subiecte genetica anul 2

1. Obiectul geneticii ca stiinta:

-Genetica reprezintă ştiinţa care studiază ereditatea, variabilitatea şi reproducerea

organismelor. Studiază    cele două caracteristici care se întâlnesc în cazul transmiterii
caracterelor, în urma procesului de reproducere : ereditatea şi variabilitatea.

-Ereditatea,    reprezintă însuşirea fiinţelor vii de a reproduce indivizi asemănători lor, prin care
se transmit caracterele acestora în generaţiile următoare.

-Variabilitatea reprezentând tendinţa organismelor de a devia într-o direcţie oarecare de la tipul

iniţial prin apariţia de diferenţe între indivizii aceleiaşi specii.
                        După origine şi modul de manifestare variaţiile sunt de două feluri:
-variaţii ereditare =cauzate de modificarea bazei ereditare a organismului (modificări la
nivelul moleculei de ADN);
              -variaţii neereditare (studiate de fenetică) care sunt datorate condiţiilor de mediu.
Obiectul geneticii trebuie să conducă la:
-    descoperirea cauzelor care au generat viaţa şi evoluţia;
- studiul structurilor ereditare şi anume cum realizează ele o mare diversitate de caractere;
-    explicarea mecanismului de transmitere a caracterelor la urmaşi;
-    originea cauzelor şi mijloacelor de producere a variabilităţii

2. Legatura geneticii cu alte stiinte:

-Evoluţionismul – care studiază procesul de evoluţie în lumea vieţuitoarelor
- Fiziologia – se ocupă cu studiul fenomenelor vitale ce au loc în organismele vegetale şi
animale.
- Botanica şi zoologia – care studiază plantele şi animalele, ajutându-ne să determinăm
caracterele şi furnizând totodată noţiuni de morfologie şi anatomie vegetală şi animală. -
Citologia – studiază celula ca unitate de bază a organismelor vii şi ne oferă posibilitatea de a
descoperi baza materială a eredităţii şi structurile celulare cu rol în ereditate;
- Biochimia şi biofizica – ştiinţe care se ocupă cu procesele fizice şi chimice ce au loc în
materia vie şi legătura lor în cadrul metabolismului, facilitându-ne studiul structurilor fizice şi
chimice care răspund de ereditatea organismelor;
- Ameliorarea plantelor şi animalelor – în acest caz genetica constituie baza teoretică a
ameliorării.

3. Metode de cercetare folosite in genetica :

                    Dintre principalele metode de cercetare folosite în genetică menţionăm:
1). Metoda hibridologică – care constă în încrucişarea dintre indivizi ce posedă caractere
ereditare distincte, urmată de analiza modului de manifestare a acestora, la indivizii din diferite
generaţii.
2). Metoda statistică matematică – aplicabilă iniţial la caracterele calitative s-a extins şi în
domeniul caracterelor cantitative
3). Metoda citogenetică – cu ajutorul ei se studiază componenţii celulari implicaţi în ereditate,
în mod direct sau indirect    şi efectul unor agenţi mutageni asupra acestor componenţi.
4). Metoda biofizică şi biochimică – constă în studierea materialului genetic din punct de
vedere fizico-chimic.
5). Metoda ADN recombinant – reprezintă cea mai modernă metodă de studiu a geneticii, care
reuneşte cele mai rafinate tehnici de lucru pentru izolarea acizilor nucleici, a unor segmente din
aceşti acizi şi realizarea de molecule hibride ale acestora.

4. Mitocondriile:
Mitocondriile
-Sunt organite citoplasmatice care se găsesc în toate celulele.
-Au fost studiate mai mult la animale decât la plante, deşi au aceeaşi funcţie.
-Ele variază ca mărime    şi au forme diferite după celulele din care fac parte : bastonaşe,
filiforme, sferice.
- in privinta originii mitocondriile    derivă din organisme procariote
- Mitocondriile constituie centrul unor trepte ale procesului de respiraţie aerobă şi posedă
enzimele necesare cu rol în oxidarea grăsimilor şi de fosforilare.
-rol: Ele pot fi considerate centralele energetice ale celulei, iar în procesele de diviziune celulară
se comportă diferit în funcţie de organism.
-Prezenţa ADN, le conferă acestora un rol în fenomenele ereditare. Sunt organite citoplasmatice
cu un material genetic propriu, care se reproduce, este supus fenomenului de mutageneză
şi se transmite de la o generaţie la alta 

5. Ribozomii( granulele lui palade):

-Sunt corpusculi submicroscopici ,care se găsesc în citoplasmă, la cloroplaste şi mitocondrii.
- Au un conţinut ridicat în ARN şi proteine în proporţie de 50 : 50 % si din aceasta cauza au fost
numiţi ribozomi.
-În celulă ribozomii participă la sinteza proteinelor şi se găsesc în cantitate mare în ţesuturile cu
diviziuni celulare intensa . În sinteza proteică ribozomii devin activi prin asocierea lor cu
moleculele de acid ribonucleic mesager (ARNm), împreună cu care formează polyribozomii.
-Proteinele sintetizate pe ribozomii liberi sunt în cea mai mare parte enzime şi ele servesc în
calitate de catalizatori numeroaselor procese de schimb de substanţe.

6. Nucleul:
-Se găseşte aproximativ în centrul citoplasmei.
-La organismele eucariote, nucleul are o formă sferică sau ovoidă, ocupă porţiunea centrală a
celulei
- La celulele cu metabolism intens, nucleul ia contururi foarte neregulate .
 - Organismele cu nucleu bine conturat şi delimitat de citoplasmă se numesc eucariote , iar cele
cu nucleu necircumscris şi format din mai multe granule se numesc procariote.
-Datorită componenţilor săi principali, cromozomii (Fig. 2.4), nucleului i s-a acordat o mare
atenţie în cercetările de genetică.
-Pentru a studia compoziţia chimică a nucleului, el trebuie izolat de celulă. Pe baza analizei s-a
stabilit că nucleul conţine: 14 % ADN, 12 % ARN, 22,5 % proteine bazice şi 51,5 % proteine
stabile.
-Nucleul este delimitat la exterior de o membrană nucleară şi conţine în interior sucul nuclear,
cromozomi şi nucleoli.

7.Nucleolul :
-Se formează pe filamentul care leagă cromozomul cu satelitul său, numărul lor fiind egal cu
numărul sateliţilor
-Nucleolii apar în zona constricţiei secundare a cromozomilor, asociaţi cu o anumită regiune
denumită organizator nucleolar.
-. Ei sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar la sfârşitul anafazei.
-Dacă ne referim la compoziţia chimică a nucleolului putem preciza că este alcătuit din două
grupe de substanţe : proteine şi acid ribonucleic (ARN) formând un complex ribonucleic.
-rol: 1.participă la toate procesele vitale care au loc în celulă;
          2.reprezintă centrul de comandă al fenomenelor fiziologice din celulă;
            3.are un rol hotărâtor în transmiterea caracterelor ereditare prin intermediul ADN, care
conţine informaţie genetică.

8.CROMOZOMII:
-cromozomii prezintă cea mai mare importanţă din punct de vedere genetic.
-reprezintă materialul genetic de bază, deoarece în cromozomi sunt localizate genele
-la organismele eucariote
-Denumirea de cromozom=un corpuscul nucleoproteic, care se colorează intens cu coloranţi
bazici şi este obs in timpul diviziunii celulare, în mitoză şi în meioză.
                          Morfologia cromozomilor
-Aspectul cromozomilor -studiat în cursul diviziunii celulare mitotice (metafază) când se
colorează foarte intens.
- cromozom=alc.din două cromatide, sudate la mij. De un centromer .
                            Structura cromozomului
-- aceste unitati se compun la randul lor din 2 subunitati    n. cromoneme care constituie
elementul structural de bază al cromozomului.
-Cromonema are o structură helicoidală (spiralată), iar pe parcursul diviziunii celulare se
scurtează.
În timpul mitozei, cromozomii se colorează intens cu coloranţi vitali.
Poziţia centromerului în raport cu lungimea cromozomului poate fi diferită. În funcţie de această
poziţie    în metafază şi anafază apar următoarele tipuri de cromozomi:
cromozomi (acrocentrici) telocentrici, cu centromerul aproape de unul din capetele
cromozomului, formând un braţ lung şi unul foarte scurt, sub forma literei J în anafază (exemplu
cromozomul X de la Drosophila melanogaster);
cromozomi metacentrici, cu centromerul aproape sau la mijlocul cromozomului şi în formă de V
în anafază;
cromozomi submetacentrici, cu centromerul în porţiunea dintre mijlocul şi capătul
cromozomului, împărţindu-l în două braţe inegale şi prezentând forma literei L în anafază.

9.Heterocromatina:
Porţiunile de cromozomi în care cromonema are firele spiralizate şi se colorează mai intens sunt
numite regiuni heterocromatice, iar restul regiunilor cromonemei care se colorează mai slab au
fost numite regiuni eucromatice.
Heterocromatina joacă un rol important în evoluţia cromozomului şi se poate prezenta sub trei
forme:
– heterocromatina constitutivă =prezentă în toţi cromozomii nucleului, localizată de o parte şi de
alta a centromerului, aglomerându-se într-o masă compactă cromatică numită cromocentru;
–heterocromatina facultativă cate inactivează genele pentru unul din cromozomii X. Se ştie că
Drosophila melanogaster posedă 2 cromozomi X, dar numai unul este activ. În acest fel se
realizează o egalitate în funcţionarea genelor celor două sexe la mamifere, deoarece sexul
mascul cu cromozomii X prezintă numai un cromozom activ;
– heterocromatina condensată este distribuită diferit la celulele din anumite ţesuturi şi blochează
acţiunea genelor ce se găsesc în regiunea ei.
@ la organismele eucariote cromozomii au o strct. moleculară foarte complexă-le asigură
stabilitatea lor şi funcţionarea diferită a genelor în celulele specializate.
-În cromozomii de tip eucariot, ADN-ul are valori cuprinse între 13 – 16 %, ARN cromozomial 12
– 13 %, iar proteinele bazice (histonice) şi proteine acide (nonhistonice) între 68 – 72 %,

10. Tipuri particulare de cromozomi:

a.Cromozomii uriaşi-n. politeni (au un nr. mare de cromatide) :Drosophila melanogaster
-Ei s-au format prin multiplicarea cromatidelor, de peste 1000 de ori
B). Cromozomii perie de lampă , au fost descoperiţi în oocitele amfibienilor, având o formă de
perie de lampă
C). Cromozomii accesorii se găsesc în plus faţă de cromozomii autozomi şi ai sexului. Sunt
heterocromatici, mici şi inerţi d.p.d.v genetic. s-au format din porţiunile mijlocii ale cromozomilor
normali, ale căror extremităţi s-au ataşat altor cromozomi.

11. Interfaza-
-reprezintă intervalul dintre două DIV SUCCESIVe(interkineza)
-nucleul se mareste , noua div
-crz    monocromatidici
-cantitatea de ADN se dubleaza de la 2c la 4c
Trei perioade (subfaze):
 perioada    G1- perioada presintetica
- are loc sinteza proteica
-nu are loc sinteza ADN-ului , activarea enzimelor
 perioada S-perioada de sinteza
-perioada de sinteza a ADN-ului
-dublarea cantitatii de ADN
-CRZ alc din 2 cromatide foarte lungi si subtiri

12. TELEOFAZA :
-este ultima fază a diviziunii, pe parcursul căreia aparatul mitotic se transformă
- Fibrele fusului dispar, iar cromozomii ajung la cei doi poli, se despiralizează, reconstituind
filamentele de cromatină care se subţiază, se alungesc şi iau forma unui ghem.
-În timpul acesta are loc procesul de reconstituire a nucleolilor în numărul în care au fost
prezenţi în nucleul matern. Totodată corpul celulei se gâtuie şi prin formarea unui perete
despărţitor, iau naştere cele două celule..
          Semnificaţia biologică a mitozei este următoarea:
-menţine constanta nr. de cromozomi (a materialului ereditar) în procesul de dividere a celulelor
somatice;
-asigură integritatea structurală a ţes. în caz de pierdere a celulelor
-contribuie la creşterea şi dezvoltarea organismului pluricelular;
-regenerează ţesuturile şi    organele.

13. CITOKINEZA:
-reprezintă dividerea citoplasmei cu tot ansamblul de constituienţi citoplasmatici şi ai membranei
celulare
Se caracterizează prin apariţia în celula – mamă a unei membrane despărţitoare, care separă
cele două celule fiice. Prin apariţia membranei, constituenţii vii care s-au dublat prin diviziune se
împart în mod egal la cele două celule fiice.
Mecanismul citochinezei diferă la plante şi animale.
La plante citocheneza are loc prin formarea fragmoplastului în regiunea ecuatorului, cu
extinderea ulterioară spre periferie ,iar la animale – prin strangulare .
În cursul diviziunii mitotice structura citoplasmei suferă modificări importante. Membrana
nucleară dispare, conţinutul cromozomic al nucleului se dispersează în citoplasmă, iar reticulul
endoplasmatic îşi modifică structura, reducându-se.
În acelaşi timp în telofază se formează fragmoplastul la ecuatorul celulei, alcătuit din totalitatea
unor porţiuni limitate de membrană.
Acestea vor forma membrana ce va despărţi cele două celule rezultate în urma mitozei. Toţi
constituenţii citoplasmatici se repartizează în părţi egale în cele două celule care se formează.
Citokineza presupune deci diviziunea citoplasmei, ea încheie procesul mitozei, proces care
asigură transmiterea informaţiei genetice de-a lungul generaţiilor celulare.
Diviziunea mitotică prezintă importanţă, deoarece în timpul ei are loc procesul de dedublare a
materialului genetic, iar cromozomii care apar destul de vizibil în metafază pot fi uşor studiaţi la
microscop

14. Mitoza anarhică – este o diviziune dezordonată, ce apare la unele celule animale scăpate
de sub controlul sistemului nervos central, care dau naştere la tumori. Celulele tumorale se
deosebesc de cele normale prin următoarele:
-pot deţine un număr nebănuit şi necontrolat de cromozomi;
-în interfază au un nucleu mai mare şi mai bogat în cromatină şi nucleoli mai numeroşi;
-citoplasma este bazofilă din cauza cantităţii mari de ADN;
-unele celule migrează de la focarul iniţial în alte regiuni ale organismului, unde îşi continuă
înmulţirea şi degradează substanţa fundamentală, fenomen denumit metastază
-Celulele canceroase nu reacţionează normal la mecanismele de reglare a organismului. Ele se
înmulţesc foarte puternic şi supranumeric şi degenerează în alte tipuri de ţesuturi. Cancerul nu
apare numai la oameni, ci este prezent la numeroase grupe de animale, precum şi la diferite
plante

15. TIPURI DE MEIOZE:

-a) Meioza iniţială (zigotică) – este tipul cel mai primitiv. Aceasta începe imediat după fecundare,
chiar cu zigotul diploid. În acest caz, dintr-un zigot rezultă patru spori haploizi. Sporii respectivi
vor genera indivizi haploizi adulţi. Ex: la unele vegetale inferioare: ciupercile, drojdiile, la care
ciclul vital este predominat de faza haploidă.
b) Meioza intermediară se interpune între o generaţie diploidă şi una haploidă, fiind cauza
generaţiei haploide. Adică în urma meiozei rezultă spori haploizi. Generaţia următoare,
gametofitică , produce gameţi în urma mitozei. După fecundare se dezvoltă o generaţie diploidă
sporofitică.    Ex: muşchilor şi ferigilor.
Despre o meioză intermediară se poate vorbi şi la plantele superioare, la care meioza apare
între sporofitul diploid predominant şi gametofitul de o durată foarte scurtă (exp. porumbul).
c) Meioza terminală (gametică) – este acel tip de meioză în urma căreia rezultă celule sexuale
haploide, adică gameţi apţi pentru fecundare, fără a mai fi necesară o etapă de mitoze. Ex;
caracteristică animalelor pluricelulare, protozoare sau plantelor inferioare.

16.Structura moleculară a acidului dezoxiribonucleic (ADN)

- este formată din unităţi mai simple numite nucleotide. În componenţa nucleotidei intră urm.
tipuri de molecule: o bază azotată, un zahar (pentoză) şi un radical fosforic.
-Bazele azotate    sunt de două tipuri : Purinice    şi pirimidinice
-Purina este o bază azotată alc. dintr-un heterociclu ce cuprinde 5 atomi de C şi 4 atomi de N.
-Pirimidina este o bază ce derivă din inelul benzenic, cuprinzând 4 atomi de C şi 2 atomi de N.
-Bazele azotate purinice care intră în constituţia moleculei de ADN sunt Adenina (A)    şi
Guanina (G)
-Bazele azotate pirimidinice: citozina (C) , timina (T)
-Zaharul ce intră în alcătuirea moleculei de ADN se numeşte dezoxiriboză
-Radicalul fosforic care intră în alc. acizilor nucleici are 3 hidroxili liberi care pot fi esterificaţi
-Prin unirea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu un zahar rezultă un
dezoxiribonucleosid, iar prin ataşarea la acesta a unui radical fosforic rezultă un
dezoxiribonucleotid.
-Cele două catene din molecula de ADN se leagă între ele prin punţi de hidrogen ce se
realizează între o bază azotată purinică de pe un lanţ şi o bază azotată pirimidinică de pe
celălalt lanţ. Prin urmare în macromolecula de ADN există urm. tipuri de legături: Adenină –
Timină; Timină – Adenină , guanină – citozina,    citozină – guanină

17.Tipuri de ADN:
-ADN tip A se apropie mult de ADN originar, bazele azotate având însă o înclinaţie într-un unghi
de 20o faţă de axul moleculei, unde prezenta grupului hidroxil-2’ împiedică adoptarea formei B.   
Duplexurile hibride ADN-ARN aparţin structural formei A.
 -ADN tip B este aproape identic cu modelul originar . Cea mai mare parte din ADN este de tipul
B. Reprezintă structura generală a macromoleculei de ADN în celule active metabolic. Această
forma prezintă o scobitură principală mare şi o scobitură mică. Diferenţele dintre baze sunt de
obicei uşor de evidenţiat în scobitura principală, care reprezintă locul principal de contact pentru
proteine, care leagă specific secvenţele de ADN.
-ADN tip C – este tot o dublă elice de dreapta, dar conformaţia moleculei de ADN este mai
scurtă, se întâlneşte la genomuri virale.
-ADN tip Z, - singurul cu răsucire la stânga, este în contrast cu forma clasică, respectiv cu tipul
B. Este o forma compactă, având cele mai multe perechi de baze pe rotaţie. Numele îi este dat
de la forma în zig-zag a catenei fosfo-glucidice. Scobitura mică este adâncă şi îngustă, iar
scobitura mare este practic absentă. Este întâlnit la polimerii care au secvenţe de baze purinice
şi pirimidinice alterate

18. Structura chimică a ARN:

-o struct. Monocaternara,alc dintr-un singur lant polinucleotidic,    A-U, T-A, C-G, G-C,
-Prezintă o structură chimică asemănătoare cu cea a ADN şi anume : bazele azotate, zaharul şi
radicalul fosforic.
Bazele azotate: purinice: adenina, guanina; pirimidinice: citozina, şi uracilul, (Fig. 2) prima
deosebire structurală, timina este înlocuită de uracil. Uracilul are o structură apropiată de a
timinei.
-Zaharul, care intră în structura moleculei de ARN, care este un compus de cea mai
mare importanţă biologică, fiindcă este alături de dezoxiriboză, o componentă esenţială a
acizilor nucleici şi apare în orice celulă vie.
-Combinarea unei baze azotate cu zaharul dă naştere unui ribonucleosid, iar prin
adăugarea unui radical fosfat rezultă un ribonucleotid.
O altă deosebire importantă între ADN şi ARN este faptul că macromolecula de ARN
este monocatenară, fiind formată dintr-un singur lanţ poliribonucleotidic. Acest fapt face ca
bazele azotate purinice să nu fie în cantitate egală cu cele pirimidinice.

19. Clasificare: ARN-ului: 1. Acid ribonucleic viral si 2.acid ribonucleic celular

A. ARN viral – ARN v =constituie mat. genetic al unor ribovirusuri cum ar fi: (VMT), virusul
gripal, virusul poliomelitei
B. Acidul ribonucleic celular este de trei tipuri:
1.Acidul ribonucleic mesager (ARN m)- în toate celulele organismelor. Sinteza ARN m este
dependentă de sinteza ADN. Acest tip de ARN are rolul de a copia informaţia ereditară de pe o
porţiune din molecula de ADN şi de a o transpune în citoplasmă la ribozomi . ARN m se
sintetizează în procesul de transcripţie a informaţiei genetice.
2. Acidul ribonucleic solubil sau de transfer (ARN s sau ARN t) –rol:de a transporta    AA din
citoplasmă la ribozomi, în procesul de sinteză al proteinelor

3.Acidul ribonucleic ribozomal (ARN r) - aproximativ 85 % din cantitatea totală de ARN din
celulă, fiind localizat numai în ribozomi. ARN r se găseşte întotdeauna asociat cu proteinele şi
nu este purtător al informaţiei genetice.

4.ARN ribozomal- are o struct. bicatenară, în prop. de 60 -70 %, iar restul are o structură
monocatenară. Sinteza ARN r se realizează prin genele din ADN specializate în acest sens şi a
căror număr este foarte mare, datorită necesităţii de a se sintetiza o cantitate mare de ARN r
într-un timp foarte scurt.

20.Funcţiile acidului dezoxiribonucleic. ADN

- rol esenţial în conservarea şi transmiterea informaţiei ereditare, fără de care apariţia
organismelor vii nu ar fi posibilă.
Astfel, funcţiile ADN-ului sunt:
- funcţia autocatalitică — reprez. capacitatea ADN-ului de replicare semiconservativă. Funcţie
este conservarea informaţia ereditară — asigurându-se puntea de legătură între generaţii
succesive de indivizi;
- funcţia heterocatalitică — reprezintă capacitatea ADN-ului de a transcrie inf. genetică în
formă codificată în ARNmesager, care la rândul lui o înscrie în structurile proteice ale celulei şi
organismului. Această funcţie se realizează datorită structurii helicoidale a ADN-ului.
- funcţia de variabilitate — asigură posibilitatea de recombinare sau de mutaţie a ADN-ului,
ceea ce a determinat şi determină în continuare suportul evoluţiei speciilor — dar având ca
rezultat şi modificarea caracterelor în cadrul fiecărei specii sau apariţia manifestărilor
patologice;

21.Funcţiile acidului RIBONUCLEIC-ARN-functii

- funcţia de transmitere a informaţiei ereditare, realizată de ARN-mesager — care este
veriga de legătură dintre ADN-ul nuclear sau mitocondrial şi secvenţa aminoacizilor dintr-un lanţ
polipeptidic;
- funcţia de transport specific al aminoacizilor, realizată de ARN-transport — care asigură
activarea şi transportul aminoacizilor la locul sintezei proteice (ribozomi). ARN-t cu ajutorul
anticodonului, identifică codonul complementar din ARN-m, poziţionând aminoacidul în lanţul
peptidic;
- funcţia de suport al sintezei proteice, realizată de ARN-ribozomal — care reprezintă
constituentul principal al ribozomilor, asigurând suportul molecular sintezei proteice şi orientarea
moleculelor de ARN-m, pentru decodificarea corectă a mesajului genetic.

22. CODUL GENETIC-

=reprez. un sistem de corespondente intre o anumita secventa de 3 nucleotide care s.n . codon
si un anumit aminoacid
        Functiile codului genetic
-conservarea criptografica a inf. genetice
-transmiterea inf genetice
O grupare de simboluri genetice formeaza un codon
In nat. exista 64 de codoni din care 3 codoni stop si 61 codoni functionali

23. CARACTERISTICILE CODULUI GENETIC :

a)cod. gen. este triunivoc =fiecare aminoacid este codificat de o succesiune de 3 nucleotide
care form. 64 de combinatii
b) cod. genetic are un codon start (AUG)si 3 codoni stop (UAA, UAG, UGA)
C) COD. GEN. este universal =un aminoacid codificat de acelasi cod atat la regnul vegetal , cat
si animal
d) este degenerat
e)nu este suprapus =reprez. rezultatul succesiunii codonului fara sa aiba in comun nici un
nucleotid
f)este lipsit de virgula=este continuu, intre sf codonului si inceputul    celuilalt nu exista virgule

23. Caracteristcile principale ale    genei

24. Funcţiile genelor:

• Genele au două funcţii esenţiale :

• – funcţia autocatalitică constă �n capacitatea genelor, deci şi a

macromoleculei de ADN, de a se replica cu mare fidelitate, după modelul
semiconservativ, aşa �nc�t celulele fiice vor moşteni aceleaşi gene ca
 celulele mamă.

• – funcţia heterocatalitică a genelor, constă �n capacitatea acestora de a

determina, prin secvenţa de nucleotide pe care o posedă, sinteze
specifice de proteine, enzime, biomolecule, informaţia genetică fiind deci
decodificată şi transformată �ntr-o secvenţă de aminoacizi, �n catene
polipeptidice.