1.

DIVERSITATEA ȘI POTENȚIALULDE UTILIZARE A

PLANTELOR POMICOLE

Numărul total al plantelor superioare existente pe mapamond a fost

estimat între 300 și 500 mii specii, iar între acestea au fost identificate și
descrise cca 250 mii (Heywood V. H., 1995). Aproximativ 70 mii specii
sunt considerate ca plante edibile, dar numai 7 mii sunt colectate sau
cultivate pentru hrană sau alte folosințe (Morico G. ș.a., 1998).
în hrana omenirii participă în principal 30 culturi, dar ponderea
acestora ajunge la 95% din total. Sub raport energetic, cele mai
importante culturi agricole rămân: orezul (26%), grâul (23%), sfecla și
trestia de zahăr (9%), porumbul (7%), soia (3%) etc. (FAO Food Balance
Sheets, 1984-1991).
Pe de altă parte, plantele horticole, prin producția și valoarea lor
alimentară (peste 1 miliard tone anual) formează o parte însemnată din
hrana omenirii.
Plantele horticole reprezintă un grup numeros cu importanță
deosebită în cadrul economiei agricole și este compus din: plante
pomicole, viță de vie, plante legumicole, plante ornamentale și altele.
Majoritatea plantelor horticole fac parte din grupul angiospermelor, dar
prezintă o diversitate foarte mare. Diversitatea plantelor horticole își are
rădăcina în faptul că proveniența acestora este foarte diferită în cadrul
regnului vegetal. Plantele horticole sunt reprezentate în cultură de câteva
mii de specii, între acestea detașându-se prin importanță peste 350 specii
legumicole, 40 specii pomicole și viticole și mai mult de 200 specii
ornamentale.
Diversitatea genetică prezintă importanță în crearea de noi soiuri și
hibrizi prin gama bogată de gene valoroase pe care o oferă pentru
procesul de ameliorare genetică.
La începuturile practicării agriculturii diversitatea genetică la nivel inter-
specific a fost substanțial mai mare decât în prezent; în schimb
diversitatea intraspecifică era aproape absentă. Factorii primari ai
evoluției (recombinarea sexuată, migrația, mutația, selecția naturală și
driftul genetic) și intervenția omului au modificat în timp raportul existent,
astfel că diversitatea genetică intraspecifică a crescut foarte mult ca
urmare a apariției unui număr impresionant de soiuri în cadrul aceleiași
specii.
Tendințele de evoluție ale culturii plantelor horticole se încadrează în
contextul și politica generală de dezvoltare a agriculturii la nivel mondial.
România ca partener al grupului de țări GATT, al Rundei Uruguay (1986)
și al înțelegerilor de la Marakesh (URA), din 1994, a acceptat reducerea

7
protecției pe piețele agricole, fiind adepta globalizării comerțului mondial,
inclusiv cu produse agricole și deci și cu consecințele de rigoare.
în vederea asumării și realizării scopului său primordial, sectorul
pomicol caută noi metode și sisteme modeme de cultură.
Obiectivele generale ale pomiculturii rămân la nivel global, și în
România, următoarele:
- satisfacerea cerințelor de hrană ale omenirii (ale României) prin
creșterea substanțială a producției pomicole;
- îmbunătățirea structurii producției horticole și a calității ei
alimentare;
- garantarea constantă a producției și calității care asigură
stabilitate internațională sau zonală;
- asigurarea dezvoltării rurale, utilizarea forței de muncă și
îmbunătățirea condițiilor de viață;
- menținerea unui echilibru pozitiv între culturile agricole și mediu.
Actualmente, producția horticolă se situează la cca 30% din totalul
producției agricole al Terrei. Acest raport este destul de apropiat de cel
realizat în România (32%).
în cadrul producției horticole mondiale, fructele de la speciile
pomicole au ajuns la 489 milioane t, strugurii la 55 milioane t, legumele la
448 milioane t și florile tăiate împreună cu florile la ghivece la o valoare
de peste 44 miliarde $ SUA (Avermaete, 1998, De Groot, 1998). Tendința
globală mondială este de creștere anuală a producției horticole cu 3,2%
la legume, 1,6% la fructe și 6,0% la flori. Consumul mondial optim de
fructe și legume este considerat la nivelul de 200 kg/ an/cap de locuitor
(Avermaete, 1998).
în România, horticultura reprezintă un sector foarte important al
agriculturii din cele mai vechi timpuri. în perioada ultimului deceniu s-au
produs schimbări majore în structura proprietății, a organizării
exploatațiilor, a folosirii tehnologiilor modeme etc., care au generat mari
perturbări la nivelul exploatării fermelor, a producției, calității și
valorificării.
Strategia generală este de a menține în structura agriculturii acest
sector deosebit de important, pe baze noi, modeme, care să asigure
competitivitatea produselor pe piețele interne și externe și profitabilitate
economică. Creșterea producției horticole și, în cadrul acesteia, a celei
pomicole se bazează pe unele elemente generale și determinante ca:
- realizarea și introducerea în cultură de soiuri și hibrizi noi cu
valoare agrobiologică superioară;
- introducerea în cultură, funcție de condițiile ecologice, a noi plante
horticole;

7
 - îmbunătățirea substanțială a tehnologiilor de cultură, concomitent
cu reducerea prețului de cost;
- sporirea suprafețelor cultivate;
- organizarea de exploatați! horticole specializate și cu suprafețe
optime.
Crearea de noi soiuri și hibrizi cu valoare biologică și nutrițională,
adaptați la condițiile ecologice specifice unor zone oferă șanse sporite în
creșterea producției horticole, îmbunătățirea calității acesteia și sporirea
veniturilor cultivatorilor.
Ameliorarea genetică a plantelor pomicole se manifestă ca o știință
aplicativă a eredității, variabilității și reproducerii organismelor, dar și ca
artă prin modificarea conștientă a genotipurilor în anumite direcții și
rămâne principalul mijloc de intervenție în acest sector.
Ameliorarea genetică se bazează pe taxonomic pentru a stabili
aspectele complexe ale diversității și uniformității genetice, pe
introducerea și domesticirea plantelor, gestiunea resurselor genetice,
crearea variabilității, modificarea genotipurilor, selecția și evaluarea noilor
genotipuri etc.
Prin procesul de ameliorare este necesar să se introducă într-un
genotip un complex de gene de proveniență diferită pentru a produce
modificările dorite ale fenotipului.
în mod concret, ameliorarea lucrează la nivelul unui individ, dar
apartenența acestuia trebuie să fie bine precizată la nivelul rangurilor
ierarhice de taxoni (gen, specie, varietate, populație, biotip, ecotip)
completate cu recunoașterea acestuia conform „Codului internațional
pentru nomenclatura plantelor cultivate", (Utrecht - Olanda, 1969), ca
aparținând la un cultivar (soi), clon, hibrid sau linie.
în România, cultura plantelor horticole este specifică zonei cu climat
temperat, de aceea numărul plantelor horticole este relativ mic
comparativ cu alte țări (SUA, China, India, Turcia etc.). Același lucru se
întâlnește și la plantele pomicole.
în prezent se cultivă în România soiuri și hibrizi proveniți din mai
multe zeci de specii pomicole, viticole, legumicole, floricele și
dendrologice. Numărul soiurilor, portaltoilor și hibrizilor admiși în cultură
este de 224 la pomi și arbuști fructiferi, 179 la plantele legumicole, 112 la
vița de vie și 95 la plantele dendro- floricole (Lista Oficială, România,
1999). Plantele horticole cultivate provin din material genetic autohton
(marea majoritate) sau prin introducerea din alte țări. Ambele căi sunt
benefice pentru dezvoltarea horticulturii românești.
Potențialul genetic autohton s-a bucurat totdeauna de un interes
major din partea horticultorilor. La început, acesta a fost supus unei lungi

7
perioade de selecție naturală, urmată de o selecție artificială empirică,
fapt ce a condus la obținerea unui număr mare de populații, biotipuri sau
chiar soiuri locale (măr, prun, vișin, ceapa, varza etc.). Această selecție
empirică adăugată la mutațiile naturale și migrațiile factorilor ereditari, au
contribuit la crearea unei mari variabilități genetice cu un potențial
ecologic valoros.
O dată cu introducerea de soiuri și chiar specii (sec. XIX și XX) s-au
creat premizele favorabile de trecere la o nouă etapă de obținere a unor
genotipuri cu mult mai bogate în zestrea ereditară și deci mai bune pentru
cultură.
Aceste fenomene s-au materializat în numeroasele programe de
ameliorare deraiate în toată țara, la diverse plante și finalizate cu o serie
de soiuri cu mult superioare celor cultivate anterior.
Pe de altă parte este necesar să fim cu luare aminte că potențialul
genetic al unei plante se exprimă în condiții ecologice optime. Relația
genotip x mediu necesită o tratare științifică, până în prezent, aceasta,
rezumându-se efectiv la producția cantitativă la unitatea de măsură, fără
a lua în considerație efectele multiple ale mediului (calitatea, efectele
fiziologice, rezistența la boli și dăunători etc.).
Admiterea unei plante horticole în cultură (soi, clonă, portaltoi, hibrid
comercial) se face în strânsă legătură cu expresia genotip x mediu, într-
o anumită zonă, comparativ cu valoarea comercială a prezumtivelor
soiuri, cu care vine în concurență pe terțe piețe, inclusiv pe cele interne.
Acest aspect a fost puțin mediatizat în România, dar ceea ce s-a
petrecut în ultimul deceniu în horticultura noastră ne face să credem că
este absolut necesar de a fi tratat cu maximă atenție.
Ameliorarea românească a produs și va produce genotipuri noi care
să poată fi comparate comercial cu cele mai bune soiuri de pe Terra; în
același timp acestea trebuie să valorifice din plin ceea ce oferă mediul de
cultură din România (grad ridicat de adaptabilitate) pentru a fi competitive
pe piață.
Genotipul nou + mediul de cultură + tehnologia —> expresia
comercială a produsului.
Atuul forte al ameliorării horticole românești va fi totdeauna,
capacitatea de a crea și pune la dispoziția cultivatorilor, soiuri cu potențial
genetic complex (gene din materialul autohton) și cu mare adaptabilitate
la condițiile ecologice specifice zonelor și microzonelor de cultură din
România.
Oricât de multe și valoroase soiuri se vor crea în alte țări, puține se
vor putea cultiva în România, cu șansa adaptării complete la condițiile
ecologice locale.

7
 Viitorul horticulturii românești se bazează, ca totdeauna, pe
rezultatele ameliorării genetice și pe valorificarea resurselor ecologice
existente și tehnologice îmbunătățite.
Oricât de mare ar fi efectul globalizării horticulturii la nivel mondial
(inclusiv _ cercetării), la nivelul țării se resimte nevoia produsului specific.
Fenomenul este Labil pentru orice țară sau zonă geografică.
Rezultatele obținute în ameliorarea genetică horticolă din România
sunt aloroase și ele nu se regăsesc numai în țara noastră ci au pătruns
destul de bine și ir. alte țări, unele ocupând locuri importante în
sortimentele naționale (Prunul cv. Carpatin, Piteștean, Centenar, Tuleu
gras în Germania, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Moldova, Australia, soiurile
de măr cu rezistență genetică la rapăn, vița de vie, cv. Motoria, în Africa
de Sud etc.).
Producerea semințelor și a materialului săditor horticol este un
element fundamental care face joncțiunea firească între ameliorator și
cultivator.
De peste 100 ani, înmulțirea plantelor horticole s-a dezvoltat și a
reușit să participe la dezvoltarea horticulturii în România. Aceasta este
singura în măsură să multiplice ceea ce a creat și creează ameliorarea
genetică românească.
înmulțirea plantelor este supusă în prezent unui proces de
modernizare, astfel ca în următorii ani să fie capabilă să reziste
competiției internaționale. Ea are nevoie de un sprijin real atât în
componenta sa superioară (categorii biologice superioare, prebaza și
baza) cât și în cea inferioară (certificată). Materialul biologic pentru
înmulțire trebuie să corespundă standardelor naționale conform Legii
75/1995, Ord. 79/1995, Ord. 95/1995, și Ord. 65/1997, cât și celor
internaționale, în special cele ale Uniunii Europene (Directivele Consiliului
UE 92/34/1992 și 77/93/1976).

2. OBIECTIVELE ȘI PARAMETRII AMELIORĂRII

GENETICE

Obiectivele și parametrii ameliorării genetice la plantele horticole au

fost determinate de etapele istorice, de nivelul acumulărilor științifice, de
interesul pentru o anumită plantă de cultură, de posibilitățile materiale etc.
Indiferent de elementele determinante, obiectivele au fost totdeauna
extrem de generoase, iar parametrii fixați extrem de dificil de atins (mai
ales din lipsa bazei materiale, tehnologice și financiare).
în perioada ameliorării empirice, obiectivele nu erau fixate aprioric, ci

7
ele se finalizau o dată cu selecția, în timp. Concret, s-a urmărit o selecție
de plante cu fructe mai mari, mai gustoase, cu fructificare puternică și mai
rustice.
Despre obiective de ameliorare, în adevăratul înțeles al cuvântului,
la plantele horticole, nu se poate vorbi decât o dată cu apariția
programelor de ameliorare genetică, mai precis în deceniul al VI-lea al
sec. XX
Indiferent de planta horticolă, începuturile ameliorării s-au confruntat
cu câteva probleme extrem de importante pentru crearea de noi soiuri:
- baza genetică autohtonă deși relativ bogată, nu era evaluată și
colecționată, deci nu putea fi folosită decât în foarte mică măsură;
- variabilitatea resurselor genetice locale era potrivită numai pentru
anumite caractere (adaptabilitate, rusticitate) și mai puțin pentru cele
legate de calitate și productivitate;
- lipseau resurse genetice introduse din alte țări, posesoare ale
unor gene responsabile de caractere foarte importante (calitate,
rezistență la boli, timpurietate etc.);
- lipseau amelioratorii consacrați, cu pregătire specifică diferitelor
tipuri de plante, cu informație științifică adecvată;
- existența controversei între școala genetică occidentală
(mendeliano- morganistă) și școala sovietică (miciurinistă), cu impact
negativ asupra evoluției geneticii și ameliorării românești;
- lipsa unei clarificări în strategia de dezvoltare a societății și în acea
a dezvoltării horticulturii din România.
Avântul care s-a produs în horticultura mondială după cel de-al doilea
război mondial a creat o puternică presiune și asupra societății românești.
Rezultatul a fost resimțit ulterior prin înființarea unor noi secții în cadrul
ICAR, ulterior a unor stațiuni cu profil horticol, al ICHV și apoi, chiar a unor
institute de cercetare de profil (ICPP - Pitești, ICVV - Valea Călugărească
și ICLP - Vidra, 1967).
Ameliorarea horticolă a beneficiat din plin și pe drept cuvânt de toate
aceste noi structuri organizatorice deoarece, la toate, s-au înființat secții
și laboratoare de genetică și ameliorarea plantelor.
De fapt, abia după 1950, a început ameliorarea științifică a plantelor
horticole în România.
O dată cu primele programe de ameliorare s-au conturat și unele
obiective de ameliorare, cu ancorare în nevoile imediate ale societății și
mai puțin legate de bazele genetice, de operatorii de transformare etc.
în acest capitol nu ne propunem să prezentăm obiectivele de
ameliorare ale plantelor horticole, fie generale, fie specifice, pentru că
acestea vor fi tratate în mod temeinic, la fiecare plantă în mod separat.

7
încercăm doar să conturăm obiectivele de ansamblu ale ameliorării
horticole, în contextul evoluției societății, al științei și al relațiilor științifice
internaționale.
Referindu-ne la perioada 1950-1999, putem concretiza că evoluția
ameliorării la plantele horticole a avut două etape distincte care se leagă
organic de obiectivele de ameliorare:
- etapa 1950-1970;
- etapa 1970-1999.
În etapa 1950-1970, obiectivele de ameliorare au fost impuse de
necesitățile ale societății românești, de nevoia de a soluționa rapid unele
nereușite greu de realizat, ca de pildă:
- îmbunătățirea potențialului de producție, la toate plantele horticole
și . gurarea regularității producției de la un an la altul;
- obținerea de soiuri cu fructe mari și uniforme;
- obținerea de soiuri cu fructe, cu maturare timpurie;
- intrarea mai timpurie în fructificare.
Toate obiectivele reflectau dorința unanimă a sporirii producției
horticole de a un nivel extrem de redus (2-3 t/ha), la unul apropiat țărilor
dezvoltate și în care 7; oluția horticolă s-a produs cu un accent puternic,
între 1950-1960, pe producție si mecanizare (10-15 t/ha).
Paralel s-a simțit nevoia prezenței produselor horticole românești pe
piețele externe, dar exista un decalaj negativ între mărimea fructelor
românești (mici sau mi jlocii) și cele străine (mari), ca și un decalaj de
maturare a fructelor (mai ales în țările sudice).
Creșterea producție horticole românești a presupus și o extindere a
suprafeței cultivate. La pomii fructiferi, s-au cultivat soiuri foarte viguroase
(măr, păr, nuc etc.), cu o lungă perioadă de tinerețe și deci, cu intrare
târzie pe rod. Acest tip de plante a trebuit înlocuit cu altele mai bune și cu
fructificare mai rapidă.
Obiectivele și primele rezultate ale programelor de ameliorare au
apărut după 1970, o dată cu primele soiuri omologate, unele și brevetate.
Menționăm că soiurile au fost obținute: prin selecție în masă,
individuală și clonală și hibridare (legume, pomi, viță de vie).
Soiurile obținute se caracterizează prin însușiri superioare celor
cultivate anterior în România; acestea au câștigat, în primul rând, printr-
un potențial productiv mai ridicat și prin fructe mai mari, mai uniforme și
cu aspect plăcut. Câteva din aceste soiuri au câștigat și în timpurietatea
oferită.
Multe dintre aceste soiuri sunt cultivate în prezent, în țară și peste
hotare (Centenar, Tuleu timpuriu, Victoria, Roșie de Făgăraș etc.).
Cel mai mare și real câștig al obiectivelor și programelor de

7
ameliorare s-a concretizat în lărgirea variabilității genetice la plantele
horticole.
Aceasta a deschis căi noi în ameliorarea plantelor în România. în
acest fel a fost certificată existența școlii românești de ameliorare la
plantele horticole, alături de cea de la plantele agricole (Fundulea).
Deschizătorii de drum și noi direcții în ameliorarea plantelor merită a fi
amintiți, cu stimă și aleasă considerație, pentru munca și rezultatele
obținute: Constantinescu N., Palocsay R., Cociu V., Lepădatu Victoria,
Ivan I., Blaja D., Meza N., Negreanu Elena, Neagu M., Constantinescu
Gh., Bunescu D., Avramescu I. etc.
Etapa 1970-1999 poate fi definită ca una de maturitate, de
complexitate și de nivel superior în ameliorarea plantelor horticole.
Acumulările efective în domeniul metodelor de ameliorare, nivelul științific
ridicat al amelioratorilor și baza genetică disponibilă au permis abordarea
unor noi obiective de ameliorare (rezistența la boli, tipul de fructificare,
vigoarea de creștere etc.) sau atacarea celor mai vechi de pe poziții
științifice mult mai sigure (calitatea fructelor, productivitatea, precocitatea
în fructificare).
Pe de o parte a crescut incontestabil calitatea lucrărilor de ameliorare
în horticultura, iar pe de altă parte a crescut numărul programelor de
ameliorare prin extindere la foarte multe specii.
Cu toate acestea, nu toate programele de ameliorare s-au bazat pe
obiective concrete și fundamentate științific, unele caracterizându-se prin
superficialitate științifică. Munca amelioratorilor a fost mult dispersată în
diferite locuri din țară (institute, stațiuni, universități), s-a bazat pe
colective reduse de specialiști, uneori fără o reală și superioară informare
în domeniu. Rezultatele acestei etape, deși foarte valoroase, totuși, nu
sunt corespunzătoare eforturilor generale, ele nereușind să pregătească
saltul calitativ în ameliorarea genetică, corespunzător anilor 1970-1995
care s-a produs pe plan internațional. Biotehnologiile și biologia
moleculară cu manipularea genelor, încă nu au reușit să revoluționeze
programele de ameliorare la plantele horticole, rămânând în spațiul
teoreticului, în cea mai mare măsură.
Trecând în revistă plusurile și minusurile acestei etape, se degajează
direcțiile generale din ameliorarea plantelor horticole, cu principalele
obiective din aceste programe:
- îmbunătățirea potențialului de producție și menținerea constanței în
fructificare au rămas în continuare ca obiective de bază în ameliorare.
Deși, un astfel de obiectiv, în alte țări nu este de actualitate (se consideră
că productivitatea are un nivel acceptabil la soiurile cultivate), în România
este încă solicitat din cauza nivelului de producție, în general redus, la

7
plantele în cultură.
De data aceasta, obiectivul este planificat pe baze genetice,
caracterul aleatoriu fiind în mare măsură eliminat. Genitorii participant în
combinațiile hibride sunt selecționați pe criterii științifice, după valoarea
lor productivă, iar mai târziu s-a trecut, la unele plante, la alegerea
genitorilor în funcție de capacitatea de transmitere a acestui caracter la
descendenții hibrizi (Botu I. și Turcu El., 1992, Botu I., ș.a., 1994, Sestraș
R„ 1998).
Metodele de genetică cantitativă au fost preluate și utilizate relativ
mai ușor la plantele anuale, pe când la cele multianuale cu înmulțire
vegetativă acestea prezintă multe dificultăți. Unii cercetători români au
aprofundat și abordat cu curaj astfel de metode, multe fiind chiar
îmbunătățite (Căbulea L, 1975).
Aportul cel mai important la îmbunătățirea acestui obiectiv l-a adus
fenomenul Heterozis. Crearea liniilor consangvinizate și folosirea
heterozisului reproductiv, la multe plante legumicole, a contribuit
substanțial la ridicarea productivității mate, vinete, castraveți, ridichii etc.).
La unele plante horticole (varză, conopidă, morcov, ceapă, tomate, ardei,
castravete), se folosesc în fermele de producție semințe hibride
comerciale (F1). Tendinta de a spori numărul hibrizilor comerciali p! la cât
mai multe plante și de a m meri procente ridicate din totalul seminței se
accentuează de la un an la altul și mc cază șanse sporite de ridicare a
potențialului de producție.
Selecția clonală, genetică și fitosanitară, aplicată după scheme mai
complicate. a condus la unele avantaje productive importante, în special
la soiurile de viță de vie (peste selecții clonale) și mai puțin la cele
pomicole.
Productivitatea fiind o însușire cu determinism poligenic presupune
implicarea in îmbunătățirea sa a unor metode dintre cele mai diverse,
convenționale sau modeme. Alegerea lor va ține seama de specificul
biologic al fiecărei specii horticole.
Câștigul genetic realizat pe fiecare generație hibridă este foarte
diferențiat de la o specie la alta.
în această etapă, condițiile ecologice, sociale, tehnologice, au fost
încă determinante în limitarea capacității de producție a noilor genotipuri
în condiții de mare producție.
Un pas decisiv în ridicarea nivelului școlii românești de ameliorare s-
a produs in momentul în care potențialul biologic de producție la unele
plante s-a situat la cele mai înalte cote pe plan internațional. Alături de
alți autori străini, Braniște N. 11984), semnalează la păr un potențial
genetic de producție de 95 t/ha iar Botu I. 11989), la prun de 70 t/ha,

7
practic cele mai înalte niveluri atinse până în prezent.
Aceste rezultate științifice au permis ameliorării genetice românești
să-și asigure un anumit loc în ierarhia mondială și o recunoaștere certă.

AMELIORAREA CALITĂȚII PRODUCȚIEI

Calitatea fructelor a reprezentat în programele de ameliorare

obiectivul determinant.
La această etapă de ameliorare caractereristicile morfo-fiziologice au
fost în centrul atenției (mărimea, forma, uniformitatea, culoarea etc.).
Gustul și aroma fructelor au fost alte caracteristici luate în considerație,
unele fiind puternic influențate de cerințele societății (fructe foarte
gustoase și cu aromă puternică). în acest sens s-a căutat să se obțină
genotipuri cu caracteristici asemănătoare cu soiuri mai vechi, intrate deja
în conștiința publicului larg (Tuleu gras, Vinete românești, Jonathan,
Tămâioasă românească, Muscat de Hamburg etc.).
Pentru prima dată au apărut obiective specifice, legate de
caracteristicile fructelor destinate industrializării (măr, prun, cireș, tomate
etc.).
Abia către sfârșitul acestei etape de ameliorare a crescut interesul
amelioratorilor pentru obținerea de genotipuri cu un conținut ridicat în
anumiți metaboliți primari și secundari. Conținutul acestor substanțe
diferă de la o specie la alta, dar tendința generală este de a spori, în
general, conținutul în glucide, în vitamine și alte substanțe.
Referitor la acest obiectiv trebuie să acceptăm că, deja acesta este
globalizat, în sensul că vizează aceeași parametri în toate programele de
ameliorare din diferite țări. Partea specifică rămâne, fără îndoială, cea
legată de gusturile oamenilor dintr-o anumită țară sau zonă.
Adăugăm că, în ultimii ani, constant, obiectivele care definesc
calitatea sunt puternic direcționale și corelate cu asigurarea stării de
sănătate a populației. Calitatea este pusă în mod direct și constant în
slujba sănătății.

AMELIORAREA REZISTENȚEI GENETICE

LA UNELE BOLI

Ameliorarea rezistenței genetice la unele boli ale plantelor horticole

s-a conturat ca obiectiv extrem de important în programele de ameliorare
din ultimele 2 decenii.
Abordarea unui astfel de obiectiv a necesitat o perioadă de inițiere
printr-a informare complexă. Câteva programe de ameliorare au reușit

7
să-și propună crearea de genotipuri cu rezistență genetică (măr, prun,
viță de vie, tomate etc.).
Importanța și finalizarea unui astfel de obiectiv este mare și are
implicații economice și ecologice cu impact extraordinar asupra vieții
oamenilor.
Plantele horticole se situează între cele mai afectate de boli și
dăunători. Pagubele produse sunt foarte mari, uneori putând deveni
catastrofale. România este una dintre țările în care efectele provocate de
aceste boli și dăunători sunt mari.
Numărul bolilor și dăunătorilor este foarte mare (viroze, bacterii,
ciuperci, nematozi, insecte etc.), nivelul populațional este uneori foarte
ridicat iar gradul de atac diferențiat, este în general, mare.
Situația aceasta se datorează tipului de monocultură la unele
plante și în anumite zone, folosirea îndelungată a unor soiuri, raporturi
evolutive în relația plantă-parazit, existența în flora spontană a unor
plante plante gazdă pentru majoritatea paraziților, condiții ecologice
optime, evoluția bolilor și dăunătorilor și ineficienta unei structuri
tehnologice de combatere.
Strategia ameliorării genetice, cu privire la crearea rezistenței la boli
și dăunători -.. esitat, mai întâi, aprofundarea cunoștințelor referitoare la
biologia bolilor și _ reacția plantelor gazdă.
Controlul genetic pentru rezistența verticală și rezistența orizontală
și modul :; transmitere în descendență a constituit prima secvență în
reușita programelor ie ameliorare. De asemenea, se are în vedere reacția
plantelor la atacul agenților ■ tratogeni (de rezistență, de toleranță, de
imunitate și de sensibilitate). I mabilitatea și stabilitatea rezistenței nu
depind numai de genele de rezistență, ci ie potențialul genetic al
parazitului și de rapiditatea cu care se adaptează la noua rezistență
(Eenik, 1976).
La câteva plante horticole s-a acționat în scopul cunoașterii
caracteristicilor genetice la cei mai importanți agenți fitopatogeni, după
care s-au declanșat pre gramele de ameliorare.
La măr s-a abordat problema rezistenței genetice la Endostigme
inequalis, Podosphaera leucotricha și Erwinia amylovora', în cazul
prunului ameliorarea se race pentru crearea rezistenței la Plum-pox
(Skarka) și Polystigma rubrum', la nuc pentruXanthomonas juglandis', la
vița de vie pentru Plasmopara viticola, Oidium Phyloxera-, la tomate
pentru, virusuri, nematozi etc.
Aceste programe de ameliorare au fost dependente și de sursele de
germoplasmă rranspecifice (specii sălbatice, soiuri locale sau ameliorate
cu gene de rezistență), de la care transferul de gene este dificil și

7
presupune un timp îndelungat.
Rezultatele cele mai spectaculoase s-au obținut în programul de
ameliorarea rezistenței genetice la rapăn, cu finalizarea unui număr mare
de soiuri de măr valoroase (Generos, Pionier, Romus 1, Romus 2,
Remus, Ciprian etc.).
La toate speciile pomicole aflate în programe de ameliorare a rezistenței
genetice, există la ora actuală genotipuri noi, cu rezistență genetică, care
formează un material foarte valoros pentru continuarea lucrărilor de
ameliorare.

AMELIORAREA ADAPTABILITĂȚII LA CONDIȚIILE

DE CLIMĂ ȘI SOL

în România, existența unor condiții de climă și sol foarte variabile și

diferite comparativ cu alte țări, au creat motivul principal pentru existența
unor programe de ameliorare la cât mai multe plante horticole cultivate.
Totdeauna s-a considerat că nu este suficient să se introducă soiuri din
alte zone ale lumii, ci să se creeze soiuri adaptate zonelor din țara
noastră. Soiurile străine de mare valoare calitativă dacă nu au
capacitatea de adaptare, cel puțin pentru unele zone din România, atunci
importanța acestora pentru cultură se reduce.
Se pot face numeroase exemplificări în acest sens. Cele mai
cunoscute și cu implicații economice ridicate sunt cele date de extinderea
exagerată a unor soiuri de măr (Golden delicios și Starkrimson), sau viță
de vie (Cardinal), care nu s-au comportat pe măsura așteptărilor
cultivatorilor.
Temperatura (din iarnă și perioada de vegetație), umiditatea solului
și lumina sunt factorii limitativi pentru creșterea, fructificarea și uneori
chiar pentru existența unor plante horticole.
În toate programele de ameliorare selecția noilor genotipuri se face
în funcție de modul de acțiune al acestor factori asupra plantelor și de
răspunsul acestora.
La plantele pomicole și vița de vie au primat obiectivele de ameliorare
cu referire la rezistența plantelor în cursul iernii și rezistența la înflorire,
comportarea portaltoilor pe terenurile argiloase cu exces de umiditate etc.
Strategia de ameliorare la plantele horticole are nevoie și în
continuare să-și prevadă cu prioritate, astfel de obiective de
adaptabilitatea genotipurilor la condițiile specifice ale României.
În acest fel vor fi puse în valoare: potențialul ecologic al țării și
specificitatea de consum a populației autohtone.

7
 AMELIORAREA VIGORII DE CREȘTERE
ȘI A STRUCTURII PLANTEI

Acest obiectiv a devenit important pentru horticultura atunci când s-

a constatat că de vigoare depinde numărul plantelor la unitatea de
suprafață, sporirea fotosintezei, grăbirea intrării în fructificare, cantitatea
și calitatea recoltei, îmbunătățirea tehnicilor culturale etc.
Plantele horticole cultivate în țara noastră, și în special cele pomicole
prezentau o vigoare mare de creștere, habitusul era mare, distanțele de
plantare mari, iar intrarea pe rod tardivă. Toate aceste inconveniente s-
au reflectat asupra productivității și calității fructelor.
Cele mai importante modificări s-au produs, în sensul că vigoarea de
creștere a fost mult redusă, de la foarte riguros la dwarf.
Portaltoii creați în această perioadă s-au detașat prin vigoare mai
redusă decât la cei obținuți anterior: P.F. Crețesc, G. 21, Voinești (măr),
Oteșani 8, Oteșani 11, Voinești B (prun), VG 1 și VV 1 (vișin), C 12, IP-CI
(cireș), BN 70 (gutui) etc.
Structura plantelor sau arhitectonica plantelor este un alt caracter
important în îmbunătățirea și intensivizarea culturilor.
Modificări însemnate s-au produs la soiurile de plante pomicole (tip
spur, columnar sau standard), la tomate (creșterea determinată sau
nedeterminată), la fasole, mazăre, căpșuni etc.
Arhitectura plantei prezintă un rol incontestabil și de aceea s-a
urmărit, la toate programele de ameliorare, realizarea unui anumit tip de
plantă.
Vigoarea de creștere și structura noilor genotipuri rămân obiective
de ameliorarea plantelor horticole.
Obiectivele generale din programele de ameliorare de la plantele
horticole din România sunt in general aceleași cu cele ale altor programe
internaționale. Totuși există o distincție clară față de acestea, în ceea ce
privește nivelul de adaptabilitate la condițiile de mediu al noilor soiuri și
hibrizi, dar și la nivelul altor caracteristici deoarece acestea sunt tratate
vis-a-vis de gusturile românilor și de condițiile in care se cultivă.
Obiectivele specifice fiecărei plante horticole pot sau nu să coincidă cu
ale altor programe de ameliorare.
Rezultă că programele de ameliorare sunt strict necesare pentru
condițiile date din România și de aceea trebuie să fie continuate.
Probabil că nu toate plantele horticole care se cultivă în România au
nevoie de astfel de programe, dar ele sunt obligatorii pentru cele de
importanță economică și tradiție ca: mărul, părul, gutuiul, prunul, caisul,

7
cireșul, vișinul, piersicul, nucul, căpșunul, tomatele, ardeiul, vinetele,
varza, vița de vie etc.
În cadrul acestor programe se impune atacarea unor obiective legate
de Organismele Genetic Modificate (GMO), activitate încă lipsită de un
suport guvernamental activ. Actualmente se duce o muncă intensă între
adepții susținerii activității de creare a GMO și cei care se opun.
Pe plan mondial se conturează o aptă de interese economice.
Câteva țări (SUA, Franța, China) apar ca principale promotoare a unei
ameliorări de tip GMO.
Organismele Genetic Modificate sunt o realitate în lume, au o
tendință majoră s: rapidă de extindere; dar sunt puse sub semnul
întrebării din punct de vedere al afluenței asupra omului și asupra
mediului.
România are nevoie de o intrare urgentă în rândul țărilor
producătoare de GMO sau cel puțin de utilizare legală, conștientă și
profesională pe teritoriul său.

BIBLIOGRAFIE
Avermaete U. 1998 - World - wide impact of horticulture focus on developed
countries. World Conference on Hort. Research, ISHS, Roma
Botu I. 1990 - Breeding of plum rootstocks in Romania IVth International
Symposion on Plum and Prune. Acta Horticulturae nr. 283

7
CULTURA CAISULUI
CULTURA CIREȘULUI SI VIȘINULUI
CULTURA PĂRULUI
CULTURA PIERSICULUI
CULTURA CIREȘULUI SI VIȘINULUI
IMPORTANŢA ECONOMICÃ ŞI
SOCIALÃ A VIŢEI DE VIE
 Speciile cuprinse in Familia Vitaceae prezintă o grupă foarte
numeroase de plante, existente în stare sălbatică sau
cultivată, răspândite pe întreg globul.
 Cele mai importante sunt speciile şi soiurile care aparţin
genului Vitis L.
 Se apreciază că primele începuturi legate de cultura viţei
de vie ar fii avut loc în neolitic prin părţile Asiei Mici cu
aproape 8-9 mii de ani înainte de epoca pe care o trăim.
 În evoluţia ei de până acum cultura viţei de vie marchează etape
importante legate nemijlocit de popoare şi epoci istorice, astfel de
la Sumerieni şi Hitiţi apreciaţi ca fiind pionierii in cultivarea viţei
de vie şi prepararea vinului ne-au rămas primele idei referitoare
la denumirea de origine.
 Monografii în imagini, inscripţii, desene şi alte surse de informare
identifică începutul cultivării viţei de vie la egipteni, în perioada
primilor faraoni cu cca. 6 mii de ani în urmă.

Scurt istoric
Speciile cuprinse in Familia Vitaceae prezintă o grupă
foarte numeroasă de plante, existente în stare sălbatică
sau cultivată, răspândite pe întreg globul. Cele mai
importante sunt speciile şi soiurile care aparţin genului
Vitis L. Se apreciază că începutul cultivarii viţei de vie
ar fi avut loc în neolitic, prin Asia Mica cu aproape 8-9
mii de ani înainte de epoca pe care o trăim.
 Apariţia mutaţiilor, selecţia şi înmulţirea vegetativă a
plantelor purtătoare de mutaţii au constituit factorii
diversificării genetice în cadrul formelor cultivate,
diversitate amplificată mai târziu de intensificarea
crescândă a lucrărilor de creare de soiuri noi.
Protostrămoşii viţei de vie cultivaţi astăzi se pare că
ar fi apărut în perioada cretacică a planetei.

 Fosilele vitaceaelor din perioada cretacică a planetei

au fost însă contestate de majoritatea cercetătorilor,
deoarece existau confuzii între presupusele frunze
pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor
forestieri. Dovezi certe provin din era neozoică sau
terţiară - perioada paleogenă.

Scurt istoric
 După cel mai recent sistem de calsificare filogenetică
elaborat de Cronquist, Takhtajan, Zimmermann, accepatat
de Ehrendorfe (1971, 1978),
 încadrarea botanică a viţei de vie este următoarea:
 Regnul: Vegetalia ( Plantae )
 Subregnul: Cormobionta
 Încrengătura: Magnoliophyta
 Clasa: Magnoliatae
 Subclasa: Rosidae
 Ordinul: Rhamnales
 Familia: Vitaceae

Încadrarea
Taxonomică
Viticultura este o ramură de producţie intensivă a agriculturii,
caracterizată printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor.
Valoarea producţiei ce se realizează la 1 ha cultură de viţă de vie,
echivalează cu circa 10-15 ha culturi cerealiere. Viţa de vie se cultivă cu
rezultate foarte bune pe solurile nisipoase slab solificate considerate
improprii pentru culturile de cereale şi plante tehnice.
Viticultura a constituit de-a lungul timpului o ocupaţie de bază a unor populaţii existente pe globul
pământesc. Istoria cultivării viţei de vie pe teritoriul României este într-o strânsă legatură cu strămoşii
geto-daci, care s-au ocupat permanent de aceasta cultură, practicarea viticulturii constituind unul din
argumentele continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic (in fotografie
suntdoua din cele 13 piese apartinand unei comorii geto-dacice de la Sâncrăieni ).
Viţa de vie se înmulţeşte conventional generativ (prin seminţe) şi vegetativ (prin porţiuni de
plantă). Înmulţirea prin seminţe este folosită de viticultor în scopul obţinerii de soiuri
cu însuşiri valoroase. In practica viticolă viţele se obţin din părţi de organe (marcóte,
butaşi altoiţi şi nealtoiţi) care pot reproduce o nouă plantă. Aceastǎ metodǎ se bazează
pe înrădăcinarea adventivă, pe independenţa fiziologică a unor părţi de organe şi, pe
capacitatea lor de restituire.
 Vitaceele sunt perzentate prin 12 genuri, după cei mai mulţi
autori, dar după unii, puţini la număr, prin 14, sau chiar 18
genuri, cca. 1100 specii, răspândite pe un areal geografic
foarte larg.
 Genul Vitis Linné (1753 ) este cel mai important, deoarece
cuprinde speciile de viţă de vie care se cultivă pntru producţia
de struguri şi cele care se folosec ca portaloi.
 Viţele sunt plante arbustiforme agăţătoare cu cârcei ramificaţi,
cu frunze întregi, flori hermafrodite, inflorscenţe în formă de
racem compus. Se cunosc peste 108 specii.
 Acest gen a fost subdivizat de către Planchon (1887 ) în
două subgenuri sau secţii:
 subgenul Muscadinia, din care fac parte viţele cu caractere
morfologice şi anatomice apropiate de genul Ampelopsis,
numărul de cromozomi este, 2n=40;
 subgenul Euvitis, denumită în prezent secţia Vitis în care
sunt incluse viţele adevărate, numărul de cromozomi, 2n=38.

Genul Vitis
 Viticultura este o ramură de producţie intensivă a
agriculturii, caracterizată printr-un coeficient ridicat de
valorificare a terenurilor. Valoarea producţiei ce se
realizează la 1 ha cultură de viţă de vie, echivalează cu
circa 10-15 ha culturi cerealiere.

 Viţa de vie se cultivă cu rezultate foarte bune pe solurile

nisipoase slab solificate considerate improprii pentru
culturile de cereale şi plante tehnice.

 Datorită condiţiilor ecologice şi tradiţiei din ţările Europei,

Americii şi Africii predomină mai mult cultura soiurilor
pentru vin, iar cele din Asia soiurile pentru masă şi stafide.
Viţa de vie se cultivă în scopuri economice aproximativ în
48 de ţări ale lumii cu o suprafaţă de cca. 7.885 mil. ha în
anul 2000, din care mai mult de 60% în Europa, urmată de
Asia, America de Sud, de Nord, Africa, Oceania şi Australia.

Importanta
 Dintre fructele comestibile, strugurii sunt foarte căutaţi şi
apreciaţi. Aspectul lor atrăgător, gustul plăcut, dar mai ales
valoarea lor alimentară deosebită, le creează un regim
preferenţial în consum, intrând astfel în categoria fructelor de
elită de tip delicatese.

 Au o structură complexă şi cu implicaţie directă pentru

organismul uman, sub aspectul energetic, reconfortant,
vitaminizant, mineralizant, reactivant, la care se adaugă însuşirile
dietetice şi terapeutice. Valoarea alimentară prezintă nu numai
strugurii ca atare, ci şi mustul, vinul consumat raţional. Scrierile
vechi au arătat că mustul şi strugurii sunt indispensabili pentru
cei tineri ca laptele pentru copii şi apa pentru adulţi.

 Strugurii au o compoziţie chimică foarte complexă: pe lângă apă,

care se găseşte în cea mai mare proporţie în compoziţia bobului,
zaharurile ocupă locul al doilea, la maturitatea deplină,
conţinutul strugurilor în zaharuri variază între 14-35 % sau 140-
350 % g/l (g-zahăr/l-must), obişnuit 17-25 %.

Importanța alimentară
 Strugurii perezintă materia primă pentru obţinerea
vinurilor, si distilatelor din vin, cantităţi însemnate de
struguri se prelucrează în industria alimentară, pentru
compoturi, gemuri, dulceţuri, stafide, suc, must,
concentrat.
 Din seminţe se extrage un ulei de foarte bună calitate care
este folosit şi în aeronautică.
 Produsele viti-vinicole sunt comercializate atât pe plan
intern cât şi extern, viţa de vie are rol modelator pentru
unii factori naturali critici, are rol în purificarea atmosferei,
contribuie la înbunătăţirea stării de fertilitate a solului, la
stabilizarea nisipurilor şi nu în ultimul rând, înfrumuseţează
zonele unde se cultivă.

Importanța alimentară
 Zaharurile aflate în struguri şi must se găsesc sub
stare simplă ( monozaharide ). Zaharurile simple sunt
asimilate direct în organism, trec în sânge, şi mai
apoi furnizează organismului energia necesara.
 Acţiunea alacalizantă a strugurilor şi mustului
proaspăt rezidă în conţinutul ridicat de acizi, care
determină formarea de carbonaţi şi fosfaţi.
 Funcţia vitaminizantă a strugurilor este determinată
de conţinutul ridicat în vitamine A, C şi complexul B.
 Se mai găsesc, de asemenea, vitaminele P, E.
Alături de zaharuri, acizi şi vitamine, strugurii conţin
importante cantităţi de săruri minerale (P, K, Ca, Mg,
Fe ), cu rol în formarea scheletului şi substanţe fosfo-
glicero-azotate, necesare organismului. În compoziţia
strugurilor mai există şi unele extracte neazotate,
enzime, polifenoli.

Importanța alimentară
 VINUL conţine substanţe numite antioxidanţi care nu permit
colesterolului rău să fie încorporat în peretii arterelor, producând
stricăciuni cauzate de radicalii liberi din corp, reziduurile toxice care ajută
la apariţia bolilor degenerative precum cancerul, boala Alzheimer, boală
Parkinson şi îmbatrânirea.
 Cura de struguri sau sucul de struguri are efecte terapeutice şi dietetice,
fiind indicată în afecţiuni ale ficatului, rinichiului, cardiovasculare în
dispepsii ,pentru refacerea capacităţii de muncă, în boli intestinale,
previine constipaţia. Consumul de vin şi must este pe cât de util, şi
sănătos.
 Vinul, este un produs hidro-alcoolic principal, rezultat din fermentarea
mustului din struguri, la rândul lui, dacă este consumat raţional are efecte
pozitive (Pasteur L., 1878).
 Dacă este consumat neraţional, are efecte negative din punct de vedere
social. Deoarece vinul este considerat un aliment, toate ţările mari
producătoare de vin urmăresc, în ultimii ani, mersul spre viticultura
ecologică, cu reducerea substanţelor poluante, care se acumulează şi în
fruct, prin folosirea cât mai puţin a pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice,
deci obţinerea unor vinuri sănătoase biologic.

Importanta Vinului
 Lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole, pepinierelor, de prelucrare a recoltei din
vii, de industrializare şi valorificare a produselor viti-vinicole, reclamă aual un număr
mare de zile lucrate (cca.80-100zile/ha ). În plus în ramurile industriale pentru
îngrăşăminte, fungicide, în industria constructoare de maşini, lucrază deasemenea
un număr însemnat de oameni, în concluzie în total pe seama viticulturii îşi asigura
existenţa cca.1/2 mil locuitori din populaţia unei ţări.
 Din punct de vedere economic, pe terenurile în pantă, erodate, improprii altor
culturi, viţa de vie se cultivă cu rezultate foarte bune, desfăşurându-se o activiatate
efcientă. Nisipurile şi terenurile nisipoase slab solificate sunt valorificate cel mai
eficient tot de viţa de vie.

Tehnologia de cultură
Tehnologia de cultură
 Tehnicile de cultură in vitro a explantelor reprezintă o cale
optimă de cercetare a fiziologiei plantelor. Aplicaţiile practice ale
acestor tehnici au fost repede apreciate de vreme ce plantulele
obţinute în vase de cultură pot fi aclimatizate pe un substrat
normal în condiţii naturale de viaţă. Cronologic, cultura de
meristeme a stat la originea primelor aplicaţii, deoarece scopul
acestor culturii a fost, în principal, obţinerea de plante libere de
virusuri.
 După primele succese ce au confirmat semnificaţia metodei, s-au
dezvoltat rapid tehnicile de micropropagare pentru a asigura o
producţie rapidă de plante libere de virusuri. Acestor două tehnici,
care sunt acum utilizate frecvent în horticultură, le mai pot fi
adăugate altele trei, ce încă aparţin domeniului cercetare,
obţinerea plantelor haploide, izolarea şi cultura de protoplaşti şi
cultura de calus şi suspensii celulare cu scopul producerii de
compuşi medicinali aromatici.
 Ultima tehnică vizează obţinerea de substanţe farmaceutice direct
din culturi de celule vegetale, fără o cultivare în câmp.

Ameliorarea neconventională
REGENERAREA DE PLANTE DIN ŢESUTURI
SOMATICE LA VITA DE VIE
CONSIDERAȚII GENERALE
 Cercetările paleontologice au dovedit că viţa de vie a existat înainte de
apariţia omului pe pământ. Strămoşii viţei de vie cultivaţi astăzi se pare
că ar fi apărut în perioada cretacică a planetei.
 Fosilele vitaceaelor din perioada cretacică a planetei au fost însă
contestate de majoritatea cercetătorilor, deoarece existau confuzii între
presupusele frunze pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor
forestieri.
 Dovezi certe provin din era neozoică sau terţiară - perioada paleogenă.
 Din această perioadă au fost scoase la iveală cele mai multe fosile ale
vitaceaelor, raportate la patru genuri actuale
 – Vitis, Ampelopsis, Cayratia, Tetrastigma.
 Procesul esenţial, care a generat trecerea de la viţa sălbatică la viţa
cultivată, este variabilitatea naturală, care a permis omului să aleagă
viţele cele mai valoroase din flora spontană şi să le cultive în mod
conştient (ŢÂRDEA şi colab., 1995).
CONSIDERAŢII GENERALE
 Regenerarea de plante este o cerinţă
esenţială pentru aplicaţiile ce au ca obiectiv
manipularea genomului în cultura in vitro şi
reprezintă condiţia primară atât pentru
cercetările vizând aspectele aplicative
(micropropagare, eliberare de virusuri), cat
si prin studiul factorilor care controleaza, in
mod determinant, procesele de
neodiferentiere din tesuturi somatice si
modul de exprimare al acestora.
 Soiurile de viţă de vie sunt mai vechi decât oricare alte soiuri ale
speciilor de plante domestice, unele perpetuându-se în timp, din
antichitatea greacă sau romană până astăzi.
 Apariţia mutaţiilor, selecţia şi înmulţirea vegetativă a plantelor,
purtătoare de mutaţii au constituit factorii diversificării genetice în
cadrul formelor cultivate, diversitate amplificată mai târziu de
intensificarea crescândă a lucrărilor de creare de soiuri noi.
 Numeroase soiuri s-au răspândit în diferite ţări şi regiuni ale globului,
apărând clone sau selecţii extrem de asemănătoare între ele,
denumite diferit, în timp ce alte soiuri vechi s-au pierdut, ne mai fiind
înmulţite (SESTRAŞ, 2004).
 Cercetările de genetică moleculară la viţa de vie sunt orientate, în
general, spre identificarea polimorfismului existent în cadrul
speciilor de Vitis şi spre stabilirea originii filogenetice a unor
specii sau soiuri.
FACTORII CAPACITĂŢII DE REGENERARE

 În ultimele trei decenii s-au acumulat informaţii importante privind

factorii cu influenţă majoră în manifestarea capacităţii de
regenerare de plante prin procese de organogeneză,embriogeneză
somatică, androgeneză), respectiv:
factorii genetici,
 stadiul de dezvoltare a explantului,

 starea fiziologică a plantei donor,

 compoziţia mediului de cultură etc.

O bună cunoaştere a factorilor care pot influenţa declanşarea sau
desfăşurarea proceselor de morfogeneză, secvenţial sau pe toată
durata culturii, reprezintă o cerinţă importantă pentru aplicaţiile practice
ale tehnicilor de regenerare in vitro a plantelor, la speciile horticole.
ORGANOGENEZA IN VITRO
 În organogeneză, inducerea de-diferenţierii anumitor celule din
ţesuturile diferenţiate (cu program genetic specific) are ca
rezultat formarea de-novo de meristeme,ce reprezinta
structurile celulare generatoare de muguri adventivi;

 Aceste structuri formează fie un meristem caulinar, fie un

meristem radicular (structuri unipolare), care se materializează
într-un organ diferenţiat: lăstar sau rădăcină;

 În organogeneză ţesutul vascular este continuu între

meristemul adventiv şi ţesutul sau calusul adiacent
ORGANOGENEZA IN VITRO
 Se apreciază că indiferent
de modul de regenerare,
dediferenţierea este
determinată de un
eveniment iniţial, care
permite anumitor celule să
răspundă la stimulii din
mediu.
 Ca urmare, aceste celule
dobândesc competenţă şi,
dependent de factorii
inductori, vor exprima fie
potenţial embriogenetic, fie
potenţial organogenetic. Fig. 1. Regenerare prin organogeneză directă
din explante foliare la viţa-de-vie
ORGANOGENEZA IN VITRO
 Exprimarea capacităţii de organogeneză este
condiţionată atât de factorii de cultură, cât şi
de factori genetici şi epigenetici.
 Este posibilă regenerarea de plante aparţinând
unor genotipuri foarte diferite, prin aplicarea
aceluiaşi protocol, sau realizarea etapei de
rediferenţiere (organogeneză), pe acelaşi
mediu utilizat în etapa de dediferenţiere şi
calusogeneză (fig. 1).
REGENERAREA DE PLANTE DIN ŢESUTURI SOMATICE LA VITA DE VIE
INFLUENTA FACTORILOR GENETICI

 De regulă, protocoalele de regenerare nu sunt utilizabile decât

pentru un număr limitat de genotipuri,
 dezavantajul major asociat cu folosirea unui protocol dat fiind
acela concretizat în nivelurile foarte reduse de regenerare
obţinute în cazul unor genotipuri sau chiar în incapacitatea de a
induce exprimarea potenţialului de calusogeneză şi/sau
organogeneză.
MULTIPLICAREA PRIN LĂSTĂRIRE
AXILARĂ
 Mediul pentru iniţierea culturii in vitro a fost Murashige –Skoog (1962)
suplimentat cu concentraţii diferite de hormoni, realizând trei variante de
medii de cultură:
 V1 = Mediul MS – 0,5 mg/l BAP, 0,5 mg/l ANA, 100 mg/l hidrolizat de
cazeină
 V2 = Mediul MS - 1,0 mg/l BAP, 0,5 mg/l ANA, 100 mg/l hidrolizat de
cazeină
 V3 = Mediul MS – 2,5 mg/l BAP, 0,5 mg/l ANA, 100 mg/l hidrolizat de
cazeină
 Mediul bazal MS a fost suplimentat cu zaharoză 30 g/l şi agar 7,5 g/l
pentru toate cele trei variante de concentraţii hormonale. pH-ul mediului
a fost ajustat la 5,8.
 Pentru studierea capacităţii regenerative la viţă de vie, se recomanda a fi
utilizate ca sursă de explante segmentele nodale provenite de pe
lăstarii recoltaţi din câmp.
CULTURA DE CALUS
 Cultura de calus a fost iniţiată atât din segmente nodale cât şi din
frunze, de la
 plantulele obţinute in vitro pe mediul de cultură MS (1962), varianta
V3.
 În vederea iniţierii culturii de calus, segmentele nodale au fost cultivate
pe
 mediul bazal MS (Murashige –Skoog, 1962), suplimentat cu acid naftil
acetic (ANA)
 în două concentraţii:
 - MS1 - cu 10 mg/l ANA şi 1,0 mg/l BAP
 - MS2 – cu 5,0 mg/l ANA şi 1,0 mg/l BAP
 Ambele variante de mediu au fost suplimentate cu zaharoză 20 g/l şi
agargel (Sigma) 7,5 g/l.
 pH-ul mediului a fost ajustat la 5,8, înainte de adăugarea agarului.
 INDUCEREA ŞI DEZVOLTAREA
LĂSTARILOR MULTIPLI

 Pentru inducerea formării lăstarilor multipli, calusul morfogenetic obţinut

din segmentele nodale a fost transferat pe mediul MS suplimentat cu
concentraţii variate de TDZ - thidiazuron (N-phenyl-N’-1,2,3,-thidiazol-5-yl
urea) în combinaţie cu acidul alfa naftil acetic, în concentraţie de 0,5
mg/l. Concentraţia de zaharoză a fost de 3%.
 Cele trei variante de mediu au fost:
 MS – TDZ – 0,5 mg/l TDZ, 0,5 mg/l ANA
 MS – TDZ – 1,0 mg/l TDZ, 0,5 mg/l ANA
 MS – TDZ – 2,0 mg/l TDZ, 0,5 mg/l ANA
 Din masa de calus obţinută pe mediul MS suplimentat cu ANA în
concentraţie de 10 mg/l s-a prelevat calusul care prezenta caracteristici
embriogene.
INDUCEREA ŞI DEZVOLTAREA
LĂSTARILOR MULTIPLI
 Pe un fragment de calus s-au regenerat mai
mulţi lăstari care au fost separaţi şi
fragmentaţi, urmând să fie subcultivaţi pe
medii proaspete.
 Regeneranţii obţinuţi în vitro au fost pasaţi pe
mediul MS suplimentat cu TDZ 0,5 mg/l.
 Pe acest mediu s-a format un număr mare de
lăstari scurţi, cu frunze mici, cu aspect de
tufă.
 Diagrama
multiplicării prin
muguri axilari la viţa-
de-vie
(după Vişoiu Emilia
şi colab., 2002)
 REGENERAREA DIN
ANTERE CULTIVATE IN VITRO
LA VITA DE VIE
Androgeneza
 Androgeneza este definită ca proces de
deviere a dezvoltării de la calea normala
gametofitică la calea sporofitică.
 Această deviere conduce a formarea de calus
sau de embrioni, din care ulterior pot fi
obtinute plante fie prin:
 organogeneză din calusul androgenetic sau
din embrioni
 fie prin germinarea embrionilor androgenetici.

http://www.pnas.org/content/106/17/7245/F5.expansion.html
vol. 106 no. 17
> Diane M. Martin, 7245–7250
The bouquet of grapevine (Vitis vinifera L. cv.
Cabernet Sauvignon) flowers arises from the
biosynthesis of sesquiterpene volatiles in
pollen grains
Imunofluorescență de flori , localizarea de
proteine ​VvValCS la granulele de polen etapa V.
(A) secțiune longitudinală a unei flori de struguri
(f) colorate cu albastru de toluidină. Caseta
evidențiază porțiunea antera (a) sonda in (B-M).
Pistil (p) și capac (c) sunt indicate în alb. (Scala
bar = 200 um.) (B-E) Prima coloană de imagini
prezintă fluorescență de anticorp primar VvVal cu
Alexa-488 secundar, a doua coloană arată
aceeași secțiune cu 332 Hoechst colorare de
nuclee, iar a treia coloană prezintă 2 canale
suprapuse. VvVal este văzut în imaginile cu
clustere verzi discrete. Autofluoresenta difuză
este prezenta prin canalele de albastru și verde
pentru toate tratamentele. Imagini o secțiune a
unei antere ce conține granule de polen (B și C).
VvVal este localizată în interiorul primar
granulele de polen etapa V. Unii etichetă se
găsește pe marginile granulelor de polen. Micul
etichetă se găsește pe exteriorul granulelor de
polen sau în alte părți ale locule anterei. (Scala
bar = 50 pm.) (D și E) High-mărire (63 ×) imagini
ale granule de polen reprezentative din etapele
V. Cea mai mare parte a etichetei este prezentă
în grăuntele de polen, deși unele etichete se
vede pe marginile interioare ale granulele de
polen, de asemenea. (Scala bar = 10 pm).
Rolul culturilor in vitro
 Cultura in vitro reprezintă una dintre tehnicile
utilizate pentru inducerea formării de haploizi,
alături de:
 cultura de polen din antere pre-cultivate,

 cultura de polen izolat

 şi cultura flotantă de microspori.

Au fost descrise la speciile horticole patru căi de

formare a embrioizilor polinici din astfel de
culturi:
 Caile de formare a embrioizilor
polinici
 un microspor se dezvolta direct într-un embrioid şi ulterior intr-o planta; in
acest caz, fiecare embrioid şi fiecare plantă regenerată din acesta are propriul său
genotip cu un anumit număr de cromozomi.
 un microspor formează un calus din care, ulterior, se diferenţiază un grup de
embrioizi; majoritatea embrioizilor derivaţi din acelaşi calus au acelaşi genotip, dar
cu o frecvenţă redusă, se pot forma embrioizi cu un număr diferit de cromozomi
(uneori număr dublu);
 un microspor se dezvoltă într-un embrioid, primordiile pentru hipocotil si
cotiledoane producând numeroşi embrioizi secundari, in acest caz, embrioizii
secundari au acelaşi genotip (haploid sau dublu haploid) cu embrionul primar de
origine;
 un microspor formează un calus şi, ulterior, din acesta se diferenţiază prin
organogeneză un mugure sau un grup de muguri având acelaşi genotip.
Regenerarea in vitro de plante
din antere
 În mod similar regenerării de plante din culturi de
celule şi ţesuturi somatice, regenerarea in vitro
de plante din antere este controlată de un
ansamblu de factori care acţionează secvenţial
sau pe întreaga durată a culturii.
 Deşi factorii cu influenţă majoră asupra exprimării
potenţialului regenerativ sunt relativ bine
cunoscuţi în prezent, controlul procesului de
regenerare este încă dificil, fapt reflectat de gradul
redus de reproductibilitate a rezultatelor
experimentale.
 Factorii care influenţează
exprimarea capacităţii regenerative
 Există o ierarhie de factori care influenţează exprimarea capacităţii ,
regenerative în care genotipul , structura , peretelui anterei, stadiul
de dezvoltare al microsporilor, precum şi mediul de cultură deţin
rolurile majore.
 În cazul culturii in vitro a anterelor, cea mai dificilă etapă este cea de
conversie a embrionilor în plantule.
 În stadiul „torpedo”, embrionii somatici sunt structuri bipolare,
prezentând un apex caulinar şi unul radicular.

Germinarea in vitro a embrionilor somatici

 Ipoteze ale conversiei embrionilor
somatici
 Cauzele nivelului scăzut al conversiei embrionilor somatici în plante nu sunt încă bine
cunoscute, de aceea s-au lansat mai multe ipoteze.
 Prima ipoteza postulează că dezvoltarea embriogenetică anormală s-ar datora alterărilor
cromozomiale sau modificărilor nivelului de ploidie induse de cultura in vitro .
 Trebuie subliniat faptul că într-o cultură de antere originea embrionilor obţinuţi nu a fost clar
demonstrată. Microsporii pot evolua în interiorul anterelor inoculate şi pot forma structuri
embrionare cu număr haploid de cromozomi.
 Deci, culturile embriogenetice obţinute din antere pot evolua în embrioni haploizi, dacă
provin din microspori, sau pot diferenţia embrioni cu număr variat de cromozomi, care au
capacitatea să germineze în plantule normale, dacă provin din alte structuri ale anterei.
 A doua ipoteză postulează faptul că evoluţia anormală a embrionilor somatici poate fi
datorată condiţiilor de cultură inadecvate. Datele obţinute privind cantitatea de ADN nuclear
în embrionii somatici, comparativ cu cea din embrionii zigotici aflaţi în stadiul „torpedo” şi în
stadiul cotiledonar, arătau asemănarea dintre embrionii somatici şi cei zigotici aflaţi în stadiul
„torpedo”.
 Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Cultura in vitro de antere şi polen oferă
posibilitatea manipulării (în condiţiile
controlului factorilor inductori) gradului de
ploidie la plantele regenerate prin
androgeneză (sau embriogeneză), iar
inducerea in vitro a haploidiei, utilizată în mod
curent la numeroase specii vegetale, s-a
dovedit de asemenea o sursă importantă de
variaţii somaclonale.
 Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 O gamă largă de variaţii morfologice, fiziologice,
biochimice şi cromozomiale a fost observată printre plantele
obţinute prin androgeneză.
 Variaţiile rezultând din procedurile de haploidizare pot fi, în
majoritatea cazurilor, transmise prin reproducere sexuată şi,
prin urmare, noile caractere pot fi selectate la nivelul
haploizilor dublaţi.
 Testarea şi selecţia variantelor somaclonale poate fi însă
realizată chiar la nivelul microsporilor sau al celulelor
haploide, în cazul în care gene utile, cum ar fi cele codificând
toleranţa la stres sau rezistenţa la erbicide şi fitotoxine
specifice, se pot exprima la acest nivel.
 Haploidia naturală este un eveniment rar la speciile
aparţinând genului Vitis.
 Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Până în prezent, la genul Vitis, nu s-au raportat încercări de
generare a formelor haploide prin hibridări interspecifice sau
intergenerice.
 Mai mult, chiar şi încercările de obţinere de forme haploide
prin consangvinizare sunt sortite eşecului, datorită efectului
puternic depresiv al autopolenizării asupra vigorii de creştere
a plantelor rezultate şi al concentrării genelor letale.
 Formele haploide obţinute prin metode neconvenţionale ar
putea oferi posibilităţi noi şi eficiente pentru accelerarea
procesului de ameliorare a genotipurilor de viţă-de-vie şi
pentru depăşirea unor bariere genetice asociate cu gradul
înalt de heterozigoţie al acestora.
Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Pe lângă informaţiile importante pe care le pot oferi, în
ceea ce priveşte ereditatea caracterelor dorite (prin
analiza generaţiilor F1 şi F2 ale genotipurilor
homozigote), plantele obţinute prin dublarea
haploizilor pot constitui linii parentale eficiente pentru
programele de ameliorare, întrucât clonele
homozigote selectate pot transmite genele dorite,
sporind astfel frecvenţa indivizilor ce încorporează
caracterul urmărit de ameliorator.
 La I.N.C.D.B.H. Ştefaneşti-Argeş au fost iniţiate
cercetări pentru optimizarea protocolului de lucru în
scopul eficientizăiii proceselor regenerative din cultura
de antere la viţa-de-vie.
 Rezultate obţinute la viţa-de-vie, prin cultivarea de antere
Genotipul % Antere % Calus % Structuri Regenerare
calusate embriogen organogene prin:

Saint George 6.1 0 0

Siegfried Rebe 15.1 0 3.6
LN33 5.5 1.5 0
Mission 10.1 3.8 0 embriogeneza
indirectă
Valerien 6.4 4.5 0 embriogeneză
directă
Seyval 33.3 1.4 0
Frumoasă albă 14.1 0 2.7
R10 4.8 0.5 0
Moldova 9.5 2.0 0
Fetească neagră 10.4 2.7 0
Otilia 4.7 0 0.3
Centennial 27.0 3.0 0
Seedless
Coarnă neagră sel. 0 0 0 embriogeneză
directă
 Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Rezultatele obţinute din testarea unui număr mare de genotipuri pe medii
de cultură, a căror compoziţie a fost modificată, precum şi cele obţinute prin
efectuarea unor studii detaliate la microscopul optic, privind evoluţia
proceselor dediferenţiere şi dinamica embriogenezei somatice, au fost
concretizate prin recomandări practice pentru speciile de Vitis .
 Determinările cantitative ale principalelor micro- şi macro-elemente din
explantele aflate în diferite etape ale procesului embriogenetic, aspectul
morfologic al structurilor pe parcursul diferenţierii in vitro şi viabilitatea
plantelor regenerate au constituit criteriile pe baza cărora s-au efectuat
modificări ale metodologiei de cultivare.
 Astfel:
 mediul de bază pentru inducerea embriogenezei a fost modificat prin
dublarea cantităţii de MgS04 (7 H20) şi triplarea celei de MnS04 (4 H20) şi
CuS04 (5 H20);
 etapa dediferenţiere a embrionilor somatici şi cea de germinare a acestora
necesită acelaşi mediu de cultură şi nu necesită neapărat mai multe
subculturi.
Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Capacitatea sporită de inducere a embriogenezei somatice pe
mediului de cultură modificat a fost confirmată de rezultatele
obţinute la soiurile Valerien, Centennial Seedless şi Coarnă neagră
selecţionată, la care mediul folosit anterior nu a permis obţinerea de
embrioni somatici.
 Modificările aduse mediului de bază au determinat un raport mai
bun intre ionii de Ca şi Mg (foarte important pentru activarea
proceselor de permeabilitate celulară) şi între cei de Mn şi Fe (cu rol
important în procesul de fotosinteză), comparativ cu mediul utilizat
anterior.
 Utilizarea acestui mediu a determinat inducerea procesului de
embriogeneză somatică şi obţinerea de culturi de embrioni la
genotipurile mai sus menţionate.
Aplicaţii practice şi recomandări
la vita de vie
 Deşi între genotipuri au fost evidente deosebirile privind competenţa pentru
embriogeneză somatică din antere cultivate in vitro, încercările efectuate mai mulţi
ani la rand au dovedit că este eficientă; la viţa-de-vie, următoarea metodologie

Etape Durata Mediul de cultură/

Rezultat scontat
I 0-6-8 M&S + 2,4-D + BA (TDZ) /
săptămâni antere viabile si calus embriogen

II 8-14 M&Smodif. + IAA f+BA /

săptămâni calus embriogen si embrioni
III 6-8 luni M&S sau M&S modif. /
embrioni somatici si conversia în plante
IV 9-12 transfer ex vitro /
săptămâni plante aclimatizate