu-le pe cele mai
viguroase, respectand distanţele pe rând. De obicei, raritul se executa manual, cu multa
atenţie, in una sau doua etape, infuncţie de specie.
Fiind o lucrare costisitoare, pentru a fi evitata risipa, se recomanda folosirea unor norme
moderate de seminţe, amestecarea seminţelor mici cu rumeguş sau nisip etc.
 2) Fertilizarea fazială sau suplimentară, respectiv aplicarea îngrăşămintelor in cursul
vegetaţiei. Aceasta are ca scop completarea cerinţelor plantelor legumicole in anumite
elemente nutritive pe faze de vegetaţie.
Pentru îngrăşările faziale trebuie folosite in primul rând îngrăşăminte care prezintă
o solubilitate mare, cum sunt cele azotoase, apoi cele potasice şi in mai mică măsură cele
fosfatice. In afară de îngrăşămintele chimice se pot folosi şi îngrăşăminte organice.
Rezultate foarte bune se pot obţine când se alternează fertilizările cu îngrăşăminte
chimice cu cele cu îngrăşăminte organice (de exemplu, la ardei).
Se pot folosi îngrăşăminte minerale simple (azotatul de amoniu, sulfatul de potasiu,
superfosfatul). dar mai bine este să utilizăm ingrăşăminte complexe (Complex III, Complex
II, Cristalin I, Cristalin II).
Ca îngrăşăminte organice se folosesc mustul de gunoi de grajd diluat cu 2-3 parţi apă,
gunoiul de grajd proaspăt diluat cu 2-3 părţi apa, gunoiul de păsări macerat şi diluat cu 20-25
părţi apă, atât. pentru culturile din câmp, dar mai ales pentru cele din solarii şi sere.
Cantităţile de îngrăşăminte care se aplica pe parcursul perioadei de vegetatie difera de la
specie la specie şi sunt in funcţie şi de gradul de fertilitate naturala a solului. Acestea se
stabilesc de catre specialişti pe baza analizelor de laborator, in funcţie de consumul specific şi
de producţia ce se sconteaza a se obţine.
La legumele cu o perioada scurta de vegetate (salata, spanac) se aplica o singură fertilizare
suplimentară, iar la cele cu vegetatie mai lunga 2-4 fertilizări. Fertilizările suplimentare se
execută atît in perioada de creştere a plantelor, dar mai ales in fazele de formare şi
creştere a părţilor comestibile (fructe, căpăţâni, rădăcini etc.).
 În timpul vegetaţiei, îngrăşămintele pot fi aplicate in sol sau pe plante
(extraradicular sau foliar).
Îngrăşămintele minerale solide se administrează in sol, printre rândurile de
plante, şi se încorporează odată cu praşilele mecanice sau manuale sau cu
cultivatoare speciale.
Soluţiile de îngrăşăminte organice sau minerale se administrează pe brazde sau
o data cu apa de irigat - atunci când irigarea se face prin aspersiune sau picurare –
in aceasta situaţie fiind vorba de o irigare fertilizantă (fertigare, fertirigare).
Fertilizarea extraradiculară sau foliară se aplică frecvent in sere şi in solarii,
prezentând câteva avantaje importante:
- se folosesc cantităţi reduse de îngrăşăminte;
- se poate efectua concomitent cu tratamentele fitosanitare;
- permite realizarea unei hrăniri diferenţiate, după cerinţele plantelor in diferitele
faze de vegetaţie.
Se aplică 3-4 fertilizări, la interval de 10-15 zile, in perioadele de consum
maxim al plantelor. Cantitatea de soluţie este de 600-1000 1/ha, iar concentraţia
este de 0,2-0,4%. Se aplica cu diferite maşini de stropit, prin pulverizare foarte
fina pe plante. Se pot folosi îngrăşăminte foliare provenite din import - Wuchsal,
Foliarfeed, Nutragil, Polycrescal ş. a. - sau cele produse in ţara noastra, cum sunt
F-411, F-231, F-141, F-Oli, Complexul Făgăraş etc.
 Irigarea culturilor legumicole este foarte necesara deoarece precipitaţiile (ploile)
nu sunt repartizate uniform şi nu corespund cu perioadele când plantele legumicole
au cerinţe mari faţă de apa.
Irigarea este principala măsură de îmbunătăţire a regimului de apă şi are efecte
multiple:
- sporeşte producţia,
- măreşte eficacitatea folosirii îngrăşămintelor,
- îmbunătăţeşte calitatea produselor legumicole,
- asigură o precocitate (timpurietate) mai mare a producţiei şi o eşalonare mai
bună a acesteia etc.
Plantele legumicole au mare nevoie de apa. Ele consuma, în medie, circa 100 t
apa pentru o tona de produs. Consumul zilnic de apa in lunile de vârf este, in
medie, de 50-60 m3/ha, in funcţie de specie. De aceea, in cadrul unui regim de
irigare corespunzător, plantelor legumicole trebuie să li se asigure cantităţile de
apa necesare pentru desfăşurarea normala a proceselor fiziologice.
Momentul aplicării udării trebuie să se stabilească cu multa atenţie, astfel încât
gradul de umiditate din sol sa fie menţinut in mod permanent la nivelul considerat
optim pe etape de vegetaţie pentru fiecare cultură, in funcţie de cerinţele plantelor
şi de factorii de mediu.
 La majoritatea plantelor legumicole sunt cunoscute fazele in care aplicarea
udărilor este absolut necesara; sunt insă şi unele particularităţi de care trebuie să se
ţină seama, astfel:
- ardeii se udă bine la plantare, pentru a asigura prinderea, după care udările se
întrerup până ce plantele se înrădăcinează bine. Udările se reiau după 10-14 zile.
- la tomate, irigarea abundentă in timpul coacerii fructelor duce la crăparea
acestora.
- la rădăcinoase, trebuie păstrată o umiditate cât mai uniformă in tot timpul
îngroşării rădăcinilor deoarece alternarea perioadei de secetă cu aplicarea apei de
irigat duce la crăparea rădăcinilor, ceea ce le reduce aspectul şi durata de păstrare.
Irigarea se intensifică (îndeseşte) in anumite faze de vegetaţie, in funcţie de
specificul plantelor. Tomatele, ardeii şi vinetele se udă mai des in timpul
fructificării, fasolea de grădină in timpul înfloririi şi formării păstăilor, iar varza in
timpul formării căpăţânilor etc.
Primăvara, devreme, udarea legumelor trebuie să se facă numai in prima
jumătate a zilei şi cu norme mici de apă (pentru a se evita răcire excesivă a
solului), iar vara, când temperatura aerului este foarte ridicată, udarea se va face
seara sau noaptea.
 Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apa, in m3/ha, ce se aplică la o
singură udare. La începutul culturii se dau norme de udare mai mici şi, pe măsură
ce plantele cresc şi au nevoie de apă mai multă, se măreşte norma de udare.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei
culturi pe întreaga perioada de vegetaţie (se exprima in m3/ha). Este mai mică la
culturile cu perioadă de vegetaţie mai scurtă şi mai mare la cele cu perioada de
vegetaţie mai lungă.
Numărul de udări ce se aplică unei culturi rezultă din raportul dintre norma de
irigare şi norma de udare. Acesta este de 2-3 la spanac şi salata, de 8-10 la tomate
de vara, ardei etc.
Norma de irigare, norma de udare şi numărul de udări diferă in funcţie de specia
legumicola.
Intervalul dintre udări este determinat de timpul, in zile, in care se consuma
norma de udare. Acesta depinde de:
- numărul şi mărimea ploilor,
- umezeala şi temperatura aerului,
- frecvenţa şi intensitatea vânturilor,
- natura solului şi adâncimea pânzei de apă freatică etc.
Intervalul dintre udări este cuprins intre 6 şi 10 zile.
 Norme de irigare, udare şi numărul de udări la unele culturi legumicole

Cultura Norma (m3/ha) Număr

de irigare de udare
Tomate timpurii 2800 400 6-7
Tomate de vară 4000 400 8-10
Varza timpurie 2800 400 6-7
Conopida 3500 500 6-7
Varza de toamnă 3500 500 6-7
Plante legumicole pentru rădăcini 2800 400 6-7
Ceapa 2000 400 4-5
Cartofi timpurii 2400 400 5-6
Spanac 1500 500 2-3
Salată 1500 500 2-3
 Principalele metode de udare folosite in cultura legumelor sunt: irigarea pe brazde,
irigarea prin aspersiune, irigarea subterană şi irigarea prin picurare.
Irigarea pe brazde este metoda de udare cea mai potrivită pentru culturile
legumicole. Se caracterizează prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, ajungând la
rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate, prin infiltraţie laterală, fără a lua contact
direct cu partea aeriana a plantei. Aceasta metodă de udare pretinde modelarea solului
sub forma de straturi înălţate. Prezintă unele avantaje importante: eficienţa economica
ridicată, atac de boli mai redus, nu se formează crustă, se poate circula pe strat pentru
efectuarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, se poate practica la toate culturile de
legume.
Irigarea prin aspersiune este aceea in care apa de irigaţie este pompată intr-o reţea
de presiune, fiind pulverizată in aer de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de
ploaie. Prezintă următoarele avantaje: se pot iriga terenurile nisipoase, nu necesita
nivelarea şi modelarea terenului, combate seceta atmosferica, se executa operativ, se
poate folosi ca metoda de combatere a îngheţurilor etc. Are şi dezavantaje, dintre care
mai importante sunt: favorizează apariţia şi dezvoltarea bolilor la plantele legumicole,
produce tasarea (bătătorirea) solului, consuma energie pentru pomparea apei. Se
recomandă in special plantelor legumicole cu pretenţii ridicate la umiditatea atmosferică,
aşa cum sunt vărzoasele, castraveţii, salata, spanacul etc.
 Irigarea subterană şi prin picurare se practica mai mult in sere şi solarii,
pe suprafeţe mai restrânse.
In ultimii ani, irigarea prin picurare s-a extins foarte mult, la ora actuală
reprezentând principala metoda de irigare a culturilor legumicole din sere şi
solarii, dar şi din câmp. Extinderea deosebită a acestei metode de irigare are la
bază multiplele avantaje pe care aceasta le implică, şi anume:
- consumul mic de apă;
- consum mic de energie pentru transportarea apei (se lucrează la presiune
mică);
- posibilitatea menţinerii unui plafon optim de umiditate a solului in zona
rădăcinilor plantelor şi, ca urmare, utilizarea judicioasă şi eficientă a resurselor
de apă din sol;
- evită creşterea umidităţii atmosferice;
- instalaţiile de irigare prin picurare se pot folosi mai multe cicluri de cultură,
sunt uşor de manevrat şi de montat;
- cu ajutorul instalaţiei de irigare prin picurare se pot administra o serie largă
de substanţe fertilizante şi se pot executa o serie de tratamente la sol.
 Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o altă lucrare necesară pentru toate
culturile legumicole, deoarece pagubele produse de acestea sunt foarte mari.
Se pune un accent deosebit pe combaterea integrata a bolilor şi dăunătorilor
(se folosesc concomitent metode agrotehnice, chimice şi biologice de combatere).
De un real folos sunt, insă, măsurile preventive prin care boala este împiedicată
să se răspândească sau să se dezvolte.
Cele mai importante măsuri preventive sunt:
- asigurarea unei rotaţii raţionale a culturilor,
- distrugerea sistematica a buruienilor, aplicarea unei agrotehnici
corespunzătoare, care sa asigure condiţii bune pentru o creştere cat mai viguroasa a
plantelor legumicole
- dezinfecţia seminţelor înainte de semănat
- folosirea soiurilor rezistente la boli şi dăunători,
- aplicarea masurilor de igiena culturala,
- dezinfecţia solului in sere şi adăposturi din material plastic etc,
Măsurile curative au rolul de a distruge agenţii patogeni sau de a limita efectele
bolii. Constau in aplicarea de tratamente fizico-mecanice (tratamentul termic al
seminţelor, expunerea la soare etc.). ca şi din tratamente chimice cu ajutorul
substanţelor chimice (insecto-fungicide) aplicate singure sau in amestec, in doze
bine stabilite.
 Principiul de combatere prin tratamente chimice are la baza punerea in contact a
agenţilor patogeni cu o substanţă care le provoacă moartea sau le diminuează
activitatea de hrănire şi respectiv înmulţire. Sunt şi produse care acţionează
sistemic, acestea având eficacitate mai mare, deoarece ele pătrund in plantă şi devin
parte integrantă a metabolismului acesteia. Agenţii patogeni şi dăunătorii se hrănesc
cu sucul celular ce conţine aceste substanţe şi, ca urmare, mor.
Tratamentele se executa cu maşini şi instalaţii speciale (MSPP-3-300 sau MSPU-
900 in agregat cu tractoarele U-650 sau L-445) sau cu aparate mici de stropit,
portabile, tip Vermorel.
Se recomandă respectarea timpului de pauză specific fiecărei substanţe in parte şi
se interzice aplicarea de tratamente cu substanţe sistemice in perioada de recoltare
sau in apropierea acesteia. La vărzoase, se interzice aplicarea de tratamente
fitosanitare din momentul începerii formării căpăţânii, deoarece, prin învelirea
frunzelor, in lipsa luminii şi a aerului, substanţele sunt mult mai dificil de
biodegradat, regăsindu-se cantităţi mari de reziduuri de pesticide in momentul
recoltării.
O importanţă din ce mai mare începe sa capete combaterea biologica, deoarece
evita poluarea produselor legumicole. Are aplicabilitate mai mare in spaţii protejate.
In ţara noastră, in vederea combaterii musculiţei albe in sere se folosesc panouri
(capcane) din material plastic de culoare galbenă, impregnate cu hormoni sexuali
sintetici.
 Lucrări de îngrijire cu caracter special

Muşuroitul plantelor este o lucrare ce se aplica in mai multe scopuri. Muşuroitul

favorizează aparitia rădăcinilor adventive (la tomate, castraveti), contribuie la
sustinerea plantelor împotriva vanturilor (la majori tatea speciilor legumicole),
ajuta la formarea tulpinii subterane (cartof), apără partea superioara a rădăcinilor
îngrosate de înverzire (la morcovi, sfecla), împiedică înverzirea lastarilor
comestibili (la sparanghel) şi serveşte ca metoda de înalbire (etiolare) a partii
comestibile (la cicoarea de frunze, la telina pentru petioli).
Muşuroitul se executa manual sau mecanic cu ajutorul cultivatorului echipat cu
corpuri de rarita. Inaltimea biloanelor este diferita, in funcţie de planta sau scopul
urmărit.
Înălbirea (etiolarea) se aplica la unele legume pentru a le îmbunataţi calitatea
(devin mai fragede şi mai suculente). Se aplica la sparanghel, praz, cicoare, ţelina
pentru peţiol, marula. Se realizează prin diferite metode: muşuroire, bilonare,
acoperire cu hartie, cu paie, cu materiale plastice de culoare închisă etc.
 Susţinerea plantelor este o operaţie necesara la unele
specii legumicole cu port înalt şi ţesuturi mecanice slab
dezvoltate care nu se merţin in poziţie verticala (tomate,
fasole urcătoare, castraveţi, pepeni galbeni cultivaţi in
sere, ardei şi vinete in sere, unii seminceri etc.). In mod
obişnuit, la culturile din câmp susţinerea plantelor se face
pe araci sau spalieri.
Se mai pot folosi şi piramidele formate din 3-4
tutori (araci). Susţinerea pe araci a fiecarei plante
se recomanda mai puţin, deoarece necesita
cantitaţi mari de material lemnos şi multa forţa de Susţinerea plantelor de tomate în câmp:
a. pe spalieri; b. pe araci
munca la infiinţare.
Spalierul poate fi cu una sau doua sarme. Instalarea sistemului de susţinere se face
înainte de înfiinţarea culturilor, daca acestea se executa manual, sau după, atunci când
se face mecanizat.
Sustinerea plantelor în sere şi solarii se face pe spalier de sarma montat pe
elementele de schelet ale construcţiilor. Pana !a spalier plantele se conduc pe sfori care
se leagă cu un capăt la baza plantei şi cu celalalt de sarma spalierului. Sfoara se leagă
de planta mai larg, pentru a nu stânjeni îngroşarea tulpinii, şi este prevăzută cu un
''ochi" care permite lărgirea sau scurtarea acesteia, infuncţie de situaţie.
 Aplicarea tăierilor la plante are ca scop dirijarea creşterii şi dezvoltarii acestora,
vizand in primul rând grabirea maturarii fructelor la unele specii legumicole - cum
sunt tomatele, vinetele, castraveţii etc. - sau uniformizarea maturarii seminţelor la
unele culturi semincere. Taierile constau din copilit, cârnit şi ciupit.
Copilitul este lucrarea prin care se îndeparteaza lastarii numiţi copili, care apar
la subsoara frunzelor la speciile şi soiurile de plante legumicole care au o mare
capacitate de ramificare a tulpinii.
Copilii consuma hrana fără folos, ducând la întarzierea creşterii şi maturarii
fructelor.
Se aplica frecvent tomatelor cultivate in camp şi înadaposturi din mase plastice,
sere şi răsadniţe, precum şi vinetelor şi ardeilor când se cultiva in sere şi solarii.
Îndepărtarea copililor se face manual, prin rupere sau taiere, când aceştia sunt mici
(au 5-10 cm lungime). Este bine ca pentru a evita transmiterea unor boli, după
efectuarea copilitului la o planta, sa se dezinfecteze mainile cu fosfat trisodic 3%.
Neefectuarea la timp a copilitului determina întarzierea creşterii şi maturarii
fructelor.
Copilitul se executa diferentiat in funcţie de specie şi de sistemul de cultura. La
tomatele timpurii şi la cele cultivate in sere, solarii şi răsadniţe se face copilitul
radical (fig. 9.4b). îndepartand toţi copilii. La tomatele de vara şi de toamna,
copilitul se face partial (fig. 9.4c). De asemenea, la culturile de ardei şi vinete in
sere şi solarii, copilitul se face partial, lasandu-se 2-3 copili.
 Scheme de copilire a tomatelor:
a) executarea copilitului; b) copilitul radical;
c) copilitul cu 2 - 3 braţe

Cârnit constă in înlaturarea varfului tulpinii la plantele

mature şi se face cu scopul grabirii creşterii şi maturarii
fructelor. Se aplica la culturile de tomate timpurii, de vara şi
tarzii, la ardei şi vinete cultivate in sere şi solarii.
Cârnitul se executa diferenţiat pe specii şi in funcţie de
tipul de cultura.
Astfel, tomatele timpurii cultivate in camp se cârnesc după 3-4
inflorescenţe (fig.), iar tomatele de vara după 5-6 inflorescenţe. La
tomatele de toamna şi la cele pentru industrializare cârnit se face cu 2-
3 saptamani înainte de data apariţiei primelor brume de toamna.
Tomatele cultivate in sere in ciclul I se cârnesc când ajung la sarma
spalierului, după 10-12 inflorescenţe, iar cele din ciclul al doilea după
4-5 inflorescenţe. Tomatele cultivate in solarii in ciclul scurt se
cârnesc după 4-5 inflorescenţe, iar cele din ciclul prelungit după 8-10
inflorescenţe. Ardeii şi vinetele in culturile din sere se cârnesc cu 40 Cârnit la tomatele timpurii:
de zile înainte de desfiinţarea culturilor. Cârnitul se executa manual, 1.locul unde se cârneste planta;
2.inflorescenţe
lăsându-se 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţe.
 Ciupitul consta din îndepartarea vârfului de creştere al tulpinii principale la plantele
tinere şi al lăstarilor laterali. Ciupitul se executa de obicei la castraveţi şi pepeni
galbeni, pentru a favoriza formarea lăstarilor de ordin superior pe care apar mai multe
flori femeieşti şi pe care se formează rodul. La castraveţi, răsadurile se ciupesc deasupra
a 3-4 frunze adevărate, iar ramificaţiile după 4-6 frunze. Ciupitul se poate face şi la
răsadurile de tomate, la soiurile destinate industrializarii, deasupra a 2-4 frunze
adevarate, influenţand pozitiv lastarirea şi formarea simultana a fructelor.
Pentru creşterea procentului de fructe legate, plantele se tratează cu substanţe
bioactive. Tomatele timpurii se tratează cu Tostim sau Banatostim, în primăverile
răcoroase, iar cele pentru industrializare cu Ethrel, favorizand maturarea simultană a
fructelor.
Cizelarea consta din îndepărtarea fructelor rămase mici din inflorescenţe sau din
reducerea numărului de fructe din inflorescenţă în scopul obţinerii unei producţii
uniforme calitativ. Are efect pozitiv asupra calităţii fructelor la tomate şi se obţin
productii mai timpurii şi mai mari.
Îndepartarea unor butoni, flori şi fructe se practica la ardei prin înlaturarea primului
buton floral şi chiar a primului fruct pentru a nu se încetini creşterea vegetativa.
Defolierea consta in îndepartarea frunzelor îmbatranite de la baza tulpinii. Se aplica
frecvent la vinete, castraveţi, tomate, ardei, in culturile din sere şi solarii, dar şi la
culturile de câmp atunci când situaţia o impune. Prin defoliere se îndeparteaza focarele
de infecţie, se realizează o mai buna aerisire a plantelor, se creează condiţii mai bune de
lumina şi se grăbeşte maturarea fructelor etc.
 Protejarea împotriva brumelor şi îngheţurilor.
În cele mai multe regiuni din ţara noastra exista pericolul ca anumite legume - şi in
special cele sensibile la frig - sa fie vatamate sau chiar distruse de catre brumele tarzii
de primăvara, din luna mai, sau de brumele timpurii de toamna, din luna septembrie.
Astfel de şituaţii se întalnesc mai frecvent in regiunile din nordul ţarii şi in zonele
subcarpatice.
Împiedicarea vatamarii legumelor de îngheţuri duce nu numai la sporirea siguranţei
recoltei, dar şi la obţinerea unor recolte mai timpurii in primăvara şi mai tarzii in
toamna, deci la prelungirea perioadei de recoltare şi, prin aceasta, la sporirea recoltei.
In lupta împotriva îngheţurilor o importanţă deosebita o prezinta folosirea in cultura
a soiurilor mai rezistente la frig, precum şi calirea chibzuita a răsadurilor.
Pentru protejarea culturilor de legume in câmp liber se pot lua mai multe masuri şi
anume:
- acoperirea plantelor cu clopote de sticla, cornete de hartie parafinata, cu material
plastic (polietilena) etc.
- folosirea de sobe încalzite sau a unor instala|ii de incalzire.
Aceste metode se aplica pe suprafeţe restranse.
 In cazul suprafeţelor mari de legume, împotriva brumelor şi îngheţurilor se poate lupta
eficace prin doua metode: prin realizarea deasupra culturilor a unor perdele de fum care sa
micşoreze radierea căldurii din sol şi, deci, sa împiedice formarea brumei şi prin irigarea
culturilor.
La folosirea primei metode, perdeaua de fum se realizează prin arderea unor gramezi de
balegar păios, rumeguş, a vrejilor de cartofi şi legume, a fanului stricat, a frunzelor şi a altor
materiale organice care produc fum. Pe terenul de cultura, din loc in loc, se fac grămezi de
substanţe organice fumigene, puţin umede. La 1 ha sunt necesare 50 de grămezi fumigene
care se asaza de obicei pe marginea terenului in direcţia de unde in mod frecvent bate vantul.
Grămezile se aprind înainte ca temperatura sa atinga 0°C, cu 2-3 ore înainte de rasaritul
soarelui. În felul acesta, temperatura se poate menţine la 0-1 °C.
Aceasta metoda cere multa munca şi cantitaţi mari de astfel de materiale. De aceea, s-a
dovedit mai eficace folosirea substanţelor chimice, a brichetelor şi lumânărilor fumigene sau
arderea păcurei cu paie şi ulei ars sau a cauciucurilor uzate.
Cea de-a doua metoda folosita pentru protejarea culturilor împotriva îngheţurilor consta in
irigarea culturii, denumita in acest caz "irigare de protecţie". Prin aceasta metoda se obţin
rezultate mai bune folosindu-se irigarea prin aspersiune, sub forma de ploaie artificiala in
ceata, cu precipitaţii până la 4 mm/ora. Irigarea trebuie sa înceapa deîndata ce temperatura
aerului, la 10 cm deasupra solului, scade la 0°C. Din acest moment trebuie sa se irige
continuu.
In cazul unor îngheţuri mai puţin pronunţate (brume obişnuite), udatul culturilor de cu
seara constituie o măsură destul de eficace şi care poate fi aplicata cu uşurinţă in
legumicultura irigata. In grădinile de lângă casa, udarea aceasta de protecţie se poate face şi
cu furtunul.
SISTEME DE CULTURA LA PLANTELE LEGUMICOLE
Producerea legumelor intr-o gama variata pe tot parcursul anului se poate
realiza numai prin folosirea diferitelor sisteme de cultura, care se pot deosebi dupa:
•locul de cultura,
•tehnologia aplicata,
•destinaţia producţiei
•esalonarea producţiei,
• natura substratului
Dupa locul de cultura - se deosebesc culturi in camp si culturi in diferite spatii
protejate sau fortate.
In cazul culturilor in camp, plantele cresc si se dezvolta pana la recoltare in teren
deschis, fara protectie.
La culturile in diferite spatii, plantele vegetează într-un anumit climat care este
dirijat pe tot parcursul ciclului de cultură pentru a obține legume iarna, în
extrasezon, sau numai pe anumite perioade (cu scopul de a grăbi apariția produselor
în perioada de primăvară devreme sau pentru a prelungi consumul de legume
toamna). În cadrul acestor sisteme de cultură se deosebesc: culturi forțate, culturi
protejate și culturi adapostite.
 Culturile în diferite spații
Culturile forţate se efectueaza in spatii inchise (sere incalzite acoperite cu sticla
sau cu materiale plastice, rasadnite calde) in care factorii de vegetatie sunt dirijati
pe intreg ciclul de cultura, iar produsele proaspete se obtin in perioade deficitare
ale anului, respectiv iarna, primavara devreme sau toamna.
Culturile protejate se efectueaza in diferite constructii mai simple (solarii,
adaposturi joase din materiale plastice, rasadnite reci) si beneficiaza numai partial
de un microclimat artificial. In interiorul acestor constructii se asigura o
temperatura cu 2-5° C mai ridicata decat in exterior.
Pentru o protejare mai bună a culturilor se poate recurge şi la dubla acoperire a
construcțiilor cu materiale plastice flexibile, respectiv cu polietilenă sau cu
policlorură de vinil.
Dezbaterile cu privire la folosirea serelor acoperitc cu sticlă sau a celor
acoperite cu materiale plastice a scos in evidenţă faptul ca ambele prezinta
avantaje si dezavantaje si de aceea se vor folosi in paralel in viitor (Vergniaud,
1990).
Culturile adăpostite se apară de intemperii prin mijloace simple, sub formă de
obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele și culise de
protecție etc.) sau a frigului (clopote și paravane individuale, folii din materiale
plastice așezate direct peste culturi).
Cultura protejată se poate realiza cu o protejare de scurta durata şi o protejare de lunga
durata.
1. Protejarea de scurtă durată se efectuează numai pentru o perioadă scurtă de timp, fie în
etapa iniţială, când plantele sunt tinere, fie în etapa finală a culturii, pentru prelungirea
perioadei de vegetație și de recoltare. În restul perioadei de cultivare, aceasta este o cultură
obişnuită, în câmp liber. Aceasta protejare temporara permite obţinerea unor producţii
suplimentare, mai timpurii sau mai tarzii. Cand se aplica primavara, asigura condiţii pentru
infiinţarea culturilor mai devreme cu circa 2-3 saptamani. Devansarea înfiinţării culturilor
este mai mare în cazul plantelor legumicole cu pretenţii scăzute şi moderate faţaăde căldură
şi ceva mai redusă la speciile pretenţioase faţă de căldură..
Metoda se poate aplica cu foarte bune rezultate culturilor înfiinţate prin rasad (varză
timpurie, conopidă, broccoli, tomate, castraveţi, cartofi timpurii etc.), culturilor înfiinţate prin
semănat direct (ridichi de luna, spanac etc.), precum, şi culturilor legumicole perene: revent,
sparanghel, ştevie, macriş etc.).
Protejarea temporară se efectuează cu folie de tip Agryl alb sau de PE transparentă și subţire,
susţinută pe arce sau schelet confecţionat din tuburi de plastic, fier beton sau din nuiele,
precum şi fără susţinere, sub formă de folie de Agryl sau de PE perforată, întinsă deasupra
plantelor cu talie mică (salată, ridichi lună, gulii, cartofi timpurii etc.). În perioada de toamnă,
la apariţia brumelor și înghețurilor timpurii, se poate efectua protejarea temporară la plantele
pretenţioase la căldură (ardei, patlagele vinete, castraveti, tomate etc.), folosind aceleaşi
mijloace ca şi primavara, evitandu-se astfel distrugerea plantelor şi compromiterea parţială a
recoltei, datorită temperaturilor scăzute.
 2. Protejarea de lunga durata presupune existenţa unor adăposturi înalte
acoperite cu folie transparentă din mase plastice sau Agryl (solar înalt, tunel înalt)
sau cu sticlă (sere), care asigură condiţii pentru creşterea plantelor legumicole în
aproape tot cursul anului. În acest caz, pe durata sezonului rece, se cultivă specii
legumicole rezistente la frig (spanac, salată, ceapă verde, usturoi verde), iar în
sezonul cald se cultivă specii pretențioase la căldură (tomate, castraveţi, vinete,
ardei etc.).
Prin aceasta metodă, pregătirea terenului şi înfiinţarea culturilor, primavara, se
execută mult mai devreme decât în câmp liber. Ca urmare, culturile mai puţin
pretenţioase faţa de căldură (varza timpurie, gulia, conopida etc.) se pot înfiinţa cu
5-6 săptămâni mai devreme, iar cele pretenţioase faţă de căldură (tomate, ardei,
vinete, castraveţi, dovlecei, fasole verde urcătoare etc.) cu 3-4 săptămâni mai
devreme decât în câmp liber.
 Dupa caracteristicile substratului de cultura in care cresc
radacinile plantelor se intalnesc urmatoarele sisteme de cultura:
- in medii nutritive naturale, cum este solul sau diferite amestecuri
de pamanturi fertile naturale;
- in medii nutritive artificiale (fara sol), cunoscute sub denumirea
de ,,culturi in substraturi neconventionale", cum sunt:
a) solutiile nutritive apoase care contin in anumite raporturi si in
diferite concentratii macroelemente si microelemente necesare nutritiei
plantelor si care sunt clistribuite direct la radacinile plantelor
(hidroponica), prin intermediul
b) substrat organic
c) substrat inert de natură minerală (perlit, vermiculit) sau sintetic –
vată minerală (hidrocultura)
d) prin pulverizare in aer (aeroponica).
 După metodele de înfiinţare , se intalnesc urmatoarele sisteme dc
cultivare a plantelor legumicole:
- culturi înfiinţate prin semănat direct în câmp, practicate la
majoritatea speciilor legumicole cultivate în câmp (morcov, patrunjel,
pastarnac, mazare, fasole etc.) şi numai la anumite specii în sere şi
solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc.);
- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor, întâlnite la majoritatea
speciilor cultivate în spatii protejate, pentru culturi extratimpurii si
timpurii (tomate, castraveti, ardei, vinete) sau chiar pentru unele culturi
de vară şi de toamnă din câmp (tomate, castraveti, telina, ceapa de apă,
praz), cu scopul de a scurta durata de vegetatie la locul de culturi şi de a
folosi cât mai intensiv şi raţional solul şi spaţiile de cultură.
- culturi înfiinţate prin plantarea de organe sau porţiuni de organe şi
de plantă (butaşi înrădăcinaţi sau nu), în cazul speciilor care se
înmultesc pe cale vegetativă: cartof, usturoi, ceapa esalotă, leuştean,
revent, ştevie, măcriş, batat etc.
 După perioada de eşalonare a producţiei - sau perioada când se înfiinţează
şi se recoltează, sistemele de cultivare în camp pot fi:
- extratimpurii (la sfârşitul iernii şi începutul primăverii);
- timpurii (de primăvara);
- semitimpurii (de vară);
- târzii (de toamnă);
- întârziate (toamna târziu sau pentru primavara următoare).
- În sere, după acelaşi criteriu, deosebim:
- culturi în ciclul I - de iarn-vară;
- culturi în ciclul II - de vară-iarnă;
- culturi în ciclul I decalat - primăvară-vară sau primăvară-toamnă;
- culturi în sere-solar (încălzite artificial).
În solarii se pot efectua culturi în:
- ciclul scurt - primăvară-vară;
- ciclu prelungit - primăvară-toamnă.
 Dupa destinaţia produselor - sistemele de cultivare a plantelor
legumicole pot fi clasificate în:
• culturi pentru consum în stare proaspată, fie imediat după recoltare, fie
după o anumită perioada de păstrare în spaţii special amenajate
• culturi pentru industrializare
• culturi cu destinaţie mixtă, consum proaspăt şi industrializare
 RECOLTAREA LEGUMELOR

Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din

sfera producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de
operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare al acestei lucrări are
urm[ri directe asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea legumelor cuprinde
două aspecte tehnice principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de
recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele
specializate şi se face din timp, asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a
graficelor de livrare, pe baza evaluării producţiei şi întocmirea calendarului
apariţiei acesteia, iar pe de altă parte asigurându-se maşinile şi utilajele necesare
recoltării, formaţiunile de lucru, ambalajelenecesare, mijloacele de transport.
Tehnologia recoltării se referă la
- stabilirea gradului de maturitate la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de
destinaţia producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de
a-şi desăvârşi maturarea după recoltare;
- momentul optim de executare a recoltării;
- tehnica propriu-zisă de recoltare.
 Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi maturării la care
legumele întrunesc anumite proprietăţi (mărime, culoare, frăgezime, conţinut în apă,
zaharuri, aciditate etc.) care le recomandă pentru consum sub diferite forme.
În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi de destinaţia
producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de gradul de maturare:
- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la mărimea
caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de umiditate şi
căldură;
- maturitatea de consum, corespunde momentului în care părţile comestibile ale
legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime, formă, culoare,
gust,aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această noţiune se
utilizează pentru legumele de la care se consumă părţile vegetative (salată, spanac,
morcov, pătrunjel etc.) dar se poate folosi şi pentru cele de la care se utilizează fructele înainte
de atingerea maturităţii fiziologice (castraveţi, dovlecei, mazăre etc.);
- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite
caracteristicilecerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care legumele se
comercializează. Pentru unele legume ca tomatele pentru export, pepenii galbeni
destinaţi păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă.
- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele întrunesc
însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în stare proaspătă(ceapă,
usturoi, etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion, conserve sterilizate, produse
deshidratate, murate etc.). La această maturitate legumele se găsesc în diferite grade ale
maturării în funcţie de destinaţie (supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă
complet formată, maximum de creştere vegetativă etc.).
 Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale
plantelor legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei
producţiei.
În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în
momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune
cât mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi etc.,
deoarece în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a oxigenului
din aer şi datorită temperaturii ridicate la care se lucrează de cele mai multe ori, se
produc procesede hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin pete, înmuierea
ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării, produc deprecieri
calitative produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire etc. În funcţie de
specificul plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele
legumicole ajung la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni,
dovlecei, fasole degrădină etc.). Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie de
specie, faza dedezvoltare a plantei, tehnologia de cultură, condiţiile de mediu etc.
Recoltarea integrală, printr-o singură trecere, se face culegând toate produsele
existente în momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter
transmis genetic la tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au
creat soiuri şi hibrizi cu maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună
rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc.
 În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul
fiecărei speciile gumicole, recoltarea se poate face:
• manual, când toate operaţiile se execută manual;
• manual cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu
platforme mobile, platforme tehnologice cu benzi;
• semimecanizat, o parte din operaţii se execută mecanizat
iar celelalte manual;
• mecanizat, când toate operaţiunile de recoltare se face cu
ajutorul maşinilor speciale.