Sunteți pe pagina 1din 36

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN LEGUMICULTURĂ

1.1.OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE LEGUMICULTURĂ


Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale omului.
Însă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele de
cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de rapid în epoca modernă,
ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându-
se astfel de fitotehnie, din care făcea parte.
Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea plantelor
legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi ecosistemice ale
acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii de cultură în scopul
obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate în tot
timpul anului, în condiţii de eficienţă economică ridicată.
Legumicultura are două părţi distincte:
- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazele biologice ale
legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, înmulţirea acestora, construcţii specifice
pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură a plantelor legumicole, producerea
seminţelor etc.
- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii legumicole în
câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.

1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRUL PRODUCŢIEI


AGRICOLE
Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai mult în
hrana omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o mai bună
asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume se apreciază nu numai
strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă după efectul favorabil asupra
organismului uman.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin aproximativ
78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au legumele din grupa
cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut (4,8 -5%) castraveţii, salata,
marula etc.
Pe de alt` parte con\inutul [n vitamine al legumelor, este mai
ridicat [n compara\ie cu toate celelalte produse alimentare, [n special
fa\` de cele de origine animal`. Pe bun` dreptate se poate spune c`
legumicultura ]i pomicultura sunt: „industria de vitamine a
agriculturii”. Aceasta face ca legumele s` aib` o importan\` deosebit`
la satisfacerea necesarului de vitamine al organismului. {n legume,
mai ales [n cele proaspete se g`sesc cantit`\i [nsemnate de vitamine ]i
anume A, B1, B2, C, PP.
Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din grupa cepei
şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla roşie, hreanul etc.).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul
necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%, ciupercile,
usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.

1
Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în cantităţi mai
mari în seminţele de dovleac, pepeni etc.
Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună digestie a
hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de: revent, măcriş, ştevie,
spanac, lobodă etc.
Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară a
legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare a proceselor
metabolice din organism.
Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei,
pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc
Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se găseşte
în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie, ardei, spanac etc.
(până la cca 9-10 mg la 100 g s.p.).
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) joacă rol
important în procesul biologic de creştere a organismului uman.
Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol important în
prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului uman.
Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produsele
legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S),
explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole, care duce
la neutralizarea acidităţii determinată de consumul susţinut de alimente bogate în proteine
(carne, ouă, pâine etc.).
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este următorul: 2,l6
g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu
sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă,
usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin substanţe
antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc.
Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale, precum şi
cu celelalte componente importante ale produselor legumicole, un om adult trebuie să
consume anual aproximativ 200 kg legume.
Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumul acestora
constituie un indicator al nivelului de trai.
Ca urmare importanţa social economică a legumiculturii poate fi sintetizată în
următoarele:
- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului, astfel
cultivarea în câmp a unui hectar cu legume se apreciază că ar putea echivala cu 10-12 ha
de grâu, 1 ha de legume cultivat in solarii echivalează cu 150 ha grâu, iar 1 ha de
legume cultivat în seră echivalează cu 200 ha de grâu.
- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a terenului
agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în special a celor
succesive;
- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alte culturi;
- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se prin
aceasta caracterul sezonier al muncii;

2
- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în tot
timpul anului;
- produsele legumicole, în afară de consumul în stare proaspătă, se pretează bine la
păstrare şi constituie materii prime pentru industria conservelor;
Locul şi rolul legumiculturii în cadrul producţiei agricole este determinat de:
• condiţiile ecologice favorabile culturii unui număr mare de specii legumicole
care valorifică potenţialul productiv prin obţinerea unor producţii mari la unitatea de
suprafaţă în toate sistemele de cultură;
• priceperea cultivatorilor;
• existenţa unei importante pieţe de desfacere.
Situaţia actuală a legumiculturii
{n toate \`rile lumii se practic` legumicultura, suprafe\ele
ocupate fiind diferite [n func\ie de relief, clim`, sol ]i nivelul de
dezvoltare economic`, exist@nd o preocupare permanent` pentru a
asigura un consum ridicat de legume.
Diferite \`ri [n func\ie de condi\iile ecogeografice, de\in pozi\ii
frunta]e [n produc\ia diferitelor specii legumicole eviden\iind tendin\`
de concentrare ]i specializare, cu excep\ia Chinei care de\ine locul I la
produc\ia majorit`\ii culturilor. (Indrea D., Apahidean S., 2007)

Situa\ia suprafe\elor, produc\iilor totale ]i produc\iilor


medii de legume (inclusiv pepeni) pe glob, [n anul 2006
Continentul
Specificare Total Africa America Americ Asia Europa
glob de N a
de S
Suprafa\a 49 773 5 129 2 607 1 337 37 277 3 249
(mii ha)
Produc\ia 883 52 791 59 444 20 242 646 100
total` 144 942 216
(mii tone)
Produc\ia 17 743 10 292 22 801 15 139 17 435 30 845
medie
(kg/ha)

Produc\ia total` de legume este concentrat` [n Asia, cauza


principal` fiind cea demografic` ]i [n Europa ca urmare a climatului
favorabil ]i a tehnicit`\ii ridicate.
{n ceea ce priveste sortimentul de legume cultivat, date FAO
indic` pe primele locuri speciile:tomate, varz`, ceap` si morcov.
|`rile mari produc`toare de legume [n Europa sunt: Italia, Spania,
Federa\ia Rus`, Fran\a, Polonia, Grecia, Rom@nia si Olanda.
Comunitatea European` produce 2/3 din produc\ia de legume a
Europei, principalele \`ri produc`toare de legume fiind Italia (28,3 %) ]i
Spania (23,8 %). (Stoian Lucian, 1998)

3
Consumul anual de legume proaspete ]i conservate pe cap de
locuitor ]i pe an atinge un nivel foarte ridicat [n Grecia 228 kg/loc., 171
kg/loc. [n Italia ]i 123 kg/loc., [n Fran\a ]i [nregistreaz` un nivel mult
mai sc`zut [n centrul ]i nordul Europei (cca. 70 kg/loc. [n Danemarca ]i
Germania ]i 90 kg/loc. [n Anglia ]i Olanda). (Ciofu Ruxandra si
colab., 2003).
Din punct de vederea al produc\iilor ob\inute Rom@nia se
situeaz` pe locul 8-10 [n Europa.

Productia de legume (inclusiv pepeni), [n principalele \`ri


produc`toare din Europa, in perioada 1989-2006
|ara 1989- 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Locul
1991 ocupa
t
mii tone
Total 69 95 95 93 98 102 97
Europa 256 577 140 462 888 802 199
Italia 14 436 16 15 14 15 16 15 1
389 370 407 015 362 994
Federatia 11 275 12 13 13 15 15 15 2
Rus` 975 735 440 708 503 403
Spania 11 026 12 12 12 12 12 13 3
118 284 721 757 999 085
Fran\a 7 628 8 952 8 286 8 936 8 673 8 860 8 598 4
Ucraina 5 578 5 821 5 908 5 844 6 538 6 963 8 109 5
Polonia 5 797 5 892 5 573 4 702 5 210 5 720 5 619 6
Grecia 4 070 4 310 4 260 3 988 4 107 4 171 3 938 7
Rom@nia 3 215 3 3 429 3 4 4 517 3 827 8
062 504 182
Germania 2 864 3 879 3 756 3 702 3 621 3 869 3 157 9
Portugalia 2 036 2 268 2 325 2 165 2 194 2 429 2 413 10

Evolu\ia suprafe\elor, produc\iilor medii ]i totale la


legume [n general ]i pe speciile: tomate, varz`, ardei ]i
ceap`, [n Rom@nia

Specificare UM Anul

4
Total legume
Suprafa\a mii ha 252.8 281.9 278.9
Prod.medie t/ha 14.7 11.2 14.8
Prod. totala mii 3726. 3381. 4141.1
tone 6 1

Structura culturilor de legume, este reprezentat` de un num`r


restr@ns de specii – 29 . Acestea se cultiv` pe suprafe\e reprezentative
]i dintre ele principalele sunt: tomatele, ceapa, varza, maz`rea boabe
verzi, fasolea p`st`i, ardeiul, usturoiul, castrave\ii, r`d`cinoasele ]i
pepeni verzi.
Legumicultura ecologic` constituie o oportunitate ]i o alternativ`
viabil` pentru dezvoltarea agriculturii române]ti.
România dispune de câteva avantaje mari care favorizează
adoptarea acestei alternative, ]i anume:
● faptul c` nu s-a ajuns la gradul de intensivizare a legumiculturii
occidentale, permite o mai u]oar` identificare a perimetrelor nepoluate,
ecologice, unde se pot aplica tehnicile de legumicultur` biologic`;
● chiar dac` legumicultura ecologic` presupune o reducere a
productivit`\ii muncii, în România exist` înc` deprinderea efectu`rii
lucr`rilor manuale, astfel c` acest impediment evident în legumicultura
occidental` se poate evita;
● existând tradi\ii în legumicultura \`r`neasc` (aceasta fiind
dominant` în perioada pe care o travers`m), este nevoie numai de
educa\ie şi con]tientizare în spiritul tehnologiilor “bio” şi a restric\iilor ce
se impun;
● legumicultura ecologic` constituie o alternativ` real` în
eficientizarea micilor gospod`rii \`r`ne]ti, fiind de altfel aproape singura
metod` de a face concuren\` marii produc\ii legumicole;

CAPITOLUL 2. ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE


Cunoaşterea ecologiei plantelor legumicole prezintă o deosebită importanţă
practică, deoarece stă la baza stabilirii şi dirijării tehnologiilor de cultură.
Factorii ecologici (de mediu), lumina, căldura, apa, aerul şi hrana, sunt cei care
alături de clorofila din plante, influenţează direct procesul de acumulare în fotosinteză.

2.1. CĂLDURA
Căldura, ca factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre
cei mai importanţi care participă direct la procesele metabolice.
Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata
fazei de repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice
se petrec în prezenţa unei anumite temperaturi.
În privinţa gradului de temperatură, fiecare specie prezintă trei praguri biologice:
• un minim când procesele metabolice sunt încetinite şi nu se produce acumulare
(F/R = 1);
• un optim când procesele metabolice sunt intense şi echilibrate, şi se realizează

5
cel mai intens ritm de creştere şi acumulare a rezervelor de substanţe în organele de
consum (F/R > 1);
• un maxim când intensitatea proceselor metabolice este maximă,dar F/R = 1, iar
prin depăşirea acestui prag, plantele se epuizează şi mor (F/R < 1);

2.1.1. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de căldură


• Plante legumicole pretenţioase faţă de căldură - cuprind specii anuale, de la
care se consumă fructele:tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni,
pepeni verzi, fasole, bame etc. Temperatura minimă de încolţire este de 10-14ºC, optima
de încolţire este 20-25ºC, se dezvoltă bine la 25-32ºC, suportă un maxim de 35-40ºC şi un
minim de 10ºC.
• Plante legumicole mediu pretenţioase la căldură - cuprind specii anuale şi
bienale: bulboase, rădăcinoase, vărzoase, frunzoase, mazăre, bob, cartof, etc.
Temperatura minimă de încolţire este de 2-5ºC, optima de încolţire şi creştere este 14-
20ºC, şi maxima de vegetaţie 22-25 ºC. Pentru scurtă durată suportă temperaturi
negative de - 2ºC; - 4ºC.
• Plante legumicole rezistente la frig - cuprind specii perene ca: sparanghel,
revent, cardon, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş.În linii generale necesită valori de
temperatură asemănătoare grupei anterioare, sau uşor mai mici, dar peste iarnă, organele
de înmulţire care se găsesc în sol suportă valori de temperatură de până la - 20ºC, iar prin
protejare chiar de - 27 ºC.
În funcţie de faza de vegetaţie, cele mai ridicate valori şi constante trebuie
asigurate la germinarea seminţelor şi în faza de fructificare.
Temperatura optimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite fenofaze se
stabileşte astfel:
Tº = t ± 7ºC, unde:

T º = temperatura optimă pe fenofază;


t = temperatura cea mai favorabilă pentru creştere.
Căldura prin valorile sale termice se corelează direct cu toţi ceilalţi factori de
vegetaţie.
Măsuri de asigurare a factorului căldură:
• alegerea şi folosirea raţională a terenului;
• aplicarea corespunzătoare a lucrărilor tehnologice;
• stabilirea momentului optim de înfiinţare a culturilor;
• protejarea plantelor cu diferite materiale;
• crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă naturală.

2.2. LUMINA
Lumina este factorul determinant în desfăşurarea normală a fotosintezei,
determinând valoarea optimă a celorlalţi factori, pe specii şi faze de vegetaţie. Este un
factor limitat de condiţiile naturale.

2.2.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină


În funcţie de intensitatea luminoasă plantele legumicole se grupează în:
a) Plante pretenţioase (8000 - 12000 lx): solanaceae, cucurbitaceae, fasole, bame,

6
se cultivă în zonele cele mai favorabile.
b) Plante mai puţin pretenţioase (4000 - 7000 lx): rădăcinoase, bulboase,
vărzoase, frunzoase, mazărea, bobul etc. Se cultivă în toate zonele de favorabilitate, în
special în zona I şi a II-a, dar şi în zona a III-a.
c) Plante cu pretenţii reduse (1000-3000 lx): se cultivă pentru consum
extratimpuriu şi târziu (ceapa verde, ceapa perenă, sfecla pentru frunze etc.).
d) Plante care nu au nevoie de lumină în perioada formării organelor
comestibile: conopida, andivele, sparanghelul, ciupercile etc.
În funcţie de durata zilei (perioada de iluminare), speciile legumicole se
clasifică astfel:
•Plante de zi lungă - originare din zonele nordice, necesită 15-18 ore de iluminare
zilnic, dar intensitate luminoasă mai redusă(3000-7000 lx). Include specii menţionate la
punctele "b" şi "c" ale clasificării anterioare.
• Plante de zi scurtă - originare din zone sudice, necesită 10-14 ore de iluminare
zilnic, dar intensitate luminoasă ridicată (8000-12000 lx.). Cuprinde specii incluse la
punctul "a" din clasificarea anterioară.
• Plante indiferente - adaptate la condiţii diferite de cultură (tomate, salată etc.).
Măsuri de asigurare a factorului lumină:
• zonarea culturilor;
• dimensionarea corespunzătoare a elementelor constructive;
• alegerea momentului de înfiinţare a culturilor în funcţie de zona de
favorabilitate;
• aplicarea corespunzătoare şi la timp a lucrărilor de întreţinere;
• stabilirea speciilor şi soiurilor cu favorabilitate bună;
• crearea de noi soiuri adaptate la condiţiile de cultură.

2.3. AERUL ŞI GAZELE


Compoziţia aerului atmosferic este următoarea: 78% N; 21% O; 0,03% CO2 şi
alte câteva gaze.
Interesează, din punct de vedre legumicol, "CO2" pentru fotosinteză şi "O" pentru
respiraţie.
Oxigenul din aerul atmosferic este în cantitate suficientă, iar în spaţiile protejate,
eventualul deficit se corectează prin aerisiri.
În sol, oxigenul întreţine viaţa microorganismelor şi activitatea acestora. Poate să
apară deficit pe soluri grele, tasate, cu umiditate excesivă, deficit corectat prin înlăturarea
cauzelor care l-au produs.
Dioxidul de carbon atmosferic întreţine şi favorizează procesul de acumulare
prin "fotosinteză", ce se desfăşoară normal la o concentraţie de 0,03%. Creşterea
concentraţiei la 0,2-0,6%, poate avea loc în condiţii de intensitate luminoasă ridicată şi
valori maxime de temperatură cerute de plantă, determinând intensificarea acumulărilor
prin fotosinteză. Reglarea conţinutului în CO2 din spaţiile protejate se poate face prin
aerisiri, iar suplimentarea cantităţii cu ajutorul instalaţiilor speciale.
Creşterea cantităţii de CO2 din sol trebuie împiedicată deoarece blochează
procesele metabolice. Menţinerea constantă a cantităţii de CO2 se face prin lucrări
speciale, respectiv afânarea solului, evitarea excesului de umiditate etc.

7
2.4. SOLUL ŞI HRANA
Solul - reprezintă principalul mijloc de producţie, iar cantitatea şi calitatea
producţiilor depind de fertilitatea şi de modul său de utilizare.
Pentru plantele legumicole sunt indicate solurile mijlocii, luto-argiloase, lutoase şi
luto-nisipoase.
În cazul cultivării plantelor în spaţii protejate, prin măsurile de ameliorare
şi îmbunătăţire, folosind cantităţi însemnate de îngrăşăminte organice, se produce
o modificare esenţială a însuşirilor solului zonal, caz în care se foloseşte noţiunea
ţie s u b s t r a t de c u l t u r a .
Pentru practica legumicolă prezintă importanţă: textura, structura, reacţia (pH-ul)
şi capacitatea tampon.
Hrana - reprezintată elementele nutritive ce trebuie asigurate plantelor pentru
buna desfăşurare a proceselor metabolice şi care se găsesc în compoziţia solului, sau sunt
administrate prin fertilizări.
Pretenţiile plantelor faţă de elementele nutritive sunt formate din cerinţe şi nevoi,
care variază cu specificui biologic, perioada şi durata de vegetaţie, potenţialul productiv
al speciilor şi respectiv al cultivarelor.
Asigurarea plantelor cu elemente nutritive se realizează prin administrarea de
îngrăşăminte, care în funcţie de natura lor, se grupează în:organice; organice-verzi;
chimice simple sau complexe; organo-minerale;bacteriene.
Modul, momentul, cantitatea şi forma de administrare se stabilesc în funcţie de
pretenţiile plantelor şi sistemul de cultură, iar cantitatea se stabileşte prin calcule.
Momentului aplicării îngrăşămintelor
• fertilizarea de bază - se aplică toamna odată cu pregătirea terenului pentru
culturile din câmp şi solarii, şi înaintea fiecărui ciclu de cultură în sere. Se administrează
îngrăşămintele organice bine descompuse (20-80 t/ha) şi 2/3 din cele chimice greu
solubile (pe bază de K, P, Mg). Se completează în primăvară pentru culturile din câmp şi
solarii cu cele pe bază de azot.
• fertilizarea fazială - se aplică în vegetaţia plantelor, administrându-se în
momente bine stabilite în funcţie de specie şi de sistemul de cultură.
• fertilizarea de pornire (starter) - se practică odată cu înfiinţarea culturilor
legumicole, administrarându-se pe rândul de plante sau la cuib, îngrăşăminte organice
(mraniţă) şi/sau chimice.
Forma de administrare este dată de starea lor fizică, solidă sau lichidă, la
fertilizarea de bază şi locală - pentru culturile din câmp; solidă sau lichidă - pentru
culturile protejate şi forţate şi numai lichidă pentru culturile din mediile artificiale.
Se administrează la sol - pentru a fi absorbite radicular, iar pentru suplimentarea
hranei şi pe aparatul foliar - absorbţie extraradiculară (foliară).
Tipurile de îngrăşăminte utilizate
• organice: gunoi de grajd, mraniţă, urina şi mustul de gunoi de grajd, gunoiul
artificial (compost), etc.
• organice-verzi: lupin, trifoi, mazăre, sulfină, resturile vegetale ale plantelor
legumicole, etc.
• bacteriene: Nitragin, Azotobacterin, Fosfobacterin, Silicobacte-rin, etc.
• chimice: mai des utilizate sunt (tabelul 1.1.):

8
Tabelul 1.1.
Ingrăşăminte chimice utilizate în legumicultură
(după Velicica Davidescu, 1997)
Conţinutul în s.a. Doza utilizată (kg s.a/ha.)
Denumirea îngrăşămintelor (%) pentru cultura în:
N P2O5 K2O câmp solarii sere
1 2 3 4 5 6 7
îngrăşăminte simple (azotoase)
Azotat de amoniu0; X (NH4NO3) 33-35 - - 300-600 350-500 400-1000
Azotat de sodiu X (NaNO3) 1+16 - - 200-400 250-500 -
Sulfat de amoniu 0; X (NH4)2SO4 21 - - 100-150 100 -150 200-500
Uree X Co(NH2)2 46,6 - - 100-150 100 -150 100-200
îngrăşăminte simple (fosfatice)
Superfosfat simplu 35-45%
- 16-22 - 300-500 300-500 800-1200
Ca (H2PO4)2 · H2O
Superfosfat concen-trat xx (80-90%)
- 38-50 - 350-500 150-175 350-450
Ca (H2PO4)2 · H2O
Făină de oasex Ca3(PO4)2 - 15-34 - - 300-400 500-600
Făină de fosforită (activată) - 20-30 - 500-750 - -
ingrăşăminte simple (potasice)
Clorură +X de potasiu (KCl) - - 58-62 150-200 - -
38-44
Sare potasică - - 200-250 - -
20-40
Sulfat de potasiu +X K2SO4 - - 48-54 200-250 250-300 250-400
ingrăşăminte complexe – binare
Complex I 0x (fosfat diamoniacal) 21 54 - 200-300 150-200 250-300
Complex II 0x (fosfat diamoniacal +
16 48 - 350-400 200-300 300-500
azotat)
Fosfat uree+ 17 44 - 200-300 150-300 200-400
L-110 (acid fosforic şi amoniac)+10 10 10 - 200-1600 800-1600 -
L-120 (acid fosforic şi amoniac)+ 10 8,7 - 600-1200 600-1200 -
L-210 (acid fosforic şi amoniac)+ 20 4,3 - 600-1200 600-1000 0
L-310 (acid fosforic şi amoniac)xxx
30 10 - 500-1000 500-1000 0
(L-110 la L-310, pe suport organic)
îngrăşăminte complexe – ternare
Complex III Nitrofoska 13 27 13 300-500 300-400 350-500
Cristalin I x 10 5 20 - - 300-400
Cristalin II x 16 10 18 - - 400-450
Complex III 0x cu KCl 9,9 28,3 27,6 100-250 150-300 200-400
Complex III 2-1-1 0x 20,7 11,5 12,3 150-300 250-350 250-400
Complex III 1-1-1 0x 16,6 17,0 16,48 200-300 150-300 200-400
L-121 (acid fosforic, amoniac, CIK)+ 10 9 8 500-1200 500-1000 -
0)
Se aplică o dată cu lucrările pentru pregătirea patului germinativ;
+)
Se aplică ca şi îngrăşământ de bază, o dată cu arătura adâncă;
x)
Se aplică în sol în timpul perioadei de vegetaţie.

2.5. APA
Pentru practica legumicolă interesează pretenţiile plantelor faţă de
apă, care sunt constituite din cerinţe şi nevoi, cerinţele reprezentând cantitatea de
apă ce trebuie să fie prezentă în sol pentru ca plantele să-şi satisfacă nevoile.

9
Toate plantele legumicole, când sunt tinere şi de dimensiuni mici, au
cerinţe mari faţă de apă, dar nevoie mică, deoarece având sistemul radicular slab
dezvoltat nu se pot aproviziona în mod corespunzător.
De asemenea, de mari cantităţi de apă au nevoie plantele legumicole în
timpul sintetizării şi depozitării substanţelor de rezervă.
Pentru fiecare unitate de substanţă uscată plantele legumicole
consumă 300-800 unităţi de apă.
Pentru practica cultivării plantelor legumicole prezintă importanţă
cunoaşterea pretenţiilor faţă de apă, efectele excesului sau deficitului şi modul cum
se poate asigura şi menţine regimul corespunzător de umiditate.

În funcţie de specificul biologic, plantele legumicole se grupează în:


• foarte pretenţioase: spanacul, salata, vărzoasele, ţelina, prazul etc.
• pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinetele,
bamele, cartofii, fasolea, mazărea etc.
• moderat de pretenţioase: speciile perene:
• puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovleceii, dovleacul.
În funcţie de umiditatea atmosferică au cerinţe:
• foarte ridicate (85-95%): castraveţii, ţelina, spanacul, salata,
ciupercile, etc;
• relativ ridicate (70-80%): varza, sfecla, morcovul, păstârna-cul,
pătrunjelul, cartoful, mazărea, etc.
• relativ moderate(55-65%): tomatele, ardeiul, pătlăgelele vine-te,
fasolea etc.
• relativ coborâte (45-55%): pepenii verzi şi galbeni, dovleacul.
Trebuie satisfăcute pretenţiile plantelor în funcţie de specie, soi şi sistem de
cultură, luându-se măsuri de asigurarea necesarului, dar evitarea deficitului şi excesului.
Necesarul de apă se asigură din precipitaţii şi prin irigări.
Precipitatiile căzute nu asigură cerinţele speciilor, deoarece sunt repartizate
neuniform şi în cantităţi diferite.
Irigarea corespunzătoare este asigurată cunoscând "regimul de irigare", cât şi
"metodele de udare".
Regimul de irigare reprezintă ansamblul de măsuri organizatorice care permit
evaluarea necesarului de apă pentru plante.
● Elementele regimului de irigare:
- norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează pe
suprafaţa de 1 ha, pe întreaga durată de vegetaţie a unei specii şi se raportează în total m3;
- norma de udare (m) reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează unei
culturi pe suprafaţa de 1 ha, o singură dată, astfel încât nivelul apei să crească de la
plafonul minim la capacitatea de câmp (tabelul 1.2.).

m = 100 · H · Gv ( Cc - pmin ), în care:

m = norma de udare;
H = grosimea stratului de sol activ;
Gv = greutatea volumetrică a stratului de sol;

10
Cc = capacitatea de câmp pentru apă;
pmin= plafonul minim.

Tabelul 1.2.
Norma de udare, numărul de udări şi eşalonarea acestora
la principalele culturi legumicole
Norma de
Numărul de udări udare
Cultura (m3/ha)
Total

april.

iunie

sept.
iulie

aug.
mai

oct.
Tomate timpurii 7-8 1 2-3 2-3 2 - - - 300-350
Tomate v-t-na 9-11 - 2 2 2-3 2 1-2 (1) 300-350
Ardei 9-10 - 2 3 3 1-2 (1) - 350-400
Vinete 9-10 - 2 3 3 2-3 (1-2) - 400
Ceapă din arp. 3-5 - 1 1-2 1-2 - - - 300-350
Ceapă ceaclama 7-8 1 1 2-3 2 1 - - 300-350
Ceapă de apă 8-9 - - 2 2-3 2 1 1 300-350
Usturoi 3-5 3-5 - 1 1-2 1-2 - - 300-350
Praz 5-8 - 1 1-2 1-2 1-2 1 - 300-350
Fasole de gr. 3-4 - 1 1-2 1 - - - 300
Mazăre de gr. 3 1 1 1 - - - - 300
Bame 5-6 - 1 1-2 2 1 - - 350
Morcov-ogor 6 1 2 1 1 1 - - 300-350
Morcov succ. 7-9 - - 1 2-3 2 1-2 1 300-350
Păstârnac 7-8 1 1-2 2 2 1 - - 300-350
Pătrunjel 7-8 1 1-2 2 2 1 - - 300-350
Sf. roşie-ogor 5-6 1 1 1 1-2 1 - - 300-350
Sf. roşie-cultură
6-7 - - 1 2 2 1-2 (1) 300-350
dublă
Ridichi de iarnă 3-4 - - 1 1-2 1 - - 300-500
Ţelină de răd. 9-10 - 2 2-3 3 2 - - 300-500
Castraveţi în
4-5 - 1 1-2 2 - - - 300
ogor
Castraveţi
6 - - 1 2 2 1 - 300
succesiune
Dovlecei în
4-5 - 1 1-2 2 - - - 300
ogor
Dovleac de copt 4 - - 1 1 1 1 - 300
Pepeni galbeni 3-4 - 1 1 1-2 - - - 300
Pepeni verzi 3-4 - 1 1 1-2 - - - 300

Norma de udare variază în funcţie de specie, soi, condiţiile climatice, tipul de sol,
faza de vegetaţie, sistemul de cultură şi oscilează între 200-400 m3/ha;
- numărul de udări reprezintă însumarea udărilor unei culturi, în medie fiind 3-

11
10;
- momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de particularităţile
fiziologice specifice plantelor;
Metodele de udare – reprezintă posibilităţile practice de asigurare cu apă a
plantelor legumicole:
• udarea pe brazde: se aplică în culturile din câmp neprotejat, în solarii şi puţin în
sere.
Apa pătrunde în sol, umectându-l prin intermediul brazdelor de udare, iar la
rădăcinile plantelor ajunge prin infiltrare laterală.
Avantaje:
- apa pătrunzând lateral, stratul înălţat rămâne uscat putându-se efectua lucrări de
întreţinere;
- nu se formează crusta, reducându-se numărul praşilelor;
- favorizează aerisirea la nivelul sistemului radicular;
- solul se încălzeşte mai repede şi se zvântă mai uşor;
- pierderile de apă prin evaporare şi prin infiltrare sunt mai reduse;
- pierderile de substanţe nutritive sunt mai scăzute;
- poate fi utilizată la toate speciile legumicole;
- nu măreşte umiditatea atmosferică.
Pentru amenajare terenurile trebuie să fie plane, cu o uşoară pantă (1-3%), bine
lucrate şi afânate, permeabile şi cu capacitate bună de reţinere a apei.
Lungimea optimă a brazdelor de udare este de 200-250 m.
Se aplică atât în ferme legumicole, cât şi în sistem gospodăresc.
• udarea prin aspersiune: presupune administrarea apei sub forma picăturilor de
ploaie, prin intermediul aspersoarelor.
Elementele tehnice ale metodei sunt: intensitatea ploii, mărimea picăturilor,
uniformitatea ploii.
Avantaje:
- se poate aplica pe terenuri şi mai puţin nivelate;
- influenţează procesul de nitrificare;
- oferă condiţii pentru mecanizarea lucrărilor;
- se poate face fertilizarea fazială odată cu apa de irigat;
- determină scăderea temperaturii la nivelul frunzelor;
- se măreşte umiditatea atmosferică - favorabilă pentru unele specii;
- se poate folosi pentru combaterea îngheţurilor târzii de primăvară etc.
Dezavantaje:
- nu se pot aplica imediat lucrările de întreţinere;
- se bătătoreşte solul impunând un număr mare de praşile;
- pierderile de apă prin evaporare şi infiltrare sunt mari;
- nu se poate aplica atunci când bate vântul;
- influenţează îmburuienarea;
- la unele specii sporirea umidităţii atmosferice este dăunătoare favorizând
apariţia bolilor criptogamice şi provoacă avortarea florilor.
• udarea prin picurare: asigură administrarea lentă a apei în zona sistemului
radicular al plantelor, prin instalaţii speciale.Se foloseşte în sere, solarii şi în câmp la

12
culturi înfiinţate la distanţe mai mari.
Avantaje:
- creează condiţii favorabile de umiditate şi aer în sol;
- se foloseşte mai raţional apa, datorită pierderilor mici prin evaporaţie,
îmbunătăţirii infiltraţiei şi distribuirii uniforme ;
- permite efectuarea lucrărilor de întreţinere şi a recoltărilor fără întrerupere;
- nu influenţează umiditatea atmosferică;
- necesită un consum redus de energie;
- se poate folosi pe toate tipurile de sol;
- se reduce substanţial necesarul de apă;
- se obţin sporuri de producţie;
- se poate efectua irigarea fertilizantă cu rezultate foarte bune.
Dezavantajele sunt legate de faptul că apa trebuie bine filtrată pentru a nu se
înfunda duzele şi sunt necesare investiţii mari.

CAP.III. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Înmulţirea reprezintă proprietatea plantelor de a se multiplica, respectiv de a-şi


spori numărul de indivizi.
Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale generativă (sexuată) sau
pe cale vegetativă (asexuată) Folosirea uneia sau alteia din metode reprezintă posibilităţi
de înfiinţare a culturilor şi de reducere a ciclului de producţie.
3.1. Înmulţirea generativă (sexuată)
Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind în acest
scop seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni, fasole, mazăre
etc.) sau fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriu seminţe (morcov,
pătrunjel, păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare, cimbru etc.).
Sub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe care le
prezintă pentru procesul de producţie:
- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr mare
de seminţe);
- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8 ani,
în funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;
- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi reduse de
seminţe;
- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate a
hibrizilor cu efect heterozis.
Dezavantaje înmulţirii sexuate:
- impurificarea soiurilor în condiţiile nerespectării unor cerinţe
tehnologice impuse culturilor semincere;
- sămânţa hibridă se obţine cu cheltuieli mari, dar cu toate acestea hibrizii îşi fac
din ce în ce mai mult prezenţa în cadrul culturilor legumicole, fiind foarte valoroşi, având
imprimate caracteristici genetice de rezistenţă la atacuri şi alţi factori adverşi.
Însuşirile cantitative şi calitative ale seminţelor de plante legumicole

13
Pentru practica legumicolă o importanţă deosebită o prezintă ansamblul însuşirilor
cantitative şi calitative ale seminţelor, care se pot grupa astfel:
- însuşiri morfologice (fizice) - care reprezintă un grad de specificitate în funcţie
de specie şi cultivar, având un caracter stabil (conturul, forma, aspectul suprafeţei) sau
variabil (mărimea, culoarea, luciul, aroma);
- însuşiri biologice - ce reflectă aspectul calitativ al zestrei ereditare şi al
potenţialului vital în ansamblu: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, însuşiri ce trebuie
asigurate şi menţinute prin lucrările specifice care se aplică culturilor semincere;
-însuşiri fiziologice - care asigură şi arată potenţialul vital al seminţelor şi sunt
reprezentate de: viabilitate, facultatea germinativă şi energia germinativă, însuşiri ale
căror valori trebuie să se păstreze în limitele standardelor stabilite, în funcţie de specie şi
clasa de calitate, valori care sunt atestate prin certificatele de puritate biologică şi
buletinele de analiză, elaborate de laboratoare de specialitate judeţene;
-însuşiri tehnologice - ce reprezintă o consecinţă a atenţiei acordate tehnologiilor
aplicate în culturile semincere, prin lucrările specifice efectuate, în scopul obţinerii de
seminţe viguroase, sănătoase şi lipsite de impurităţi, precum şi a momentului şi modului de
extragere, uscare, condiţionare şi păstrare a seminţelor. Sunt reprezentate de: puritatea
fizică, umiditate, starea sanitară, puterea de străbatere, masa a 1000 de boabe (MMB) şi
valoarea culturală.
Valoarea culturală (Vc) sau sămânţa utilă se stabileşte pe baza facultăţii germinative şi a
purităţii seminţelor, reprezentând procentul de seminţe pe care se contează că ar da plante
viabile, în anul de folosire.

SU = PXG
100
3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată)
Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de
plante legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (hreanul, batatul,
cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea
vegetativă este mai avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la
descendenţi însuşirile valoroase pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în
primul an de cultură.
În practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativă.
a. înmulţirea prin bulbi şi bulbili, se aplică la ceapa eşalotă (bulbi), usturoi şi
ceapa de Egipt (bulbili) recurgându-se la detaşarea bulbililor şi plantarea lor în câmp
toamna (septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.
b. înmulţirea prin tuberculi se utilizează la cartof, se folosesc tuberculi din
fracţiunile mici cu diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se
plantează întregi, mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru,
care se secţionează longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pentru fiecare
porţiune. Se plantează manual primăvara sau vara.
c. înmulţirea prin rizomi se practică la măcriş, ştevie, revent, folosindu-se
porţiuni de rizomi care prezintă câţiva muguri vegetativi, plantara se face primăvara
devreme.

14
d. înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la hrean şi batat, la hrean
se folosesc rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2 cm având muguri la ambele
extremităţi, iar cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin frecare cu o cârpă
aspră sau prin răzuire. Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se secţionează la o
extremitate, orizontal, iar la cealaltă oblic.La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici
sau mari secţionate, care se pot planta direct în câmp.
e.înmulţirea prin drajoni se aplică la plantele careprezintă rădăcini trasante şi au
capacitatea de a emite lăstari (drajoni - lăstari de rădăcină), ca la: anghinare, cardon şi
tarhon. Lăstarii se detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se
transplantează în ghivece, plantarea se face manual, primăvara devreme.
f. înmulţirea prin butaşi se practică la speciile de plante legumicole care au
însuşirea de a emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la
tarhon şi batat. Se detaşează butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă întregi,
având o lungime de aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza
butaşului se înlătură, iar cele de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară
butaşii se secţionează sub un nod, deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ,
după care se pun la înrădăcinat.
g. înmulţirea prin marcotaj se practică la tarhon şi cardon, plante ce au
capacitatea de a emite rădăcini adventive când vin în contact cu solul. La baza plantei se
execută un muşuroi, iar după emiterea de rădăcini adventive lăstarul se detaşează de planta
mamă şi se plantează la loc definitiv, toamna sau primăvara.
h. înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică la specii perene, care formează
tufe bogate: tarhon, revent, anghinare, leuştean, măcriş, ştevie, ceapa de tuns, cimbrişor etc,
în special pentru reîntinerirea culturilor şi completarea golurilor. Tufele se despart prin
tăierea cu cuţitul sau cu cazmaua şi se plantează manual, în special primăvara după
pornirea în vegetaţie.
i. înmulţirea prin altoire se practică la plante legumicole cu scopul creşterii
rezistenţei acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi. Metoda este
mult practicată pe plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.), încercări
fiind făcute şi în România. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, tomate, vinete,
batat etc. Altoirea speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.
La castraveţi se foloseşte altoirea pe. Cucarbita ficifolia, la pepenele verde în
special tigva - Lagenaria vulgaris var. longissima, tâlvul - Lagenaria vulgaris var.
siceraria şi var. gaurda; Bak; Zucca fetidissima, Benincasa cerifera, iar la pepenele galben
se practică altoirea pe Cucurbita moschata, Cucurbita maxima, Cucurbita maxima ssp.
turbanimaxima,
La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, iar tomatele se pot
altoi pe Lycopersicon hirsutum.
Deşi cheltuielile de producţie sunt mai mari cu 30 %, valoarea producţiilor
acoperă cheltuielile, iar plantele obţinute sunt rezistente la fusarium, nematozi şi diferite
ciuperci fiind utilizate în special în cadrul culturilor din sere şi solarii, dar în limita
posibilităţilor şi la culturile timpurii in câmp.
La ora actuală este instituit un program naţional de imprimare a rezistenţei plantelor la
atacuri prin utilizarea metodei de altoire. Este o posibilitate practică de realizare a
materialului săditor legumicol în concept ecologic.

15
Pe lângă avantajele pe care le prezintă înmulţirea pe cale vegetativă, aceasta are şi
unele neajunsuri de ordin economic generate de volumul mare de lucrări şi material
necesar înfiinţării culturilor, fapt care, în prezent limitează aplicarea acestei metode la un
număr relativ restrâns de specii.
3.3. înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi "in vitro"
Este cea mai modernă metodă de înmulţire vegetativă, anual producându-se pe
plan mondial milioane de plante, la cartof, conopidă, tomate, pepeni galbeni etc, dar cu
posibilităţi de extindere la majoritatea speciilor.
3.4. înmulţirea asexuată în sens strict, este specifică pentru ciupercile comestibile.
3.5. Pregătirea seminţelor în vederea semănatului
Lucrările de pregătire a seminţelor înainte de semănat au drept scop favorizarea
răsăririi plantelor şi obţinerea unei răsăririi explozive.
Sortarea şi calibrarea seminţelor - are drept scop separarea seminţelor întregi, sănătoase,
viabile, cu însuşiri calitative superioare de alte impurităţi-asigurând rezerva de hrană care
să influenţeze o bună germinare si creşterea plantelor până la apariţia primelor frunze
adevărate, când planta are posibilitatea de a-şi sintetiza singură hrana.
Amestecarea seminţelor plantelor de cultură, greu germinabile, cu seminţe ce germinează
uşor, care au rolul de a indica rândurile de plante, în astfel de situaţie putându-se lua măsuri
de îndepărtare a îmburuienării (plivit, prăşit). în acest fel plantele de cultură nu vor fi
invadate şi asfixiate de către buruieni care au un ritm mai accentuat de creştere.
Umectarea - se aplică seminţelor care germinează greu din cauza tegumentului tare şi are
drept rol facilitarea acestui proces, astfel germinarea şi străbaterea stratului de sol
acoperitor să se desfăşoare mai rapid încât planta să lupte cu buruienile şi cu alţi factori din
sol care nfluenţează
i negativ răsărirea, iar desimea plantelor ar fi mult diminuata.
Stratificarea - este folosită în cazul seminţelor cu maturare eşalonată (mărar, ceapă,
crucifere) pentru uniformizarea germinării, asigurând o cultură în care plantele să aibă
acelaşi stadiu de creştere.
Călirea - se practică la seminţele destinate înfiinţării culturilor timpurii cu scopul de a
spori vitalitatea, precocitatea şi rezistenţa la frig a plantelor. Seminţele umectate şi în curs
de încolţire se ţin alternativ la temperaturi scăzute (0°) şi ridicate (20-22° C) pe o durată de
timp în funcţie de specie.
Drajarea seminţelor (granularea) are drept scop "mărirea volumului seminţelor mici, prin
înglobarea lor în amestecuri organice, la care se poate adăuga un extract biologic stimulator
sau chiar cu efect dezinfectant. Scopul principal este de a repartiza uniform seminţele pe
suprafeţele de semănat şi la adâncime corespunzătoare, iar acestea vor germina şi plantele
vor creşte mai repede, asigurând culturilor o bună uniformitate.
Se reduce de asemenea cantitatea de seminţe necesare pentru unitatea de suprafaţă şi se
elimină pierderile din cultură, elemente foarte importante în cazul utilizării seminţelor
hibride, acestea având un preţ foarte mare.
Încastrarea seminţelor - este o variantă a granulării şi constă în introducerea unei seminţe
într-o tabletă de vermiculit. Se seamănă la suprafaţa solului fiind favorizate germinaţia şi
creşterea plantelor.
Stimularea ~ are drept scop scoaterea din repaus a seminţelor în vederea grăbirii
germinaţiei, cu influenţe favorabile asupra celorlalte procese şi cu acţiune directă asupra
cantităţii şi calităţii producţiilor. Se poate realiza prin procedee fizice, biologice şi chimice,

16
în agricultura biologica fiind admise numai primele două şi într-o oarecare măsură şi al
treilea procedeu.
Metode fizice prin utilizarea de: radiaţii electromagnetice, izotopi radioactivi, neutroni
rapizi, laser, curent electric, radiaţii vizibile ale spectrului solar, ultrasunete, aeroioni
artificiali, efect de piramidă sau cu alternanţe de temperaturi ridicate şi coborâte (Nicolae,
L., 2004).
Metode biologice prin folosirea de: biopreparate cu extracte din diferite plante cu acţiuni
specifice, respectiv infuzii, decocturi, plămădeli etc.
Metode chimice prin utilizarea de produse chimice ca acizi (succinic nicotinic, giberelic),
folcisteină, cropmax, procaină, rezorcină etc.
Dezinfecţia - lucrare obligatorie care are drept scop diminuarea sau înlăturarea transmiterii
prin seminţe a germenilor de boli şi dăunători sau instalarea acestora de la semănat la
răsărire.
Metoda folosită se stabileşte în funcţie de specie, provenienţa seminţelor, agentul
patogen, pe baza controlului fitosanitar. În ultimul timp sunt utilizate în cultura legumicolă
"cultivare" cu rezistenţe naturale la principali agenţi patogeni. Hibrizii, de obicei din
import, au în totalitate rezistenţe genetice, dar sunt creaţi şi în ţara noastră astfel de hibrizi
sau soiuri.

CAPITOLUL IV BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII


PLANTELOR LEGUMICOLE
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie de
sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii. Verigile
fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor necesare înfiinţării
culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea
producţiei obţinute.
4.1. Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după
următoarele criterii: locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea
producţiei, natura substratului de cultură.
După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite spaţii
special construite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în câmp
deschis, fără protecţie.
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere, solarii
încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de
cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului
(iarna, primăvara devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-solar,
adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantele beneficiază numai
parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestor construcţii se realizează o
temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior. Această diferenţă poate să ajungă

17
până la 9°C în cazul dublei protejări. La dubla protejare, dacă pentru acoperirea
construcţiilor s-a folosit polietilena se recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din
PVC, deoarece aceasta, spre deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele
infraroşii, deci în acest caz nu mai poate avea loc fenomenul inversiunii termice.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple, sub
formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi culise de
protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din materiale plastice
aşezate direct pe culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. De
exemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumb zaharat.
Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului dominant. Prin acest
procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de vânturile care le răsucesc vrejurile.
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a
plantelor legumicole:
- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor
legumicole cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole, bame
tomate, ceapa etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac,
pătrunjel pentru frunze etc.);
- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate în
spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei, pătlăgele
vinete) sau chiar pentru culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi, varză).
După destinaţia producţiei deosebim:
- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după o
anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof
etc.);
- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produsele
fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele de
cultivare pot fi:
- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
- timpurii, de primăvară;
- semitimpurii, de vară;
- târzii, de toamnă;
- întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele sisteme
de cultură:
- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de
pământuri naturale fertile;
- pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care
conţin în anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.
4.2. Elementele de bază ale tehnologiilor
Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de obiectul şi
obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice asemănătoare,
constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic.
• Alegerea terenului

18
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o măsură
tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, la alegerea terenului trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici
şi social-economici.
a.Factorii pedoclimatici.
În mod obişnuit interesează temperatura medie anuală; temperatura medie a lunii
celei mai calde; suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără
îngheţ; epocile calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă;
umiditatea atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de
zăpadă în timpul iernii.
Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,
neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat împotriva
vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu strat arabil
profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele mai bune sunt
solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună; capacitate mare pentru apă şi
aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de luncă, aluvionare, cu
proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate solurile puternic podzolite, compacte
şi sărăturile.
b. Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat cultivării
plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cât mai aproape
de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de comunicaţie (şosele
asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de conserve, dacă producţia este
destinată prelucrării industriale; să existe posibilitatea asigurării forţei de muncă
necesare; pe cât posibil să se găsească în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a
putea fi folosite în mod eficient îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de
produse legumicole.
• Asolamentele legumicole
Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune practicarea
asolamentelor.
La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,
organizatorice, biologice şi tehnologice.
Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în cadrul
asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o semnificaţie specifică.
Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi teren se cultivă două sau mai multe
specii legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nu putem vorbi de cultură premergătoare
ci de culturi, deoarece folosirea intensivă a terenului şi a solului în legumicultură
presupune cultivarea în cadrul unor asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an.
Rotaţia culturilor legumicole trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se
cultive speciile din aceeaşi familie botanică decât după 4 ani.
La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturile premergătoare
(tab.4.1).
• Culturile succesive şi asociate de legume
Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai intensivă de
utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape întreaga perioadă a
anului cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturile succesive şi asociate, contribuie la

19
o mai bună eşalonare a producţiei legumicole şi o diversificare a acesteia mai aproape de
nevoile consumului (Maier I., 1969).
Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă de vegetaţie
(salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde, spanacul, gulioarele
etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază (culturi secundare anterioare)
sau după aceasta (culturi secundare următoare).
Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi suprafaţă
de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.
La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor faţă de factorii de
vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru fiecare cultură şi cea totală
din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea alimentară şi economică a produselor
ce se obţin, epocile şi modul de valorificare a produselor, destinaţia producţiei (consum
în stare proaspătă sau conservată; consum intern sau export).

Tabelul 4.1

AMPLASAREA CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CULTURILE


PREMERGĂTOARE*
Culturi premergătoare
Foarte bune** Contraindicate**
Bune**

Pentru legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate


Legume solanacee Cereale păioase şi culturi furajere Legumele pentru rădăcini tuberizate; din
pentru fructe; pentru masă verde grupa cepei şi cele pentru frunze (în
cucurbitacee cultură anticipată)
Pentru legumele din grupa verzei
Legumele: solanacee Legumele cucurbitacee şi pentru Legumele din grupa verzei şi cele pentru
pentru fructe; cartofi; rădăcini tuberizate frunze
pentru păstăi, seminţe şi
capsule
Pentru legumele solanacee de la care se consumă fructele
Lucernă şi trifoi în Legumele pentru rădăcini Legumele solanacee pentru fructe şi
primul an după tuberizate şi cele din grupa cepei cartofi
desfiinţare; legume
pentru păstăi şi capsule
şi cele cucurbitacee
Legume cucurbitacee

20
Legumele din grupa Cereale păioase, floarea soarelui, Legumele cucurbitacee şi solanacee
verzei şi pentru păstăi şi legume pentru rădăcini tuberizate
capsule şi pentru bulbi
Legume pentru păstăi, seminţe şi capsule
Legume solanacee; Legume cucurbitacee şi cele Culturile legumicole din grupă
pentru rădăcini pentru bulbi
tuberizate şi cereale
păioase
Legumele din grupa cepei
Mazăre, bob, bame Legumele solanacee pentru fructe Legumele din grupă şi pentru rădăcini
tuberizate

*) Prelucrare după Butnariu H. şi colab., 1992


**) Atenţie la erbicidele folosite la culturile premergătoare

În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât posibil,


speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie botanică (pentru a
evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu perioadă de vegetaţie diferită
(scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem radicular diferit în ceea ce priveşte
dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil, pentru folosirea mai deplină a elementelor
fertilizante din sol (plantele cu sistem radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu
sistem radicular superficial şi invers).
La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţele plantelor
legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizate prin rezistenţă
la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fi semănate sau plantate
toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie recoltate primăvara devreme
(salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte plante legumicole suportă uşor
temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ....-2°C, ce pot surveni după răsărirea
plantelor sau plantarea răsadurilor (varză, gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile
rezistente la temperaturi scăzute se cultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o
perioadă de vegetaţie mai lungă şi sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi,
fasole de grădină etc.). Din această cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât
să răsară după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La culturile înfiinţate
prin răsad, plantarea se va face după trecerea acestui pericol.
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi suprafaţă
de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi a solului,
deoarece pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe unitatea de
suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică se încadrează
printre rândurile culturii principale sau pe rând, între plantele culturii de bază. Pe lângă
aspectele menţionate la culturile succesive, în cazul culturilor asociate trebuie să se ia în
considerare şi habitusul speciilor care se intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil,
condiţii reciproc avantajoase şi să se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele
asociaţiei. Datorită faptului că prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se
împiedică mecanizarea lucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă
manuală, culturile asociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate.
Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare,
culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi tinere
după cum urmează:

21
- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză
timpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină ;
- în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de grădină
pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde, ceapă din arpagic,
morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru boabe) sau specii cu talie
semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu se recomandă să se
folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii etc., deoarece prin întinderea
vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile de bază .
• Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de îmbunătăţire a
regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea producţiei,
îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură folosirea potenţialului
productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole, folosirea cu maximum de
eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a îngrăşămintelor, practicarea culturilor
succesive şi asociate.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor legumicole, se
disting:
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are drept
scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha
Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea
prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.
Udarea prin inundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădini pe
suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10 m
lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduce posibilitatea
mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în tehnologia
culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului,
pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate - prin infiltraţie, mai
ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei.
• Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal
deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu ajutorul
aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie. Aducţiunea şi
distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare.
• Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de
picături, într-o perioadă îndelungată de timp.
Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:
- de menţinere a fertilităţii;
- de creştere a fertilităţii;
- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.
Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare ce trebuie
să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile solului. Cantităţile de
îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se administrează folosind metodele:
fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii); fertilizarea
fazială.

22
Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor în sol
înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se administrează
îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice greu solubile (2/3 din
doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse (mraniţa) şi
îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de
fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii optime în
primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.
Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumite
elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau
extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completează fertilizarea de
bază
Erbicidarea culturilor legumicole
Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită:
numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă,
legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze etc.) sunt
deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care uneori durează
10-20 zile) şi imediat după aceasta, impunând în lupta cu buruienile măsuri speciale;
diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi succesive, culturi asociate, culturi
forţate şi protejate cu mase plastice) care contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea
ce impune utilizarea anuală a unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele
surse de îmburuienare determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea
buruienilor în comparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de
cultură, în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile
înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.
Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative) împotriva
buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă tehnologică absolut
necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de erbicide, sub diferite forme, dintre
care o parte sunt eficiente pentru un număr restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o
mare selectivitate pentru plantele legumicole.
La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoarele
aspecte principale:
- alegerea celui mai eficient erbicid;
- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;
- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;
- factorii care influenţează aplicarea etc.
Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea
culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă sunt
volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în perioada de la
semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor (preemergent); după ce plantele
de cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere mai avansat decât buruienile care nu au
depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze la buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la
buruienile monocotiledonate (post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început
să crească (postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.
Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de 16-
20°C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată. Temperaturile ridicate

23
au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă a substanţelor ce se
volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan etc.).
Umiditatea relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de
contact, aplicate postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează
absorbţia substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor.
La o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită
pierderilor mari de substanţă prin volatizare.
Vânturile influenţează erbicidarea printr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la
suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din
cultura respectivă sau din culturile învecinate poate provoca pagube însemnate în cazul
când culturile sunt sensibile la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea
erbicidelor atunci când viteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră.
Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor.
Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă după
tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare survine o
ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa precipitaţiilor
timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult efectul. În acest caz,
la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prin aspersiune, cu 150-200 m 3
apă/ha.

CAP.V. TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR


DE PLANTE LEGUMICOLE
Cu toate că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare, folosirea
lor este absolut necesară datorită avantajelor pe care le prezintă:
• asigură condiţii pentru obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii
superioare;
• contribuie la eşalonarea producţiei şi a consumului de produse legumicole
proaspete;
• asigură desimea optimă la unitatea de suprafaţă şi uniformitatea culturilor;
• permite lărgirea arealului de cultură a speciilor termofile;
• micşorează consumul de seminţe etc.
Răsadurile sunt plante legumicole tinere, de o anumită vârstă, produse în
construcţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat.
5.1.Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi inventarului
pentru producerea răsadurilor
La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine cont de
specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:
- în cazul serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia tehnică şi
reparaţiile curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori specializaţi şi se
execută imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi îndepărtarea resturilor vegetale,

24
mobilizarea solului, mărunţirea solului, dezinfecţia solului şi a scheletului serei, evitarea
reinfestării); unde se produc răsaduri pentru sere, solarii, culturi timpurii şi de vară în câmp;
- la solariile cu protejare dublă sau simplă: verificarea scheletului, montarea
foliei, afânarea solului, aşezarea substratului; unde se produc răsaduri pentru solarii, culturi
timpurii şi de vară din câmp; unde se produc răsaduri pentru solarii, culturi timpurii şi de vară din
câmp;
- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică: confecţionarea de noi tocuri,
repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celor vechi,
dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea biocombustibilului, instalarea tocurilor,
acoperirea lor cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv, unde se produc răsaduri pentru
culturi timpurii şi de vară din câmp şi uneori pentru solarii.
Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în stare de
funcţionare.
Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare, cernere,
dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire, mraniţa şi turba,
se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează. În scopul îndepărtării
impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetale grosiere-nemineralizate etc.)
componentele se cern.
În funcţie de cantitatea de amestec ce urmează a fi pregătită se alege şi linia
tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea amestecului nutritiv.
În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de pământ se
efectuează manual.
După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază în platforme de
aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime.
După pregătire amestecurile nutritive se dezinfectează cu aburi sau cu substanţe
chimice.
La dezinfecţia cu aburi în interiorul platformelor se introduc conductele de
dezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a aburului. Apoi se acoperă
platformele cu prelate de polietilenă termorezistentă şi se introduce aburul sub presiune la
temperatura de 120°C, menţinându-se până în momentul când în interiorul platformelor
se înregistrează o temperatură de 90°C. După dezinfectare, pentru a se evita reinfestarea,
platformele se menţin în continuare acoperite.
Dezinfecţia pe cale chimică se face pe platforme betonate sau pe prelate din
material plastic, pe care amestecul nutritiv se aşază în straturi succesive, peste fiecare
strat administrându-se cantităţile corespunzătoare de substanţe dezinfectante (cele solide
se administrează prin împrăştiere iar cele lichide cu ajutorul unor maşini de stropit sau cu
stropitori). După administrarea substanţelor dezinfectante, amestecul nutritiv se
omogenizează şi se acoperă cu o folie de polietilenă. Dacă se foloseşte imediat după
trecerea timpului de acţiune şi de pauză, înainte de utilizare se face proba de fitotoxicitate
a amestecului nutritiv.
Amestecuri de pământ folosite la producerea răsadurilor
Amestecurile nutritive folosite la producerea răsadurilor trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie bogate în substanţe hrănitoare, uşor asimilabile de către
plante; să aibă permeabilitate pentru apă şi aer; culoare închisă (în scopul absorbirii unei
cât mai mari cantităţi de energie solară); să fie lipsite de agenţii patogeni şi dăunători; să
aibă reacţie neutră (pentru legumele din grupa verzei, castraveţi şi pepeni) sau uşor acidă
(pH 6,0-6,5 pentru majoritatea speciilor).

25
• Mraniţa – gunoi de grajd bine fermentat (putrezit), întruneşte calităţile menţionate
anterior, dar prezintă o mare rezervă de agenţi patogeni (trebuie dezinfectată) şi seminţe de
buruieni (trebuie distruse).
• Pământul de ţelină – se obţine din terenuri înţelenite (înierbate), prin dislocarea stratului
superficial (10-12 cm) şi aşezarea în platforme pentru fermentare, sau din “trifoişti”.
Prezintă în general însuşirile prezentate anterior, în funcţie de textura şi structura solului
de unde au fost recoltate.
• Turba – prezintă însuşirile cerute, dar este săracă în elemente nutritive şi are o reacţie
acidă (pH = 3,5 – 5,0). Se foloseşte în special turbă roşie, dar trebuie corectată aciditatea (la
pH = 6,5 – 7,0).
• Pământul de grădină – se obţine din terenurile cultivate cu plante legumicole (în
special cu leguminoase), fertile şi neinfestate.
• Nisipul – în special cel grosier (spălat) cu particule de 0,6 - 0,8 mm, folosit pentru a
realiza o bună permeabilitate a amestecului.
La pregătirea amestecurilor, turba se foloseşte numai după ce i s-a corectat
reacţia, prin adăugarea de var (cca.2 kg/m3), astfel ca pH-ul să fie de 6-6,5. De asemenea,
la pregătirea amestecurilor, în special când acestea se utilizează pentru repicarea
răsadurilor, se adaugă 0,5-0,7 kg/m3 superfosfat şi 0,2-0,4 kg/m3 sulfat de potasiu.
Dat fiind timpul de pauză destul de îndelungat pentru unele produse chimice
dezinfectante, pregătirea amestecurilor de pământ se face din timp; până la întrebuinţare
acestea se ţin adăpostite în şoproane, iar în lipsa acestora se fac grămezi de forme
regulate şi se acoperă cu prelate de P.E.
Răsadurile de plante legumicole pot fi produse pe strat nutritiv (repicate sau
nerepicate) sau în forme cu sau fără presarea amestecului nutritiv.
În multe ţări producătoare de legume se practică, într-o măsură tot mai mare,
tehnologia de producere a răsadurilor în cuburi nutritive, rezultate prin presarea
amestecului nutritiv, în care se seamănă sămânţa drajată sau nedrajată, sau se face
repicarea răsadurilor. Pentru simplificarea tehnologiei de producere a răsadurilor, se fac
experimentări şi cu pastile obţinute din turbă puternic presată, prevăzute cu o mică
adâncitură în care se pune sămânţa sau se repică răsadul.

Exemple de amestecuri de pământuri folosite pentru producerea răsadurilor


destinate culturilor din câmp şi solarii

Amestecuri de pământuri pentru


Specia Semănat Repicat Cuburi nutritive
pH
M T t N M T t N M T t N B
50 - 25 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5
Tomate
- - - - 30 20 30 20 50 30 - 15 5 7,5
40 30 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0
Ardei
- - - - 30 20 40 10 30 20 40 10 - 6,5
40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 15 6,0
Vinete
- - - - 10 30 50 10 10 20 65 5 - 6,5
Varză şi 50 25 - 25 50 25 - 25 20 20 50 5 5 7,0
conopidă - - - - 40 10 40 10 - 20 60 20 - 7,0
Castaveţi şi 40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0
pepeni - - - - 30 20 30 20 30 20 40 10 - 7,0
Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - - - 6,5
∗ M - mraniţă; T - pământ de ţelină; t - turbă; N- nisip; B - balegă de bovine

26
• Îngrăşămintele chimice – se utilizează pentru completarea fertilităţii amestecului, iar
amendamentele – pentru corectarea reacţiei sale.
• Pregătirea amestecurilor: mărunţire, cernere, stabilirea proporţiilor, amestecarea lor,
dezinfecţia şi păstrarea în platforme. Proporţiile pentru amestec se stabilesc în volume, în funcţie
de specie şi scop (semănat sau repicat).
Amestecurile, în momentul folosirii, se aşează pe folie de polietilenă (în sere şi solarii) şi
pe un strat de paie sau nisip (răsadniţe), în vederea semănatului, în grosime de 8-10 cm, pentru
repicat (10-14 cm) sau se folosesc pentru umplerea ghivecelor sau confecţionarea cuburilor
nutritive, utilizate în aceleaşi scopuri.
5.2. Semănatul în vederea producerii răsadurilor
Se respectă următoarele secvenţe tehnologice:
• pregătirea seminţelor;
• epoca de semănat – se stabileşte în funcţie de epoca de plantat a speciei, ţinând cont de
vârsta răsadurilor;
• semănatul se execută manual, în rânduri sau prin împrăştiere, pe suprafaţa de 40-60 m2
în cazurile când se repică şi 120-200 m2 când nu se repică. Semănăturile se acoperă cu un strat
subţire (0,5-1,0 cm) amestec de pământ sau nisip, iar pentru sere şi cu o folie de polietilenă până
începe germinarea lor. Lucrarea se mai poate face în lădiţe sau chiar direct în ghivece;
• cantitatea de seminţe diferă în raport de specie şi de valoarea culturală a lor, iar pentru a
produce răsad în vederea plantării unui hectar de cultură sunt necesare următoarele cantităţi:
0,200 kg pentru ţelină; 0,250 kg pentru tomate, salată, cicoare; 0,300-0,400 kg pentru vărzoase;
0,600-0,800 kg pentru ardei, vinete, castraveţi; 3,0-4,0 kg pentru ceapă de apă şi praz.

5.3. Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor


Repicatul – lucrarea de transplantare a răsadurilor din semănătură deasă, la distanţe mai
mari, cu scopul asigurării unui spaţiu de nutriţie corespunzător şi o iluminare mai bună. Se
execută manual, în faza cotiledonală sau la primele frunze adevărate. Lucrarea este obligatorie
pentru toate culturile forţate şi timpurii din câmp.
Plantele din semănătură se scot în grup, se fasonează la nivelul rădăcinilor şi se repică cu
ajutorul plantatoarelor.
Pentru repicat se folosesc:
- cuburi nutritive din amestecuri de pământuri, confecţionate manual sau mecanizat
cu prese speciale
- ghivecele din material plastic rigid, din folie de polietilenă, pahare din plastic sau
ghivece din turbă - Jiffy–pots;Jiffy–strips; Jiffy-7; papier-pots.
- patul nutritiv sau stratul nutritiv.
Dirijarea factorilor de vegetaţie
Asigurarea factorilor de vegetaţie se face în limitele cerute de specie, etapele fazei de
răsad, în limitele posibile şi în corelaţie cu ceilalţi factori.
• Lumina - se asigură prin curăţirea materialelor de acoperire, repicatul la timp şi la
distanţe stabilite, răritul ghivecelor în sere, distrugerea buruienilor, folosirea retardanţilor etc.
• Temperatura – se menţine între limitele cerute de particularităţile biologice ale speciei,
pe faze de vegetaţie. Se asigură prin etanşeizarea spaţiilor, protejarea suplimentară şi sursa de
încălzire.
• Aerisirea – dirijează temperatura şi umiditatea din spaţiile de producere a răsadurilor.

27
• Regimul de umiditate – realizând 65-90% din I.U.A., în funcţie de specie şi faza de
vegetaţie şi se asigură prin udări cu furtunul cu sită sau stropitoarea. După udarea răsadurilor
spaţiile se aerisesc.
• Regimul de nutriţie – se asigură prin fertilizări suplimentare, folosind fertilizanţi
chimici, simpli sau complecşi, întotdeuna sub formă de soluţie, în concentraţii de 0,2-1,0%, în
funcţie de tipul de îngrăşământ, specie, faza de vegetaţie. Se foloseşte o cantitate de 4-5 l
soluţie/m2 suprafaţă.
• Combaterea bolilor şi dăunătorilor – cu produse insecto-fungicide specifice, în
cantităţi şi concentraţii bine stabilite.
• Rărirea ghivecelor - la ciclul I în sere.
• Tratamentul cu retardanţi, folosindu-se Cycocel-ul,0,1-0,15%, 10 litri soluţie/100 m2
suprafaţă repicată, în faza de 3-4 frunze adevărate, prin aplicare extraradiculară (pe frunze).
• Călirea răsadurilor şi definitivarea acesteia – se realizează prin aplicarea şi dirijarea
corespunzătoare a tuturor factorilor de vegetaţie, de la semănat şi până la plantare, cu măsuri
speciale aplicate înainte de plantare.
• Producerea răsadurilor pe brazde reci în câmp – se realizează pentru culturile de
toamnă (vărzoase, salată), pregătite corespunzător. Se seamănă mai rar, fără repicare, iar lucrările
de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior.

Calitatea răsadurilor şi pregătirea pentru plantare


Aprecierea calitativă a răsadurilor se face în funcţie de caracterele lor morfologice:
înălţimea 15-20 cm; diametrul 5-8 mm; număr de frunze 5-12; culoarea frunzelor verde-violacee,
prezenţa butonilor florali la solanaceae.
Pregătirea răsadurilor, sub aspect general, constă în udarea acestora cu 24 ore înainte de
plantare.
Răsadurile repicate: cuburile sau ghivecele se aşează în lădiţe cu care ocazie se execută
sortarea şi se dezinfectează. Lădiţele se aşează pe stelaje în remorci şi se transportă la locul de
plantare.
Răsadurile nerepicate se scot prin dislocare, se fasonează la nivelul rădăcinilor, iar la
speciile cu frunze în rozetă (vărzoase, frunzoase, ceapă de apă, praz, ţelină) şi la nivelul acestora,
reducându-se 1/3 – 1/2 din suprafaţa lor. Se aşează în lădiţe în poziţie orizontală şi se transportă
la locul de plantare.

CAP. VI. TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A


PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN CÂMP NEPROTEJAT

Pregătirea terenului şi solului


Are drept scop asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole.
• Defrişarea culturilor anterioare – constă în tocarea vrejurilor cu ajutorul discului sau
scoaterea din teren dacă sunt afectate de agenţi patogeni. Resturile vegetale ce se pot utiliza în
zootehnie, se compostează sau se folosesc imediat.
• Nivelarea de exploatare – se execută anual, înainte de arătura adâncă şi vara înainte de
arătura superficială, folosindu-se NT-2,8 sau NM – 3-2, prin 1-2 treceri.

28
• Fertilizarea de bază – se execută toamna, prin aplicarea îngrăşămintelor organice (20-
40 t/ha), folosindu-se MIG-5 şi îngrăşă-minte chimice greu solubile pe bază de fosfor şi potasiu,
2/3 din canti-tatea stabilită prin calcule în funcţie de specie, cu ajutorul MA-3,5.
Pentru a corecta reacţia solului, se aplică şi amendamente.
• Subsolajul – lucrarea solului la 40-50 cm, ce se execută o dată la 3-4 ani, pentru a
distruge stratul impermeabil de la adâncime (talpa plugului). Se execută cu subsolierul.
• Arătura adâncă – (de toamnă, de bază) se execută toamna, pentru culturile înfiinţate în
toamnă sau primăvară, la adâncimea de 28-30 cm, sau vara pentru culturile de succesiune (arătură
superficială) la 18-20 cm.
Trebuie executată corect, asigurând:
- aerisirea solului;
- reţinerea unei cantităţi mai mari de apă;
- - încorporarea la adâncime mai mare a îngrăşămintelor, resturilor vegetale, seminţelor de
buruieni şi sporilor de rezistenţă a unor agenţi patogeni.
Dacă solurile sunt prea uscate, se execută în prealabil o irigare de aprovizionare cu 200-
300 m3 apă/ha.
Arătura se lasă negrăpată (în brazdă crudă) – pentru culturile înfiinţate primăvara târziu,
sau se grăpează pentru culturile înfiinţate toamna sau primăvara devreme.
• Grăparea – este lucrarea de mărunţire a solului, se aplică înaintea modelării cu GD 3,2
sau Combinatorul CPS-6; CPU-8.
• Completarea fertilizării de bază, înainte de înfiinţarea culturilor în primăvară, cu
îngrăşăminte pe bază de azot.
Se erbicidează “ppi” cu ierbicidul specific fiecărei specii, cu câteva zile înainte de
înfiinţarea culturilor.
• Modelarea solului – reprezintă lucrarea de efectuare a straturilor înălţate pe care se
înfiinţează culturile legumicole şi a rigolelor de udare, permiţând o irigare corespunzătoare şi o
mecanizare complexă.
Primăvara, straturile înălţate se zvântă mai repede, permiţând înfiinţarea mai timpurie a
culturilor, excesul de apă de pe straturile înălţate se scurge în brazdele de udare, se uşurează
efectuarea lucrărilor de întreţinere a culturilor, inclusiv recoltarea.
Lucrarea se execută mecanizat cu MMS-4,5 sau AMFS-4,5.

Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat

Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat se face prin: semănat direct şi prin
plantare (răsaduri sau organe vegetative).
Semănatul direct presupune folosirea seminţelor şi se utilizează la morcov, pătrunjel,
păstârnac, ridichi, sfeclă roşie, ceapă ceaclama, salată, spanac, lobodă, cicoare, mazăre, fasole de
grădină, bob, bame, castraveţi, dovleci, pepeni verzi, pepeni galbeni, mărar, cimbru, busuioc,
tomate de toamnă etc.
Plantarea se practică la speciile cultivate prin răsad: tomate, ardei, vinete, castraveţi,
salată, ceapă de apă, praz, ţelină, varză albă, varză roşie, varză creaţă, conopidă, gulie, varză de
Bruxelles, sfeclă roşie etc, sau prin organe vegetative: anghinare, leuştean, măcriş, ştevie, tarhon,
cardon, cartof timpuriu, ceapă eşalotă, usturoi etc.
6.1. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin semănat direct
Elementele tehnologice specifice pentru înfiinţarea culturilor prin semănat direct se
referă la: epocă, norma de semănat, adâncime, scheme şi mijloace.

29
• Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de : specificul biologic al plantelor, zona de
cultură, durata de vegetaţie, eşalonarea producţiilor.
Culturile legumicole se înfiinţează:
- toamna devreme (IX-X), încât până la venirea iernii plantele să
înrădăcineze şi să formeze frunze (spanac);
- toamna târziu (X-XI) – în prejma iernii, plantele iernează sub formă
sămânţă negerminată (salată, spanac, pătrunjel, păstârnac, ceapă ceaclama, mazăre
etc);
- primăvara devreme (III-IV) – speciile menţionate anterior, la care se
adaugă ridichea de lună, morcov, mărar, sfeclă roşie etc.;
- primăvara târziu (IV-V) – tomate de toamnă, fasole, dovlecei,
castraveţi, pepeni verzi şi galbeni, bame etc.;
- vara – pentru culturile de succesiune (VII-VIII)- morcov, dovlecel,
fasole, spanac, salată etc.
In funcţie de zona de cultură, pentru aceeaşi specie, epoca de semănat este decalată cu 2-
3 săptămâni.
Durata de vegetaţie este corelată cu modul de eşalonare a culturii.
• Adâncimea de semănat – condiţionează uniformitatea răsăririi şi asigurarea desimii
optime şi se stabileşte în funcţie de mărimea seminţelor, fiind de 8-10 ori diametrul sau latura
îngustă a acestora.
• Norma de semănat (Q sămânţă) se stabileşte în funcţie de valoarea culturală şi
M.M.B., în vederea asigurării desimii şi diferă în funcţie de specie, epoca de semănat, pregătirea
solului etc: 1,2 – 1,5 kg/ha -tomate pentru industrializare; 2-3 kg/ha – salată, andive; 4-6 kg/ha –
rădăcinoase, cucurbitaceae; 10-14 kg/ha – ridichi, sfeclă; 15-25 kg/ha – spanac; 50 kg/ha – bame;
120-150 kg/ha – fasole; 180-200 kg/ha mazăre.
• Schemele şi distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de: habitusul plantelor,
metoda de udare, mecanizarea lucrărilor, asigurarea desimii (tabelul 4.4.).
Semănatul se execută în rânduri, pe teren modelat sau nemodelat (figura 4.15.).

Date tehnice specifice înfiinţării culturilor legumicole prin semănat direct în câmp
neprotejat
Cant. de Adâncimea de Schema de
Desimea
Cultura Epoca de semănat sămânţă Q semănat semănat *
mii pl/ha
(Kg/ha) (cm) (cm)
1 2 3 4 5 6
Ceapă ceaclama 5-30.III 6-9 2-3 20+40+20+70x2-3 750-1000
40x4,4-5,5
Fasole de grădină 15.IV-1.V;10.VI-10.VII 150 5-6 450-550
(sistem nemodelat)
Mazăre de grădină 1.III-10.IV 180-300 4-6 12,5 (nemodelat) 1200-1300
Bame 1-10.IV 50 3-4 80+70x13-15 90-100
Morcov 1-25.III; 15.VI-15.VII 5-6 2-3 28+28+28+66x3,5-4,0 700-800
Pătrunjel 1-30.III 4-5 2-3 28+28+28+66x5-6 450+550
Păstârnac 1-25.III 5-6 2-3 40+40+70x6-7 400-500
Sfeclă roşie 20.III-20.IV 12-14 3-4 40+40+70x12-14 140-165
Ridichi de iarnă 10-20.V 10-12 3-3,5 40+40+70x8-10 200-250
Castraveţi 25.IV-10.V; 10.VI-1.VII 4-6 3-4 80+70x9-10 135-145
15.IV-10.V
Dovlecei 4-6 3-4 80+70x33-38 35-40
10.VI-1.VII
Dovleac de copt şi

30
300x67-74
pentru plăcintă 1-20.V 5-6 3-4 4,5-5,0
(nemodelat)
Salată 15.III-15.IV; 1-20.VII 2-3 2-3 20+40+20+70x13-18 150-200
1-30.III; 1-30.VIII
Spanac
25-30.IX; 1-15.XI 20-25 2-3 20+40+20+70x4-6 450-600
Pepeni galbeni 25.IV-10.V 4-5 3-4 150x22-26 25-30
Pepeni verzi 25.IV-10.V 4-5 3-5 150x33-44 15-20
Andive 10.IV-20.VI 2-3 2-3 20+40+20+70x3-4 650-700
Mărar (eşalonat) 1.III-1.VII 6 1-1,5 28+28+28+66x2-3 800-1000

* semănat pe schema de modelare cu coronamentul de 104 cm

• Mijloacele de semănat – mecanizat şi semimecanizat, pentru suprafeţe mari, cu SUP-21


şi SU-29 – pentru seminţe mici şi SPC-6 pentru seminţe mari, iar manual, pentru suprafeţe mici.

6.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin plantare


Se plantează răsaduri cât şi organe vegetative în funcţie de specie.
Elementele tehnologice: epoca, adâncime, scheme, distanţe, mijloace.
• Epoca de plantare (aceleaşi criterii ca la semănat):
- toamna devreme (IX-X) – salată, ceapă şi usturoi verde;
- primăvara devreme (III-IV) – salată, varză timpurie, conopidă timpurie,
gulioare, ceapă din arpagic, usturoi, specii perene etc;
- primăvara târziu (IV-V) – tomate timpurii, tomate de vară, ardei,
vinete, castraveţi timpurii, pepeni;
- vara – pentru culturile de succesiune (VI-VII)- vărzoase de toamnă,
salată (VIII).
• Adâncimea de plantare – este în general aceiaşi la care răsadurile au fost obţinute în
spaţiile de producere. Se pot planta mai adânc speciile ce emit rădăcini adventive (tomate, varză),
dar niciodată la salată şi ţelină.
Organele vegetative se plantează la adâncimi determinate de dimensiunile lor.
• Schemele şi distanţele de plantare (tabelul 4.5.) - se stabilesc în funcţie de aceleaşi
aspecte ca la semănat, plantându-se în rânduri echidistante sau în benzi de 2-4 rânduri, în teren
modelat sau nemodelat.

Date tehnice specifice înfiinţării culturilor legumicole, prin plantare în câmp


neprotejat
Necesar de material
Desimea
Epoca de de plantat (mii Schema de plantare*
Cultura (mii
înfiinţare fire/ha răsad + (cm)
pl./ha)
rezervă)
1 2 3 4 5
Tomate timpurii 25.IV-1.V 63-71 80+70x20-23 55-65
Tomate vară-toamnă (nepalisate) 1-15.V 65 60+90x22 60
100x18-20
Tomate vară-toamnă (palisate) 1-15.V 50-60 50-55
nemodelat
Ardei gras 25.IV-20.V 105-130 80+70x11-14 94-120
Ardei gogoşar şi lung 1-20.V 105-130 80+70x11-14 95-120
Ardei pentru boia 25.IV-5.V 120-140 80+70x10-12 110-150
Pătlăgele vinete 25.IV-20.V 52-63 80+70x23-28 47-57
Ceapă de apă 10-30.V 600-700 20+40+70x4-5 550-600
Praz 10.V-10.VI 300-360 20+40+20+70x10 265-330
Ţelină 15.V-10.VI 70-80 80+70x18-20 65-75
Varză timpurie 5.III-5.IV 70-80 80+70x18-20 65-75

31
Varză de vară 25.IV-15.V 55-60 80+70x22-24 55-60
Varză de toamnă 15.VI-15.VII 55-60 80+70x26-30 45-50
Varză roşie 20.VI-10.VII 65-70 80+70x22-24 55-60
Gulioare 10-30.III 120-130 28+28+28+66x22-24 110-120
Gulii 20.VI-10.VII 75-80 40+40+70x28-32 65-70
Conopidă timpurie 15-30.III 70-80 80+70x18-20 65-75
Conopidă de toamnă 20-30.VI 55-60 80+70x26-30 45-50
Salată de ogor 1-15.III 200-220 28+40+20+70x13-18 150-200
Hrean 1-20.IX 50-60*** 70x40-45 28-36
Ceapă din arpagic (toamnă) 1.X-1.XI 800-1300** 28+28+28+66x3-3,5 800-850
Ceapă din arpagic (primăvara) 20-30.III 500-1300** 28+28+28+66x3-3,5 800-850
Usturoi pentru bulbi (toamnă) 10.IX-30.X 800-1000** 28+28+28+66x3-4 700-900
Usturoi pentru bulbi (primăvară) 1-30.III 800-1000** 28+28+28+66x3-4 700-900

* plantare pe schema de modelare cu coronament de 104 cm;


** kg bulbi/ha;
*** mii butaşi realizaţi din 500-1800 kg rădăcini, în funcţie de tipul de butaşi şi materialul din care provin

• Mijloace de plantare:
- manual, pe suprafeţe mici, cu plantatorul pentru răsaduri nerepicate şi unele părţi
vegetative (butaşi) sau în gropi – pentru răsadurile repicate şi părţi vegetative mai voluminoase;
- semimecanizat – deschizând rigole mecanizat iar plantarea se face manual;
- mecanizat- cu MPR-8 (răsaduri), MPB (arpagic, usturoi), 4 SaBP-70 pentru cartofi
neâncolţiţi etc.

Lucrări de întreţinere aplicate culturilor legumicole în câmp


Lucrări cu caracter general
• Afânarea solului şi combaterea crustei – asigură regimul de umiditate, aer,
temperatură, răsărirea uniformă a plantelor etc.
Se realizează prin praşile manuale şi mecanice cu FPP – 1,3; FP-4; CL-4,5-M, în număr
de 2-4, la adâncimi diferite în funcţie de sistemul radicular.
Crusta se poate preveni prin folosirea unor produse specifice încorporate în sol.
• Prevenirea apariţiei şi combaterea buruienilor :
măsuri preventive : arătura adâncă, distrugerea buruienilor din culturile anterioare înainte
de formarea seminţelor, rotaţia raţională a culturilor, evitarea folosirii materialelor organice cu un
conţinut ridicat de seminţe de buruieni.
măsuri curative :
- praşile – când buruienile sunt mici;
- plivit – manual, când buruienile sunt mici, iar solul trebuie să fie
reavăn;
- combaterea chimică sau “plivitul chimic” prin folosirea de erbicide, ce
se administrează “ppi”, “”pre” sau “post” în funcţie de specie şi scopul urmărit;
• Verificarea şi completarea golurilor - se practică prin plantare de răsaduri, organe
vegetative sau prin seminţe preîncolţite în funcţie de specie.
• Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor :
- măsuri preventive : soiuri rezistente, seminţe şi material de plantat sănătoase,
dezinfecţia înainte de folosire, respectarea rotaţiei, strângerea resturilor vegetale atacate şi arderea
lor etc;
- măsuri curative – prin tratamente aplicate în culturi, folosindu-se substanţe insecto-
fungicide specifice şi chiar combaterea biologică, corespunzător recomandărilor făcute de
fitopatologie şi entomologie.

32
• Fertilizarea fazială – cu scopul menţinerii fertilităţii solului, pentru a pune la dispoziţia
plantelor elementele necesare desfăşurării metabolismului. Se face diferenţiat în funcţie de specie
şi faza de vegetaţie.
• Irigarea culturilor – pentru a asigura necesarul de apă pentru plante, toate culturile
legumicole se irigă, iar normele, momentul şi numărul udărilor se stabilesc în funcţie de specie,
durata de vegetaţie, anotimp, producţii etc.
Lucrări cu caracter special (particular)
• Răritul - lucrare aplicată la culturile legumicole înfiinţate prin semănat direct şi constă
în îndepărtarea surplusului de plante, asigurându-se distanţa optimă pe rând. Se execută manual,
când plantele sunt mici. La speciile de la care plantele obţinute prin rărit se pot folosi, lucrarea se
execută mai târziu încât organele comestibile să aibă însuşiri comerciale (morcov, pătrunjel,
păstârnac, ceapă). Din răritură se pot completa goluri (tomate, salată).
• Bilonatul şi muşuroitul - lucrările în cadrul cărora , prin folosirea solului, sunt
favorizate : emiterea de rădăcini adventive (tomate, castraveţi), tuberizarea (cartofi), rezistenţă
sporită la acţiunea vânturilor (seminceri), înălbirea părţilor comestibile (sparanghel, cicoare, praz
etc).
Bilonatul se execută manual sau mecanizat, iar muşuroitul numai manual.
• Înălbirea sau etiolarea – se obţine prin mai multe mijloace: solul – pentru bilonare şi
muşuroire (sparanghel, cicoare, praz, ţelină de peţiol, cardon, fenicul; legarea frunzelor peste
organele comestibile (conopida); acoperirea cu paie, iarbă, frunze (cicoare, ţelină pentru peţioli,
conopidă etc). Această protejare se realizează în vederea obţinerii de părţi comestibile mai
fragede, mai gustoase şi mai suculente.
• Protejarea culturilor împotriva brumelor – se aplică în culturile cu sensibilitate la frig
(solanaceae, cucurbitaceae), pentru a le proteja împotriva brumelor târzii din primăvară şi
timpurii din toamnă.
Se urmăreşte producerea perdelelor de fum, prin arderea de materiale organice, brichete
fumigene, lumânări fumigene sau prin irigarea culturilor prin aspersiune.
• Combaterea grindinei - cuprinde un ansamblu de măsuri care au drept scop protejarea
plantelor cât şi împiedicarea acţiunii prin căderea grindinei.
Se utilizează: plase din material plastic cu ochiuri mici sau se lansează proiectile sau
rachete mici ce conţin substanţe chimice şi care prin explozii în zona norilor împiedică formarea
grindinei.
Refacerea culturilor după îngheţ şi grindină: înlăturarea părţilor de plantă afectate,
stropirea plantelor cu zeamă bordeleză 1% sau alt fungicid cupric, fertilizare cu azot, menţinerea
solului umed şi afânat.
• Susţinerea plantelor – se aplică la specii cu port înalt şi care nu se pot menţine în
poziţie erectă (tomate, fasole, castraveţi). Se asigură prin araci din lemn de care se leagă plantele
sau spalieri de sârmă, de care plantele se leagă cu ajutorul sforilor.
• Copilitul – lucrarea prin care se îndepărtează lăstarii de pe plante (tomate cu port înalt,
ardei şi vinete). La tomate se face radical (îndepărtând toţi copilii la tomatele timpurii) sau parţial
( se lasă 1-3 copili la tomatele de vară-toamnă). Soiurile cu creştere determinată nu se copilesc.
La ardei şi vinete se face un copilit parţial.
Lăstarii se îndepărtează când sunt mici (5-10 cm) prin rupere sau tăiere, pentru a nu
consuma inutil.
• Cârnitul – lucrarea prin care se îndepărtează vârful tulpinii principale la speciile
legumicole cu port înalt, în scopul sistării creşterii şi limitării numărului de inflorescenţe sau flori,
favorizând o dezvoltare mai bună şi o coacere mai timpurie a fructelor.
Tomatele timpurii se cârnesc după 3-5 inflorescenţe, cele de vară-toamnă după 8-12
inflorescenţe, iar cele de toamnă cu 2-3 săptămâni înaintea căderii brumelor. Lucrarea se execută
manual, lăsându-se 1-2 frunze după ultima inflorescenţă. La varza de Bruxelles, lucrarea de cârnit
se aplică la sfârşitul lunii august, pentru a favoriza creşterea verzişoarelor.

33
Se aplică şi la unele soiuri sau hibrizi de castraveţi, prin ruperea vârfului tulpinii în faza
de 3-5 frunze adevărate.
Lucrarea se poate aplica şi la semincerii de plante legumicole.
• Ciupitul – lucrarea ce se aplică plantelor legumicole cucurbitaceae şi constă în
îndepărtarea repetată a vârfului lăstarilor, favorizând apariţia ramificaţiilor de ordin superior, pe
care apar mai multe flori femeieşti, influenţând producţia.
• Tratarea plantelor cu substanţe bioactive – are drept scop influenţarea creşterii şi
fructificării plantelor legumicole. Se folosesc produse de sinteză cu acţiune specifică asupra unor
procese din plante (auxine, gibereline, retardanţi, produse fertilo-stimulatoare) cu denumiri
comerciale diferite, dar de mare eficienţă. Se aplică unul sau mai multe tratamente în funcţie de
prospectul însoţitor.

RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA LEGUMELOR


1. Recoltarea legumelor
Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din sfera
producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de operaţiuni de
mare răspundere, deoarece modul de executare a acestei lucrări are repercursiuni directe
asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea legumelor cuprinde două aspecte
principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele specializate şi se
face din timp asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a graficelor de livrare, pe
baza evaluării producţiei şi întocmirea calendarului apariţiei acesteia, iar pe de altă parte
asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării, formaţiunile de lucru, ambalajele
necesare, mijloacele de transport.
Tehnologia recoltării se referă la:
- Stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de destinaţia
producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de a-şi desăvârşi
maturarea după recoltare;
- Momentul optim de executare a recoltării;
- Tehnica de recoltare.
Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi maturării la
care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare, frăgezime, conţinut în
apă, zaharuri, aciditate etc.
În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi de
destinaţia producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de gradul de maturare:
- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la mărimea
caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de umiditate şi
căldură;
- maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile comestibile ale legumelor
au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime, formă, culoare, gust,
aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această noţiune se utilizează
pentru legumele de la care se consumă părţile vegetative (salată, spanac, morcov,
pătrunjel etc.) dar se poate folosi şi pentru cele de la care se utilizează fructele înainte de
atingerea maturităţii fiziologice (castraveţi, dovlecei, mazăre etc.);
- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite caracteristicile
cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care legumele se

34
comercializează. Pentru unele legume ca tomatele pentru export, pepenii galbeni destinaţi
păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă.
- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele întrunesc
însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în stare proaspătă
(ceapă, usturoi, etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion, conserve sterilizate,
produse deshidratate, murate etc.). La această maturitate legumele se găsesc în diferite
grade ale maturării în funcţie de destinaţie (supramaturare, coacere deplină, pârgă,
inflorescenţă complet formată, maximum de creştere vegetativă etc.).
Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale plantelor
legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei producţiei.
În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în
momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune cât
mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi etc., deoarece
în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a oxigenului din aer şi
datorită temperaturii ridicate la care se lucrează de cele mai multe ori, se produc procese
de hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin pete, înmuierea ţesuturilor etc. care, în
perioada imediat următoare recoltării, produc deprecieri calitative produselor, pierderi în
greutate prin îmbolnăvire etc.
În funcţie de specificul plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau
integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele legumicole
ajung la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni, dovlecei, fasole de
grădină etc.). Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie de specie, faza de
dezvoltare a plantei, tehnologia de cultură, condiţiile de mediu etc.
Recoltarea integrală la o singură trecere, se face culegând toate produsele existente în
momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter transmis genetic la
tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au creat soiuri şi hibrizi cu
maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii
etc
În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul fiecărei specii
legumicole, recoltarea se poate face: manual, când toate operaţiile se execută manual;
manual cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu platforme mobile, platforme
tehnologice cu benzi; semimecanizat, o parte din operaţii se execută mecanizat iar
celelalte manual; mecanizat, când toate operaţiunile de recoltare se face cu ajutorul
maşinilor speciale.

2. Condiţionarea produselor legumicole


Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor de sortare, calibrare, periere,
spălare, ceruire etc. cu ajutorul cărora produsele recoltate sunt aduse să îndeplinească
condiţiile tehnice de calitate şi prezentare prevăzute în STAS, nomă internă, caiet de
sarcini.
Presortarea este o operaţie care se efectuează după recoltare şi consă în eliminarea din
masa produselor a exemplarelor evident necorespunzătoare calitativ, a resturilor de
tulpini, bulgări de pământ etc
Sortarea este operaţia de condiţionare a produselor legumicole prin care se urmăreşte ca
acestea să corespundă condiţiilor de calitate precizate în STAS, caiete de sarcini sau note

35
de comandă. Prin sortare se elimină din masa produselor exemplarele foarte mici, cele cu
maturare complet diferită faţă de celelalte produse, exemplarele bolnave, vătămate,
crăpate etc.
Sortarea selectivă se face manual, prin alegerea produselor cu defecte din masa
produselor supuse sortării sau se pot folosi în acest scop dispozitive cu celulă
fotoelectrică care analizează intensitatea coloraţiei. Aceste dispozitive se reglează pentru
diferite nuanţe şi intensităţi de culoare cu ajutorul unei fise-program a filtrelor de culoare
şi a fundalelor de reflecţie.
Sortarea în masă generală se execută tot manual şi se face prin examinarea
tuturor exemplarelor şi aşezarea lor într-unul din ambalajele aşezate în jurul muncitorului.
Sortarea în masă generală trebuie făcută pe mese de sortare pe care se aşază produsele
care vor fi sortate şi lăzile goale în care se va face gruparea produselor pe mărimi, formă,
culoare etc., realizându-se concomitent sortarea şi calibrarea produselor.
Calibrarea este operaţia prin care produsele sunt grupate după formă, mărime, greutate
etc., conform prevederilor din actele normative. De obicei, calibrarea se face concomitent
cu sortarea produselor sau după aceasta.
Perierea este operaţiunea complementară a procesului de condiţionare, care se aplică
unor specii legumicole ca: tomatele, cartofii etc. Are ca scop înlăturarea şi curăţirea de
praf şi o parte din reziduurile de substanţe chimice care se găsesc pe aceste produse
Spălarea legumelor se face cu maşini speciale de spălat şi are drept scop îndepărtarea
totală a pământului de pe produsele legumicole şi a substanţelor fitosanitare, care se
găsesc pe acestea. În acest scop, în ţara noastră, s-a realizat maşina de spălat rădăcinoase
MSR care realizează spălarea legumelor într-un tambur rotativ, urmată de o spălare
suplimentară cu jet de apă pe un transportor cu vergele.
Ceruirea este o altă lucrare care se aplică la unele legume şi se face cu emulsii de ceară
sau parafină, având drept scop prelungirea perioadei de păstrare a însuşirilor calitative.
Legarea în snopi, funii, legături este operaţia de condiţionare şi ambalare specifică
legumelor verdeţuri, sparanghelului, legumelor condimentare etc. Operaţiunea se execută
manual şi constă în formarea unor legături de 4, 6, 10 sau 12 plante, frunze, peţioluri etc.,
care se leagă cu banderole din masă plastică sau alte materiale de legat.
Ambalarea produselor legumicole este operaţia de finalizare a fluxului tehnologic de
condiţionare şi are ca scop protejarea produselor în timpul transportului, favorizarea unei
manipulări mai uşoare a produselor, iar din punct de vedere comercial, o prezentare
atrăgătoare. În funcţie de destinaţie produsele legumicole se ambalează în: ambalaje de
manipulare, transport şi depozitare şi ambalaje de desfacere.

36