BOTANICĂ, FIZIOLOGIE ȘI MICROBIOLOGIA

PLANTELOR

Prezentarea celulei vegetale din punct de vedere structural şi funcţional

Caracterizarea morfologică, anatomică a tulpinii şi importanţa practică a acesteia

1. Tema: Prezentarea celulei vegetale din punct de vedere structural şi funcţional.

Celula reprezintă unitatea morfologică, structurală și funcțională de bază a plantelor.
Toate procesele fiziologice și biochimice se desfășoară la nivel celular și sunt influențate de
structura acestora.
Celula vegetală este alcătuită din: perete celular, membrane plasmatice, citoplasma cu organițele
citoplasmatice și vacuola cu sucul vacuolar.

Peretele celular primar este alcătuit din microfibrilele celulozice hemiceluloze, microfibrile de
natură proteică denumite elastine și substanțe pectice, legate între ele prin molecule de glucani,
manani, galactani, xilani etc.
Peretele celular primar, este caracteristic pentru celulele tinere, în creștere. Peretele celular
primar are grosimea de 1 – 3 µm și se caracterizează prin anizotropie, adică manifestă proprietăți
variate, în diferite direcții.
………………
Peretele celular terțiar este acătuit din lignine.
În cazuri particulare, au loc modificări secundare ale peretelui celular. Astfel se constată:
-certificarea;
-cutinizarea;
-suberificarea;
-lignificarea;
-gelificarea;
-mineralizarea;

Funcțiile fiziologice ale peretelui celular sunt următoarele:

- conferă forma celulelor datorită rigidității pe care o au, dar în același timp, permit o
ușoară creștere, in condițiile sporirii presiunii de turgescență.
Elasticitatea pereților celulari scade ca urmare a depunerii de celuloză și lignină.
- asigură transportul apei și al substanțelor dizolvate prin spațiile capilare dintre
microfibrilele celulozice care constituie apoplastul celular;
- lectinele din pereții celulari participă la recunoașterea bacteriilor simbionte care
formează nodozitățile de pe rădăcinile plantelor leguminoase.

Membranele plasmatice sunt alcătuite dintr-un strat dublu de fosfolipide, care constituie o masă
fluidă, cristalină, în care sunt incluse proteinele membranale. Proprietățile acestor structuri
celulare sunt permeabilitatea și potențialul de membrană.
Membranele semipermeabile sunt reprezentate de plasmalemă și tonoplast care delimitează la
exterior citoplasma, respective vaculola. Aceste două membrane au aceeași structură, dar se
deosebesc prin faptul că permeabilitatea tonoplastului este mai mică, comparativ cu a
plasmalemei.
Membranele celulare au numeroase funcții fiziologice:
 - asigură compartimentarea celulară separând soluțiile din apoplast, citoplasmă și
vacuolă;
- asigură menținerea homeostaziei adică a parametrilor fiziologici celulari. Astfel,
acestea intervin în menținerea concentrației ionilor de hidrogen, adică a valorii pH-ului,
a concentrației calciului din citosol și a concentrației substanțelor osmotice active din
vacuolă etc. prin intermediul diferitelor tipuri de transporturi.
- plasmalema are permeabilitatea mai mare și are rol în transportul apei, ionilor și a
compușilor organici cu greutate moleculară mică, între apoplast și simplast.
- Tonoplastul, are rol în transportul substanțelor secundare, a ionilor și a apei în vacuolă,
în reglarea turgescenței celulelor, închiderea și deschiderea stomatelor, mișcările
organelor plantelor (seismonastii, tigmonastii) etc.

Citoplasma este alcătuită dintr-o masă coloidală, translucidă, hialină, în care se găsesc
organițele celulare și una sau mai multe vacuole.
Spre exterior, citoplasma este mai vâscoasă, iar plasmalema o delimitează de peretele celular.
Din punct de vedere structural, citoplasma este alcătuită din lanțuri polipeptidice care se unesc
prin punți de hidrogen, forțe Van der Waals, legături de valență heteropolare și homeopolare,
care formează o structură fină sub forma unei rețele.

Principalele procese fiziologice și biochimice care au loc în citoplasmă sunt:

- asigură deplasarea organitelor celulare (ex. Motocondrii, plastid, sferozomi, vezicule
proteice etc.), în interiorul celulei.
- curenții citoplasmatici participă la transportul substanțelor de la un organit la altul, a
substanțelor secundare spre vacuolă, a oxigenului și dioxidului de carbon, spre organite
sau spre mediul amiant etc.
- participă la transportul substanțelor de la o celulă la alt ape care simplasmică, prin
plasmodesme.
- reprezintă mediul în care se desfășoară procesul se biosinteză a glucozei, fructozei și
zaharozei, precum și biodegradarea acestora prin ciclul glicolitic.
- interconversia aminoacizilor, biodegradarea aminoacizilor prin dezaminare, iar în
prezența ribozomilor are loc procesul de biosinteză a substanțelor proteice.
- se biosintetizează precursorii antocianilor.

4.Tema: Caracterizarea morfologică, anatomică a tulpinii şi importanţa practică a acesteia

Tulpina este un organ vegetativ articulate din noduri de internoduri. Se prezintă ca un ax
principal pe care se formează ramuri secundare, la nivelul cărora se fixează frunxele, locul de
inserție purtând denumirea de nod.
Tulpina se formează din tulpinița embrionului, iar ramurile iau naștere din mugurii laterali. În
cazul în care mugurii principali și cei dorminzi sunt distruți, se pot forma noi ramuri din cambiu,
care prin diviziune dă naștere unui con de creștere.
Creșterea hipogeee se caracterizează prin prezența unei axe hipocotile mici și a unei axe epicotile
cu dimensiuni mari. În acest caz cotiledoanele rămân acoperite în sol. Dintre plantele cu creștere
hipogee se menționează: Triticum aestivum, Zea mays, Hordeum vulgare, Pisum sativum, Vicia
faba, Phaseolus multiflorus etc.
Meristemul apical caulinar generează tulpina și organele laterale atașate tulpinii: frunze și
muguri laterali și se găsește în vârful tulpinii (înconjurat și acoperit de cele mai tinere frunze).
Apexul caulinar este reprezentat de meristemul apical și cele mai tinere primordii ale frunzelor
derivate din meristem (sub formă de populații celulare nediferențiate).
În cazul cerealelor, în apropiere de suprafața solului se formează nodul de înfrățire, din fiecare
nod se formează nodul de înfrățire, din fiecare nod se formează câte un lăstar, cu rădăcini
adventives(frați).
Creșterea tulpinii se realizează în lungime și în grosime.
Creșterea în lungime se realizează cu participarea meristemelor apicale și a celor intercalare, iar
cea în grosime, cu participarea meristemelor secundare: cambiu și felogen. Țesuturile
meristematice se găsesc situate în mugurii vegetativi.
Diferența dintre apexul radicular și apexul tulpinii este reprezentată de structura mai complex,
determinată de dezvoltarea mai accentuată a meristemului primordial. Acesta în funcție de
activitatea sa morfologică, prezintă o zonă terminală numita meristem central.
Celulele nediferențiate ale meristemului central sunt totipotente, adică pot da naștere la orice tip
de celule. În faza de maturitate de înflorire, meristemul central al mugurelui axilar (ex. grâu), sau
a mugurilor laterali (ex. soia), se transformă într-un meristem de așteptare, în care diviziunea se
desfățoară lent în perioada creșterii vegetative a tulpinii și devine deosebit de intensă, după ce are
loc procesul de inducție florală. Din acest meristem, se formează mugurii florali.
În zona central a meristemului primordial, sub meristemul central, se află meristemul medular,
care are un ritm mediu de diviziune.
Celulele formate din meristemele primare, prin alungire și creștere în volum, se transformă
treptat în țesuturile definitive ale structurii primare tulpinale.
Creșterea în grosime a tulpinii la gimnosperme și angiospermele dicotiledonate, are loc secundar,
prin revenirea la funcția de diviziune a unor celule definitive totipotente, care formează cambiul
și felogenul.
Felogenul apare întotdeauna în țesuturile primare sau secundare situate la exteriorul cambiului.
Funcționează o singura perioadă de vegetație și produce pe fața exterioară celule din care rezultă
suberul secundar, iar din cele de pe fața interioară, se formează feloderma.
Creșterea în grosime a tulpinii, la plantele lemnoase, începe dupa 3…18 zile de la deschiderea
mugurilor și durează 2…4 luni, în funcție de specie și de condițiile climatice. În timpul iernii
crețterea încetează, astfel încât în tulpinile secționate se observă inele anuale, alcătuite din vase
conducătoare cu diametrul mare, formate în timpul perioadei de vegetație ți altele cu diametrul
mic, formate în anotimpul nefavorabil.
Creșterea în grosime a tulpinii a plantelor lemnoase este mai redusă în primii ani de viață, apoi
crește, pentru ca la senescență să scadă treptat. Acest process este stimulat de tratamentele cu
auxină și gibereline, care activează diviziunea cambiului.
Meristemele intercalare sunt meristeme restante ale meristemelor primare, sau pot proveni din
țesuturi definitive, prin revenirea unor celule ale acestora la funcția de diviziune. Aceste
meristeme sunt situate la baza internodurilor tulpinii, asigurând creșterea în lungime a acestora.
Perioada de creștere a tulpinii, în cazul plantelor graminee, variază între 1 și 3 luni și este
influențată de factorii ambianți.

Tulpina plantelor prezintă variate întrebuințări, și anume, în funcția de natura substanțelor pe

care le conțin: pot fi folosite în alimentație ca legume (sparanghel, mugurii de banbus, tuberculii
de cartof, bulbii de ceapă, de usturoi) la furajarea animalelor (leguminoase, graminee), în
industria lemnului.
 Bibliografie

1.Dobrescu A., - Curs de botanică şi fiziologia plantelor. 2002;

2.Parascan D., DAnciu M., Stănescu V., Florescu I., Târziu D., Botanică și fiziologia plantelor,
Universitatea Transilvania, 1981;

3.Toma C., şi colab - Celula vegetală. Ed. Univ. Al. I. Cuza- Iasi.1991;

4.Grințescu I., Botanică, Ed. Șțiințifică și Enciclopedică, 1985