4.4.

SOIA

4.4.1. Importanţă, Biologie, Ecologie

4.4.1.1. Importanţă

Plantă "oleoproteinoasă”, soia se cultivă în multe ţări ale lumii, fiind

folosită întreaga cantitate de biomasă, cu precădere, însă, seminţele bogate în
substanţe proteice (27,0 - 50,0%) şi grăsimi (17,2 - 26,9%).
Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite
reţete culinare), în obţinerea furajelor combinate şi pentru extragerea grăsimilor.
Făina de soia, în cantităţi reduse (10 - 15%), în amestec cu făina de grâu,
determină obţinerea unei pâini mai hrănitoare, se poate folosi ca adaosuri la supe
şi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor texturate ("carne
vegetală") şi ca substituenţi ai cărnii într-o serie de preparate culinare. Seminţele
se mai folosesc pentru obţinerea de produse fermentate, sosuri, "lapte" şi
"brânzeturi" (în China, Japonia, Indochina).
Uleiul de soia, este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la
prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor
plastice, iar şroturile şi turtele rezultate după extragerea acestuia se folosesc în
furajarea animalelor.
Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi sau pentru
prepararea unor mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.
Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde pe păşune, fân uscat şi
conservat, nutreţ însilozat, iar tulpinile şi păstăile rămase după treierat se pot
folosi în furajarea animalelor (după o prealabilă pregătire), ca îngrăşământ
organic, combustibil sau pentru prelucrări industriale (obţinerea furfurolului şi
mătăsii artificiale).
Fiind plantă leguminoasă, care intră în relaţie de simbioză cu bacteriile
fixatoare de azot, soia este o plantă bună premergătoare chiar şi pentru cerealele
de toamnă, când se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80 -
120 kg/ha).
Având în vedere multiplele utilizări ale biomasei de soia, ea este
considerată "planta de aur" a omenirii, "planta minune" sau "planta viitorului"
menită să rezolve deficitul mondial de proteine (în prezent asigură peste 60% din
necesar).

4.4.1.2. Compoziţie chimică

Seminţele de soia îşi diferenţiază componentele chimice în funcţie de

cultivar, condiţiile climatice ale anului şi zonei, fertilitatea naturală a solului şi
tehnologia de cultură folosită, din care se detaşează fertilizarea cu macro- şi
microelemente (tabelul 4.8).
256
 Tabelul 4.8.
Compoziţia chimică a seminţelor de soia
Becker - Dilingen, Piper şi Morse, Diaconescu, Cowan,
Constituenţi
1928 1941 1971 1976
Apă 11,0 9,9 5 - 17 4,9
Proteine 38,3 36,5 36-50 41,0
Grăsime 16,7 17,5 13-27 21,0
Carbohidraţi 24,3 26,5 14-24 25,0
Celuloză 4,8 4,3 3,6-6,9 2,8
Cenuşă - 5,3 - 5,3

Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad

ridicat de digestibilitate, având un indice ridicat de solubilizare (61 - 92%),
apropiindu-se mult de proteina de origine animală.
Conţinutul seminţelor în proteine creşte sub influenţa îngrăşămintelor
azotate, prin tratarea seminţelor de soia cu nitragin, înainte de semănat, şi a
microelementelor (în special molibdenului). Proteinele au valoare nutritivă
ridicată, având întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în cantitate
mai mare sau apropiată de a cărnii de porc (izoleucină, leucină, lizină,
fenilalanină, triptofan şi valină.
Grăsimile din seminţele de soia. sunt constituite din palmitină, stearină,
oleină, linoleină, linolenină, fitosterină, colesterina şi lecitină. Uleiul este
semisicativ (75 - 85% acizi graşi nesaturaţi), cu indicele iod 107 - 139, greutatea
specifică de 0,924 - 0,930 şi solidifică la -8°C... -16°C. Lecitina (2 - 4%) are o
largă întrebuinţare în medicină. În producţia mondială de ulei vegetal comestibil
soia deţine primul loc, reprezentând peste 25% din total.
Tulpinile, frunzele şi păstăile au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi
care, pe măsură ce se apropie de maturitate, migrează spre seminţe. "Fânul" de
soia, bogat în proteine: (15,4%) şi grăsimi (5,2%), depăşeşte ca valoare nutritivă
lucerna şi trifoiul.
Extractele neazotate sunt formate din monozaharide, zaharoză, amidon,
dextrină, hemiceluloză, celuloză, pentozani, rafiinoză etc. Cenuşa conţine P2O5
CaO, MgO, K2O. Seminţele sunt bogate, de asemenea, în vitaminele A, B1, B2, D,
E, C şi K.

4.4.1.3. Răspândire

Ca urmare a importanţei sale deosebite, soia a înregistrat o creştere

spectaculoasă a suprafeţelor. În perioada 1927 - 1931 se cultivau pe glob doar
5,84 milioane ha, ajungând în perioada 1948 - 1952 la 6 milioane ha, în perioada
1969 - 1971 la 32,3 milioane ha. Suprafeţele cultivate în perioada 1979 - 1981 şi
în continuare sunt redate în tabelul 4.9.
Faţă de perioada 1979 - 1981, suprafeţele cultivate cu soia au crescut în
Argentina, Brazilia, China şi Italia şi au scăzut în S.U.A. Cea mai spectaculoasă
creştere a suprafeţelor se constată în Italia, care realizează şi o producţie medie la
hectar foarte ridicată (peste 3.000 kg boabe/ha).
257
 Tabelul 4.9.
Suprafaţa şi producţia de soia (F.A.O. QBS. 11 nr. 3/4 - 1998)
Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha)
Specificare 1979 - 1988 - 1979 - 1988 -
1996 1997 1998* 1996 1997 1998*
1981 1990 1981 1990
Total mondial 50529 56181 61638 67737 70080 1701 1828 2119 2120 2209
U.S.A. 27561 24234 25661 28160 28964 1989 2092 2527 2612 2602
Brazilia 8510 11401 10736 11504 13286 1578 1805 1752 2195 2298
China 7506 7938 7476 8505 8205 1099 1404 1770 1733 1695
Argentina 1837 4420 5899 6900 6750 2014 2025 2110 1565 2338
CSI (Rusia din 1996) 852 808 485 480 480 580 1111 582 583 583
Italia - 474 223 299 299 - 3314 3695 3750 4017
România 325 269 80 63 144 1110 893 1410 1920 1317
* date preliminare
Tabelul 4.10
Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România
Anii/Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Suprafaţa
10,1 13,6 24,9 79,1 363,9 190,2 108,0 165,6 75,1 64,5 73,4 75,0 60,5 144,2
(mii ha)
Producţia
940,0 408 483 1144 1195 742 1654 762 1270 1552 1470 1507 2003 1317
(kg/ha)

În România, poziţia soiei în grupa leguminoaselor pentru boabe s-a

schimbat esenţial. Faţă de numai 7 mii ha cultivate cu soia în anul 1931 şi 10,0 -
24,9 mii în perioada 1948 - 1960 (9,2 - 16,2% din suprafaţa leguminoaselor
pentru boabe), în perioada 1979 - 1981 s-au cultivat 325 mii ha cu o producţie
medie de 1.110 kg/ha, iar în perioada 1989 - 1990 o suprafaţă de 269 mii ha,
datorită scăderii suprafeţelor din anul 1990 (tab. 4.10).
Considerăm că suprafeţele, şi mai ales producţia medie la hectar vor
creşte în anii viitori, o data cu redresarea întregii agriculturi.

4.4.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine
max (L) Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Glycine max (L) Merr. cuprinde patru subspecii caracterizate astfel:
- subspecia chinensis are tulpina înaltă şi subţire, frunze cu foliole ovat-
lanceolate, pubescente; flori mici de culoare aibă sau violacee; păstăi mici cu
seminţe turtite de culoare galbenă, verde, castanie sau neagră;
- subspecia indica are tulpini ramificate, foliole ovate, lanceolate sau
ovat-lanceolate, pubescente, flori mici albe sau violacee, păstăi mici cu seminţe
diferit colorate;
- subspecia japonica are tulpini groase şi ramificate, flori mari de culoare
albă sau violacee, păstăi mari şi plate, cu seminţe foarte mari (MMB = 400 - 500
g), diferit colorate (galbene, verzi, castanii, brune, negre);
- subspecia manshunca singura cultivată şi în ţara noastră, va fi descrisă
258
în subcapitolul 1.5. În cadrul acestei subspecii se cunosc mai multe varietăţi ce se
deosebesc între ele după culoarea perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tab.
4.11).
În ţara noastră se află în cultură soiuri din toate grupele de maturitate,
repartizate pe zone de cultură, având unele caractere redate în tabelul 4.12.

Tabelul 4.11
Varietăţile speciei Glycine max (L.) ssp. manshurica
Culoarea:
Varietăţi
perişorilor păstăilor seminţelor Hilului
Communis albă brun - deschisă Galbenă Galbenă
immaculata albă brun - deschisă Galbenă cafeniu – deschisă
Stricta albă brun - deschisă Galbenă Cenuşie
Serotina albă brun - deschisă Galbenă Neagră
Flavida roşcată castaniu - deschisă Galbenă Galbenă
Sordida roşcată castaniu - deschisă Galbenă Cafenie
Ucrainica roşcată castaniu - deschisă Galbenă cafenie cu dungă albă la mijloc
Latifolia roşcată castaniu - deschisă Galbenă Neagră
Viridis roşcată castaniu - deschisă Verde Verde
Brunneum roşcată castaniu - deschisă Cafenie Cafenie
Nigrum roşcată castaniu - deschisă neagră-cafenie, roşie Culoarea tegumentelor

Tabelul 4.12
Soiuri de soia cultivate în România
Talia Potenţial de Rezistenţă la:
Soiul Preco-
Varietatea plantelor MMB Proteină Grăsimi producţie
(origine -anul) citate Formă Cădere Boli
(cm) (g) (%) (%) (q/ha)
Diamant
000 Latifolia 70-90 Sferică 170 38,5 20,3 23-32 R R
(R-1987)
Ilfov Sferică-
000 Immaculata 70-95 160-180 43,4 18-21 18-33 R FR
(R-1989) alungită
Perla
000 Sordida 70-85 Sferică 165-190 35-40 21-22 27,7 R R
(R-1994)
Atlas
000 Communis 80-100 - 130-200 41,1-42,3 18,9-19,6 20-35 MR MR
(R-1986)
Gadir
00 Communis 55-75 Sferică 160-185 37-43 19-21 27,5 FR MR
(USA-1994)
Clamir
0 - 75-100 Sferică 160-190 37-43 19-21,5 35-39 MR RM
(USA-1997)
Columna Sferică
0 Sordida 80-100 150-190 37,1-40,6 20-21,5 19-43 FR RM
(1995) turtită uşor
Stil
0 Communis 70-120 Sferică 150-170 33-45 17-24,5 30-40 R R
(R-1988)
Zefir
0 Communis 70-90 Sferică 180-200 37,1-41,3 19,5 35-43 FR R
(USA-1992)
Cresir
I Sordida 80-115 - 150-200 38-44 19,5-22 16-38 FR RM
(USA-1995)
Danubiana
I Latifolia 70-108 - 145-210 33-42 18-24 28-40 M MR
(R-1983)
Elisir Sferică uşor
I - 75-95 165-200 38-42 19,5-22 36-42 M RM
(USA-1997) turtită
Triumf Sferică
I Sordida 70-112 165-190 36-42,2 19-22 35-40 R R
(R-1996) turtită
Lena
I Immaculata 65-125 Sferică 150-190 37-42,2 17-24,5 25-45 R R
(R-1988)
Valkir Sferic
I Immaculata 75-110 160-190 37-43,6 18,5-21 29 R R
(USA-1994) turtită
Victoria
I Immaculata 65-100 - 160 40 20-21 28-44 R FR
(R-1980)
Stine-2250 Sferic
II - 70-90 170-220 37-44 19-21 35-40 MR R
(USA-1998) turtită
000 - foarte precoce; 00 - precoce; 0 - semiprecoce; I - semitardive; II - tardive.
259
 În anul 1998 s-au mai introdus soiurile: "Agat" (00; R) şi "S-2254 RR"1
(USA) din grupa II de precocitate; în anul 1999 soiul Românesc 99 (precoce), iar
în anul 2000 soiurile Safir - precoce românesc şi S 1484 RR (m) * - semiprecoce
din SUA
Soiurile din grupa "OO" se recomandă în zonele mai reci şi în cultură
succesivă; cele din grupa "O" în Transilvania, Câmpia de N-V şi în vestul
Moldovei; cele din grupa I în Dobrogea, Câmpia de Vest şi de Sud; cele din grupa
a II-a în Bărăgan zona colinară din sud, Câmpia de Sud şi de Vest, Dobrogea;
soiurile din grupa a III-a se pot cultiva numai în Câmpia de Vest şi de Sud.
Pentru a realiza producţii mari şi constante se recomandă ca în fiecare
fermă să se cultive cel puţin două soiuri de soia: unul mai precoce şi altul mai
tardiv.

4.4.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice

La germinare seminţele se
îmbibă cu o cantitate de apă ce
reprezintă circa 150% faţă de masa
lor, germinând mai repede sau mai
lent, în funcţie de temperatură.
Radicela care iese din
sămânţă în regiunea micropilului, se
ancorează în sol, formând primele
ramificaţii şi perişori radiculari când
are 2 - 3 cm lungime. Hipocotilul
are un ritm rapid de creştere şi ridică
cotiledoanele la suprafaţa solului
(germinaţie epigee), faza fiind
critică şi în pericol dacă s-a format
crustă la suprafaţa solului. Sistemul
radicular pivotant de tipul III
pătrunde în sol până la 200 cm
adâncime, iar ramificaţiile laterale
se dezvoltă pe o rază de 40 - 70 cm;
circa 75% din masa rădăcinilor se
dezvoltă în stratul de sol până la
Fig. 4.17. Soia (Glycine max L.):
adâncimea de 30 cm. Rădăcinile au 1, 2, 3 - germinaţia; 4 - apariţia frunzelor simple
capacitate ridicată de solubilizare şi (a - cotiledoane; b - frunze simple);
absorbţie a elementelor nutritive din 5 - frunze trifoliate; 6 - planta de soia
sol (fig. 4.17). (a -cotiledoane; b - frunze simple; c - frunze
trifoliate); 7 - porţiune de plantă cu păstăi;
În faza creşterii vegetative, 8 - păstăi cu seminţe.
rădăcinile cresc mai intens

1
rezistent la erbicidul Roundoup
260
comparativ cu partea epigee a plantei şi se reduce creşterea lor în timpul fazei
reproductive, încheindu-se înainte de maturitatea fiziologică.
Datorită simbiozei dintre bacteriile de Bradyrhizobium japonicum cu
rădăcinile soiei se formează nodozităţi care devin vizibile la 10 - 14 zile de la
infecţie, iar fixarea azotului începe după 15 - 25 zile de la formarea lor, ajungând
la dimensiunile maxime după 25 - 35 zile de la formare, încheindu-şi activitatea
cel mai frecvent după 50 - 60 zile de la infecţie. Culoarea roşie intensă a
conţinutului nodozităţilor (leghemoglobina) arată o fixare intensă a azotului;
culoarea roză o activitate mai redusă, iar culoarea verde indică inactivitatea.
Tulpina este erectă, cu un grad diferit de ramificare, în funcţie de soi şi
spaţiul de nutriţie. În funcţie de genotip, creşterea tulpinii poate fi: determinată,
nedeterminată şi semideterminată (intermediară).
La tipul de creştere determinată tulpina se termină cu o inflorescenţă în
vârf; la tipul de creştere nedeterminată, ultima inflorescenţă se află sub nivelul
ultimelor frunze de la vârful plantei, iar la tipul de creştere semideterminată
situaţia este intermediară.
Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar cele
mai tardive tipului de creştere determinată, iar din încrucişarea celor două tipuri s-
au obţinut soiuri cu creştere a tulpinii determinată, mai precoce. Înălţimea tulpinii
oscilează între 40 şi 150 cm.
Frunzele situate la primul nod al tulpinii sunt provenite din cotiledoane;
cele înserate la al doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele situate la nodurile
următoare, dispuse altern, sunt trifoliate, fiind înserate printr-un peţiol lung de
circa 3 - 30 cm. Foliolele au formă, ovală, lanceolată, rombică etc. Frunzele, ca şi
tulpina, sunt acoperite cu perişori deşi, care la maturitate pot avea culoarea
argintie sau roşcată.
Florile, grupate câte 3 - 9, sunt dispuse în raceme axilare sau terminale.
La soiurile cu creştere determinată primele flori se formează şi se deschid la
nodurile 8 - 9 şi progresează, formarea şi deschiderea lor spre bază şi vârful
plantei, înflorirea încheindu-se într-un timp mai scurt, iar la soiurile cu creştere
nedeterminată primele flori apar la nodurile 4 - 5, înflorirea progresând spre
vârful tulpinii. Florile sunt hermafrodite, caracteristice leguminoaselor, cu
fecundare autogamă, având petalele de culoare albă sau violacee. Din cauze încă
neelucidate se manifestă frecvent fenomenul de avortare a florilor, a formării de
păstăi fără seminţe. Se crede că acest fenomen este determinat de iluminarea
insuficientă, fecundarea defectuoasă, temperaturi prea scăzute sau prea ridicate,
secetă în timpul înfloririi şi fecundării.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă, cu 1 - 5 seminţe, de
culoare brună-deschis sau castanie-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi. Pe o
planta se pot forma până la 300 - 400 păstăi, dar în mod obişnuit se formează şi
ajung la maturitate 30 - 60 păstăi.
Sămânţa se formează în urma dublei fecundări şi are o creştere rapidă
până ajunge la greutatea maximă, respectiv până la maturitatea fiziologică.
Seminţele au formă aproape sferică, elipsoidală, cu tegumentul de culoare
261
galbenă, brună, neagră iar hilul de aceeaşi culoare cu tegumentul sau diferit
colorat, având MMB între 50 - 400 g (mai frecvent 100 - 200 g) şi MHL de 65 -
80 kg.
Ciclul de vegetaţie a soiei este format din trei faze: 1.) faza creşterii
vegetative, care durează 30 - 40 zile, timp în care planta îşi dezvoltă foliajul şi
sistemul radicular. Nodozităţile se dezvoltă lent şi încă nu sunt în funcţiune.
Planta foloseşte azotul mineral din sol; 2.) faza reproductivă, care durează 35 - 50
zile şi cuprinde înflorirea şi fructificarea. Activitatea fiziologică a plantei este
maximă, iar nodozităţile furnizează azot plantei; 3) faza maturizării seminţelor,
care durează 30 - 50 zile.

4.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Soia are o capacitate ridicată de adaptare la diferite condiţii climatice şi

de sol, dar cele mai bune rezultate se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate
suficientă şi soluri propice.
Căldura. Temperatura minimă de germinaţie se situează în jurul a 7°C
(după numeroase cercetări la 6°C), ca şi pentru floarea-soarelui. După răsărire
plăntuţele suportă, pentru scurt timp, temperaturi de -2°... -3°C în faza
cotiledonală şi a formării frunzelor simple. Temperatura optimă de germinare este
de 30°C, iar cea maximă de 38-44°C.
După răsărirea plantelor intervalul optim al temperaturii din timpul zilei,
pentru fotosinteză, este cuprins între 20 şi 30°C, iar temperatura optimă din
timpul nopţii de 16°C.
În perioada creşterii intense a plantelor temperatura trebuie să fie peste
14°C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte.
Temperaturile scăzute în timpul înfloririi şi fructificării nu sunt
favorabile, împiedicând polenizarea şi fructificarea; cele mai potrivite temperaturi
sunt între 20 - 22°C.
Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când ger-
minarea-răsărirea se desfăşoară la temperaturi de 20 - 22°C, formarea organelor
de reproducere la 21 - 23°C, înflorirea la. 22 - 25°C, formarea fructelor şi
seminţelor la 21 - 23°C, iar maturarea la 19 - 20°C, umiditatea solului şi aerului
fiind, de asemenea, corespunzătoare cerinţelor plantei.
Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate, înregistrându-se un
consum specific cuprins între 300 şi 700. La germinare necesită 120 - 150% apă
faţă de greutatea uscată a seminţelor. Perioada critică pentru apa se înregistrează
în faza de formare a organelor de reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor
(10 - 15 iunie - 15 - 20 august). Insuficienţa apei în această perioadă determină
căderea florilor şi păstăilor, seminţele formate rămân mici şi producţia se reduce
la circa 50%.
Excesul de umiditate este tot atât de dăunător ca şi lipsa apei, în toate
fazele de vegetaţie.
Consumul de apă variază în raport cu gradul de aprovizionare al solului,
durata vegetaţiei soiurilor, potenţialul productiv, condiţiile de mediu.
262
 La noi în ţară, în zona de sud, se impune asigurarea apei prin irigare: în
Câmpia de Vest, numai în anumite perioade, iar în zonele din jumătatea de nord a
Moldovei şi din Transilvania aproape deloc, deficitul apei în fazele critice fiind
mai mic.
Lumina. Cerinţele faţă de lumină ale soiei sunt ca ale unei plante de zi
scurtă. Prin semănatul mai timpuriu, zilele scurte de la începutul vegetaţiei au un
rol important în satisfacerea cerinţelor fotoperiodice ale soiurilor tardive şi
mijlocii.
La o iluminare intensă planta ramifică mai mult, se formează mai multe
păstăi pe plantă, iar primele păstăi se formează mai sus pe tulpină, favorizând
recoltarea mecanizată.
Solul. Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând suprafeţe de
cultură cu textură mijlocie, luto-nisipoasă până la lutoasă, cu reacţie neutră, slab
acidă, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, din seria
cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviale. Solurile cu textură grea, cu apă
stagnantă, acide sau sărăturate, ca şi cele nisipoase nu sunt favorabile pentru soia.
Pe terenurile calcaroase apar frecvent fenomene de carenţă, mai ales în
microelemente şi fosfor, iar cele acide trebuie amendamentate.

4.4.1.7. Zonarea ecologică şi a soiurilor

Coroborând cerinţele soiei faţă de climă şi cele pentru sol, teritoriul

României poate fi împărţit în 3 zone ecologice de favorabilitate, peste care se
suprapun 5 microzone de repartiţie a soiurilor (fig.4.18)
Zona foarte favorabilă - pentru soia ocupă partea de vest a ţării,
Câmpiile Caraşului, Timişului Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a
Someşului; în Moldova Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului ; Lunca Siretului, între
Bacău şi nord de oraşul Roman; în Transilvania, Văile Mureşului, Târnavelor
Câmpia din zona Blaj -Turda, Tg. Mureş, Lunca Someşului, depresiunea
Cibinului de la Sibiu la Sebeş.
În această zonă sunt soluri fertile (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni,
etc.) însumându-se în lunile mai-august 250 - 340 mm precipitaţii, cu un număr
scăzut (sub 20) de zile tropicale, iar temperatura din perioada înfloririi şi
fructificării favorabile (19 - 20°C). Potenţialul mediu de producţie a zonei este de
2.000 - 2.400 kg/ha.
Zona favorabilă soiei se situează în sudul tării, cuprinzând
cernoziomurile din Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea, unde factorul
deficitar este apa, iar prin irigaţie zona poate deveni foarte favorabilă soiei.
Zona puţin favorabilă - cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide.
Temperaturile şi umiditatea existente aici sunt corespunzătoare cerinţelor soiei. În
această zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, unde solurile sunt
corespunzătoare dar climatul este secetos şi nu sunt extinse irigaţii; zona
subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, unde solurile sunt podzolice şi
cenuşii, în diferite grade de podzolire, cu precipitaţii relativ reduse, dar cu
temperaturi favorabile soiei; partea de est a Bărăganului, unde solurile sunt
263
corespunzătoare, dar climatul este secetos şi terenul neirigat.
Luând în considerare factorul termic, DENCESCU S. (1982) a propus 5
zone de cultivare a soiurilor de soia (fig. 4.18):
Zona I, cuprinde Câmpia de Sud şi Dobrogea, în care suma
temperaturilor active (t > 10°C), este de 1.600 - 1.750°C, soia găsind condiţii
favorabile pe terenurile irigate şi pe cele cu aport freatic. În această zonă se
recomandă soiurile de soia semitardive, urmate de cele semitimpurii, iar într-un
procent scăzut şi cele tardive;
Zona a II-a, cuprinde Câmpia de vest, în care se acumulează 1.400 -
1.600°C, cu un număr redus de zile tropicale şi cu cantităţi mai mari de
precipitaţii, soia cultivându-se neirigat. În această zonă se recomandă soiurile
semitardive, urmate de soiurile semitimpurii, iar în partea de est a zonei soiurile
timpurii;
Zona a III-a, cuprinde partea de nord a Câmpiei Române, acumulându-se
tot 1.400 - 1.600°C, dar cu mai multe zile tropicale, soia amplasându-se pe
terenuri irigate şi pe cele cu aport freatic. Se recomandă soiurile semitardive şi
semitimpurii pentru partea de sud, soiuri timpurii pentru partea de nord a zonei;
Zona a IV-a este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de nord-
vest a tării, unde se acumulează 1.200 - 1.400°C.
În această zonă se recomandă soiuri semitimpurii şi soiuri timpurii în
partea centrală şi estică a Moldovei şi în partea de nord-vest a ţării ; în partea de
sud-est a Moldovei se recomandă soiuri semitârzii, iar în partea nordică soiuri
foarte timpurii.

Fig. 4.18. Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile:

I – 1.600 – 1.750C; II – 1.400 – 1.600C; III – 1.100 – 1.400C;
IV – 1.200 – 1.400C; V – 1.100 – 1.250C
264
 Zona a V-a cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile
Mureşului, Târnavelor şi Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei, realizându-
se suma de 1.100 - 1.250°C. În această zonă procentul cel mai mare va fi deţinut
de soiurile timpurii; în nordul zonei se vor cultiva soiuri foarte timpurii, iar în sud
soiuri semitimpurii.

4.4.2. Tehnologia de cultivare a soiei

4.4.2.1. Rotaţie

Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat

că soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă,
totuşi, ca plante premergătoare cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere
graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele plante
prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru
zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau
perene, eliminând posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii
solului de către aceste culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante
premergătoare având boli comune (Sclerotinia sclerotiorum)
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună
premergătoare pentru cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată,
şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile timpurii de soia pot constitui premergătoare
bune pentru cerealele păioase de toamnă.
Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide
triazinice nu pot constitui premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.

4.4.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi

biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P2O5, 1,8 -
4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi
microelemente. Cercetările au demonstrat că soia consumă, în medie, de 5,1 ori
mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8
ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă
de consumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului
ridicat al plantei în acest element.
Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi:
absorbţia nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima
nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a azotului atmosferic, graţie enzimei
nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.
În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind
indispensabil plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul
simbiotic. La începutul perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se
stabileşte simbioza dintre bacteriile Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de
265
soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol; apoi, după instalarea
mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la
dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de
azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare
înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior
prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează
48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.
Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii
păstăilor apoi sunt translocate în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul
azotului din frunze spre seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de
fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile
Bradyrhizobium japonicm depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe)
din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată
de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la condiţiile mai vitrege
(temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol;
compatibilitatea cu soiurile de soia cultivate.
Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine
aprovizionate în fosfor, potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum
şi în condiţii optime de umiditate. Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate
inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele
erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea unui
număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi
sau lipsa acestora.
În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum
determină acumularea a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene
pe substrat de turbă).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind
la sporirea numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul
cultivat. Fosforul influenţează direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin
fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate asigură nutriţia unui număr
mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două ori mai
mare decât în rădăcini.
Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la
înflorire până la maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi
capacitatea acestuia de absorbţie a fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele
faţă de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă, în unele primăveri,
împiedică absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează
carenţa din primele faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul
din sol, comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce demonstrează o
capacitate mai ridicată de a folosi rezervele existente în sol.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor,
frunzele au culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se
reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.
266
 Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi
productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-
transparente până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele cad
în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi
potasiul, mărind producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative
rapide, reducându-se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol
însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează
formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli,
absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi
fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se
extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la
cădere şi la secetă a plantelor.

Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care

influenţează favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care
ajută la formarea nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de
magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului în
nodozităţi etc.
Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea
azotului, sunt necesare microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe
solurile alcaline, cu conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a
fierului pe solurile erodate.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie
de fertilitatea solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în
azot se aplică 30 - 40 kg azot la ha, înainte de semănat, necesar pentru primele
faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe celelalte soluri, fertilizarea cu azot
se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după
apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în
care plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10
puncte de control, stabilindu-se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin strivirea
acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie
presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În
funcţie de reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 4.13).
Tabelul 4.13
Dozele orientative de îngrăşăminte la soia
AZOT (N) FOSFOR: P2O5 POTASIU: K2O
N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha D.O.E.
Nodozităţi Plante cu mg P2O5 la KAL
K2O-(kg/ha) pt.
pe plantă nodozităţi irigat neirigat 100 g sol irigat neirigat (ppm)
2.000-3.000 kg/ha
peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127
1-5 peste 50% 40 - 60 60 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70
lipsă 0 60 - 100 50 - 70 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49
267
 Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol
până la începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între
rânduri (praşila I şi a II-a).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia
scontată şi de valorile cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi
potasiu (v. tab. 4.13).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu
s-au aplicat sub arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte
complexe la pregătirea, patului germinativ.
Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau
umedă sau extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi
îmbunătăţirea calităţii recoltei. Ele contribuie la creşterea sistemului radicular,
facilitează simbioza dintre bacterii şi rădăcini, determiriă o nutriţie mai bună a
plantelor de soia.
O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de
Bradyrhizobium japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa
necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amen-
damentelor după 2 - 4 ani de la aplicarea lor.

4.4.2.3. Lucrările solului

Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se

urmăresc: afânarea şi aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor
vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor;
crearea unui pat germinativ optim pentru semănat şi care să asigure răsărirea
plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari de apă în
sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.
Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol,
microclimatul zonei, structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică
diferenţiată.
Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile
grele, cu textură argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie
cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale
care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din Moldova şi Transilvania
adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de cea
mai bună calitate, respectiv uniform executată.
Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După
recoltarea plantelor premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se
efectuează în 1 - 2 zile, când solul este încă reavăn şi permite executarea unei
lucrări de calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu
fosfor şi potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea
iernii. În condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se
iriga, pentru a nu se face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de energie, se
268
amână executarea arăturii până când intervine o ploaie care să umezească solul pe
20 - 25 cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta premergă-
toare se execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.
După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de
toamnă cu plugul în agregat cu gripa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea
ei cât mai timpurie.
În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din
Lunca Dunării şi a altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează
primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar pe terenurile cu denivelări mai mari
(crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.
Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este
distrugerea crustei, a buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili,
perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni
se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau cu
ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se
încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va
executa şi o micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul
germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combinatorul, care
lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al
soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice
nevolatile. Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească
adâncimea semănatului (5 cm).

4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să

aibă puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar
masa a 1.000 de boabe să fie cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide
împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care suspensia de bacterii
(Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru tratarea
seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50
PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face
conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze
la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine
direct în câmp, însămânţarea făcându-se imediat. Când seminţele au fost tratate
cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată
seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la
brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii
minime de germinaţie în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care
corespunde cu temperatura medie a aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs
de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită în
dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie
269
în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea
unui număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o
mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru germi-
narea seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi
maturarea mai timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică
foarte bine condiţiile ce se creează prin semănatul timpuriu.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu
prima sau a doua decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia
a lunii aprilie în celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în
prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o
fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după
terminarea însămânţării acestuia.
Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii
de irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste
densităţi se seamănă 50 - 55 seminţe germinabie/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe
germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în funcţie de zona de cultură: 40 -
45 pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a
treia - în condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de
neirigare.
Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se
micşorează rezistenţa la cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe
proteice şi se măreşte norma de sămânţă la hectar. Nici desimile mai mici (sub 30
pl./ha) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai mult şi se realizează
neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se
produc pierderi la recoltare.
Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute
la recoltare este o diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma
de sămânţă. Cantitatea de sămânţă corespunzătoare densităţilor la semănat
stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de puritate, capacitatea de
germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului
şi posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu
îmburuienate şi în condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu
lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin
aspersiune se efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi
de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se
utilizează distanţa între rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a
buruienilor semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a
determinat obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de
producţie se datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la
înflorire, ca urmare a reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi
datorită acoperirii solului mai timpuriu de către covorul vegetal şi captării unei
cantităţi suplimentare de energie solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund
mai bine la semănatul în rânduri apropiate.
270
 Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi
cu 70 cm între benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi
combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul de erbicide (cu circa
50%). Această metodă de semănat se recomandă pe solurile infestate de buruieni
cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul
irigării prin brazde (80 cm între benzi).
Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se
creează condiţii mai bune pentru irigarea culturii prin praşile mecanice, fără
folosirea erbicidelor.
Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi
atunci când, din diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai
avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri. Soiurile cu creştere determinată se
pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici. Trebuie remarcat
faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea
semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de
distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin
sondaje, corectând abaterile constatate, prin modificarea reglajului.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5
- 3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună
aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea
superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în
sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi
necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de
adâncime, jalonându-se terenul la prima trecere.

4.4.2.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să seefectueze

integrat, revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu
erbicide şi insectofungicide.
Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care
lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea
buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de
semănat, contribuie mult la diminuarea gradului de îmburuienare încă din primele
faze de vegetaţie. Buruienile se pot distruge cu mai multă uşurinţă prin praşile
mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective manuale pe rând. Eventuala
crustă şi buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al grapei cu colţi
reglabili, cu multă atenţie pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe
cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile asupra producţiei. Când plantele
de soia formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăcinate, lucrările
cu sapa rotativă (cu colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea
buruienilor, fără a cauza pierderi de plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu
sapa rotativă, o lucrare înainte de prima praşilă mecanică între rânduri, care se
efectuează când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua
271
lucrare între prima şi a doua praşilă. Concomitent cu efectuarea primei praşile
mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active de la sapa rotativă la
cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi
încălzindu-l totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm
adâncime) în funcţie de gradul de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în
masa a soiei. Pe lângă combaterea buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi
cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică simbiozei între
rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de
protecţie Ia cultivator.
O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de
maturitate a soiei, ce pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără
folosirea erbicidelor care, la soia, reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă
în rânduri apropiate (tab. 4.14).
Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în
vedere managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:
Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au
manifestat simptome de fitotoxicitate:
- Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide
antidicotiledonate (tankmix) se vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de
dozele recomandate;
- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol
(conţinutul în humus) şi condiţiile climatice;
- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele
Dynam, Pivot şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la
semănat), deoarece combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale
(Setaria sp. + Echinocloa sp.) în faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar
buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;
- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente
secvenţiale, folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va
aplica după răsărirea soiei (1 - 2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile
dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al doilea tratament se va efectua la reinfestarea
cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4 săptămâni), când buruienile au 2 - 4
frunzuliţe.
- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus
sp.) se distrug prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.
- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă
cultura cu 10 - 15 zile înainte de tratament iar după tratament nu se mai
efectuează praşile mecanice sau manuale 15 - 17 zile după tratament pentru a nu
se întrerupe translocarea erbicidului spre rizomi.
- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 I soluţie la hectar, o
cantitate mai mare ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se
eficacitatea erbicidului.
- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele
postmergătoare (4 - 5 luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun,
orzoaică de primăvară; 24 - 26 luni floarea-soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi
legume)
272
 Tabelui 4.14
Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor
Erbucide, produs comercial (substanţă activă) Doza - kg, l/ha
produs
comercial
A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale,
fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.
Lasso CE (48% Alaclor) sau 4-6
Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4-6 Erbicidele fiind nevolatile se
încorporează în sol cu
Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5
combinatorul la adâncimea de 3 - 4
Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4-5
cm. În condiţii de irigare se aplică
Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2
imediat după semănat
Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) sau 1,75 - 2,5 (preemergent)
Sencor 70 EP (70% Metribuzin) sau 0,25 - 5
Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5 Trifluralinul fiind volatil, erbicidele
se încorporează la 8 - 10 cm
Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0 adâncime prin 2 treceri
Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0 perpendiculare cu combinatorul
Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum,
Abutilon sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide
antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide
antidicotiledonate
Pivot 100 LC (10% Mazetapyr) sau 0,5 - 0,75
Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5 Tratamentul în vegetaţie se face
Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu + când plantele de soia au 2-3 perechi
2 - 2,5
surfactant) sau de frunze trifoliate, iar buruienile
Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2 sunt în faza de 3-4 frunzuliţe.
Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5
Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu
C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din
rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi
erbicidele
Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5
Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Pentru combaterea costreiului din
Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0 rizomi se aplică al treilea tratament
în momentul în care plantele de
Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2-3
costrei au 15 - 25 cm înălţime.
Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2-3
Stabilirea dozei se face în funcţie
Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 de gradul de infestare, precum şi de
Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 înălţimea plantelor de costrei.
Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10
D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic,
de tip Roundup Ready
Se poate aplica până la o
Roundup C.S. (36% Glifosat) 2-4 săptămână înainte de înflorire a
plantelor de soia

- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica

secvenţial (2 + 2 l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3
- 4 perechi de frunze la soia, iar înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al
273
doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau întreaga doza o singură dată
în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care
provoacă mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas
glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în
condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de
soia.
Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium
debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în
doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.
În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3
tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau
Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg/ha produs comercial.
Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte
tratamente la interval de 8 - 10 zile.
Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care
produce defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25,
în doză de 2 l/ha produs comercial; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care
atacă cotiledoanele în timpul germinaţiei sau la răsărire şi se combate cu Lindatox
3, Peb + Lindan, 5 + 3 în doze de 25 - 30 kg/ha, înainte de pregătirea patului
germinativ; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se combate tratând sămânţa după
recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la tonă în magazii închise;
musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de germinare, se
combate prin tratamente preventive la sol.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă
perioade de secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea
seminţelor, consumându-se între 6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de
peste 3.000 kg seminţe la hectar şi părţile aferente de biomasă.
În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă,
micşorând desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se
întârzie creşterea vegetativă, se produce căderea florilor şi diminuarea producţiei
de seminţe.
Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia
primelor flori şi până la umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi
sfârşitul lunii august. În această perioadă trebuie să se asigure menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50% din i.u.a. (intervalul
umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la
intervale de 10 - 14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt necesare 4
- 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună
şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri. La irigarea
prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de
274
200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în
sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.

4.4.2.6. Recoltare

Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de

seminţe din cauza inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a
pierderilor la recoltare se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat,
realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a
primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea lucrărilor de
prăşit fără denivelarea solului.
Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare
următoarele: îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum
70% din păstăi; seminţele capătă culoarea specifică soiului şi se întăresc;
seminţele au umiditatea de 16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a
plantelor va fi coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a
combinei să nu depăşească 4 - 5 km/h, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600
rotaţii/minut, deschiderea între bătător si contrabătător de 20 - 25 mm la intrare şi
15 - 18 mm la ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica
de mai multe ori într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 -
3%.
Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură
(Câmpia Română şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a
de cultură (partea de nord a Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei)
şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei,
zonele subcarpatice).

4.4.3. Cultura succesivă a soiei

Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării şi după
planta premergătoare ce se recoltează în primele zile ale lunii iulie (orz, grâu de
toamnă, borceag etc.). Soiurile de soia foarte timpurii sunt potrivite culturilor
succesive (Precoce 90, Ilfov, Diamant etc.). Pentru completarea azotului, acesta se
aplică la praşila mecanică sau în apa de irigaţie, 40 - 50 kg/ha.
Bacterizarea seminţelor este obligatorie; densitatea la semănat nu diferă
de cultura principală, necesitând o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400
m3/ha apă, iar în timpul vegetaţiei 3 - 5 udări cu norme de 500 - 600 m3/ha apă.
Lucrările de îngrijire şi recoltarea se realizează la fel ca la cultura
principală, obţinându-se producţii apropiate ca mărime.
275