CAPITOLUL 1.

CELULA VEGETALĂ

Celula este unitatea de bază, morfologică, structurală şi funcţională a

lumii vii. Ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei este citologia (gr. kytos-celulă,
logos-ştiinţă).
Din punct de vedere structural, organismele vii prezintă două tipuri de
celule: procariote (gr. pro-înainte, karyon-nucleu), inferior organizate, lipsite
de nucleu adevărat - echivalentul nucleului tipic se numeşte nucleoid -
(bacterii, alge albastre-verzi) şi eucariote (gr. eu-adevărat, karyon-nucleu) cu
celule compartimentate şi nucleu tipic (majoritatea plantelor).

1.1. TIPURI DE CELULE VEGETALE. ALCĂTUIREA CELULEI

VEGETALE EUCARIOTE

Forma celulei. Celulele vegetale se caracterizează printr-o mare

varietate de forme (sferice, ovale, fusiforme, reniforme, stelate, cilindrice etc.),
fiind în strânsă corelaţie cu funcţia pe care o îndeplinesc. În funcţie de raportul
dintre lungimea şi lăţimea celulei deosebim: celule parenchimatice, la care
lungimea şi lăţimea sunt aproximativ egale, şi celule prozenchimatice, la care
lungimea este de câteva ori mai mare decât lăţimea.
Mărimea celulei. Majoritatea celulelor au dimensiuni cuprinse între
10-100 µm şi sunt vizibile doar la microscop. Există şi celule vizibile cu ochiul
liber: celulele din endocarpul citricelor (1-2 cm), fibrele liberiene de cânepă (3-
5 cm), laticiferele nearticulate ale unor plante ecuatoriale (ajung până la câţiva
metri lungime).
Structura celulei eucariote. Celula vegetală eucariotă este structurată
în protoplasma şi paraplasma . Protoplasma cuprinde constituienţii vii ai

1
celulei: citoplasma, nucleul, reticulul endoplasmatic, ribozomii, aparatul Golgi,
mitocondriile, plastidele, lizozomii, microcorpii, organitele locomotorii (cili şi
flageli). Paraplasma grupează vacuomul celular, incluziunile ergastice şi
peretele celular.

Fig. 1.1. Schema structurii celulei eucariote vegetale: 1-aparatul Golgi; 2-cloroplast;
3-ribozom; 4-poliribozomi; 5-mitocondrie; 6-plasmodesme; 7-meat; 8-lizozom; 9-
reticul endoplasmatic; 10-vacuolă; 11-nucleu; 12-citoplasma (după Tahtadjan et al.,
1974, completat)
Plasmalema (membrana ectoplasmatică) este o peliculă fină ce
delimitează citoplasma la exterior.
Plasmalema îndeplineşte diferite funcţii:
➢ controlează schimburile cu mediul prin mecanisme de transport
activ şi pasiv;
➢ participă la sinteza şi creşterea peretelui celular;
➢ realizează conexiunea intercelulară în cadrul ţesuturilor.

2
 Citoplasma (hialoplasma, substanţa fundamentală) este constituentul
de bază al celulei în care sunt incluse toate celelalte organite.
Compoziţia chimică: prezintă 70-75% apă şi, în proporţie de 25-30%,
unele substanţe organice (enzime, lipide, glucide, aminoacizi,
ribonucleoproteine, dezoxiribonucleoproteine etc.).
Ribozomii au fost descoperiţi de G.E. Palade în 1953, de unde şi
denumirea de corpusculii sau granulele lui Palade. Au aspectul unor granule
sferice (cu două subunităţi inegale ca mărime şi formă), cu diametrul cuprins
între 15-30 nm. Sunt alcătuiţi din proteine, ARN ribozomal, fosfolipide, etc.
Pot fi liberi sau grupaţi, constituind poliribozomi. Se găsesc în citoplasmă,
cloroplaste, mitocondrii, nucleu. Au rol în sinteza proteinelor.
Reticulul endoplasmatic este reprezentat print-un sistem de canalicule,
vezicule şi cisterne, ramificate şi anastomozate între ele. Aceste canalicule sunt
în continuarea spaţiului dintre cele două membrane nucleare, străbat întreaga
citoplasmă până la periferie şi asigură continuitatea între celulele vecine. Unele
porţiuni prezintă ribozomi (reticul endoplasmatic rugos - RER), iar alte
porţiuni sunt netede, lipsite de ribozomi (reticul endoplasmatic neted - REN).
Reticulul endoplasmatic reprezintă un sistem de transport intracitoplasmatic şi
intercelular, iar reticulul endoplasmatic rugos este implicat şi în sinteza
proteinelor datorită ribozomilor ataşaţi.
Complexul Golgi (aparatul Golgi) este alcătuit din unităţi denumite
dictiozomi (fig. 1.3.). Dictiozomii reprezintă un sistem de discuri aplatizate
(numite saculi sau cisterne), în număr de 4-10, suprapuse, care spre margine se
dilată formând vezicule. Aceste vezicule asigură transportul unor substanţe în
interiorul citoplasmei şi între celule.

3
 Dictiozomii sintetizează subtanţe care intră în structura peretelui celular
şi participă la formarea lamelei mijlocii şi a membranei primare.
Mitocondriile
În interiorul mitocondriei se află matricea mitocondrială (stroma,
matrix mitocondrial) ce prezintă: ribozomi, acizi nucleici (ADN, ARN),
enzime, vitamine etc. Numărul mitocondriilor variază de la câteva sute la
câteva mii într-o celulă, în funcţie de energia necesară activităţii celulei
respective.
Mitocondriile reprezintă centrii respiratori ai celulei, responsabili de
asigurarea energiei necesare întregii activităţi celulare.
Autonomia structurală a mitocondriilor, ca şi a plastidelor de altfel,
prezenţa ADN-ului şi asemănarea cu procariotele au stat la baza ipotezei
endosimbiozelor, conform căreia aceste organite ar proveni din bacterii iniţial
parazite în structura unui procariot ancestral, care au realizat ulterior simbioză
cu celula gazdă, simbioze ce au devenit obligatorii.
Plastidele sunt organite caracteristice celulei vegetale eucariote,
totalitatea lor constituind plastidomul celular. După culoarea pigmentului
deosebim plastide colorate (cloroplaste, cromoplaste) şi plastide incolore
(leucoplaste).
Cloroplastele
La alge, cloroplastele se numesc cromatofori (gr. chroma-culoare,
phorein-a purta), au formă variată (clopot, stea, panglică, cupă, semilună etc.),
dimensiuni mari şi sunt în număr redus într-o celulă (1-3/celulă). La cormofite
şi briofite, au forma unor discuri lenticulare, cu diametrul de 3-10 µm, în
număr mare în celulă (în medie 50/celulă).
Cromoplastele (gr. chroma - culoare, plastos - format) sunt plastide ce
conţin pigmeţi carotenoizi (carotenul, xantofila), având culori de la galben la

4
roşu. Se întâlnesc în petalele florilor, fructe, seminţe, mai rar în rădăcini şi
frunze. Frecvent pigmentul se găseşte sub fomă cristalizată.
Leucoplastele (gr. leukos - alb, plastos - format) sunt plastide incolore,
prezente în special la nivelul ţesuturilor ce depozitează substanţe de rezervă
(tulpini subterane metamorfozate, seminţe, celulele meristemelor, etc.).
După substanţele de rezervă pe care le depun în stromă
deosebim:
➢ amiloplaste (depozitează amidon);
➢ proteinoplaste (depozitează proteine);
➢ elaioplaste (oleoplaste - depozitează lipide).
Lizozomii sunt organite citoplasmatice de forma unor vezicule,
delimitate de o membrană simplă lipoporoteică, ce conţin enzime hidrolitice.
Intervin în degradarea diferitelor substanţe introduse în celulă, apără celula
distrugând organitele nefolositoare sau degenerate şi hidrolizează substanţele
de rezervă ale seminţelor, pe parcursul germinării.
Vacuolele sunt organite celulare, delimitate la exterior de tonoplast
(membrană plasmatică). În interiorul vacuolelor se află sucul celular (suc
vacuolar), format din apă în care se găsesc dizolvate molecule organice şi
anorganice. Numărul şi aspectul vacuolelor variază în funcţie de vârsta celulei
(în celulele tinere sunt prezente numeroase valcuole, de dimensiuni mici), tipul
celulei, starea fiziologică, hidratare. Totalitatea vacuolelor unei celule
formează vacuomul celular.
Dintre metaboliţii secundari cu rol în apărarea plantelor amintim spre
exemplificare câteva grupe:
Flavonoidele sunt compuşi fenolici naturali, frecvent întâlniţi la toate
plantele superioare, în concentraţii variabile. Bogate în flavonoide sunt, dintre
gimnosperme, arborele pagodelor – Gynkgo biloba (frunzele), iar dintre

5
angiosperme păducelul – Crataegus sp. (florile, frunzele, fructele) sau salcâmul
japonez - Sophora japonica (florile tinere), precum şi fructele citricelor.
Taninurile sunt substanţe organice de tip fenolic, ce prezintă toxicitate
ridicată pentru ierbivore (cerbi de exemplu), acestea evitând plantele cu
conţinut ridicat în taninuri. Prezintă şi efecte antimicrobiene inhibând
dezvoltarea bacterilor şi a fungilor şi în acest fel cresc calitatea lemnului
împiedicând putrezirea acestuia (Quercus sp.).
Uleiurile volatile din anumite specii au efecte insecticide, fiind utilizate
comercial în acest sens datorită toxicităţii scăzute asupra mamiferelor şi asupra
mediului. De exemplu frunzele şi florile plantelor din genul Tanacetum.
Rezinele (răşinile) sunt caracteristece anumitor familii ca de exemplu
Pinaceae, Euphorbiaceae, Convolvulceae etc. La conifere se găsesc în
canalele rezinifere şi protejează respectivele plante prin toxicitatea faţă de
insecte ce produc pagube semnificative.
Alcaloizii sunt metaboliţi secundari ce conţin în moleculă atomi de azot,
fiind prezenţi în special la plantele angiosperme şi mai puţin la gimnosperme.
Toxicitatea acestora se manifestă chiar şi în doze mici, asigurând protecţia
plantelor atât în ceea ce priveşte atacul animalelor erbivore cât şi al diferiţilor
patogeni. Speciile cu conţinut ridicat de alcaloizi pot determina moartea
mamiferelor, semnalându-se frecvent astfel de cazuri
Incluziunile ergastice sunt produşi rezultaţi în urma metabolismului
celular, care fie sunt utilizate ca substanţe de rezervă, fie sunt eliminate din
celulă (produşi de excreţie). Sunt substanţe solide sau lichide, depuse în
citoplasmă, vacuole, plastide sau perete celular. Exemple: amidon, aleurona,
cristale minerale, lipide, uleiuri eterice, rășini.
Nucleul este un organit de importanţă majoră, caracteristic eucariotelor,
având rolul de a conserva şi de a transmite informaţia ereditară. Apare sub

6
forma unui corpuscul mai refringent decât citoplasma, de diferite forme (sferic,
ovoidal, elipsoidal, cilindric), în celulele tinere fiind dispus central.
Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar există şi celule binucleate
sau polinucleate (întâlnite la unele alge şi ciuperci). Dimensiunile nucleului
variază, la alge între 2-3 µm, la ciuperci 0,5-1 µm, iar la plantele superioare
între 10-50 µm în medie, dar poate ajunge până la 1mm (gametul femel al
gimnospermei Cycas revoluta).
Cromozomii se individualizează, prin spiralizarea cromatinei, pe
parcursul diviziunii celulare (mitotice şi meiotice). Numărul cromozomilor este
constant în cadrul aceleiaşi specii şi reprezintă caracter taxonomic.
Peretele celular este un organit caracteristic celulei vegetale, alături de
plastide şi vacuole. În puţine cazuri, peretele celular lipseşte, iar celula este
delimitată doar de plasmalemă, fiind denumită gimnoplast (gr. gymnos – golaş,
plastos – format), de exemplu la gameţii bărbăteşti, zoospori şi unele ciuperci.
Peretele celular prezintă o serie de modificări secundare în funcţie de
specializarea celulelor:
➢ Cutinizarea constă în impregnarea şi depunerea la exteriorul pereţilor a
unei substanţe impermeabile pentru apă, denumită cutină. La exteriorul
peretelui, cutina se solidifică şi formează cuticula (impermeabilă pentru
apă şi gaze) Este prezentă atât la exteriorul organelor vegetative cât şi
în interiorul acestora (de exemplu îngroşările endodermei rădăcinii
denumite benzile lui Caspary se formează prin cutinizare).
➢ Cerificarea constă în depunerea unui strat de ceară la exteriorul pereţilor
celulari. Ceara este impermeabilă pentru apă şi gaze, având acelaşi rol
ca şi cuticula, de a reduce transpiraţia şi de a proteja împotriva
diferiţilor agenţi patogeni. Se întâlneşte pe frunze (conifere), tulpini
(palmierul de ceară) şi fructe (mere, struguri, prune).

7
➢ Suberificarea este impregnarea peretelui cu suberină, o substanţă grasă,
elastică, impermeabilă pentru apă şi gaze. Prin suberificare celulele
mor. Suberul este un ţesut caracteristic structurii secundare, cu rol de
apărare, ce protejează rădăcinile şi tulpinile cu structură secundară
(specii lemnoase, plante perene). În unele cazuri se suberifică şi ţesuturi
primare ca de exemplu exoderma.
➢ Lignificarea este impregnarea cu lignină (o substanţă aromatică),
ce micşorază elasticitatea peretelui, dar conferă rezistenţă. Se
întâlneşte la ţesuturile cu rol mecanic (fibre de sclerenchim, vase
lemnoase, sclereide, parenchim lemnos etc.).
➢ Mineralizarea constă în impegnarea cu substanţe minerale: dioxid
de siliciu la Equisetaceae, Gramineae, Urticaceae etc., carbonat
de calciu la unele alge roşii, Cucurbitaceae, Moraceae etc. sau
oxalat de calciu.
➢ Gelificarea constă în depunerea de substanţe pectice în cantitate
mare, care în contact cu apa devin mucilaginoase (seminţe de in,
roşcov, organe vegetative la pătlagină, traista ciobanului, unele
ciuperci). În tulpina de cireş sau prun prin gelificare rezultă cleiul
care în contact cu aerul se solidifică protejând zonele vătămate de
pătrunderea dăunătorilor.
➢ Lichefierea se realizează prin dizolvarea, sub acţiunea unor enzime
specifice, a peretelui celular. Aşa se formează vasele
conducătoare (traheele, traheidele, tuburile ciuruite) şi laticiferele
articulate.

8
 1.2. ÎNMULŢIREA CELULELOR

Diviziunea directă se întâlneşte în special la procariote şi eucariotele

unicelulare. Se caracterizează prin lipsa fusului de diviziune şi diviziunea
concomitentă a celulei şi nucleului în cazul eucariotelor sau dublarea
materialului genetic concomitent cu formarea unui perete despărţitor ce va
separa celula mamă în două celule fiice, la procariote.
Diviziunea indirectă se întâlneşte la toate plantele superioare şi
majoritatea plantelor inferioare. Se caracterizează prin diviziunea mai întâi a
nucleului şi ulterior a celulei precum şi prin formarea unui fus de diviziune.
Deosebim două tipuri de diviziune indirectă: diviziunea mitotică şi meiotică.

1.2.1. Diviziunea mitotică (ecvaţională)

Mitoza, diviziunea mitotică sau ecvaţională (lat. aequatio – egalitate) se
desfăşoară în organele de creştere ale plantei şi are ca rezultat mărirea
numărului de celule. În urma diviziunii rezultă două celule fiice cu acelaşi
număr de cromozomi ca şi ai celulei mamă.

1.2.2. Diviziunea meiotică (reducţională)

Meioza, diviziunea meiotică sau reducţională are loc în organele de
reproducere ale plantelor (sporange, stamină, ovul) şi duce la formarea a patru
celule fiice (gameţii bărbăteşti şi femeieşti), cu număr de cromozomi redus la
jumătate, celule haploide (gr. haplos – jumătate).
Meioza se desfăşoară pe parcursul a două etape, constând din două
diviziuni succesive: prima este heterotipică (reducţională), iar a doua este
homeotipică (ecvaţională).

9
10