Tehnologia de cultură a soiului Fetească

neagră, cultivat în sistem ecologic, în

podgoria Dealu Mare

Podgoria Dealu Mare, cea mai compactă zonă viticolă din România, se încadrează în
zona dealurilor Subcarpaţilor Curburii, cuprinzând colinele şi depresiunile situate între râul
Teleajen la vest şi râul Buzău la est, pe teritoriul judeţelor Prahova şi Buzău, între paralelele
44°59’ – 45°32’ latitudine nordică şi 26°02’ – 27°00’ longitudine estică.
Masivul viticol se întinde pe o lungime de circa 65 kilometri şi are o lăţime ce variază
între 3 şi 12 kilometri și o suprafață de aproape 15 000 hectare de viță de vie.
Existenţa viilor pe acest teritoriu este confirmată de săpăturile arheologice, resturile
ceramice şi toponimia care atestă prezenţa plantaţiilor viticole din cele mai vechi timpuri.
Primele documente scrise despre existenţa culturii viţei de vie în această parte a ţării
datează din secolele XIV şi XV.
De-a lungul timpului, cultura viţei de vie a devenit o tradiţie transmisă din generaţie în
generaţie, ea făcând parte din modul de viaţă al satelor de podgoreni. Viile reprezintă și un mod
de valorificare economică a terenurilor mai puţin fertile ale dealurilor.
Podgoria Dealu Mare deţine opt centre viticole reprezentative, cu următoarele
subdenumiri de origine: Dealu Mare-Boldeşti, Dealu Mare-Valea Călugărească, Dealu Mare-
Urlaţi, Dealu Mare-Ceptura, Dealu Mare-Tohani, Dealu Mare-Breaza, Dealu Mare-Merei, Dealu
Mare-Zoreşti.

Solurile
Partea de vest a masivului Dealu Mare prezintă soluri formate pe argile roşii, marne şi în
proporţie mai redusă pe nisipuri fine roşcate și au un conţinut ridicat în oxizi de fier,. Sunt foarte
indicate pentru cultura soiurilor pentru vinuri roşii.
 Solurile din partea estică a masivului au la bază calcare sarmatice, argile, gresii şi tufuri
dacitice, depozite de nisipuri fine în alternanţă cu pietriş format din fragmente de roci cristaline,
lehmuri şi löess.
Ca tip genetic, spre vest predomină solurile brun-roşcate de pădure erodate iar în zona de
est rendzinele, pseudorendzinele, dar şi solurile nisipoase solificate.
În anumite centre se întâlnesc soluri scheletice, cu roca mamă la mică adâncime şi cu un
conţinut ridicat în carbonat de calciu, care favorizează obţinerea vinurilor aromate. În zona de
câmpie se întâlnesc soluri cernoziomice, iar în partea de nord soluri brune de pădure. 
Relieful
Cu o expoziție predominantă sudică, sud – estică şi sud – vestică, masivul Dealu Mare
are altitudini ce variază între 134 – 170 metri la limita dinspre câmpie şi 460 – 550 metri în zona
dealurilor mai înalte.
 

Fig. 1. Expoziția terenurilor în zona Dealu Mare

(https://m.revino.ro/upload/files/harti/7P2A1862.JPG)
 
Climatul
Podgoria beneficiază de adăpostul pe care îl oferă dealurile subcarpatice, care cresc
treptat în altitudine, formând un paravan împotriva curenţilor reci care vin din direcţiile nord,
nord – vest şi nord – est.
  Iernile sunt relativ scurte, iar frigul devine mai intens în ianuarie şi în prima jumătate a
lunii februarie. Pe deal, temperaturile minime sunt mai ridicate cu circa 3°C faţă de şes, iar
frecvenţa iernilor geroase este mult mai mică. Astfel, viile cultivate pe deal pot ierna fară pericol
de îngheţ.
  Datorită numărului mare al orelor de strălucire a soarelui, este favorizată coacerea
strugurilor şi a lemnului viţei de vie.

Fig. 2. Podgoria Dealu Mare

(https://m.revino.ro/upload/files/RO_HARTA_DEALU_MARE_2019.png)

Descrierea soiului
Soiul Fetească neagră (Păsărească, Coada rândunicii, Poama fetei neagră) este un soi
vechi românesc, cunoscut încă din vremea dacilor și rezultat în urma selecției populare din
specia Vitis silvestris Gmel.; locul de origine ar fi valea râului Prut, în jurul localității Uricani din
Județul Iași.
 La dezmugurire rozeta este lucioasă, glabră, de culoare verde bronzat; frunzele tinere și
varful lăstarilor au culoarea verde cu luciu metalic, lipsite de perișori. Frunza adultă este de
mărime mijlocie (16-17 cm lungime), cuneiformă, pentalobată, cu lobul terminal alungit și
ascuțit, sinusurile laterale superioare sunt adânci, în formă de liră cu baza ascuțită; cele inferioare
deschise în formă de U; sinusul pețiolar este în formă de V sau liră. Limbul frunzei este de
culoare verde clar, neted și glabru pe ambele fețe. Dinții sunt mari și ascuțiți, cu marginile drepte
și către toamnă se colorează în vinețiu.
Floarea este hermafrodită normal, pe tipul 5, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mijlocii
spre mari (200 – 230 g în medie), cilindro-conici, aripați, cu boabele așezate des pe ciorchine.
Bobul mijlociu, sferic, cu pielița groasă, de culoare negru violaceu, acoperită cu multă pruină,
punctual pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu mustul necolorat și gust plăcut.
Lăstarii au vigoare foarte mare de creștere, sunt de culoare verde, cu striuri fine arămii pe
partea însorită și la noduri. Coardele toamna au scoarța de culoare galben brun.

Fig. 3. Soiul Fetească neagră

 Feteasca neagră este un soi cu perioadă scurtă de vegetație, vigoare foarte mare de
creștere, cu creșteri vegetative puternice și fertilitate scăzută, 35-40% lăstari fertili.
Dezmugurește în prima parte a lunii aprilie, pârga strugurilor începe în august, iar maturarea
deplină se realizează în epoca a IV-a.
Acest soi are rezistență foarte bună la ger (-22 0C…-240C) și la secetă, sensibil la mană și
făinare, mijlociu rezistent la putregaiul cenușiu, molii și acarieni.
Feteasca neagră este un soi ce acumulează multe zaharuri 200-250 g/l, cu aciditate
echilibrată 4,7-5,5 g/l H2SO4, vinurile obținute fiind armonioase. Prin supramaturarre
concentrațiile în zaharuri ating 250-270 g/l, încât vinutile obținute se încadrează în categoria
celor cu denumire de origine și trepte de calitate. Producțiile de struguri sunt variabile de la 6-8
t/ha până la 10-1 t/ha.

Tehnologia de cultură
În ceea ce privește tehnologia de cultivare în sistem ecologic, se aseamăna foarte mult cu
tehnologia din viticultura convențională.
În fiecare primăvară se efectuează taierile în uscat și se scot ramurile de pe rânduri, iar
după terminarea tăierilor se revizuiește sistemul de susținere. În cadrul acestei operațiuni se
îndreaptă stâlpii, se fixează sârmele și se completează acolo unde este nevoie.
Copcitul este o lucrare destul de importantă care constă în suprimarea rădăcinilor formate
din altoi, sub zona de altoire, ca și a celor pornite din portaltoi la nivelul solului. Această lucrare
se face pentru a preveni separarea altoiului de portaltoi, fenomen care s-ar manifesta odată cu
creșterea mai puternică a rădăcinilor pornite din altoi.

Lucrările și operațiunile în verde

Legarea sau dirijarea lăstarilor se realizează de 3 ori pe timpul perioadei de vegetație
pentru a evita ruperea lăstarilor și aglomerarea pe rând.
Plivitul lăstarilor considerați de prisos, lăstari considerați de prisos pe butuc și anume:
lăstarii rezultați din portaltoi; lăstarii de pe lemnul multianual plasați necorespunzător, cum sunt
cei de pe tulpinile semiînalte și înalte, cu excepția celor rezultați din cepii de siguranță și cei
situați pe partea inferioară a cordoanelor; lăstarii sterili și cei slab dezvoltați.
 Copilitul constă în suprimarea parțială sau totală a lăstarilor secundari (copililor) care se
formează din mugurii de vară în axila frunzelor, pe lăstarii principali. Este o lucrare în verde
executată facultativ, concomitent cu legatul al doilea și al treilea al lăstarilor.
Cârnitul este operțiunea prin care se înlătură vârfurile de creștere ale tuturor lăstarilor ,
împreună cu frunzele tinere (6-8 frunze), în momentul intrării strugurilor în pârgă, atunci când
creșterea intensă a lăstarilor s-a încheiat.
Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creștere sau coroniței lăstarilor fertili
cu aproximativ 5-6 zile înainte de înflorit. Scopul urmărit îl constituie întreruperea din creștere a
lăstarilor, în timpul înfloritului (8-12 zile) pentru a asigura o redistribuire a substanțelor din
plantă către inflorescențe și flori, ceea ce favorizează procesul de fecundare a florilor și legarea
boabelor.
Desfrunzitul parțial al strugurilor este operațiunea care se recomandă să fie aplicată atât la
soiurile de masă cât și la cele de vin, pentru prevenirea atacului de putregai cenușiu. Lucrarea se
efecțuează cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare, la intrarea strugurilor în pârgă prin înlăturarea a
4-5 frunze din zona strugurilor.
Se ameliorează microclimatul din zona strugurilor, în sensul că se reduce umiditatea, se
intensifică aerisirea strugurilor și se îmbunătățește gradul de iluminare. Prin urmare, se asigură o
colorare mai uniformă a boabelor, crește conținutul în zaharuri, se reduce aciditatea totală prin
degradarea acidului malic, sub acțiunea mai intensă a luminii și scade pericolul de îmbolnăvire a
boabelor cu ciuperci din genul Botrytis sp.

Lucrările solului în viticultura ecologică

Arătura de toamnă este o lucrare agrotehnică de mare importanță în viile roditoare prin
care se asigură acumularea apei provenite din ploi și zăpezi în sol, încorporarea îngrășămintelor
organice, distrugerea unor dăunatori care trăiesc în sol și epuizarea rezervei de semințe de
buruieni.
Arătura de primăvara are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-15 cm și
combaterea buruienilor. Pe intervalele lucrate ca ogor negru, lucrarea se execută în perioada
martie – aprilie, cu PCV-2,2 echipat cu o rariță și 4 trupițe fară cormană, la care se atașează o
grapă stelată pentru a nu răsturna brazdele și a evita pierderile de apă din sol prin evaporare, un
proces favorizat și de vânturile frecvente. Concomitent cu arătura de primăvară, se introduc în
sol și îngrășămintele verzi pe intervalele pe care acestea au fost cultivate.
Afânarea solului pe rând (sapa mare) între butuci se face imediat dupa executarea
arăturii de primăvară. Lucrarea se execută manual, pe toate rândurile, indiferent de sistem, ogor
negru, cultivat cu îngrășăminte verzi sau înierbat, la adâncimea de 10-12 cm.
Prașilele mecanice sunt lucrări superficiale, ce se execută pe intervale menținute ca ogor
negru, pentru a menține solul în stare afânată și curat de buruieni.
Prașilele manuale, în numar de 3-4, mai multe (5) în condiții de când precipitațiile sunt
abundente, se execută pe toate rândurile, indiferent de sistemul de întretinere, la adâncimea de 5-
9 cm, pentru a menține solul afânat si fără buruieni.

Combaterea buruienilor
Metodele de prevenire folosite în viticultura ecologică sunt urmatoarele:
- arătura de primavară care se face cât mai devreme, pentru ca semințele aduse la
suprafață să nu aibă timp să germineze și apoi să fie distruse prin lucrări superficiale;
- evitarea lucrărilor terenului la o umiditate ridicată și a tasării care favorizează
dezvoltarea buruienilor perene, în special a pălămidei;
- eliminarea surselor de diseminare, prin cosirea taluzelor teraselor înainte ca buruienile
de aici să producă semințe, precum și nefolosirea ca îngrășământ natural a gunoiului de grajd
proaspăt, care conține o cantitate mare de semințe germinabile de buruieni;
- folosirea îngrășămintelor verzi și mulcirea solului cu acestea după cosirea și înierbarea
temporară vor constitui mijloace de prevenire a dezvoltării buruienilor.
Metodele de distrugere a buruienilor curente sunt reprezentate de prașile mecanice și
manuale repetate.
Pentru distrugerea buruienilor, în viticultura ecologică se mai pot folosi unele metode
termice cu vapori sau cu flacara directă.
Combaterea buruienilor prin mulcire, constă în acoperirea solului cu materie organică:
resturi vegetale, paie, frunze, rumeguş, compost.
Se împiedică accesul buruienilor la lumină şi ca atare acestea mor epuizate datorită
imposibilităţii desfaşurării procesului de fotosinteză.
 Combaterea buruienilor cu ajutorul microorganismelor constituie o altă posibilitate, de
exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvense) cu ajutorul ruginii (Puccinia punctiformis).

Sistemul de fertilizare la cultura vitei de vie

La viile pe rod, fertilizarea ecologică se face prin folosirea cu precădere a îngrășămintelor
organice și a culturii de plante leguminoase (îngrășăminte verzi), care îmbogatesc solul în
materie organică humificabilă și în azot, eliminându-se îngrășămintele chimice, care sunt
considerate factori poluanți ai mediului și pot afecta organismul uman
Substanţele fertilizante. Sunt autorizaţi fertilizanţii organici şi amendamentele:
• gunoiul de grajd provenit de la animalele şi păsările crescute în sistem extensiv;
• composturile rezultate din resturile vegetale şi subprodusele animaliere;
• inclusiv composturile provenite de la ciupercării;
• algele marine, prelucrate pe cale fizică sau prin fermentare;
• rumeguşul şi cenuşa de lemn, netratat chimic înainte de prelucrare.
Este autorizată şi folosirea unor fertilizanţi chimici:
• făina de fosforite,
• fosfatul de calciu şi aluminiu, sarea potasică măcinată,
• sulfatul magneziu natural.
Pentru aceste săruri chimice, se impune un conţinut în Cd £ 90 mg/kg.
Protecţia fitosanitară a viţei de vie
Combaterea integrată a bolilor la viţa de vie reprezintă îmbinarea armonioasă a verigilor
tehnologice cu măsurile profilactice şi curative specifice pentru fiecare boală în parte.
Metodele de combatere sunt:
- Alegerea terenului;
- Utilizarea materialului liber de viroze;
- Dezinfecţia butaşilor şi a instrumentelor de altoit;
- Lucrările solului contribuie la reducerea inoculului de Plasmopara, prin
îngroparea frunzelor şi la distrugerea buruienilor, care nu permit aerisirea
bună a plantaţiei şi creşterea umidităţii în masa de frunze, ceea ce duce la
creşterea atacului de Plasmopara şi Botrytis.
- Fertilizarea echilibrată cu îngraşăminte organice şi minerale, asigură o
nutriţie corespunzătoare cu macro şi microelemente, evitându-se astfel
carenţele, care determină debilitatea plantelor.
- Igiena culturală constă în îndepărtarea corzilor cu simptome de atac
(Phomopsis, Eutypa, Uncinula, Agrobacterium), a frunzelor uscate şi arderea
 lor. Tăierile în perioada de repaos se vor efectua în zile fără precipitaţii şi de
preferat, înainte de luna martie, când creşte pericolul infectării cu paraziţii de
scoarţă şi lemn. Secţiunile cu diametru mare se vor badijona sau după tăieri se
va aplica un tratament pentru protejarea rănilor.
- Lucrările în verde (legatul, cârnitul, ciupitul) contribuie la reducerea
condiţiilor favorabile producerii atacului unor agenţi patogeni (Plasmopara,
Uncinula, Botrytis). În toamnele ploioase se recomandă desfrunzitul butucilor
la nivelul ciorchinilor, pentru a preîntâmpina extinderea atacului de putregai
cenuşiu.
- Tratamente chimice - în prezent, cultura viţei de vie nu poate fi concepută
fără tratamente chimice împotriva unor boli, care au un caracter distructiv şi
care nu pot fi limitate numai prin măsurile agro-fitotehnice.

Fungicidele - sunt autorizate produsele fungicide pe bază de cupru şi sulf (zeamă

bordeleză, zeamă sulfocalcică, sulful ca atare). Pentru unele fungicide, cum sunt cele pe bază de
Fosetil-Al, s-au impus norme severe de utilizare: intervalul de la ultimul tratament, până la
recoltare şi vinificarea strugurilor, trebuie să fie de minim 28-30 zile, iar toleranţa pe struguri,
maximum 10 mg/kg.
Insecticidele - viticultura biologică foloseşte insecticidele vegetale (piretrine, rotenone);
insecticidele biologice (bacterii, ciuperci, virusuri); insecticidele minerale (uleiul de parafină,
uleiul alb de petrol); produsele pe bază de feromoni (confuzie sexuală). La acestea se adaugă
multe alte produse naturale cu rol sinergizant sau de stimulare a rezistenţei plantelor la atacul
insectelor.

Combaterea dăunătorilor în viticultura biologică se realizează prin metode profilactice

pasive:
- folosirea acarienilor prădători cum sunt Typholodromus pyri, Phytoseiulus persimilis,
Amblyseius andersoni,  împotriva acarienilor;
- folosirea preparatelor bacteriene (Bacillus thuringiensis) pentru distrugerea moliilor
strugurilor;
- distrugerea moliilor se face cu capcane cu feromoni sexuali, iar din generaţia a doua,
prin parazitare cu Trichogramma embryophagum;
- folosirea insecticidelor naturale pe bază de nicotine, piretrine, rotenone, terpene naturale
etc.