INTRODUCERE

Botanica este stiinta biologica care studiaza infatisarea externa si structura

interna a plantelor, evolutia, clasificarea, raspandirea pe glob, modul cum se
asociaza si utilizarea lor. Din botanica s-au separat treptat, in decursul anilor mai
multe ramuri de sine statatoare, devenind domenii aparte, fiecare avand metode
proprii de cercetare. Principalele ramuri ale botanicii sunt:
- Morfologia care studiaza alcatuirea exterioara a plantelor, modificarea
acestora sub influenta factorilor de mediu.
- Anatomia, studiaza structura interna a plantelor, originea si
dezvoltarea lor.
- Embriologia, se ocupa cu studiul legilor privind formarea organelor
de inmultire asexuata si sexuata, studiind procesele de fecundatie si de
dezvoltare a embrionului.
- Sistematica sau taxonomia, studiaza asemanarile, deosebirile,
inrudirea si originea plantelor spontane si cultivate, adica evolutia
regnului vegetal in timp.
- Geobotanica, cuprinde trei capitole: fitogeografia ce studiaza
raspandirea plantelor pe glob; ecologia, se ocupa cu studiul conditiilor
de viata ale plantelor; fitocenologia, studiaza modul cum se grupeaza
plantele pe o anumita suprafata.
- Fiziologia plantelor, studiaza fenomenele care au loc in organismele
vegetale, schimburile de substante si de energie intre plante si mediul
inconjurator.
Botanica este disciplina care ofera notiuni necesare pentru viticultura,
pomicultura, legumicultura, floricultura.
Notiunile de botanica sunt necesare viitorilor specialisti pentru cunoasterea
insusirilor biologice ale plantelor cu scopul aplicarii corecte a tehnologiilor de
cultivare a plantelor de camp.

1
 CAPITOLUL I

CELULA VEGETALA
Corpul tuturor plantelor este alcatuit din celule. Celula este unitatea
structurala si functionala fundamentala a oricarui tesut din corpul plantei, cu o
organizare complexa, rezultata in urma unei lungi evolutii istorice a materiei vii.
Forma celulelor depinde de locul pe care-l ocupa in interiorul organului si
de functia indeplinita. Ea poate fi sferica, ovala (celule parenchimatice),
cilindrica, fuziforma (celule prozenchimatice), stelata etc.
Marimea celulelor oscileaza in limite foarte mari. In general sunt
microscopice, dar la unele plante se intalnesc si celule uriase, care pot fi vazute cu
ochiul liber (spre exemplu celulele carnoase din endocarpul fructului de portocal
si lamai, fibrele periciclice din tulpinile de in si canepa etc.).

1.1. STRUCTURA CELULEI VEGETALE

Celula vegetala cuprinde mai multe componente numite organite (fig. 1),
care se pot grupa in doua parti:

Fig 1. Schema structurii celulei vegetale: a-perete celular; b-plasmalema; c-por

strabatut de plasmodesme; d-reticulul endoplasmatic; e-membrana nucleara cu
pori; f-dictiozomi; g-vacuole; h-picaturi de ulei; i-plastide tinere; j-mitocondrii;
k-cromatina; l-nucleol; (e,k,l) -nucleu; m-ribozomi.

2
  protoplasma - care cuprinde organitele vii si anume: citoplasma,
nucleul, reticulul endoplasmatic, plastidele, condriozomii, ribozomii, dictiozomii,
sferozomii, lizozomii etc.
 paraplasma - care cuprinde organitele lipsite de viata si anume:
peretele celular, vacuomul celular si incluziunile ergastice solide.

1.1.1. PROTOPLASMA

A. CITOPLASMA
Constituie partea fundamentala a celulei, in care sunt incluse toate
organitele celulei (cu exceptia peretelui celular). Este o substanta coloidala,
semitransparenta, semifluida si incolora, fiind suportul material al fenomenelor
vitale si care nu poate lipsi din nici o celula fara ca aceasta sa-si piarda viata.
Compozitia chimica a citoplasmei este foarte complexa, principalele
substante identificate fiind protidele, lipidele, glucidele, enzimele, hormoni,
vitamine etc.
Structura citoplasmei. Principalele componente ale citoplasmei sunt:
hialoplasma si membranele plasmatice.
 Hialoplasma (citoplasma fundamentala) reprezinta mediul in care sunt
inglobate toate organitele celulare. Ea se prezinta ca o substanta omogena sau fin
granulara, la nivelul careia, la microscopul electronic, se evidentiaza o structura
complexa formata din polipeptide si proteine fibrilare dispuse in forma de retea.
Membranele plasmatice sunt reprezentate in principal de catre
plasmalema si tonoplast. Plasmalema este o pelicula semipermeabila, de natura
lipo-proteica, foarte subtire (cca. 75 Å)1, care delimiteaza citoplasma la contactul
cu peretele celular, si care controleaza schimbul de substante dintre celula si
mediul extern. Tonoplastul este o pelicula lipoproteica, semipermeabila,
asemanatoare cu plasmalema, ce separa vacuolele de citoplasma. În prezent sunt
considerate membrane plasmatice (membrane elementare) toate peliculele ce
separa hialoplasma de celelalte organite celulare.

1
1 Å=1/1000000 mm=1/ 1000  (1=1/1000 mm).
3
B. RETICULUL ENDOPLASMATIC
Este un sistem complex de canale, vezicule, cisterne, de forme si marimi
diferite, ramificate si interconectate, care strabat citoplasma in toate sensurile, de
la membrana nucleara, pana la plasmalema si care are rol in: transportul
substantelor in interiorul celulei si intre celulele vecine; sinteza proteinelor si
lipidelor; formarea vacuolelor si a peretelui celular etc.

C. NUCLEUL
Este un organit viu, mai refringent decat citoplasma (la microscop apare
mai intunecat), depozitar al informatiei genetice, cu rol activ in mecanismul
diviziunii celulare, in transmiterea caracterelor ereditare de la o generatie la alta
si in sinteza substantelor proteice.
Forma nucleului poate fi: sferica, lenticulara, ovala, alungita, stelata etc.
Marimea nucleului este de ordinul micronilor, dar la unele plante poate
ajunge pana la 0,5 mm in diametru.
Compozitia chimica. Din punct de vedere chimic nucleul contine, pe
langa aceleasi substante din citoplasma si proteine nucleice numite
nucleoproteide, cu predominarea acizilor dezoxiribonucleic (AND) si ribonucleic
(ARN).
Structura nucleului. Nucleul prezinta la exterior o membrana dubla ce
separa continutul sau (carioplasma) de citoplasma. In carioplasma distingem:
cariolimfa (sucul nuclear), cromatina si unul sau mai multi nucleoli.
Cariolimfa (sucul nuclear) reprezinta substanta in care sunt inglobate
elementele structurale ale nucleului.
Nucleolii sunt corpusculi mai densi, de obicei sferici sau ovali, in numar
de 1-3, lipsiti de membrana, cu rol in sinteza ARN ribozomal si in procesul
diviziunii celulare.
Cromatina reprezinta substanta nucleara de baza, cu o structura
complexa, formata din AND, proteine histonice, proteine nebazice si ARN. Ea se
prezinta sub forma unor filamente suprapuse in forma de retea sau sub forma de
granule. In timpul profazei (prima etapa a diviziunii celulare) prin spiralizare si
condensare puternica, cromatina formeaza cromozomii.

4
 Cromozomii (fig. 2) sunt structuri ale celulei vizibile doar in timpul
diviziunii celulare. Fiecare cromozom este format din doua filamente numite
cromatide, care la randul lor cuprind alte doua filamente numite cromoneme,
Fig.2. Structura cromozo- c
mului in prima parte a
metafazei: a- cromatide;
b-constrictie primara; b
c-constrictie secundara.
a
rasucite intr-o spirala dubla (portiunile unde spiralizarea este foarte puternica apar
mai puternic colorate, purtand numele de cromomere) si inglobate intr-o
substanta omogena numita matrix. De-a lungul cromozomului se observa o
portiune mai ingusta, numita constrictie primara, la nivelul careia este localizat
centromerul, care are rol in fixarea cromozomilor pe filamentele fusului de
diviziune si in deplasarea acestora spre polii celulei in anafaza (a treia etapa a
diviziunii celulare). Dupa pozitia centromerului, se deosebesc trei tipuri de
cromozomi: metacentrici (cu centromer median), submetacentrici (cu centromer
subterminal) si acrocentrici (cu centromer terminal).
Numarul cromozomilor din celulele somatice este constant pentru indivizii
aceleiasi specii si se noteaza cu "2n" (garnitura cromozomica diploida), in
opozitie cu numarul cromozomilor din celulele sexuale (gameti), redus la jumatate
si notat cu "n" (garnitura haploida).
Cromozomii pot avea forma de I, Y, V, X etc. Marimea cromozomilor este
cuprinsa de obicei, intre 0,2-50  lungime si 0,2-2  grosime. Cromozomii din
celulele somatice care au aceeasi marime, forma si potential ereditar poarta
numele de cromozomi omologi sau autosomi; acestia formeaza perechi, unul de
origine materna si unul de origine paterna. La unele plante se intalnesc si
cromozomi diferiti ca forma, fara omologi (fara pereche), numiti cromozomi
sexuali sau allosomi. Cromozomii au rol important in transmiterea caracterelor
ereditare.

D. PLASTIDELE

5
 Sunt organite specifice celulelor vegetale (lipsesc din celulele animale, ale
bacteriilor, algelor albastre si ciupercilor) colorate diferit de catre unii pigmenti
sau incolore.
Plastidele colorate pot fi: fotosintetic active - cloroplastele, phaeoplastele
si rhodoplastele si fotosintetic inactive - cromoplastele; plastidele incolore sunt
reprezentate de catre leucoplaste.
 Cloroplastele
Sunt plastidele verzi (culoare datorata pigmentilor pe care ii contin, dintre
care cel mai important este clorofila), intalnite in celulele organelor verzi ale
plantelor (frunze, lastari, sepale, fructe tinere etc), la nivelul carora se desfasoara
procesul de fotosinteza. De obicei numarul lor intr-o celula este cuprins intre 20-
50, forma lor este sferica, ovala, lenticulara etc, iar marimea este de ordinul
micronilor (la algele verzi adeseori cloroplastele, numite aici cromatofori, sunt
mai putine la numar (1-6), cu mult mai mari si de forme foarte diferite (panglica
spiralata, stea, clopot etc).
Structura cloroplastelor. La exterior cloroplastele prezinta o membrana
dubla, care inchide in interior o masa fundamentala numita stroma. Foita interna
a membranei emite creste, ce se prelungesc sub forma unor lamele sau saci turtiti
(lamele stromatice), care strabat stroma in tot lungul plastidei. Pe traiectul
lamelelor stromatice se diferentiaza formatiuni de forma unor discuri lenticulare
numite discuri granare, ce se suprapun ca monezile intr-un fisic si care formeaza
in totalitatea lor grana. La nivelul discurilor granare sunt localizati pigmentii
(clorofila), care realizeaza fotosinteza.
 Phaeoplastele
Sunt plastide fotosintetice mici, lenticulare, brune (datorita unui pigment
numit fucoxantina, care mascheaza clorofila), intalnite la algele brune
(Phaeophyta).
 Rhodoplastele
Sunt plastide lenticulare, ori in forma de panglica, specifice pentru algele
rosii (Rhodophyta), la nivelul carora clorofila este mascata de doi pigmenti
supranumerari: ficoeritrina (de culoare rosie) si ficocianina (de culoare albastra).
 Cromoplastele
Sunt plastide fotosintetic inactive, colorate in rosu, galben sau portocaliu,
datorita pigmentilor carotenoidici pe care ii contin: carotenul (portocaliu),

6
licopenul (rosu intens) si xantofila (galbena). Aceste plastide dau culori vii
petalelor florilor, fructelor, semintelor, sau chiar unor radacini si tulpini, avand un
rol important (indirect - prin atragerea insectelor, a pasarilor sau alte animale) in
polenizarea florilor, in raspandirea fructelor si semintelor etc.
 Leucoplastele
Sunt plastide incolore, lipsite de pigmenti, in general sferice sau ovale,
intalnite in celulele meristemelor apicale, tulpinilor subterane, albumenului
semintelor etc. Leucoplastele acumuleaza substante proteice, uleiuri sau amidon,
devenind proteoplaste, respectiv oleoplaste sau amiloplaste. Daca la nivelul
leucoplastelor se acumuleaza diferiti pigmenti, atunci ele devin cloroplaste sau
cromoplaste.

E. CONDRIOZOMII
Sunt organite sub forma unor grauncioare sferice, ovale (mitochondrii), ori
de bastonas (chondrioconte), de pana la 1,5  in diametru .
Structura condriozomilor. La exterior condriozomii prezinta o
membrana dubla, care delimiteaza catre interior o substanta fundamentala
numita condrioplasma. Foita interna a membranei trimite in condrioplasma niste
prelungiri lamelare sau tubulare care impart organitul in numeroase
compartimente. Pe aceste prelungiri se afla niste formatiuni sferice, pedicelate,
numite oxizomi, la nivelul carora se gasesc enzimele ce intervin in procesele de
oxido-reducere din celula, reactii in urma carora rezulta energia necesara tuturor
proceselor biochimice din organism.

F. RIBOZOMII
Sunt particule sferice, extrem de mici (cca. 100-150 Å in diametru), de
natura ribonucleoproteica, distribuite in citoplasma, mitocondrii, plastide, nucleu.
Ribozomii pot fi izolati sau grupati mai multi la un loc (formand poliribozomi),
liberi in citoplasma sau atasati unor portiuni ale reticulului endoplasmatic (fig.
1m). La nivelul ribozomilor are loc sinteza substantelor proteice, pe seama
informatiei genetice adusa de catre ARN mesager din nucleu.

G. DICTIOZOMII

7
 Sunt formatiuni membranoase formate dintr-un numar variabil (2-20) de
vezicule turtite, plane sau usor convexe, suprapuse si unite in partea centrala.
Marginile acestor vezicule raman libere si sunt usor umflate si recurbate. De la
marginile libere ale acestor formatiuni turtite, se desprind mereu vezicule mici,
sferice sau ovale (vezicule golgiene), ce se misca liber in citoplasma. Totalitatea
dictiozomilor reprezinta aparatul Golgi. Dictiozomii au rol in acumularea,
concentrarea si transportul diferitelor substante in interiorul celulei, formare si
cresterea peretelui celular, formarea vacuolelor, reconstruirea membranei nucleare
la sfarsitul diviziunii celulare etc.

H. SFEROZOMII
Sunt formatiuni sferice, de 0,5-1  in diametru, care se formeaza din
portiunile terminale ale reticulului endoplasmatic si care contin enzimele necesare
pentru sinteza lipidelor, fapt ce explica acumularea acestora la nivelul lor.

I. LIZOZOMII
Sunt organite de pana la 0,6  in diametru, delimitate de o membrana
simpla lipoproteica si care contin in interior numeroase enzime hidrolitice (cu
exceptia lipazei, in prezenta careia membrana lizozomilor ar fi degradata), prin
care intervin in nutritia celulara.

INTREBARI
1. Care sunt partile componente ale protoplastului?
2. Care este structura cromozomului?
3. Enumeraţi tipurile de plastide si precizaţi care este rolul lor.

1.1.2. PARAPLASMA
A. PERETELE CELULAR
Este invelisul exterior , solid, al celulei vegetale, care separa celulele una
de alta, le da o anumita forma si protejeaza intregul continut celular. Celulele
prevazute cu perete celular rigid se numesc dermatoplaste (majoritatea celulelor
vegetale), spre deosebire de cele lipsite de perete, numite gimnoplaste (celulele
gametilor masculi, a zoosporilor etc).

8
 Originea si alcatuirea peretelui celular. Formarea peretelui celular are
loc la sfarsitul diviziunii celulare, in zona ecuatoriala a fusului de diviziune, cu
participarea reticulului endoplasmatic si a veziculelor golgiene. Initial se formeaza
o membrana extrem de subtire, de natura pectica (substantele pectice sunt aduse
de catre veziculele golgiene), strabatuta de portiuni ale reticului endoplasmatic,
care se intind intre cele doua celule fiice noi formate. Aceasta este lamela
mediana, care va functiona ca un ciment de legatura intre celulele vecine si peste
care protoplastii celor doua celule depun apoi straturi succesive de celuloza.
Straturile de celuloza care se depun atata timp cat celula nu si-a definitivat
cresterea, formeaza membrana primara, iar cele depuse dupa incetarea cresterii
celulei formeaza membrana secundara. In unele cazuri, peste membrana
secundara se mai formeaza o a treia membrana, necelulozica, numita membrana
tertiara.
In afara de celuloza, in componenta peretelui celular mai sunt prezente si
hemicelulozele, substantele pectice, si uneori lignina, cutina, suberina, diferite
rasini, taninuri, uleiuri eterice, CaCO3, SiO2 etc. Celuloza din constitutia peretelui
celular se prezinta sub forma de fibre dispuse in retea si inglobate intr-o substanta
fundamentala, amorfa, formata din substante pectice, apa si alte substante
dizolvate in apa.
Pentru a se putea realiza schimbul de substante dintre celulele vecine,
peretii celulari prezinta numerosi pori, strabatuti de portiuni ale reticulului
endoplasmatic insotite de punti citoplasmatice, numite plasmodesme.
Cresterea peretelui celular are loc atat in suprafata cat si in grosime.
Cresterea in suprafata are loc la celulele tinere si se realizeaza prin intercalarea
unor noi fibre celulozice in ochiurile retelelor celulozice initiale (cresterea
protoplastului determina o stare de intindere continua a peretelui celular, care
produce o indepartare intre fibrele de celuloza, deci la marirea ochiurilor retelei
celulozice); cresterea in grosime se realizeaza prin suprapunerea de noi straturi
celulozice peste cele vechi. Ingrosarea poate afecta doar anumite zone ale
peretelui celular (la celulele epidermei, endodermei, colenchimurilor) sau se
produce uniform, pe toate laturile lui (la sclerenchimuri).
Modificari secundare ale peretelui celular. In timpul diferentierii
celulelor, peretii acestora pot suferi o serie de modificari, care determina:

9
 - cresterea rezistentei mecanice: mineralizarea (impregnarea cu saruri
minerale) si lignificarea (impregnarea si acoperirea cu o substanta numita lignina,
foarte dura);
- cresterea impermeabilitatii: cerificarea (acoperirea cu un strat de
ceara), cutinizarea (acoperirea cu o substanta grasa, impermeabila numita cutina)
si suberificarea (impregnarea cu o substanta grasa impermeabila numita
suberina);
- imbogatirea in substante pectice, fenomen numit gelificare
(impregnarea cu substante pectice, ce dau peretelui un aspect cornos (in stare
uscata) sau de piftie (in stare umeda);
- disparitia fara urma a peretilor celulari fenomen numit lichefiere si
care este precedat de gelificare.

B. VACUOMUL CELULAR
Reprezinta totalitatea vacuolelor, formatiuni membranoase sub forma
unor vezicule, delimitate fata de citoplasma de catre tonoplast si a caror continut
poarta denumirea de suc celular sau suc vacuolar. Compozitia chimica a sucului
celular este foarte complexa, cuprinzand o mare cantitate de apa, in care sunt
dizolvate numeroase substante organice (glucide, glicozizi, alocaloizi, taninuri,
acizi organici, lipide, protide etc) sau minerale ( NaCl, CaS0 4, azotati, fosfati,
ioduri etc).
In celulele tinere vacuolele sunt foarte numeroase si mici, iar pe masura ce
celulele cresc, vacuolele fuzioneaza intre ele, ramanand mai putine (pana la una),
dar mai mari.
Vacuolele stocheaza excesul de apa din celula, asigurand citoplasmei
gradul de imbibitie necesar desfasurarii proceselor vitale, asigura turgescenta
celulara, cu rol important in sustinerea organismului, stocheaza o serie de
substante toxice (alcaloizi, glicozizi etc) sau nutritive (zaharoza, proteine etc) etc.

C. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE

Sunt reprezentate de catre: grauncioarele de amidon, aleurona si cristalele
minerale.
 Grauncioarele de amidon (amiloplastele) sunt leucoplaste in care s-a
depozitat amidonul, sub forma unor straturi succesive, in jurul unei zone de

10
condensare numita hil (acesta poate avea un aspect punctiform, ca la cartof, grau
etc, sau se prezinta sub forma unei crapaturi alungite si ramificate, ca la fasole).
Ele se intalnesc in celulele semintelor, tuberculilor, bulbilor, rizomilor, radacinilor
etc Dupa structura lor, grauncioarele de amidon sunt de trei tipuri: simple (tipul
obisnuit); compuse (doua sau mai multe grauncioare simple strans alaturate,
fiecare avand hil si straturi proprii de amidon) si semicompuse (doua sau trei
grauncioare cu hil si straturi proprii de amidon, inconjurate de cateva straturi
comune). Adeseori, straturile succesive de amidon din jurul hilului fiind mai
bogate sau mai sarace in apa, apar la microscop mai intunecate, respectiv mai
stralucitoare, caz in care se spune ca grauncioarele au o stratificatie evidenta.
Forma (sferica, ovala, alungita etc), marimea (3-100 ) si structura
grauncioarelor de amidon sunt constante la aceeasi specie, dar difera de la o
specie la alta.
Amidonul este o substanta glucidica complexa, rezultata prin
polimerizarea catorva mii de molecule de glucoza, fiind deci o substanta nutritiva
foarte importanta.
 Grauncioarele de aleurona reprezinta substante proteice de rezerva,
din semintele multor plante, rezultate din deshidratarea si fragmentarea vacuolelor
incarcate cu substante proteice. Spre exemplu, in cotiledoanele semintelor de
fasole, grauncioarele de aleurona se prezinta ca niste formatiuni sferice, mici,
imprastiate in citoplasma, printre grauncioarele de amidon; in semintele de grau
grauncioarele de aleurona se afla in celulele periferice ale albumenului, ce
formeaza un strat continuu, imediat sub tegumentul seminal etc.
 Cristalele minerale constituie substante de excretie. In celulele
plantelor se intalnesc mai ales cristale de oxalat de calciu sau CaCO3, de forme
diferite: aciculare, in forma de prisme, piramide, romboedri, octoedri etc. Uneori,
prin unirea in partea mediana a doua sau mai multor cristale rezulta corpusculi in
forma de cruce, X, sau sub forma unor ursini (formatiuni compacte, cu
numeroase colturi libere).

1.2. DIVIZIUNEA CELULARA

Este una dintre cele mai importante trasaturi ale organismelor vii, care
determina inmultirea si cresterea organismelor, regenerarea tesuturilor moarte sau
ranite.
11
 Principalele tipuri de diviziune celulara sunt: sciziparitatea, diviziunea
directa, mitoza si meioza.
 Sciziparitatea
Se intalneste doar la organismele procariote (care nu prezinta un nucleu
diferentiat) si consta in aparitia unui perete despartitor care imparte celula in doua,
dupa ce, in prealabil, a avut loc replicarea materialului genetic.

 Diviziunea directa (amitoza)

Se intalneste la unele organisme eucariote inferioare, mai rar la plantele
superioare. Nucleul se alungeste, se stranguleaza la mijloc, fara ca membrana
nucleara sa dispara; acelasi proces are loc si in restul celulei, care se imparte
astfel, in doua celule fiice.
 Mitoza
Este cel mai obisnuit tip de diviziune intalnit la celulele somatice si se
desfasoara pe parcursul mai multor etape, astfel:
a. profaza: prin condensarea si spiralizarea puternica a filamentelor de
cromatina, cromozomii devin vizibili, bine individualizati si formati din cate doua
cromatide; membrana nucleara si nucleolii se dezorganizeaza; in celula ia nastere
fusul de diviziune, format din filamente ce unesc cei doi poli ai celulei (filamente
continue, fusoriale), precum si polii celulei cu centromerul cromozomilor
(filamente scurte, cromozomale); cromozomii incep sa se cliveze longitudinal
(cele doua cromatide se indeparteaza intre ele).
b. metafaza: in urma separarii complete a celor doua cromatide din
cadrul fiecarui cromozom, numarul cromozomilor (acum monocromatidici) se
dubleaza; cromozomii monocromatidici, fixati la nivelul centromerului pe
filamentele fusului de diviziune, se dispun in zona centrala a fusului de diviziune,
formand asa-zisa placa ecuatoriala.
c. anafaza: jumatate dintre cromozomi migreaza spre un pol al celulei, iar
cealalta jumatate spre celalalt pol (prin contractia filamentelor fusului de
diviziune).
d. telofaza: cromozomii monocromatidici ajunsi la cei doi poli ai celulei,
se despiralizeaza, se alungesc, reconstituind filamentele de cromatina; se refac
nucleolii si membrana nucleara; fusul de diviziune se resoarbe; in zona centrala

12
a celulei apare (de regula) un perete despartitor, care imparte celula-mama in doua
celule fiice.
Odata cu aparitia peretelui despartitor, se impart in cele doua celule fiice si
ceilalti constituienti celulari.
In timpul diviziunii mitotice, dintr-o celula diploida rezulta doua celule cu
un numar egal de cromozomi cu celula-mama, deci tot diploide (2n  2n + 2n)
(de unde si denumirea de diviziune ecvationala - de la lat. aequatio=egalitate).
Intre doua diviziuni succesive, celula se afla intr-o perioada de repaus
aparent, numata interfaza, in care au loc procesele de transcriptie (copierea
informatiei genetice detinuta de ADN, prin formarea ARN m, care paraseste
nucleul), translatie (decodificarea informatiei genetice continuta de ARNm, la
nivelul ribozomilor, deci sinteza substantelor proteice) si replicare (fiecare
cromozom monocromatidic isi sintetizeaza o copie, astfel incat la sfarsitul
interfazei cromozomii vor redeveni bicromatidici, restabilindu-se astfel zestrea
ereditara completa a celulelor somatice).
Meioza
Este specifica pentru celulele producatoare de gameti si de spori haploizi si
se desfasoara pe parcursul a doua diviziuni succesive: una reductionala, in urma
careia dintr-o celula diploida rezulta doua celule haploide si una ecvationala, care
urmeaza imediat precedentei si care mentine numarul haploid de cromozomi.
Prima diviziune meiotica (reductionala), se desfasoara pe parcursul
acelorasi faze ca si mitoza, cu urmatoarele deosebiri: profaza este deosebit de
lunga si complexa, pe parcursul ei avand loc procesul de crossing-over (schimbul
reciproc de gene intre cromozomii perechi); in metafaza nu mai are loc dublarea
numarului de cromozomi prin clivarea lor longitudinala, acestia ramanand
bicromatidici, intregi; in anafaza jumatate dintre cromozomii bicromatidici
migreaza la un pol al celulei si cealalta la celalalt pol, asa incat in telofaza se
formeaza la fiecare pol al celulei cate un nucleu haploid.
A doua diviziune meiotica (ecvationala) este o diviziune mitotica tipica,
ce se realizeaza imediat dupa formarea celor doua celule haploide, in aceleasi
patru faze descrise la mitoza.
Asadar, in timpul meiozei, de la o celula diploida rezulta in final patru
celule haploide (2n  n + n; n n +n).

13
 1.3. DIFERENTIEREA CELULARA

Este un proces biologic complex, care are loc in interiorul celulei si duce
la aparitia unor structuri si functii caracteristice diferitelor grupe de celule.
Primele celule, care rezulta din diviziunea celulei-ou (zigotului) sunt
nediferentiate, cu o structura foarte simpla si cu potential de a indeplini, in egala
masura, orice functie. Pe masura ce au loc noi diviziuni si embrionul isi
definitiveaza structura si apoi genereaza o noua planta, grupuri de celule diferite
isi pierd capacitatea de a se divide si capata o serie de structuri si functii
caracteristice (se diferentiaza), formand astfel, tesuturile definitive, capabile sa
indeplineasca cele mai variate functii in corpul plantelor.
Este posibil insa si fenomenul invers, cand celule diferentiate si
specializate sufera o serie de transformari, prin care redevin meristematice
(capabile sa se divida), fenomen numit dediferentiere celulara.

INTREBARI:
1. Care sunt incluziunile ergastice solide ?
2. Ce modificari secundare suferă membrana celulară ?
3. Care sunt fazele diviziunii ecvationale ?

14