LUCRARE DE LICENȚĂ

DISCURSUL POLITIC COMUNIST ṢI

POSTCOMUNIST

Cuprins:

Introducere...........................................................................................................3

1.Considerații teoretice.......................................................................................5
1.1 Discursul...........................................................................................................................5
1.2.Discursul politic................................................................................................................9
1.3.Strategii în discursul politic............................................................................................11
1.4.Mituri în discursul politic................................................................................................13
1.4.1. Conspiraţia..............................................................................................................13
1.4.2. Vârsta de aur...........................................................................................................14

2.Discursul comunist şi discursul postcomunist.............................................14

2.1. Contextul istoric.............................................................................................................15
2.2. Discursul comunist ........................................................................................................16
2.2.1.Discursul totalitar....................................................................................................16
2.2.2.Discursul post-totalitar............................................................................................24
2.3.Noul discurs în România democratică............................................................................28

3. Repere metodologice.....................................................................................33
3.1.Modelul analizei de discurs............................................................................................34
3.1.1.Analiza de discurs....................................................................................................34
3.1.2.Mediatizarea acţiunii politice româneşti..................................................................37
3.1.3. Prezentarea liderilor politici................................................................................40

4.Studiu de caz...................................................................................................44

Considerații de final..........................................................................................51

Anexe..................................................................................................................54

Bibliografie:.......................................................................................................67
 Introducere

Comunicarea politică din România şi evoluţia ei, încă din nu-prea-îndepărtata

perioadă de resticţii, presupune o întreagă colecţie de mesaje formulate diferit, transmise
prin intermediul unor discursuri politice, care, în timp, îşi dovedesc utilitatea sau sunt
sortite eşecului, rostite de actorii politici prezenţi pe scena politică a acelor vremuri.
Comunicarea politică din România a debutat ca aparţinând unui partid unic, ierarhic, ca în
armată. Comunicarea era deformată de conţinutul discursului oficial, era o comunicare
standardizată, cu un limbaj unic, inclusiv în cadrul partidului, unde se discuta prin
formule standard. Actorii principali erau activiştii, secretarii de partid însărcinaţi cu
propaganda, şi cei ce mereu culegeau informaţii despre opinia publică. Era o formă de
comunicare ce beneficia de un cod specific mult mai puternic decât cel regăsit astăzi, care
provenea din „limba de lemn” folosită cu precădere în presa vremurilor, unde se descifrau
informaţii de către analişti. Mai mult decât atât, comunismul lansase chiar şi un anumit
mod de a păşi, astfel încât preocuparea pentru binele cetăţenilor cărora nu trebuia să le
lipsească nimic îi copleşea, mergând preocupaţi, cu paşi apăsaţi şi grei.
Mergând spre modelul actual după care se ghidează comunicarea politică
românească, mesajele sunt formulate diferit, în funcţie de domeniul de activitate: politic,
economic, cultural, presă sau publicitate. Anii de debut ai democraţiei româneşti, se
remarcă printr-o afirmare puternică a opoziţiei politice, şi implicit a disputelor politice.
Este evident că evenimentele ce au construit până azi sistemul democratic românesc,
determină o formă atipică de comunicare politică, deoarece schimbarea bruscă şi violentă
a regimului politic nu a permis o evoluţie normală din punct de vedere al „ştiinţei” şi al
„artei” comunicării. Anul 1990 vine sărac în ceea ce priveşte cultura democratică şi
regulile jocului politic specific. Nu exista o comunicare politică direcţionată, medodele
lipseau, spoturile publicitare politice erau amatoare şi erau doar câteva afişe electorale,
însă anul 1992 vine cu schimbări considerabile pentru ca azi să avem idealuri democratice
majore şi să nu ne temem de libertate şi evoluţie.
Lucrarea de faţă are drept obiectiv analizarea discursului politic al actorilor de pe
scena politică a celor două Românii, în principal, şi a felului în care discursul politic al lui
Nicolae Ceauşescu şi-a găsit continuitate sau nu, prin limbaj sau mesaj, în discursul
politic al lui Ion Iliescu, cel mai longeviv preşedinte român şi primul care conduce
democraţia în România. „Limbajul de lemn” este unul dintre elementele cele mai des
speculate ca făcând parte integrantă a discursului democratic românesc, limbaj ce
caracterizează discursul politic comunist. Continuitatea sau discontinuitatea discursurilor
preşedinţilor români mai sus amintiţi a fost un subiect dezbătut la toate nivelurile şi, încă
mai reprezintă un subiect de actualitate.
Studiul începe prin a stabili foarte pe scurt baza teoretică care se regăseşte în
primul capitol, explicând raţiunea de a ţine un discurs. Colectarea, organizarea şi
lecturarea informaţiilor despre noţiunile teoretice ce se impun a fi studiate, constituie o
primă etapă în desfăşurarea cercetării.
Al doilea capitol încearcă o trecere în revistă a pricipalelor caracteristici ale
discursului comunist şi evoluţia discursului politic dupa evenimentele din 1989 din
România. De asemenea, reprezintă puntea de legătură spre cel de-al treilea capitol
constituit prin analiza propriu-zisă realizată prin comparaţie, atât a principalelor teme
abordate de Nicolae Ceauşescu cât şi a perspectivei din care acestea erau analizate, dar şi
stilul propriu şi original al discursului iliescian. Documentele folosite la realizarea acestui
capitol sunt relevante pentru analiză şi reprezentative pentru cei doi lideri.
Consideraţiile de final ale acestei lucrări nu-şi propun finalul discuţiei pe acest
subiect, ci doar o completare utilă a acestei dezbateri într-un spaţiu mai puţin cercetat.
 “Un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic,
dar să lase impresia că vorbeşte despre toate.”
(Pierre Dac)

1.Consideratii teoretice

1.1 Discursul

„Discursul este un mod de utilizare a unei limbi, precum şi a altor resurse de

comunicare într-o anumită situaţie (limbaje, vocabulare specifice, convenţii de adresare,
canale de comunicare, identitatea interlocutorului); este, de asemenea, un mod de
organizare a faptelor pe care le comunicăm (selectăm anumite fapte, le valorizăm din
punctul de vedere al importanţei şi le prezentăm într-o anumită ordine)”1.
Având în vedere o situaţie creeată, faptele sunt tratate diferit, astfel încât să se
producă efecte legitime asupra interlocutorilor (efecte care au o recunoaştere socială); se
ivesc diferite comentarii despre faptele ce se comunică şi, implicit, despre situaţia
existentă la un moment dat. Analizând faptele pe care le comunică, actorul social2 îşi
atribuie o poziţie în situaţia respectivă şi, în acelaşi timp, atribuie o poziţie
interlocutorului său (pe care acesta din urmă o poate accepta sau respinge). Prin discurs,
actorul social îşi distribuie subiectivitatea într-o situaţie anume.

1
Camelia Beciu, Politica discursiva.Practici politice intr-o campanie electorala, Iasi: Editura Polirom,
2000, p.60
2
Expresia „actor social” are atât întelesul de „personaj social” cât şi de „personaj al unei acţiuni discursive”
în acest context.
 Noţiunea de discurs este o noţiune-cheie care poate fi definită în opoziţie cu fraza
(ca succesiune de fraze), cu enunţul (ca unitate comunicaţională aparţinând unui gen
discursiv specializat: romanul, articolul de ziar, codul de legi), cu limba (ca realizare
individuală a limbii) deoarece aşa cum specifică şi Benveniste (1996) „enunţarea
presupune conversia individuală a limbii în discurs”. Provenind din orizonturi teoretice
extrem de diverse, termenul discurs cunoaşte o pluritate de accepţii complementare şi
chiar contradictorii:
 Discurs în opoziţie cu fraza. Discursul constituie o succesiune de fraze (în această
accepţie Harris foloseşte sintagma analiza discursului, în timp ce cercetătorii
contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuală);
 Discurs în opoziţie cu enunţul. Pe lângă caracterul de unitate lingvistică (enunţ),
discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat
(roman, articol de ziar, prospect turistic);
 Discurs în opoziţie cu limbă. Limba, definită ca sistem propriu membrilor unei
comunităţi, se opune discursului ca realizare individuală
Fără a intra în amănunte, se poate afirma ca noţiunea de discurs presupune: un
câmp discursiv (discurs ştiinţific, discurs didactic, discurs jurnalistic), o categorie de
locutori (discursul tinerilor intelectuali, discursul politicienilor aflaţi la putere) şi o funcţie
a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv):
 Discurs asociat cu text şi context (altfel spus procesul asociat cu produsul şi
circumstanţele producerii sale;
 Discurs în opoziţie cu povestire (recit) sau istorie ca formă marcată de operatori
ţinând de triada ego-hic-nunc, distincta de evocarea la trecut, persoana a III-a, în
illo tempore.3
În încercarea de a afla numitorul comun al acestor „viziuni” asupra discursului
pare legitimă evidenţierea statutului de eveniment al practicii discursive: „orice enunţare
presupune un locutor şi un auditor şi la primul intenţia de a-l influenţa pe celălalt într-un
mod oarecare” (E. Benveniste).
Discursul este un act, o intervenţie a subiectului enunţător, dar şi reprezentarea pe
care el o construieşte pentru celălalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta,
dezvolta sau infirma într-un câmp de relaţii semnificante.

3
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Bucureşti: Editura Tritonic,2005,
p.71
 Discursul este enunţul considerat din punctul de vedere al mecanismului discursiv
care îl condiţionează. Astfel o perspectivă asupra unui text din punctul de vedere al
structurării sale „în limbă” îl face enunţ; studiul lingvistic al condiţiilor de producere a
acelui text îl face discurs” (L. Guespin).
Discursul este mecanismul ce generează organizări transfrastice ţinând de o
tipologie articulată pe condiţiile de producere, altfel spus vizând „utilizarea situaţională a
potenţialităţilor limbii” (J. Kinneavy).
Discursurile pot fi definite şi ca proiecte de interacţiune socială la care indivizii
recurg în situaţii specifice. În funcţie de diferitele reprezentări care există despre
interlocutor şi, implicit, despre situaţia creeată (reprezentări care se pot multiplica pe
măsure ce schimbul discursiv se derulează), se recurge la anumite strategii de
interacţiune.
Pentru o bună funcţionare ca proiect de interacţiune socială, orice discurs ia forma
unei acţiuni relativ reglementate. Prin elaborarea unui discurs, se întâmpină diferite tipuri
de resurse şi convenţii sociale, dar şi de potenţialul acestora pentru situaţia creeată
(reglementare externă). Pe de altă parte, pentru a avea un „discurs” trebuie imprimat
actului de comunicare mai multe trăsături constante care indică poziţia asumată în situaţia
dată (reglementare internă). 4
În urma definiţiilor mai sus enunţate, se evidenţiază faptul că termenului de
discurs i se pot asocia diferite semnificaţii, însa trecând peste ele, işi fac loc anumite
trăsături ce se regăsesc constant în cele mai multe definiţii ale acestei noţiuni-cheie.
Discursul este:
 rezultat al acţiunii de utilizare a limbii, eveniment al practicii discursive,
pentru că orice enuntare presupune un locutor, un auditor şi intenţia
locutorului de a-l influenţa, într-un fel anume, pe celălalt;
 are relevanţă doar între parametri istorico-socio-culturali;

 se constituie ca studiu lingvistic al condiţiilor de producere a unui text;

asigură inserţia frazei în mod coerent în structura textului.
Astfel, unica cale de a investiga discursul este aceea de a investiga proprietăţile
textelor, ce păstrează urmele discursului ca modalitate complexă de configurare a

4
Camelia Beciu, op. cit., p.62
sensurilor. Textul (produsul finit) este efectul reconstrucţiei operate de componenta
discursivă care asigură inserţia frazei în coerenţa textului5:

LIMBĂ TEXT
(ansamblu finit de (ansamblu organizat
reguli şi semne) de enunţuri)

frază

DISCURS
(ansamblu infinit de
fraze posibile)
Una dintre problemele controversate în ceea ce priveşte noţiunea de discurs este
intenţionalitatea sau, altfel spus, cât de pertinent este să echivalăm discursul cu o
activitate strategică, distingându-se astfel, discursurile strategice6 şi discursurile
„naturale”7.

5
Daniela Rovenţa-Frumuşani, op.cit., p.72
6
Sunt concepute programatic pentru a transmite „coerenţa” şi „adevărul” poziţiei faţă de faptele evaluate la
un moment dat. Procedurile discursive nu sunt utilizate întâmplător, ci pentru a declanşa un proces de
persuasiune în ceea ce priveşte „adevărul” comentariului făcut
7
„Discursul natural” nu este neapărat un calcul strategic. Ceea ce pentru interlocutorii întâmplători sau
neîntâmplători pare a fi un „discurs”, în fapt, pentru cei ce optează sa ţină un discurs poate fi un „refelex
practic” acumulat de-a lungul „biografiei” discursive. Pentru celălalt, acţiunea locutorului poate părea
reglementată ca „discurs” întrucât trimte interlocutorul la o „schemă” explicativă pe care acesta a
recunoscut-o.
 Criteriile care stau la baza diverselor clasificări ţin fie de câmpul de experienţă
circumscris, fie de parametrii activităţii discursive:
 oral vs. scris;

 discurs asumat (autobiografic) vs. non asumat (didactic);

 discurs descriptiv vs. narativ vs. argumentativ.

Divizarea practicii sociale în diverse câmpuri ale experienţei conduce la clasificări
de conţinut de tipul discurs politic, juridic, literar, cotidian. Astfel, în caracterizarea
discursurilor sunt frecvent articulate mai multe criterii: discurs ştiinţific de vulgarizare
oral, discurs politic polemic televizat sau imprimat etc.
Discursul nu este neapărat o procedură de „deturnare” a interlocutorului, actorul
social având un „discurs” chiar şi atunci când nu intenţionează să producă un discurs.
Organizarea subiectivităţii presupune nu numai acţiune planificată, ci şi reflexe cultivate
în timp.

1.2.Discursul politic

Discursul politic este o componentă esenţială a limbajului începutului de secol

XXI. Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a
făcut ca limbajul sa devină principala armă de atac al adversarului politic. Discursul este
instrumentul esenţial cu ajutorul căruia se cucereşte, se păstrează şi se exercită puterea.
Relaţia de putere, relaţia primordială în jurul căreia se coagulează orice act politic, se
poate institui numai între o autoritate (deţinătorul puterii) şi grupul, colectivitatea asupra
căreia se exercită această autoritate. Relaţia de putere, la rândul ei, determină apariţia unei
noi probleme: cea a legitimităţii dobândirii şi menţinerii puterii. În acest context, se poate
defini normalitatea ca fiind situaţia în care puterea este obţinută şi exercitată în mod
legitim.
Într-un sistem dezirabil, normal cum este cel democratic acţiunile celor care vor să
acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acţiuni, procedee şi angajamente
de ordinul discursivităţii, deoarece discursul este calea cea mai eficientă de a intra în
legătură cu cei care pot acorda legitimitatea . Astfel exista trei mecanisme principale prin
intermediul cărora se poate realiza legitimarea discursivă a puterii.
  doctrina politică pusă în joc de propunătorul discursului politic (care este
constituită din totalitatea problematicii aduse la cunoştinţa celui căruia i se
pretinde legitimarea);
 calitatea discursurilor de a respecta normele raţionalităţii (adică de a fi logic
coerente);
 forma discursului8.
Un discurs este politic atunci când evaluează situaţii de interes public. Ceea ce
distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este în primul rând convenţionalitatea
sa: oricât de „originală” ar fi conjunctura care declanşează acest discurs, ea este imediat
„normalizată” printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituţiei şi al celui care
reprezintă instituţia. Orice discurs politic funcţionează pe baza unei argumentaţii
convenţionale care justifică, pe de-o parte, rolul instituţiei şi, pe de altă parte, imaginea
publică a celui care reprezintă instituţia.
În al doilea rând, un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind
„adevărat” sau corect. Mai mult decât oricare alt tip de discurs, cel politic comunică
„versiunea corectă” a unor fapte, precum şi implicarea maximă a autorului în ceea ce
priveşte veridicitatea conţinutului. Discursul politic comunică adevărul, „înaintea” chiar a
conţinutului propriu-zis.
Materia discursului politic provine din faptul că actorul politic activează, în
funcţie de situaţia de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica
„adevărul”.
De ce opinia publică ridiculizează sau condamnă „minciuna politică”, iar actorii
politici continuă promisiunile adesea fără acoperire? Probabil pentru că politicianul are
nevoie nu doar să afirme adevăruri, ci şi să fie perceput de către electorat ca fiind
persoana care spune adevărul atât în situaţia dată, cât şi adevărul „în general, indiferent de
situaţie”.
Prea preocupaţi să-şi construiască credibilitatea, actorii politici promit prea mult
sau spun cu prea multă uşurinţă ceea ce vor oamenii să audă. Pe de altă parte, regimul
mediatic în care acţionează actorii politici contribuie la dezvoltarea unor tehnici de
credibilitate din ce în ce mai sofisticate. Astfel, dacă într-o primă etapă discursul politic se

8
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii,încercare de retorică aplicată, Iaşi, Institutul European, 1999,
p.146
întemeia ca „adevăr” pe bază de criterii ideologice, în epoca mediatizării, politicienii
beneficiază de un întreg dispozitiv tehnologic şi scenic care produce „imagini adevărate”.
Analizând discursul ca un „contract” de comunicare putem vorbi despre:
 discursul strategic – discursul politic trebuie să comunice „interpretarea
corectă” a unor fapte de interes public. Astfel, discursul politic comunică
Adevărul, „înaintea” chiar, a conţinutului propriu-zis. Pentru un om
politic este fundamental să fie perceput de către electorat drept persoana
care spune Adevărul într-o situaţie dată, cât şi Adevărul în general,
indiferent de situaţie.
 discursul convenţional – discursul politic se distinge prin
convenţionalitatea sa: orice discurs politic funcţionează pe baza unei „argumentaţii
convenţionale” corespunzătoare cu rolul „instituţiei” (partid, minister, preşedenţia, o
comisie etc.) şi cu imaginea publică a omului politic care reprezintă instituţia respectivă.
inalitatea prin excelenţă practică a discursurilor politice are drept consecinţa faptul că
spaţiul politicului (cu tot ce ţine de el) capătă o seamă de particularităţi care-l fac totodată
fascinant şi înspăimântător, apreciat şi dispreţuit. Astfel, discursul politic se
individualizează mai întâi prin aceea că este ori cel puţin poate fi ambiguu (adesea în mod
intenţionat, dar uneori şi fără de voia autorului său), că are un caracter disimulat şi că
este, prin excelenţă, imperativ.
O altă trăsătură a discursului politic 9 este aceea că are şansa prezenţei unor
libertăţi nemaiîntâlnite la alte tipuri de discurs, dar şi dezavantajul unor restricţii severe.
Libertăţile privesc amplitudinea angajamentului problematic, posibilitatea valorificării
unor proceduri şi mecanisme dintre cele mai diferite în procesul de aducere la cunoştinţă
a mesajului către destinatar, precum şi şansa de a putea apela din belşug la mecanismele
manipulării. Discursurile politice sunt supuse constrângerilor de a nu “trăda” doctrinele
de la care se revendică propunătorii lor, de a fi credibile şi de a răspunde intereselor
majore ale celor cărora le sunt destinate.

1.3.Strategii în discursul politic

Discursul politic, în special cel susţinut în perioada electorală, este structurat sub
forma unei „naraţiuni”. Ca strategie de discurs, naraţiunea politică este eficientă deoarece
ea generează un efect de „argumentaţie raţională” (actorul politic prezintă succesiunea
9
Constantin Sălăvăstru, op.cit., p.203
faptelor în mod sistematic, deci, el are un discurs articulat) şi, în celaşi timp, conferă
discursului o funcţie „dramaturgică” (actorul politic se referă la fapte care alimentează o
„intrigă”, un „conflict”, o „miză”). Situaţia tipică pentru o naraţiune este similară cu
situaţia politică şi/sau electorală: într-un discurs public, actorul politic identifică o cauză
care perturbă starea electoratului; actorul politic atribuie această cauză unui opozant
politic, propune o acţiune reparatorie pe baza unui contract care poate fi îndeplinit dacă
acţiunea actorului politic va beneficia de suportul unor coparticipanţi, în primul rând,
elecoratul.
Efectele retorice10 ale unei naraţiuni sunt:
 Enunţarea unui „punct de vedere”. Actorul politic prezintă o serie de
fapte, atribuindu-şi poziţia celui care are cunoaşterea şi totodată
legitimitatea necesară pentru a se exprima asupra evenimentelor din
situaţia dată.
 Enunţarea unui „punct de vedere corect”. Folosind naraţiunea, actorul
politic construieşte o cauzalitate a evenimentelor, imprimând discursului
său „coerenţă” şi „totalitate”.
 Enunţarea unui „punct de vedere legitim”. La nivelul unei naraţiuni,
actorul politic operează cu argumente accesibile, pe care interlocutorii, fie
le recunosc, fie le pot considera verosimile pentru situaţia dată.
 Enunţarea unui „punct de vedere transparent”. Actorul politic comunică
sensul univoc al punctului său de vedere şi respinge orice alternativă.
Astfel, discursul politic trece drept singura interpretare care poate fi
„acceptată” în situaţia dată.
Oamenii politici se preocupă în special de dimensiunea psihologică a unui discurs
politic, de capacitatea acestuia de a pune în evidenţă un anumit tip de personalitate, un
„personaj” sau un anumit „caracter”. Astfel analizând se poate spune ca discursul politic
a devenit „anti-politic”, exprimând mai mult o psihologie individuală sau colectivă11.
Un discurs politic redus la limbajul personalităţii vine în contradicţie cu principiul
democratic al raţiunii publice12.

10
Camelia Beciu, op.cit., p.94
11
Idem, p.95
12
„Personalitatea în public este o contradicţie în termeni care, în cele din urmă distruge termenul de public.
De exemplu, oamenii au ajuns să-i considere pe cei care îşi prezintă emoţiile în public, fie ei artişti sau
politicieni, drept personalităţi deosebite sau superioare. Treptat, audienţa şi-a pierdut încrederea în sine,
devenind mai degrabă un spectator decât n martor. Audienţa nu mai este concepută ca o forţă activă, ca un
 Discursul naţionalist nu include deci „subiecte politice”: ci doar o poveste
„abstractă” din punct de vedere politic (se regăseşte tangenţial cate un eveniment politic),
însă una populară din punct de vedere socio-cultural (se regăsesc eroi şi fapte din
imaginarul colectiv, alimentat de o întreagă literatură şi mitologie populară).
Există o serie de tipurile de argumente de care se face uz în discursul politic:
argumentele bazate pe fapte, argumentele bazate pe exemple, argumentele bazate pe
autoritate şi argumentele bazate pe analogie.

1.4.Elemente semnificative în discursul politic

În lucrarea sa “Mituri şi mitologii politice” Raoul G. Prardet identifică patru
mituri fundamentale “de care orice discurs politic, din orice zonă geografică şi istorică
poate dispune, pentru că există o mare capacitate mobilizatoare a mitului, născut dintr-o
realitate politică fracturală: produs al realităţii sociale şi producător de realitate
socială”.
Bulversările politice din ultimele două secole ale istoriei europene au fost însoţite
de o uimitoare efervescenţă mitologică: denunţarea unei conspiraţii malefice tinzând să
supună popoarele dominaţiei forţelor obscure şi perverse; imaginea unei vârste de aur
pierdute, a cărei fericire se cuvine să o regăsim sau ale unei Revoluţii salvatoare ce ar
permite umanităţii să intre în ultima fază a istoriei sale şi i-ar asigura pentru totdeauna
domnia dreptăţii; apelul la stăpânul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei
mari varietăţi colective.
Claude Levi-Strauss sesizează că elementele ce construiesc povestirea sunt
grupate în serii identice, sunt structurate în asociaţii permanente. Astfel, mitul
Salvatorului, al conducătorului providenţial apare întotdeauna asociat simbolurilor
purificării: eroul care mântuie, cel care eliberează, zdrobeşte răul. El e întotdeauna asociat
luminii - aurul, soarele urcând pe cer, strălucirea privirii - şi verticalităţii - spada, sceptrul,
arborele secular, muntele. De asemenea, motivul conspiraţiei malefice va fi pus
întotdeauna în relaţie cu o solistică a murdăriei - este asimilat animalelor respingătoare, se
târăşte, se furişează, răspândeşte otravă.

public. (Hart, 1999 apud Sennett, 1977) ”

 1.4.1. Conspiraţia
Mitologia complotului are în centrul ei imaginea înspăimântătoare a Organizaţiei.
Însuşirea ei de căpetenie e secretul. Complicii sunt legaţi prin jurământul tăcerii şi o
pedeapsă cumplită îi va lovi dacă vor trăda. De exemplu: după mai multe săptămâni de
criză politică cauzată de refuzul lui Victor Babiuc de a demisiona din funcţia de ministru
al Apăărării, o parte a presei a explicat toată această stare prin faptul că Babiuc era
mason.
Oricare ar fi natura şi motivaţia aparentă a conspiraţiei - complotul iezuit sau
masonic, complotul vânzărilor de arme sau al savanţilor lumii - pentru cei ce o conduc ea
înseamnă satisfacerea unei nepotolite voinţe de putere, împlinirea acelui vis al unificării
lumii sub aceeaşi autoritate deplină. Oricare ar fi denumirea, natura sau motivaţia
conspiraţiei ea se înscrie într-un climat psihologic şi social de nesiguranţă, frică, angoasă.
O specialitate incontestabilă şi aproape exclusivă a discursului politic specific
crizelor de orice natură este diversiunea. Mecanismul este uşor de redat, însă punerea ei în
aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieşte un discurs amplu, agresiv,
incriminant la adresa cuiva; acest discurs (aparţinând de regulă nu-se-ştie-cui) este preluat
şi amplificat de mai toată mass-media, născându-se curente pro sau contra. În acest an
electoral al românilor mitul Complotului este deocamdată cel mai prezent în discursul
politic.

1.4.2. Vârsta de aur

Reprezintă persistenţa unui ritm de viaţă, intimitate protectoare a unui grup social
închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent şi ale unui trecut definit în
funcţie de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult
sau mai puţin exactă) de patru ani - în campaniile electorale - revine în discursul politic
invocarea perioadei interbelice, un fel de “good old times” ale deschiderii culturale, ale
civilizaţiei, ale democraţiei, ale simţului civic. Candidaţii la primăria capitalei îşi fac o
datorie de onoare din a promite că Bucureştiul va deveni iarăşi “Micul Paris” - un alt mit
cu tonalitate nostalgică, până la patetism de duzină.

2.Discursul comunist şi discursul postcomunist

 Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când eşti
convins de la început şi fără nici o ezitare că nu crezi un cuvânt din ce ai de gând să spui.
“Dacă se întâmplă să crezi cu adevărat că adevărul este acolo şi că singura menire a
discursului este să-l prezinte într-o manieră elegantă, atunci fie eşti orator, fie eşti
pierdut”. Ceea ce interesează la un discurs politic nu este doar conţinutul său, ci într-o
mare măsură şi forma care îmbracă ideile.
În chip misterios, marile evenimente uniformizează, obligă supunere unei aceleiaşi
grile, unui aceluiaşi tipar. Marile evenimente atrag după ele în lumea lor fabuloasă,
impunând mitul lor, limbajul lor, peisajul lor populat cu imagini-cuvinte stranii. În faţa lor
nu mai rămâne nimic de spus. Mintea românilor devise un fel de gară prin care trec
gândurile tuturor, în toate direcţiile, haotic, necontrolat, anonim. Românii deveniseră
oamenii pe care i-a modelat regimul comunist, ghidaţi după stilul original al unui
conducător iresponsabil şi blocat, construindu-şi o imagine seacă prin discursul
„ceauşist”.
Acest capitol tratează discursul comunist şi postcomunist în comparaţie tocmai
pentru a constitui acel punct de legătură între importanţa unui discurs, a politicii în
evoluţia unui stat şi a societăţii sale, aşa cum descrie tehnic capitolul anterior şi reuşita
până la eşec a celui mai longeviv preşedinte al României comuniste, dar şi a celui mai
longeviv preşedinte al României democratice aşa cum va demonstra analiza din capitolul
următor.

2.1. Contextul istoric

În România, ca în toate statele comuniste din estul şi centrul Europei, regimul

comunist s-a instaurat dupa al doilea război mondial, în contextul înfrângerii Germaniei
fasciste şi aliaţilor săi de către Uniunea Sovietică. Comunismul s-a instalat definitiv în
anul 1947, ca urmare a câştigării alegerilor de către comunişti, a abolirii monarhiei prin
abdicarea forţată a regelui Mihai şi a proclamării Republicii.
În anii care au urmat sfârşitul războiului, în ţara noastră s-a impus modelul
economic şi social sovietic şi ideologia comunistă, sub forma stalinismului. Astfel, într-un
timp foarte scurt, au fost naţionalizate proprietăţile, terenurile, fabricile şi băncile (1948)
şi s-a finalizat procesul colectivizării (1962). Concomitent, a avut loc procesul epurărilor:
înfrângerea opoziţiei anticomuniste, prin arestări abuzive, încarcerări, deportări, după
modelul sovietic, pentru „triumful” definitiv al comunismului. Unul din principalele
mijloace prin care s-a impus ideologia comunistă a fost teroarea fizică. Naţionalizările,
îndoctrinarea maselor cu noţiuni utopice, cum ar fi cea de „proprietate colectivă”,
dominaţia partidului unic şi numeroasele forme de propagandă la care era supusă
populaţia au întărit partidul şi au slăbit rezistenţa cetăţenilor. În tot acest timp, s-au
desfăşurat o multitudine de campanii „în folosul omului”, menite să crească credibilitatea
partidului în interior, dar şi în exterior: campania de alfabetizare, de electrificare, de
industrializare, de mecanizare a agriculturii etc. Efecte grave pe termen lung le-a avut
industrializarea forţată care a dislocat o parte importantă a populaţiei rurale (migrarea de
la sat la oraş), provocând pervertirea valorilor sociale şi morale ale acesteia şi permiţând
folosirea ei ca masă de manevră.
Partidul Comunist Român şi-a orientat politica înspre naţional-comunism.
Naţional-comunismul românesc se opunea oricărei reforme economice de inspiraţie
liberă, promovând ideea comunismului pur, extrem de radical în ideologie. Astfel, ideea
sistematizării satelor, caracteristică politicii ceauşiste din anii ’80, reprezenta ducerea la
extrem a ideii de colectivism şi avea drept scop lichidarea micilor gospodării ţărămeşti,
„distrugerea tuturor rădăcinilor culturale individuale şi colective”, „distrugerea
solidarităţii familiale şi neutralizarea definitivă a societăţii civile”. Temele naţional-
comunismului constituie şi marile teme ale discursului public comunist, repetate de liderii
comunişti, reluate de mass-media comuniste până la saturaţie, puse în circulaţie prin
diferite manifestări ale artei, aparţinând realismului socialist.
În astfel de regimuri, rolul armatei, al poliţiei şi al poliţiei secrete este covârşitor,
deoarece liderul păzeşte cu straşnicie cuceririle socialismului, atât de pericolele
exterioare, cât şi de „lipsa de maturitate politică” a poporului. Exacerbarea cultului
personalităţii, coroborată cu „rescrierea” istoriei, avea rolul de a reînsufleţi izvorul
naţionalist. Liderii naţional-comunişti erau într-o defensivă perpetuă, deoarece se
considera că patria se află în permanent pericol; în pericol de a-i fi alterată puritatea,
independenţa, demnitatea. Istoriografia oficială prezenta regimul comunist ca pe o epopee
extraordinară, în continuarea marilor lupte patriotice ale românilor.

2.2. Discursul comunist

 Discursul comunist, virulent anti-american, a fost, vreme de jumătate de veac,
respectabil în rândul intelectualilor umanisti. Lupta de clasă, exploatarea omului de către
om, imperialismul şi cursa înarmărilor, alienarea, toate acestea au făcut parte din tematica
criticii antiamericane. Utopia roşie13, între timp transformată în coşmar, a căzut la
examenul cel mai important - proba practicii -, astfel ca astăzi, acest discurs este cu totul
marginal.

2.2.1.Discursul totalitar
Propaganda şi dezinformarea au fost utilizate dintotdeauna de către cei ce
deţin puterea pentru a manipula masele şi a le folosi în interesul guvernanţilor.
A).Propaganda şi mass-media comunistă din România
Constituindu-se ca un sistem de tehnici de persuasiune care vizează
modificarea comportamentului publicului în relaţie cu idei, practici sociale,
personalităţi, propaganda se bazează pe o argumentare manipulatorie, din moment ce
mesajul transmis este deformat cu bună ştiinţă, în vederea atingerii unui obiectiv precis.
Sistemul de tehnici al propagandei utilizează mass-media nu numai ca relee de
transmisie, ci şi ca instrumente de constrângere a maselor. Din punctul de vedere al
caracteristicilor externe, propaganda ,,se adresează simultan individului şi masei,
utilizează toate mijloacele tehnice disponibile (presa, radio, televiziune, afişe, broşuri,
cinematograf), „este continuă şi îndelungată, pentru a provoca adeziunea şi pentru a
îndemna receptorul la acţiune” 14.
Caracteristicile interne ale propagandei determină cinci ,,legi” care guvernează
funcţionarea acesteia: regula simplificării (teme simple care să concentreze energia
ţintelor către duşmanul unic), a îngroşării şi desfigurării (exagerarea faptelor), a
orchestrării (repetarea mesajelor şi adaptarea lor la categorii diferite de public, pentru
ca cei vizaţi să nu se gândească la altceva), a transfuziei (atacarea convingerilor
individului folosind propriile sale prejudecăţi) şi regula unanimităţii şi a contagiunii,
ceea ce e sinonim cu utilizarea gustului pentru conformism al indivizilor.
Tehnicile de propagandă vizează partea emoţională, şi nu raţionalitatea umană,
având drept scop crearea reflexelor condiţionate, în aşa fel încât indivizii să
reacţioneze la “stimuli” asemenea câinilor lui Pavlov. Din această perspectivă,
propaganda se manifestă ca ,,o formă generală şi universală de aservire a maselor,

13
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=693
14
Jean-Marie Domenach, Propagande politique, Paris, PUF,1950, apud Bertrand, 2001, p. 189
deoarece se bazează pe controlul pulsiunilor indivizilor, mai exact pe deturnarea
pulsiunilor naturale ale indivizilor (sexuale, alimentare) către teme predeterminate de
organul de propagandă”. Bazându-se pe anumite simboluri (zvastica, secera şi ciocanul,
imnuri, sloganuri) şi pe comportamente repetitive, ea provoacă o adevărată ,,agresiune
psihologică”. În acest ,,concert” de procedee violente, mass-media au efecte puternice şi
ocupă o poziţie privilegiată în sistemul mijloacelor de propagandă.
Spre deosebire de propaganda insidioasă a sistemelor din democraţiile
occidentale, sistemele comuniste şi-au perfecţionat tehnicile, exersând, ,,lecţia”
propagandei sovietice şi naziste pe o perioadă lungă de timp în condiţii de stabilitate
politică internă şi internaţională. S-a observat că tehnicile de propagandă sunt mai
eficiente atunci când se aplica unor comunităţi umane aflate în situaţie de criză. Din
această perspectivă, propaganda comunistă a fost extrem de eficientă, deoarece ţintele
ei erau obosite, sărăcite şi fragilizate emoţional de urmările celui de-al doilea război
mondial. Aplicarea tehnicilor de propagandă pe perioade lungi de timp (între 45 şi 60
de ani) în cadrul sistemelor totalitare a avut în Europa Centrală şi de Est efecte care au
fost şi sunt surprinzătoare chiar pentru subiecţii supuşi îndoctrinării prin propagandă.
În practica socială comunistă termenul propagandă avea conotaţii pozitive. El a
dobândit o rezonanţă comună şi a cunoscut o anume uzură datorită frecvenţei cu care
era folosit în presă, în comunicarea socială, în comunicarea politică. Înţelesul
termenului propagandă era legat mai ales de practica socială şi mai puţin de teoria
comunicării sociale sau politice. Propaganda era definită ca: ,,O acţiune organizată de
răspândire în mase a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o concepţie, un partid cu
scopul de a convinge şi de a caştiga adepţi”, iar propagandisul nun activist de partid
care conduce un cerc de învăţământ politic” 15 Sensurile sunt pervertite prin imixtiunea
ideologiei şi a praxisului politic.
Presa centrală publica cu regularitate toate discursurile lui Nicolae Ceauşescu,
indiferent de prilejul cu care erau rostite şi indiferent de lungimea lor. De cele mai
mulle ori, discursul politic ,,acoperea” aproape tot spaţiul tipografic al unui număr,
iar pentru informaţia publicistică propriu-zisă rămâneau doar rubricile de ştiri pe teme
internaţionale şi rubricile fixe (comentariul pe teme ideologice, sport, programul
Cinema/TV). În această categorie se încadrează, de exemplu, o serie de ,,cuvântări”
(termen des utilizat în presa vremii, alături de sinonimul său ,,discurs”), cum ar fi:

15
DEX, Bucureşti,Academia română, 1973, p. 752
n Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu prilejul Congresului al III-lea al
FDUS”16 ,,Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu privire la îndeplinirea Planului
Naţional Unic de Dezvoltare Economico-Socială a RSR pe anul 1985 şi pe întregul
cincinal 1981-1985” 17, “Cuvântatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Plenara largită a
Consiliului Naţional al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii şi
Gospodăririi Apelor” 18,
În presa scrisă comunistă erau publicate zilnic telegrame de felicitare, scrisori de
mulţumire, scrisori de adeziune şi mesaje (mesaje de felicitare, de adeziune, de
mulţumire).
Presa comunistă trata mesajele, scrisorile şi telegramele ca informaţii de presă,
punându-le în slujba ,,idealurilor nobile” ale naţional-comunismului. În acest mod,
propaganda comunistă a travestit comunicarea privată şi oflcial-instituţională în
comunicare publică, mai exact, într-o formă originală de comunicare cu masele,
specifică funcţionării sistemului comunist. În anii '80 presa occidentală nu publica
asemenea texte, decât în mod excepţional şi, în orice caz, în forme prescurtate. Această
practică însă o întâlnim în presa românească de la începutul secolului al XIX-lea şi în
presa interbelică, fiind în acel moment istoric singura modalitate de a “publiciza”
discursul parlamentar şi temele politice, de a aduce în atenţia opiniei publice perso-
nalităţile politice. De asemenea, prezentarea stenogramelor celor mai importante
şedinţe parlamentare avea o justificare socială şi o misiune informativă, ele constituind
pentru jurnalişti (în principal) modele textuale dialogale. Astfel, o analiză sumară a
presei comuniste a anilor '80 atrage atenţia de la bun început asupra diversităţii tipurilor
de texte care ,,reflectă” realitatea şi a dificultaţii de a le introduce în tipare, de a le
standardiza
O caracteristică a mass-media comuniste o constituia uniformitatea tratării
evenimentelor, unghiul unic de abordare pe care îl aplicau instanţele mass-media. De
altfel, ceea ce diferenţiază sistemul comunist mass-media de celelalte sisteme este
diferenţa dintre “o voce” şi ,,pluralitatea vocilor”, dintre ,,perspectiva unică” asupra
realităţii şi ,,multitudinea perspectivelor” asupra aceleiaşi realităţi. Uniformitatea este
accentuată şi de absenţa semnăturilor la un mare număr de texte publicate în presă. Presa
comunistă nu-şi asuma funcţia critică în relaţie cu informaţia oficială, alegând calea

16
Ziarul „Scînteia” , 8 februarie 1985
17
Idem, 7 februarie 1986
18
Ibidem, 15 februarie 1985
redării în mod exhaustiv a informaţiei oficial-instituţionale, fie că era vorba de fapte, de
evenimente festive, de documente sau de discursuri.
Rolul mass-media comuniste în dezbaterea publică şi politică era acela de a
populariza ideile, acţiunile partidului unic, cu scopul de a convinge publicul de justeţea
acestora, iar iniţiativa lor se plasează întotdeauna la nivelul organismelor de
propagandă. Dezbaterea, ca formă de comunicare socială, a fost exploatată de
sistemul de propagandă comunistă şi transformată într-o altă formă de îndoctrinare. În
societatea comunistă au loc dezbateri: întotdeauna cu conţinut ideologic, cu caracter
repetitiv, festiviste, cu tematici previzibile şi unice.
Articolele de dezbateri, existente în presa cotidiană, erau rubricizate sau
ocazionale. Ele simulau dezbaterea reală, deoarece nu întotdeauna interlocutorii se
aflau faţă în faţă: de cele mai multe ori, redactorul responsabil cu realizarea acestor
rubrici primea răspunsurile în scris sau telefonic, alteori, datorită clişeelor şi
manierismului ce caracterizau realizarea acestor rubrici, interlo cutorii ,,dădeau mână
liberă” redactorilor să răspundă în locul lor, aşa cum credeau ei că este mai bine.

B).Dezinformarea19
În teoriile de pragmatică a textului,dezinformarea este captată ca intenţia de
comunicare sau de contractul de comunicare prin mass-media şi se plasează în sfera
constrângerilor discursive. În accepţia care poate fi acordată termenului, dezinformarea
presupune disimulare intenţionată a sensurilor, asumarea conştientă de către instanţa de
enunţare a deformării realităţii, ca metodă de persuasiune. În absenţa intenţiei de
deformare a sensurilor, a realităţii, nu se poate vorbi despre dezinformare, ci despre
erori de informare. Erorile de informare (datorate neştiinţei, toleranţei sistemului
informaţional sau unor accidente) pot avea ca efecte dezinformarea
partenerului/partenerilor comunicării. În acest caz, ele nu dezinformează, ci provoacă
informarea defectuoasă a partenerilor de comunicare.
În sistemele comuniste, folosirea dezinformării ca metodă de control şi
reprimare a fost privită şi ca sistem al minciunii: ,,Minciunile nu circulă separat.
Minciunile umblă în turmă. În turme bine organizate. Minciunile se constituie în
sistem”20. Deformarea realităţii se bazează pe detaşarea concepţiilor de sub puterea
logicii, a limbajului şi pe falsificarea propriu-zisă a informaţiilor. Minciuna este cu
19
Un procedeu de persuasiune ,,dură" folosit de mass-media comuniste.
20
Idem, p.199
atât mai eficientă cu cât se plasează într-un proces constructiv. În acest proces,
ideologii Partidului Comunist construiesc o altă lume, o lume ideală, ale cărei baze
sunt ,,unitatea dintre creaţie şi realitate şi ruperea prezentului de trecut”.
Fundamentul sistemului dezinformării se constitute la nivelul concepţiilor care
se vehiculează în societate, iar strategia ideologiilor uzează de trei
componente: ,,anularea” limbajului, ,,anularea” logicii şi ,,anularea” realităţii.
Anularea limbajului sau „rectificarea limbajului” se realizează prin:
 crearea unui sistem propriu de noţiuni;

 eliminarea unor termeni (logocid);

 redefinirea unor cuvinte (semanticid);

 desemantizarea vocabularului prin anularea referentului.

Prin definiţie, lumea comunistă era dreaptă, cinstită, prosperă; în realitate,
oamenii se confruntau cu minciuna, hoţia, şmecheria, corupţia, lipsurile şi sărăcia.
Incongruenţa dintre discurs şi realitate conferea argumentului încrederii un loc
important în doctrină. Afirmaţii precum ,,socialismul este singura doctrină ştiinţifică
din lume”, ,,propagă raţionalismul şi logica de fier”, ,,se bazează pe practică în
verificarea adevărului'' erau acceptate ca adevăruri doar pe baza argumentului
încrederii.
Argumentul încrederii, asociat cu aspectele ritualice ale practicii sociale şi
politice, cu o anume “mistică” a limbajului, a permis compararea doctrinei comuniste cu
o religie. Folosirea argumentului încrederii, în exces, se sprijină şi pe un discurs
al ,,religiei politice”: “În mitologia comunistă, Istoria, Partidul si Ideologia ţin locul
lui Dumnezeu, Bisericii şi Dogmei creştine, iar Capitalismul ţine locul lui Lucifer” 21.
În discursul comunist, modalitatea de pervertire a logicii cel mai des întâlnită a
fost aserţiunea formulată ca adevăr în sine. Aserţiunile-cheie ale discursului comunist
promovat prin intermediul presei în perioada 1985-1990 sunt: ,,progresul societăţii
socialisle este perpetuu”, “partidul este centrul vital al societăţii”, “economisirile
constituie garanţia progresului social”, “există o datorie faţă de partid”, ,,Nicolae
Ceauşescu este patriotul cel mai de seamă al României”. Raţionamentele perverse sunt
întâlnite, în special, în discursurile oficiale şi, ulterior, preluate şi reformulate în
articolele de fond, în comentarii sau eseuri politice. Un procedeu des folosit pentru a
face credibile enunţurile false era introducerea acestora în discurs prin formule stereotipe
21
Ibidem, p. 201
precum: “toată lumea ştie că”, ,,este evident că”, ,,istoria ne arată”. Discursurile oficiale
ale lui Nicolae Ceauşescu şi textele din mass-media româneşti conţin numeroase
exemple de acest fel.
Tratarea realităţii în conformitate cu ideologia comunistă a constituit o altă
mare industrie a minciunii din sistemul comunist. Principiul esenţial după care se
ghidau birocraţii manipulării în comunism era: ce trebuie să ştie poporul şi ce nu
trebuie să şite poporul. Poporul trebuie să ştie că socialismul este o forţă, că
reprezintă progresul, că iese biruitor din toate înfruntările şi nu trebuie să cunoască
criticile aduse sistemului şi oamenilor săi, elementele pozitive ale lumii democratice:
cuceririle în domeniul ştiinţei, aspectele creşterii economice. De aceea, masele nu aveau
acces la mass-media occidentală sau la alte surse, care ar fi putut să le ofere informaţii
contrarii celor promovate de ideologia partidului .
Un alt procedeu al tratării informaţiilor în comunicarea publică comunistă este
acela al “coborârii cortinei”. Când persoane, fapte, fenomene, despre care se vorbea
curent şi în mod liber, deveneau incomode, din acel moment, nu se mai pomenea
despre ele, ca şi cum nu ar fi existat. Este cazul personalităţilor care emigrau {Nadia
Comaneci), al oamenilor politici care intrau în dizgraţia liderilor partidului (Corneliu
Mănescu, Ştefan Andrei) sau care erau îndepărtaţi pentru un timp din vizorul opiniei
publice (Adrian Paunescu, în urma accidentului de pe stadionul din Ploieşti), al unor
fenomene contrariante pentru putere (perestroika gorbaciovistă).
Alteori, se producea fenomenul invers: ,,se ridica cortina”, oferindu-se
posibilitatea să se vorbească ,,deschis” despre fenomene, lucruri, oameni anatemizaţi
până nu demult. Poate fi vorba despre repunerea în circuitul public a operelor unor
artişti, a informaţiilor despre anumite personalităţi şi perioade istorice, în aşa fel încât se
părea că nu au fost interzise niciodată
Acurateţea şi veracitatea informaţiilor, informarea corectă a publicului,
separarea informării de comentariu sau eliminarea comentariilor tendenţioase şi
partizane nu constituiau principala preocupare a instanţelor mass-media. Important era
modul în care acestea participau la orchestrarea propagandei comuniste, la educarea
maselor în spiritul ideologiei comuniste:„...radio-televiziunea trebuie să pună în centrul
emisiunilor problemele educaţiei socialiste şi, pe această cale, să fie biciuite fără
cruţare moravurile retrograde, să fie promovate normele socialiste de convieţuire...
Ziarele şi revistele trebuie să promoveze cu curaj experienţa înaintată, să critice
obiceiurile şi moravurile înpoiate” 22.
Discursul ceauşist, ce exulta patriotism de proastă calitate, decupat din cărţile de
istorie cosmetizate să arate numai faţa luminoasă a “poporului glorios”, a lăsat urme
adânci în modul de gândire românesc. Trebuie menţionat că, în general, regimurile
comuniste s-au apropiat cel mai mult, în anumite perioade din existenta lor, de tipul ideal
al totalitarismului. Discursul totalitar, în dorinţa de uniformizare şi mobilizare generală,
opera fie cu disjuncţii forţate, fie cu alăturări nenaturale: „ţărănimea şi muncitorimea”,
„secera şi ciocanul”. Cercetarea urmăreşte modul în care este utilizată limba de lemn, în
varianta comunismului românesc, într-un context special, acela al realizării imaginii
politice prin intermediul discursului.
„Limba de lemn este un produs al folosirii, motivate politic, a unui limbaj
“construit” dintr-o anumită atitudine a emiţătorului faţă de realitate, pentru a manipula” 23,
aşa cum defineşte Stelian Dumistracel. “Reţeta” este eludarea sau ocultarea propriu-zisă a
realităţii, eliminarea gândirii, recurgerea la fetişizarea anumitor cuvinte, cu o deosebită
frecvenţă în contexte determinate, adoptarea unui registru patetic maniheist (în “alb” si
“negru”). În fond, există confruntarea cu un regim de folosire a limbajului ce refuză
cunoaşterea şi comunicarea rezultatelor acesteia, ce urmăreşte exclusiv influentarea.
Toate regimurile (moderne) totalitare au uzat şi uzează de aceste mijloace în discursul
privind planificarea şi organizarea funcţionării structurilor sociale, dar şi economice, a
statelor în care politicul se manifestă prin dictatură.
Trebuie avut în vedere faptul că, iniţial, în ruseşte, sintagma numea turnuri
specifice ale limbajului administrativ tocmai pentru a justifica că limba de lemn s-a
născut spontan; anomalia a apărut pe terenul “performativităţii”, al urmăririi unei anumite
eficienţe prin “transplantul” în domeniul altor limbaje ale discursului public, în special cel
al vieţii politice.
Limba de lemn, sau „newspeak”, cum o numea G. Orwell 24, „este un subsistem al
unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale , dar şi unităţi frazeologice, cu caracter
de expresii fixe, de clişee încremenite, sens determinat în contextul unei anumite

22
Nicolae Ceauşescu, Discurs cu privire la îmbunătăţirea activităţii ideologice, martie, 1971,
23
http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=49517
24
George Orwell (25 iunie 1903 - 21 ianuarie 1950) pseudonimul literar al lui Eric Blair, scriitor englez,
comentator al radio BBC, editorialist şi reporter, a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea
comuniştilor.
autorităţi, în mare măsura utilizate stereotip-dogmatic ca exprimare a unei ideologii (...)
imitate dar şi impuse de puterea politică, apoi difuzate prin repetare, prin utilizare
frecventă, în diversele mijloace de comunicare în masă”
Utilizarea limbii de lemn permite puterii totalitare mascarea realităţii, mistificarea
acesteia, dar şi, impunând-o tuturor formelor de comunicare socială şi tuturor membrilor
societăţii, posibilitatea de a-i manipula pe aceştia din urmă, de a le anihila gândirea
proprie, de a le induce moduri de gândire conforme cu ideologia oficială şi cu interesele
detinatorilor puterii politice.

2.2.2.Discursul post-totalitar

Posibilităţile nemaiîntâlnite ale propagandei politice au făcut şi încă mai fac

să plutească asupra lumii o înspăimântătoare ameninţare. Au apărut deja adevărate
„epidemii psihologice” provocate cu bună ştiinţă, deja „inginerii de suflete” au
fabricat în serie indivizi cu mentalitate teleghidată. Artificiilor şi subtilităţilor
demagogilor din toate timpurile, psihologia modernă le-a substituit o strategie de
masă care „extinde operaţiunile combinate la dimensiunea invizibilă”. Aşa cum am
arătat mai sus, în perioada comunistă, una dintre principalele mijloace de manipulare
a cetăţenilor o reprezenta presa scrisă. Astfel, în acest context, trebuie analizată, fără
a intra în amănunt, perspectiva prin care alege presa democratică să informeze
populaţia.
Eliminarea formelor instituţionalizate de control al presei nu s-a produs
instantaneu, odată cu dispariţia PCR şi a administraţiei comuniste, acestea manifestându-
se în continuare în presă, intenţionat sau inerţial. În procesul asumării modelului liberal,
presa românească a parcurs două etape importante: a misionarismului civic
provocator (1989-1993) şi a asumării discursului informativ specific sistemului liberal
de presă (după 1993).
A).Propagandă şi dezinformare în mass-media din România democratică

Redescoperirea misionarismului de către mass-media se explică, în primul rând,

prin rolul pe care l-au jucat acestea în evenimentele din decembrie 1989: revoluţia „în
direct” sau „telerevoluţia”, mobilizarea maselor pentru apărarea presei libere, ca una
dintre cele mai importante „cuceriri” ale prăbuşirii comunismului, „lupta” ziariştilor
înşişi, în zilele revoluţiei, pentru a putea edita şi distribui „foile” revoluţiei.
 Limbajul oficial al presei este influenţat şi de publicarea discursurilor liderilor
noii puteri, care au rolul de a produce şi de a difuza formulele politice specifice
momentului, se creează noile stereotipuri politice şi publicistice. În primele
săptămâni ale noului regim, se constată utilizarea unui procedeu discursiv original:
înlocuirea formulei tocite, amintind de trecut, „cuvântarea lui...” cu formula „cuvânt
al...”. Astfel, presa centrală publică integral „Cuvântul rostit de preşedintele CFSN
Ion Iliescu în cadrul unei emisiuni televizate”, „Cuvântul rostit de primul-ministru
Petre Roman” (27 decembrie) 25. Pe 8 ianuarie 1990, posturile de radio şi de
televiziune difuzau „Discursul domnului Ion Iliescu”, preluat ca „discurs” de toată
presa ce apărea în acel moment,
Informarea se realizează fară ca presa să fie doar o tribună ce permite
contactul dintre public şi oficialităţi, procedeul redării integrale a discursurilor
oficiale dispare treptat 26.
Dintre publicaţiile ce apăruseră şi înainte de 1989, Adevărul a renunţat cel
mai greu la practicile specifice discursului totalitar. Pe măsură ce presa renunţă la
publicarea discursurilor oficiale, formele textuale dialogale (interviul, convorbirea,
declaraţiile) ocupă un loc din ce în ce mai important 27. O astfel de modalitate de a
trata discursul oficial este complet nouă în publicistica post-totalitară.
Limbajului politic oficial se constituie ca o formă de comunicare mai relaxată,
alcatuit din discursuri scurte, cu alte forme de adresare, cu un vocabular mai
permisiv şi cu o terminologie mai puţin rigidă, care evită clişeele discursurilor
„epocii de aur”.
Aceste formele textuale ale adeziunii sunt prezente în presa nouă, mai ales în
primul an după evenimentele din decembrie 1989: telegrame, scrisori, mesaje de
mulţumire, de felicitare, manifestări ale solidarităţii, adeziuni, publicarea unor extrase din
presa internaţională ca semn al preţuirii faţă de poporul român. Un procedeu discursiv
specific acestei perioade îl constituie prezentarea conţinutului unor convorbiri telefonice,

25
„Adevărul” anunţa cele două „Cuvinte” printr-o titrare care nu se deosebea prin nimic de patosul limbii
de lemn a Scînteii: „Imperativul momentului/Umăr lângă umăr, cuget lângă cuget, pentru continuarea
drumului victorios al revoluţiei!/În cadrul unei emisiuni a televiziunii române libere au luat cuvântul marţi
după-amiază, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi primul-ministru”.
26
Tineretul liber din 26 ianuarie publica doar unele „precizări făcute de domnul Ion Iliescu la TVRL, în
legătură cu participarea Frontului la alegeri”, renunţând la redarea exhaustivă a discursului lui I. Iliescu, iar
Adevărul publica integral discursul în pagina a III-a.
27
România liberă din 20 februarie apăreau declaraţiile domnului Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu, iar
România liberă din 18 martie publică doar un comentariu acid, pornind de la un interviu al domnului Ion
Iliescu, intitulat: „Interviul televizat al domnului Ion Iliescu. Impresie generală”.
considerate semnificative28. De asemenea, se manifestă spiritul critic faţă de unele
procedee discursive resimţite ca făcând parte din „arsenalul” propagandei comuniste29.
În 1993, „România liberă” publica tableta „Dragă statule” (26 aprilie), semnată de Tudor
Octavian care parodia preluarea formulelor de adresare ale genului epistolar şi utilizarea
excesivă a „scrisorilor” în comunicarea jurnalistică. Resimţit ca o „modă”, ca un clişeu,
acest procedeu a fost eliminat din presă, în aşa fel încât, începând cu 1993, „scrisorile
deschise” sunt aproape inexistente în paginile ziarelor.
În toată această perioada, dar mai cu seamă în anul 1990, discursul presei este
marcat de prezenţa poemelor de tot felul, în special a celor cenzurate în perioada
ceauşistă. Inserarea textelor literare în paginile cotidienelor (după evenimentele din
decembrie 1989) a continuat, pe de o parte, lirismul specific discursului festivist al
presei comuniste, dar, pe de altă parte, a reprezentat şi o formă de „eliberare” a
gazetarilor de clişeele limbii de lemn, prin „restituirea” limbajului cenzurat. O
multitudine de forme textuale sau infografice s-au manifestat în limbajul presei, având
drept obiectiv seducţia audienţei. Printre acestea, putem aminti, de exemplu,
redescoperirea caricaturii şi a ilustraţiilor, a titlurilor incitante 30 . De asemenea, o
pondere importantă continuă să o aibă eseurile, comentariile împănate de formulări
preţioase sau patetice31.

28
Tineretul liber, 25, 26 („Telefon de la o tânără norvegiancă”), 28 decembrie 1989; în România liberă, 28
decembrie 1989, 4 ianuarie 1990; în Adevărul, 27-30 decembrie 1990, 7-8 ianuarie 1990.
29
România liberă publica, în numărul din 28 decembrie, un text de „rectificare" privind utilizarea genului
epistolar în presă:„...Timp de peste două decenii am fost intoxicaţi cu o asemenea formă de exprimare a
„supremei adeziuni şi aprobări”... Şi iată că acum, aceeaşi formă - mesajele, scrisorile care au existat de
secole şi vor continua să existe, ca mijloc de comunicare între oameni - nu ne mai zgârie urechile şi
creierele, nu ne mai trezeşte aceeaşi indignare profundă, dar, din păcate, atât de mult timp tăcută.
Dimpotrivă, le simţim fireşti, omeneşti, pornite cu adevărat din inimă şi conştiinţă, din voinţa fiecăruia şi a
tuturor... („Altfel de telegrame”).” Ideea textului, scrisorile mincinoase din trecut sunt înlocuite astăzi de
mesaje adevărate, netrucate, este „îngropată" în patosul cu care este elaborat textul şi care afectează
informativitatea acestuia. Patosul este un balast de care presa românească se va elibera cu destul de mare
dificultate, după evenimentele din 1989. Scrisorile deschise, replica şi dreptul la replică sunt frecvente în
prima etapă a evoluţiei presei româneşti post-totalitare şi constituie modalităţi de expresie care permit
schimbul de idei între persoanele oficiale, experţi, jurnalişti şi publicul larg. Această formă de comunicare
este o „descoperire" a presei libere şi caracterizează toata presa scrisă românească. Receptată ca o
modalitate de a îmbogăţi formele de comunicare prin presă, „moda" scrisorilor deschise a devenit rapid un
un clişeu al comunicării prin presă, eliminat, treptat, spre sfârşitul anului 1993.
30
„Cea mai fragilă libertate” (A, 19 iunie 1990); „Vă place Marx?”, „La «Palatul copiilor» se serveşte
whiski” (A, 12 martie 1992); „Joia vrajbei feseniste” (A, 13 martie, 1992); „Zidul şi iedera” (A, 10
octombrie 1992); „Răsplata jertfei patriotice” (Rl, 6 ianuarie 1990); „Box populi” (Rl, 8 februarie 1990);
„Cofetăria lui Marx” (Rl, 13 februarie 1990); „Ziua femeilor care au fost robite” (Rl, 8 martie 1990); „Adio,
arme... Bună ziua iubire!” (Rl, 8 martie 1990); „Duios, securitatea trecea...” (Rl, 10 martie 1990). Astfel de
titluri, cu referinţe culturale şi multe cultisme, sunt frecvente în Adevărul, România liberă, Tineretul liber
din perioada 1989-1992/1993.
31
„Eroi au fost, eroi sunt încă”, „Gânduri pentru tineri” (Sp, 22 decembrie 1989);
 B).Discursul informativ
Multe dintre aspectele care au marcat fundamental discursul presei în această
etapă sunt reprezentate de redescoperirea limbajului sau, aşa cum spunea F. Thom, „a
limbii naturale”, redescoperirea dimensiunii religioase a omului şi a dreptului de a
vorbi despre aceasta, câştigarea dreptului de a informa nestingherit publicul în
legătură cu orice temă de interes public. Jurnaliştii, mai ales cei care funcţionau în
fostele publicaţii ale propagandei comuniste, considerau reflectarea acestor aspecte ca
forme de legitimare a rolului presei în noul context istoric 32. Redescoperirea
limbajului înseamnă şi identificarea şi definirea fenomenelor care au dus la alterarea
sensurilor. Unele texte explicative publicate în presă aveau rolul de a demonta mecanismele
manipulării, dezinformării practicate în presa comunistă. În virtutea rolului misionar şi al
obiectivului informativ asumate, presa de largă informare publică texte cu caracter
demistificator în legătură cu manipularea maselor, rolul zvonurilor în procesul
dezinformării. Astfel de texte au avut şi rolul de a introduce în comunicarea prin presă
formule aparţinând limbajelor specializate, tehnice, care fuseseră supuse
„embargoului” în presa comunistă 33
Reintroducerea acestei practici discursive a reprezentat un factor important în
eliminarea suspiciunii, temerilor, a „unanimităţii” din societatea românească, timorată de
50 de ani de cenzură politica. Informaţia are în vedere nu numai actualitatea, ci şi,
foarte frecvent, trecutul. Unele dintre dezvăluiri au scos în evidenţă aberaţiile,
distrugerile şi abuzurile epocii comuniste34.
Forme textuale care au contribuit la diversificarea comunicării prin presă,
interviurile, convorbirile, declaraţiile constituie o componentă importantă a
discursului informativ al presei. Spre deosebire de perioada comunistă, selecţia
interlocutorilor se realizează liber, constrângerile fiind doar de ordin evenimenţial:

32
Astfel, în Tineretul liber din 22 decembrie se scria cu privire la redescoperirea limbii: „Cuvintele au acum
o lumină orbitoare... Invăţăm să vorbim. Reînvăţăm să vorbim în limba noastră adevărată, în limba
pământului nostru, în limba mamei şi a ţării noastre. Vorbim româneşte, cu adevărat româneşte, vorbim
cum n-am mai vorbit demult („O lumină orbitoare”).”
33
„În afara consideraţiilor teoretice referitoare la natura şi tipologiile zvonurilor, la difuzarea şi la relaţia lor
cu informaţiile oficiale vehiculate prin mass-media, studiul dlui Steven Sampson ne readuce în memorie
„şoaptele” de altădată. Lipsa de popularitate a „celui mai iubit”, deşănţatul cult al personalităţii, controlul
strict al presei, prostia şi incultura „genialului conducător” şi ale „mult-stimatei”, paranoia vizitelor de lucru
şi a adunărilor populare - toate acestea, grefate pe o stare de anxietate socială, au generat, aşa cum remarca
sagace sociologul american, un adevărat folclor socialist. Să trecem în revistă zvonurile „epocii de aur",
încercând să vedem care a fost valoarea lor de adevăr... (A, „Şoaptele de altădată", 18 martie 1990).”
34
Dintre dezvăluirile publicate în presă se pot aminti: „Sub taina brazilor de la Neptun”, „Crimele
totalitarismului ceauşist”, „Ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă la Spitalul de Urgenţă”, „Despre conturile
secrete ale clicii” (Rl, 30 decembrie 1989);
sunt preferaţi acei interlocutori care sunt legaţi de evenimentul de actualitate, iar
calitatea lor principală este aceea de a răspunde interesului publicului larg. Selecţia
interlocutorilor nu se mai realizează conform criteriilor ideologiei partidului unic şi nu
mai este controlată de sistemul de propagandă, ea fiind guvernată de ideologia şi de
strategiile informative ale fiecărui organ de presă. După cum se constată, presa post-
totalitară „descoperă” funcţionarea în limitele contractului de informare prin mass-
media, ajustându-şi strategiile de informare în conformitate cu expectaţiile publicului
vizat 35.
Cea mai spectaculoasa „recuperare” în discursul informativ al presei este cea
a faptului divers, marginalizat, chiar eliminat de presa comunistă. Faptul divers
aduce în presă viaţa cotidiană. Introducerea faptului divers în presă a grăbit eliminarea
discursului oficial-instituţional şi a favorizat eliberarea ziariştilor de prejudecata că numai
informaţia politică sau evenimentul social avizat politic sunt demne de interesul
ziaristului, idee indusă în practica profesională de instanţele ideologiei comuniste.
Introducerea sferei private, reprezentată în principal de faptul divers, în tematica de
interes a presei a apropiat-o pe aceasta de marele public, creându-se în felul acesta
premisele apariţiei şi dezvoltării segmentului presei populare. Publicaţia care a lansat o
strategie editorială în care tratarea preferenţială a faptului divers constituia elementul cel
mai important de diferenţiere faţă de celelalte publicaţii existente a fost Evenimentul
zilei. Deşi foarte criticat la vremea apariţiei sale, Evenimentul zilei a avut un rol
important în procesul de revenire la discursul informativ al presei, prin eliminarea
clişeelor, prin redefinirea temelor de interes pentru presă.
În perioada 1990-1993 presa abundă în informaţii, în aşa fel încât se poate vorbi
de fenomenul manipulării prin suprainformare, fenomen care diminuează
capacitatea receptorilor de a discrimina informaţiile în funcţie de semnificaţie, valoare,
impact.

35
Astfel, într-un număr al Adevărului se publicau pe prima pagină două interviuri, unul cu prim-ministrul
Nicolae Văcăroiu, celălalt cu preşedintele SNCFR (5 noiembrie 1992), ambele având rolul de a informa şi
explica opiniei publice măsurile luate de guvern cu scopul rentabilizării activităţii. Alte interviuri au ca
interlocutori pe: Marian Munteanu („O modă: Eroi cu piciorul în ghips”, A, 27 iunie 1990), şeful IGP,
poetul Mircea Dinescu („Ne părăsiţi, într-adevăr, domnule Mircea Dinescu?”, A, 18 noiembrie 1992),
Nicolae Dicu, ministrul Minelor („Noroc bun, dar dreptatea este una singură”, Rl, 10 martie 1990), Radu
Dop, adjunct al ministrului Sănătăţii („În căutarea soluţiilor pentru creşterea calităţii actului medical”, (19
martie 1990), ambasadorul Bulgariei la Bucureşti (19 ianuarie 1990), Gheorghe Robu, procurorul-general al
României (20 ianuarie 1990), Ion Iliescu, preşedintele României (10 mai 1990), Petre Roman, liderul
naţional al FSN („Eu nu cred în oamenii politici a căror participare la viaţa comunităţii este legată de o
ambiţie personală”, (10 martie 1992), Iurie Roşca (23 martie 1993), Ion Caramitru („Regret enorm
neparticiparea mea la Golaniadă”, (28 aprilie 1993).
 2.3.Noul discurs în România democratică

În ianuarie 1990, noul discurs redacţional, infuzat de discursul postdecembrist –

care opta pentru tonul „ziaristic”, „la cald”, în locul celui „ştiinţific”, resimţit ca perimat
şi, chiar mai rău, compromis...
Obiectivul oricărui orator improvizat este să păstreze atenţia publicului său printr-
o disimulare a propriului interes pentru bunăstarea generală sau printr-o tactică adoptată
pe moment, în funcţie de diferitele reacţii ale ascultătorilor. De aceea, discursurile cele
mai complicate şi de aceea supuse celor mai multe studii sunt „cele fără public”, unde
avantajul relaxării aparente este devansat de absenţa feed-back-ului general, element
crucial în reglarea nivelului paratextual implicat.
Există şi în acest sens unele posibilităţi de manipulare evidente, precum şi altele
subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic, întrebările, invocaţiile şi
exclamaţiile retorice sunt redundante, pentru că sunt realmente adresate „nimănui”, atâta
timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee
au fost concepute cu precădere pentru confruntările directe. În schimb, este profitabilă
„tactica Churchill”, care rezidă în utilizarea, în acelaşi text, a multor elemente sloganice -
originale, evident - alcătuindu-se o concentrare de fraze care rămân în memorie asociate
numelui celui ce le-a rostit
În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor,
fiecare din acestea vizând câştigarea unei părţi cât mai mari a electoratului; astfel, un
procent destul de mare din voturi se datoreşte calităţilor oratorice ale candidatului şi
modalităţii de realizare a discursului.
În ceea ce priveste limba de lemn, discutată mai sus, reflexul de respingere, după
1989, a cunoscut mai multe faze. „Boala” fiind lungă la început şi nu doar în paginile
efemerei „Scântei a poporului”, clişeele jargonului politic comunist au fost utilizate, tot în
domeniul comunicării publice, chiar pentru a înfăţişa semnificaţia schimbării. Pentru a
demonstra cele expuse mai sus citez din prefaţa şi din postfaţa de la cartea unui istoric (al
cărei text de bază avea „bun de tipar” la 4 noiembrie 1989 şi a apărut în primele luni din
1990): „Să nu uităm că ei, tinerii, au aprins flacăra izbânzii, a minunatei fapte de istorie
naţională, ce a determinat fuga ruşinoasă a dictatorului, victoria Revoluţiei şi cucerirea
libertăţii”; „Pe înaltul lor sacrificiu, pe sacrificiul şi lupta întregului popor se
întemeiază...”; „Minunatul nostru popor, în rândul căruia au participat cot la cot, în
înfăptuirea marii lui Revoluţii, tinerii împreună cu toate celelalte categorii sociale,
purtând în inimi setea de dreptate şi adevăr, au scuturat tirania şi se pregătesc să păşească
în rândul naţiunilor libere, democratice şi civilizate...” (cei mai în varsta îşi pot aduce
aminte chiar clişee ale discursului dictatorului)36.
Trebuie observată tendinţa limbajului politic, unul aparţinând discursului public,
de a se apropia până la identificare de limbajul conversaţiei din discursul privat, cu toate
caracteristicile acestuia (calităţi şi defecte), printre care oralitatea, tonul familiar, dar şi
violenţa de limbaj, argoul de mahala.
Peste toate astea, există în ziare textele de opinie şi, tot în discursul public,
limbajul vieţii politice, zone în care clişeele (stereotipii, unităţi frazeologice diverse) îşi
găsesc locul încă nestingherite. Dar, în limba de lemn de astăzi, ca opţiune a emiţătorului
(sau defect al acestuia) se recunoaşte un cod, uneori conştientizat chiar la nivelul
receptorului mediu, cod faţă de care se manifestă aderenţa sau respingerea. Nu este
exclusă manipularea; dincolo de aspectul „tehnicizat”, termeni eufemistici de tipul
„arierate”, „disponibilizare” etc. au un rol asemănător „confraţilor” din presa comunistă
cum era, de exemplu, „reaşezarea preţurilor” pentru „creşterea preţurilor”, scumpirea
mărfurilor. Pentru vorbitorii limbii române (şi, la rândul lor, pentru vorbitorii altor limbi,
folosindu-şi propriile vocabule), au devenit veritabile clişee îmbinările ce asociază
automat unui substantiv un anumit adjectiv: frunza este verde, muntele înalt, fată
frumoasă, mama bună, bătrânul înţelept, iar şarpele viclean!
Primul efect se manifestă evident mai ales la publicul în vârstă, însă regula nu are
nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenţiei mai multe
argumente într-un anumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde să le
acorde mai puţină atenţie şi să păstreze în mod rigid drept corectă ultima secvenţă care, la
un moment dat, i-a atras atenţia în mod pozitiv. Este clară, aici, importanţa pe care o are
originalitatea într-un discurs cu unele şanse.
Efectul de frondă are în mod fatal o pondere mai mare în rândul tinerilor şi, cu
toate că de regulă nu are consecinţe negative (se traduce în refuzul de a vota), uneori se
îndreaptă în proporţii mari împotriva a tot ceea ce păstrează un parfum învechit; totuşi el
nu va fi prea des un curent pozitiv „pentru” ceva - prin definiţie, este un curent „contra”.
O categorie aparte a discursului politic modern - într-un stat democratic - este cea
a „realegerii”. Se referă, evident, la acea categorie de personaje din arena politică, pentru

36
http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=49517
care lupta este de a păstra şi nu de a câştiga, printre care nu sunt rare noţiunile de
„guvernul meu” sau „ministerul nostru”, în opoziţie cu „senatorii voştri” şi „moţiunile
dumitale”.
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În orice stat relativ
democratic, discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemică. În statul totalitar,
ideea nu mai este efect pe termen scurt, de aceea, pierzându-şi caracterul electiv, discursul
devine propagandistic. Scopul oratorului nu este să reveleze, ci să acopere, să motiveze
publicul său să închidă ochii - să recunoaştem, o sarcină mult mai dificilă. Textul se
adresează tuturor, şi, în plus, el este considerat ratat atunci când măcar un ascultător nu a
fost convins pe deplin, oarecum, sau măcar „făcut atent”. Evident, un discurs, în această
configuraţie, trebuie să conţină destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltaţi,
transformându-i în mod natural în adepţi şi eroi ai „doctrinei”, dar îndeajuns de puţină
„doctrină” pentru a nu-i deranja pe pacifişti, care au un anumit prag de toleranţă faţă de
lucrurile cu care sunt împăcaţi, dar nu de acord.
Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacă
individul capătă credibilitate şi prezintă atractivitate. Prin încrederea acordată de alegători
şi totodată competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa
mesajului este mai mare cu cât nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi
competenţa profesională atribuie candidatului vor creşte. Şi, ca urmare a aprecierii
acordate acestuia, mesajul va fi considerat că deţine informaţii pertinente, adevărate.
O altă competenţă necesară este sinceritatea care se poate pune în evidenţă
deoarece:
 Comunică ceea ce ştie;

 Este dezinteresat faţă de rezultatele demersului comunicativ;

 Lipseşte intenţia de persuasiune;

 Apără o poziţie opusă propriului interes.

În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre candidat, înainte de a asculta
mesajul persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenţa, trăsăturile de caracter)
asociate cu situaţia din momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegătorul îşi va
construi o reprezentare a candidatului de la care va aştepta un anume un anume
comportament politic. Eficacitatea mesajului politic depinde de confirmarea sau nu a
acestor aşteptări. Când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charismă,
conduită) schimbarea atitudinală a alegătorului este determinată de procesele de
identificare cu sursa, pe baza sentimentelor admirative pe care le încearcă, deoarece
opinia este determinată de sentimente. Contactele directe sau prin mass-media fac să
crească atractivitatea şi durabilitatea relaţiei.Dinamismul discursului va determina
auditoriul să-l accepte ca fiind credibil. Mesajul devine mai persuasiv dacă se asociază la
receptor cu emoţii pozitive. Este posibil să devină eficient dacă se asociază cu emoţii
negative, prin inducerea fricii. Dacă la informaţiile despre experienţe concrete şi
strategiile de evitare se adaugă argumente emoţionale asociate cu instrucţiuni exacte,
complete despre evitarea situaţiei dificile se va obţine drept efect modificarea
comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducerea fricii. De exemplu: „Noi nu
ne vindem ţara!” Cât de diferit trebuie să fie mesajul de opiniile alegătorilor pentru a
putea convinge?
 O sursă foarte credibilă determină schimbarea opiniilor alegătorilor chiar dacă
prezintă poziţii diferite de ale receptorului.
 Receptorul implicat emoţional într-un anume tip de mesaj nu va putea fi schimbat
în comportamentul său chiar şi de sursă credibilă.
 Aducând numai argumente pro, autorul îşi apără discursul prin susţinere,
eliminând situaţiile de contrazicere.
 Aducând atât argumente pro şi contra discursul se va apăra prin respingere.
Papageorgis în 1961 susţinea apărarea prin respingere a discursului, evitând „efectul
tigrului de hârtie”. Discursul în care se aduc numai argumente pro-atitudini alegătorului
întăreşte atitudinea receptorului doar aparent, pentru că nu-l protejează pe individ de a
face faţă unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursă le-a evitat şi,
evident, la care receptorul îşi va schimba atitudinea.
Este foarte importantă şi calitatea mesajului, generată de noutate şi validitatea
opiniilor sursei (elementele noi ale discursului să nu fie repetate prea des pentru a evita în
acest fel saturarea receptorului şi a da un caracter plauzibil mesajului). Mesajul ce susţine
atitudinile receptorului determină răspunsuri cognitive în favoarea ideilor candidatului.
Când auditoriul este supus unui mesaj contra-atitudinal şi i se sugerează poziţia pe care
trebuie să o susţină atrage creşterea rezistenţei la persuasiune şi tendinţa de păstrare a
comportamentului iniţial. Auditoriul informat, prin mesaj, că atitudinile candidatului
atractiv şi credibil sunt altele decât ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care
generează presiuni psihice ce intră în contradicţie cu credinţele sale. Cu cât calitatea
argumentelor conţinute de mesaj generează mai multe idei favorabile (pozitive) la
auditoriu, cu atât efectul persuasiunii creşte şi schimbările atitudinale şi comportamentale
vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul „malefic” al persuasiunii:
propaganda.

3. Repere metodologice

Discursul politic presupune anumiţi paşi de analiză, etape de construire a

mesajului pentru susţinerea unei teze, de la afirmarea ei până la demonstrarea ei. Analiza
discursului politic se face din perspectiva limbajului, care reprezintă o sursă de
informaţie, dar mai cu seamă, un generator de confuzie şi de interpretări eronate. Astfel,
modalitatea aleasă pentru a descoperi mesajul din spatele discursului politic trebuie,
înainte de toate, să reducă ambiguitatea discursului prin explicarea termenilor, a
contextelor şi interpretărilor, ambiguitate ce presupune utilizarea termenilor intangibili, a
simbolurilor şi a figurilor de stil. Simbolurile sunt des folosite în diferite contexte, mai
ales emoţionale. Poporul, cultura naţională, patriotismul, egalitatea, dreptatea, demnitatea,
puterea, supunerea sunt câteva dintre valorile abstracte foarte des utilizate în discursul
politic, valori ce nu pot fi testate direct, deci analiza trebuie să destructureze conceptele
în elemente empirice, cuantificabile. Figurile de stil sunt metode de simplificare a
realităţii. Metaforele, comparaţiile, analogiile, stereotipurile, miturile uşurează
transmiterea şi recepţionarea mesajelor discursurilor politice. Metaforele şi comparaţiile
prezintă o legătură dintre doi termeni, actori politici sau două situaţii. Deseori, unul dintre
termeni este familiar, pentru ca, prin metafore şi comparaţii, al doilea element să devină şi
el familiar. Adesea ele induc în eroare atunci când fac legături inexacte sau nepotrivite. O
analiză clară poate fi îngreunată de astfel de procedee, utilizate pentru a ataca diverşi
adversari. Judecata prin analogie este des folosită pentru a compara două situaţii sau
perioade istorice, realizată însă la un nivel riguros pentru ca rezultatele să fie valide.
Pericolul acestui tip de judecată constă în eroarea de interpretare a celor două fenomene,
evenimente, practici politice. Stereotipurile şi etichetările sunt şi ele alte modalităţi de
desemnare şi transfigurare a diverselor aspecte. Ele se aplică atât grupurilor şi categoriilor
sociale cât şi indivizilor din diferite societăţi. Unul dintre cele mai utilizate stereotipuri
este desemnarea stării unui grup social minoritar prin exemplificarea unui caz singular
justificativ. Prezentarea succesului social (titlu, funcţie, distincţie) sau a avuţiei unui
membru a comunităţii afro-americane sau rrome, de exemplu, poate fi prezentat prin
stereotipie drept succesul general sau situţia materială deosebită întregii comunităţii afro-
americane sau rrome şi drept contra-argument la cererile sociale şi politice ale acestei
comunităţi. De foarte multe ori, etichetele şi stereotipurile, prin frecvenţa lor, vehiculare
în discursul politic, ajung să fie larg acceptate, în ciuda erorii pe care o perpetuează. În
concluzie, trebuie cunoscute toate variabilele componente şi nivelul lor de standardizare ,
pentru a putea evita ambiguitatea termenilor şi procedeelor prin care un discurs politic îşi
face cunoascut mesajul.
Metoda descriptivă ce presupune reproducerea detaliată a tuturor elementelor
specifice, cu maximum de acribie atât în definirea cadrului analitic, cât şi în analizarea
datelor, analiza discursurilor trece dincolo de simplul efort al prezentării unităţilor de
expresie a grupurilor. Pentru că oferă o conturare exactă a contextului şi a participanţilor,
pentru că permite reproducerea detaliată a personajelor şi a evenimentelor, analiza de
discurs contribuie la credibilitatea demersului calitativ.

3.1.Modelul analizei de discurs

Modelul analizei de discurs ar putea contribui la integrarea produsului Media şi a

efectelor într-un cadru analitic unitar astfel încât mediatizare versus efectele mediatizării
să nu mai constituie două capitole distincte de cercetare.

3.1.1.Analiza de discurs

Din punct de vedere discursiv, acţiunea socială este analizată pornind de la

termenii cu care actorul social însuşi localizează şi legitimează o acţiune în timp şi în
spaţiu, astfel încât el să-şi poate atribui o poziţie în situaţia dată. Prin diferite mecanisme
discursive, actorul social adaptează „reguli” sociale eterogene (inclusiv profilul
interlocutorului) la identitatea sa, precum şi la situaţia dată.
Formulat la graniţa mai multor discipline, modelul discursiv abordează acţiunea
socială din perspectiva mecanismelor de producere. O astfel de analiză presupune
identificarea diferitelor tipuri de cauze „macrosociale” care se regăsesc în actele noastre
de comunicare: de la reglementări „de sistem” la cele ce ţin de „istoria de viaţă” şi de
tipul situaţiei în care ne aflăm. Actul de comunicare este reconstituit în funcţie de modul
în care ne asumăm aceste „cauze”.
Analiza discursivă nu elimina total reducţionismul inerent cercetării sociale. La
prima vedere, discursul constituie o altă categorie prin care se încearcă explicarea
fenomenelor sociale. Există însă unele deosebiri care fac ca analizele în termeni de
discurs să aibă mai multe şanse de a descoperi şi demonstra interacţiunea (între
„structură” şi „acţiune”). În primul rând, analiza socialului ca „discurs”37 nu necesită
izolarea unei caracteristici individuale, a unor procese, norme sau valori sociale. Prin
discurs desemnăm operaţiile pe baza cărora fiecare dintre noi ia o poziţie faţă de un
anumit eveniment şi faţă de o conjunctură (socială, profesională, cotidiană etc.). În al
doilea rând, noţiunea de discurs cere ca analiza socialului să pornească chiar de la
elementele care-l structurează, respectiv cele care indică acţiunea actorului social,
implicarea acestuia într-un act. Este adevărat că evaluarea (interpretarea) acţiunii sociale
necesită invocarea unor cauze structurale (care depăşesc cadrul strict în care se desfăşoară
acţiunea); însă operaţiile discursive ale actorului social sunt cele care indică aceste cauze,
şi nu aşteptările sau supoziţiile analistului.
Analiza de discurs include un vocabular specific şi anumite premise sociologice:
 cine sunt cei care îşi asumă la un moment dat un act de comunicare;

 relaţiile şi circumstanţele sociale care alimentează identitatea celor implicaţi în

actul de comunicare;
 „arhiva” sau practicile şi semnificaţiile care au deja o circulaţie în spaţiul public;

 dimensiunea instituţională a „arhivei” – aşa-numitele acte de comunicare

„autorizate”38.
Dincolo de diferitele curente, analiza de discurs necesită adoptarea unor principii
de cercetare:
1. Identificarea evenimentului: obiectul analizei este localizat pe axa „eu-aici-
acum” şi abordat ca un act singular întreprins de un actor social într-o situaţie anume (la
un moment dat, într-un spaţiu şi într-o conjunctură);
2. Mecanica sau modalizarea evenimentului: analiza urmăreşte diferitele resurse
comunicaţionale (o limbă, un limbaj, un vocabular, expresii, acte de limbaj etc.), precum

37
Camelia Beciu, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală. Iaşi: Polirom, 2000 .,
p.63
38
Idem
şi argumentele (teme, situaţii, convenţii etc.) utilizate de actorul social la construcţia
evenimentului;
3. Normalizarea sau legitimarea evenimentului: sunt identificate elementele
constante care se regăsesc în actul de comunciare; respectivele constante indică anumite
convenţii şi ritualuri de interacţiune socială. Pe această bază, cercetătorul poate demonstra
cum anume actorii sociali utilizează diversele „reguli sociale” adaptându-le la o logică
identitară de acţiune. Cercetătorul ajunge să identifice diferite condiţii de producere a
discursului (inclusiv condiţii macrosociale), pornind de la termenii cu care actorii sociali
înşişi semnalează cât de mult se implică şi îşi asumă actul de comunicare. Discursul poate
fi astfel calificat ca fiind acţiune socială care instaurează şi, în acelaşi timp, modifică o
situaţie socială.39
Producând un discurs, utilizăm resursele de care dispunem în situaţia dată (în
primul rând, limba în care comunicăm) astfel încât să putem acţiona asupra
interlocutorilor şi, implicit, asupra situaţiei în care ne aflăm. Cu fiecare utilizare a
categoriilor unei limbi şi a diferitelor „reguli” sociale, producem efecte, creăm, aşadar, un
eveniment. Cu fiecare discurs, transformăm „regula” sau instituţiile sociale (o limbă, un
limbaj, un vocabular, o tonalitate, un gest sau o formula de adresare) într-un eveniment.
În terminologia discursivă, fiecare utilizare a limbii în situaţie este un eveniment sau un
act singular denumit „enunţare”. De obicei, prin „discurs” înţelegem produsul sau
rezultatul mai multor enunţări, aşadar, al unor moduri diferite de utilizare a limbii şi a
altor limbaje în situaţia dată.
Contribuţiile teoretice din ultimii ani tind să „sociologizeze” analiza de discurs, fie
preluând unele concepte sociologice de psihologie socială, din teoria comunicării, fie
sociologizând concepte din teoria literară şi semiotică.
„Sociologizarea” analizei de discurs vizează, în primul rând, termenii-cheie prin
care descriem în actul enunţării relaţia dintre „instituţie” sau „regulă socială” şi „acţiune”
(sau „eveniment”).
Avem „discurs” atunci când enunţările satisfac o serie de „reguli de recunoaştere”
ca:
 suntem persoana legitimă pentru a comunica un anumit conţinut;

 situaţia în care comunicăm este legitimă şi justifică actul enunţării;

 destinatarii vizaţi prin enunţare sunt cei legitimi în situaţia respectivă;

39
Ibidem, p. 65
  limbajul în care comunicăm este legitim dacă e să ţinem seama de identitatea
noastră, a destinatarilor noştri şi de situaţia în care ne aflăm40.
Îndeplinind aceste reguli, discursul politic respectă condiţiile de „acceptabilitate socială”.
Enunţând, ne filtrăm subiectivitatea în funcţie de un spaţiu convenţional care ne
„autorizează” să comunicăm într-un anumit mod şi să dobândim „autoritate”.
Sociologizarea analizei de discurs a continuat şi pe o alta pistă de cercetare –
interacţionistă – interesată mai ales de operaţiile prin care actorul social utilizează
instituţiile în actul enunţării. Bazat pe diverse curente de cercetare (analiza
conversaţională, etnografică şi etnometodologică, sociologia interacţională, comunicarea
interculturală, lingvistica de orientare cognitivă), modelul interacţionist porneşte de la
premisa conform căreia reglementarea discursului apare nu numai la nivelul „reguli” şi
„efecte”, ci şi în ceea ce priveşte „utilizarea regulilor”. Aşadar, „regulile” nu se reflectă
mecanic în actul enunţării, ci actorul social este cel care recurge strategic la „regulile”
sociale în funcţie de acţiunea destinatarilor. La nivelul analizei, curentul interacţionist
privilegiază ideea că „structura”, indiferent de conţinututl ei, devine prin discurs
„dependentă de situaţie”.
În perspectiva interacţionistă, enunţarea depinde de o situaţie prestabilită (încă
dinainte de a enunţa, relaţia noastră cu interlocutorii este deja codificată), fiind totodată
un act emergent, un eveniment (atunci când enunţăm, utilizăm relaţia „codificată”). În
analizele care urmează, noţiunea de „discurs” va fi utilizată în sensul de activitate
discursivă.

3.1.2.Mediatizarea acţiunii politice româneşti41

Modelul analizei de discurs poate integra cercetarea produsului mediatic şi a

efectelor corespunzătoare. Aşadar, chiar dacă mass-media, actorii politici şi publicul
acţionează defazat, fiecare constituie pentru celălalt o condiţie de producere a propriei
acţiuni. Faptul că mass-media, actorii politici şi publicul interacţionează defazat nu
împiedică stabilirea „contractului de comunicare” între cele trei părţi, astfel încât fiecare
să poată avea unele aşteptări cu privire la ceilalţi doi interlocutori. Canalele mediatice
dispun de o grilă de mediatizare care include o întreagă tipologie de produse mediatice,

40
Ibidem, p.65
41
Ibidem, p.67
cu un anumit grad de standardizare şi, implicit, de recunoaştere socială (de aici,
proliferarea studiilor de piaţă comandate de canalele mediatice, studii care măsoară
consumul mediatic şi, implicit, orizontul de aşteptare al publicului).
Canalul mediatic şi publicul îşi ajustează fiecare acţiunea unul în raport cu
celălalt, astfel încât analiza separată a mediatizării şi a efectelor acesteia nu se justifică.
Modelul analizei de discurs demonstrează că analiza mass-media în termeni de „produs
mediatic” versus „efecte mass-media” este o falsă problemă, la fel ca şi întrebarea dacă
mediatizarea acţiunii politice are sau nu efecte asupra publicului. În aceste condiţii,
analizele ar trebui să se intereseze de felul în care mass-media utilizează discursul
interlocutorului (al publicului) pentru a construi produsul mediatic; de felul în care
publicul foloseşte diferitele produse mediatice pentru a-şi construi un „habitus” mediatic.
Analiza de discurs poate extinde analiza mediatizării ca mecanism de influenţare a
publicului. Am prezentat în capitolul precedent cele două practici de mediatizare a
informaţiei politice care pot influenţa opţiunea publicului (practica focalizării şi a
cadrajului). Pe baza analizei de discurs, ar putea fi identificate şi alte mecanisme prin care
mass-media influenţează publicul. Nu în ultimul rând, modelul analizei de discurs poate
servi caracterului interdisciplinar al cominicării mediatice.
Studiul de faţă propune o analiză a discursurilor politice prin comparaţie a doi
preşedinţi reprezentativi pentru România: Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu. Un prim pas
pentru o bună desfăşurare a cercetării îl constituie colectarea şi selectarea datelor
informative cu scopul de a realiza o bază de date relevantă şi care să servească drept
suport acestei analize.
Astfel, ziarul „Scînteia” reprezintă documentul principal în cazul lui Nicolae
Ceauşescu, o sursă complexă ce oferă informaţii pentru analiza necesară. Următorul pas îl
reprezintă organizarea documentelor astfel încât discursurile politice studiate să trateze
cât mai multe teme de interes public, tratate într-o manieră originală ceauşistă. „Scânteia”
(3 ianuarie 1985) trata realitatea conform dogmei maniheiste în pagina de informaţii
internaţionale şi în zona acţiunilor pozitive erau consemnate: ,,Mesaje de Anul Nou -
sub semnul dorinţei de pace, de soluţionare a problemelor lumii contemporane î n
interesul tuturor popoarelor”, ,,Ziua Naţională a Sudanului”, ,,Sărbătoarea naţională a
Cubei socialiste”, ,,Ziua Revoluţiei Palestiniene”, “Construcţii pentru prezent, pentru
viitor”.
 Un inventar al temelor tratate prioritar de „Scânteia” poate da măsura a ceea ce
considerau propagandiştii că trebuia să fie poporul: problemele vieţii raţionale,
recensământul animalelor, majorarea alocaţiilor şi ajutoarelor de stat pentru copii,
darea în folosinţă a unei noi linii a metroului, un nou agregat de înaltă tehnicitate,
producţia fizică peste prevederi, livrări peste prevederi, ritm intens de lucru pe
şantierele de investiţii, producţia gogoşilor de mătase, producerea unor cantităţi
considerabile de miere de albine, mari producţii agricole, Porţile de Fier II - o nouă
stea în salba de lumini a ţării, etc. Textele oficiale ocupau spaţii importante în paginile
presei comuniste: în majoritatea numerelor, mai mult de jumătate din spaţiul tipografic,
în altele, doua treimi. Textele care relatau despre evenimente oficiale (vizite de lucru,
întâlniri oficiale sau „primiri la tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, festivităţi, aniversări)
constituiau un compartiment bine definit al presei, cu spaţii şi rubrici alocate din timp,
pentru care secţia de propagandă manifesta un interes deosebit. Ele erau redactate de
ziarişti profesionişti, pe baza informaţiilor primite de la secţia de propagandă şi a
celor ,,colectate” la faţa locului. Textele din această categorie îmbinau latura
informativă cu cea de persuasiune ideologică, dar predominau aspectele
propagandistice. Tehnicile discursive specifice evenimentului comentat
(problematizarea, elucidarea şi evaluarea) se regăsesc în corpusul de texte-comentariu
din perioada 1985-1990, cu observaţia că structura argumentativă (premise,
argumentare, evaluare, concluzii) era fundamentată ideologic.
O evaluare calitativă a textelor de comentariu evidenţiază următoarele 42:
a) absenţa comentariului care interpretează evenimentele din realitatea cotidiană,
fiind, în acelaşi timp, complementar relatării acestora;
b) locul lui este luat de comentariul-eseu (însemnări, note), de comentariul
ideologic (,,Proces revoluţionar, conştiinţa revoluţionara - Tezele pentru plenara CC
al PCR”, ,,Tineri în patria tânără sub semnul faptei”, „Valori şi opţiuni fundamentale
ale tinerei generaţii - forţa revoluţionară a unităţii noastre socialiste”), de analiză
ce simulează obiectivitatea ştiinţifică. Conform cu cele discutate până acum, ş i
comentariul se înscrie printre procedeele care afectează funcţia informativă prin
exacerbarea rolului textelor de seducţie si prin simularea obiectivităţii.
Pentru a putea acoperi cerinţele impuse într-o analiză completă, documentele
reprezentative pentru cercetarea în cazul preşedintelui democrat fac parte din colecţia de

42
Luminiţa Roşca, op.cit., p.194
discursuri ce alcătuieşte arhiva în format electronic regăsită pe site-ul preşedenţiei. De
asemenea, discursurile memorabile ale lui Ion Iliescu din perioada minerioadelor, constituie
o sursă importantă şi relevantă pentru a putea reliefa atât mesajul transmis, cât şi modul de
abordare al acestuia. Primele discursuri oficiale au avut şi rolul de a introduce în
circuitul public idei şi formule care să explice sau să denumească evenimente ce au
tulburat opinia publică sau care să legitimeze anumite acţiuni ale noii administraţii.
În acest sens, se poate reţine: „revoluţia română este rezultatul unei acţiuni spontane
a maselor, expresie a nemulţumirii acumulate de-a lungul anilor”; „Consiliul Frontului
Salvării Naţionale este emanaţia mişcării şi nu a precedat mişcarea”; „Vechiul aparat
represiv caută să terorizeze populaţia”; „Scopul acţiunilor teroriste este de a împiedica
stabilizarea vieţii economico-sociale”; „Se încearcă destabilizarea noastră”; „Singura
forţă este menţinerea acestei unităţi, bazată pe consensul general al tuturor forţelor
creatoare ale societăţii româneşti”; „Realizarea permanentă a acestui consens cu
deschidere largă către toate curentele posibile”; „Principiile eligibilităţii obligatorii a
tuturor organelor şi factorilor de conducere”; „Forţa cea mai dinamică a procesului
nostru revoluţionar, tineretul”. Aceste formule, introduse în circuitul public, în
principal prin discursurile liderului FSN, au devenit clişeele noului limbaj oficial.
Ideea pe care au încercat să o inducă populaţiei primele discursuri politice a
fost clar formulată într-o alocuţiune a lui Ion Iliescu din 25 ianuarie 1990: „Aşa cum
este el, cu slăbiciunile şi lipsurile sale, Frontul Salvarii Naţionale este singura
structură, încă foarte fragilă, care duce greul pe umerii săi. Prăbuşirea acestui
edificiu înseamnă împingerea ţării în haos”. În alocuţiunea preşedintelui CFSN, Ion
Iliescu, din 26 ianuarie 1990, recursul la pronumele personal de persoana I se justifică
prin asumarea trecutului de către acesta, în contextul criticilor care i se aduceau.
Astfel, acesta afirma : „în ceea ce mă priveşte, nu am ce ascunde. Am fost o
persoană publică şi mă cunosc foarte mulţi oameni din ţară. Sunt fiu de ceferist... Şi
eu, la vîrsta de 12 ani, am fost arestat... Ca elev şi student, am fost activ în mişcarea
de tineret. Am fost... Conflictul meu cu Ceauşescu... Nu numai că mi-au fost
întotdeauna străine practicile totalitare, dictatoriale... Nu mă tem de judecata lor” 43

43
Ziarul Adevărul, 27 ianuarie 1990
 3.1.3. Prezentarea liderilor politici

Înainte de a efectua analiza discursurilor politice, este necesară o explicaţie care să

convingă şi să argumenteze alegerea celor doi lideri politici români, Nicolae Ceauşesu şi
Ion Iliescu.
Discursurile lui Nicolae Ceauşescu descriau perioada socialistă ca o „epocă de
aur”, un timp al bunăstării şi justiţiei depline. În realitate, alimentele, electricitatea,
încălzirea erau raţionalizate, dependenţa economică faţă de spaţiul CAER se accentuase,
oamenii erau dezamăgiţi de corupţia, nepotismul şi minciuna generalizate. La aceasta se
adăuga exasperarea maselor, nemulţumite de atitudinea liderilor comunişti români faţă de
politica de deschidere (glasnost) promovată de către Mihail Gorbaciov, începând cu anul
1985. În timp ce la Moscova se recunoştea deschis falimentul economic al ideologiei
comuniste, sistemul propagandei comuniste din România funcţiona nestingherit, românii
fiind obligaţi să asculte nesfârşitele discursuri, „împănate” cu sloganuri naţionaliste, anti-
imperialiste şi anti-gorbacioviste, să urmărească pe furiş emisiunile posturilor de radio
străine.
În România anilor ’80, propaganda comunistă săpase o prăpastie de netrecut între
discursul puterii, ideologie şi realitatea cotidiană, iar minciuna oficială sau „minciuna
organizată căpătase forme instituţionalizate. Hotărât să-şi consolideze puterea în cadrul
partidului, Ceauşescu a adoptat la început cu precauţie politicile inaugurate de
predecesorul lui, inclusiv o politică externă mai independentă şi o limitată liberalizare
internă. Privind retrospectiv, anul 1968 ne apare ca un moment de răscruce pentru
Ceauşescu. Deşi şi-a impus superioritatea asupra rivalilor din partid, destinul
Cehoslovaciei i-a dat o lecţie despre pericolele inerente liberalizării politice din interior.
Până în 1971, odată cu proclamarea aşa-numitei „minirevoluţii culturale”, a fost stabilit
pe deplin cursul dogmatic ce avea să fie urmat. Ca marxist, Ceauşescu a acordat
întotdeauna mai multă atenţie materiei decât omului, strategiilor politice mai degrabă
decât bunăstării populaţiei. Nu e poate o coincidenţă faptul că una dintre primele măsuri
legislative restrictive promulgate de regimul Ceauşescu a fost legea interzicerii
avorturilor, publicată in 1966; legislaţia împotriva divorţurilor a fost şi ea adoptată în acel
an. Implementarea fără discernământ a acestor dispoziţii legale spune multe despre
punctul de vedere pur instrumental al lui Ceauşescu faţă de cetăţenii români. Amestecul
în comportamentul reproductiv al unui popor – şi nu din motive etice ori religioase – arată
până unde este gata să meargă Ceauşescu pentru a-şi asigura forţa de muncă necesară
îndeplinirii obiectivelor sale economice extrem de ambiţioase. În 1984, au fost
implementate noile reglementări legale, medicale şi fiscale în vederea impunerii mai
eficiente a legii împotriva avorturilor.
În România, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate în 1948; iar
colectivizarea agriculturii româneşti se încheie în 1962, mai rămânând astfel doar un
sector privat foarte redus, constând mai ales din mici parcele de pământ particulare. În
ultimii 10 ani a existat totuşi o tendinţă nu numai de a restrânge şi mai mult posesia
privată de pământ, ci şi de a spori supervizarea micilor terenuri particulare care mai
există. Concluzia pe care Ceauşescu a tras-o din tulburările din Polonia a fost aceea că era
nevoie de mai mult, şi nu de mai puţin, „socialism”: nu mai multă, ci mai puţină
agricultură privată, nu mai mult, ci mai puţin comerţ liber, precum şi restricţii mai mari în
privinţa Bisericii Catolice şi a disidenţilor.
În 1974, s-a anunţat deja o lege care proclama statul drept unic posesor al
pământului ţării şi deci autorizat să hotărască folosirea acestuia. Prin aceeaşi lege, se
restrângea şi dreptul de a moştenii pământ, fiind dezmoşteniţi cei care nu aveau pregătire
agricolă. Potrivit unei alte legi publicate în 1980, achiziţionarea loturilor particulare atât
în zonele urbane, cât şi în cele rurale era permisă doar dacă acestea urmau sa fie folosite
în scopuri agricole.
În cursul anilor ’80, a sporit amestecul statului în agricultura particulară. Pomii
fructiferi, viile şi animalele erau înregistrate de autorităţi, iar tăinuirea efectivelor de
animale atrăgea după sine confiscarea acestora. Sacrificarea animalelor particulare sub o
anumită vârstă era interzisă prin lege. Amestecul statului în agricultura privată a culminat
cu reintroducerea sistemului de cote. Potrivit acestuia, nerespectarea cotelor obligatorii de
livrare atrage pierderea dreptului de folosire sau de posesiune a pământului. Această
măsura a condus la o si mai mare scădere a rezervelor alimentare, împreună cu stabilirea,
în 1983, a preţurilor maximale pentru produsele agricole vândute de producătorii
particulari.
Era limitată de asemenea deţinerea particulară de case şi apartamente, după o
scurtă perioada de liberalizare în anii ’70. În 1980, se interzicea prin lege deţinerea de
către o persoană a mai mult de o casă ori un apartament. În România, cetăţenii nici măcar
nu au dreptul să posede mai mult de un loc de veci. În 1982, s-a decretat deja că pământul
ori casele celor care emigraseră vor fi”preluate” de statul român. În plus, cei care făceau
cerere de emigrare erau nevoiţi să-şi vândă proprietăţile la preţuri stabilite de o comisie de
stat.
Am ales al doilea om politic ca fiind reprezentativ pentru România deoarece, Ion
Iliescu este o figură dominantă a politicii româneşti după 1989. În timpul mandatelor sale
a început introducerea reformelor politice, sociale şi economice, dar acestea au fost
calificate ca insuficiente şi „de faţadă” de către societatea civilă şi forurile internaţionale.
În acelaşi timp Iliescu este acuzat de către societatea civilă din Romania că are convingeri
comuniste, că ar fi tolerat corupţia atât în partidul condus de el, cât şi în administraţie. În
2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din
1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma, au descins în
Bucureşti pentru a dispersa cu forţa manifestaţii anti-guvernamentale, la invitatia
aceluiasi Ion Iliescu. Iliescu declară că scopul anchetei este "răzbunare" împotriva sa. La
sfarsitul anului 2006, Ion Iliescu a fost ales presedinte de onoare al PSD - dovada a
continuării aceleiaşi linii non-reformatoare partidului.
A fost format Frontul Salvării Naţionale care se voia o organizaţie care să se
ocupe de organizarea primelor alegeri şi să se autodizolve după îndeplinirea acestui
obiectiv. Cu toate acestea FSN a candidat în primele alegeri şi le-a cîştigat cu 70% din
voturi. Ca membru fondator Iliescu a rămas în FSN care a trecut printr-o multitudine de
schimbări de nume (FDSN, PDSR, PSD). Ulterior FSN şi-a pierdut caracterul de guvern
naţional şi şi-a atras multe critici pentru faptul că deşi era singurul exponent al puterii
inainte de mai 1990 a candidat în primele alegeri libere. El şi-a atras de asemenea
numeroase critici în urma mineriadelor al căror regizor din umbră a fost considerat.
 4. Studiu de caz

Analiza realizată pe baza materialelor mai sus menţionate este concepută conform
unei structuri logice şi coerente ce presupune selectarea pricipalelor teme abordate de cei
doi lideri politici evidenţiate prin pasaje din discursurile lor politice, de cele mai multe
ori. Astfel, în cadrul fiecarei teme se va trata modul de abordare şi mesajul transmis de
fiecare lider în parte, prin comparaţie.

1.”Huliganii” României
„În zilele de 16 si 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe
judecătoreşti legale, câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de
manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o
serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie şi-au
intensificat activitatea împotiva instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv a unor unităţi
militare” declara Nicolae Ceauşescu într-o cuvântare din seara de 21 decembrie 1989
(vezi anexa 1) făcând referire la evenimentele ce urmau să declanşeze revoluţia
eliberatoare.
„...sunt unii care plâng de mila câtorva golani, care provoacă dezordine în centrul
oraşului...aceste elemente caută să submineze viaţa noastră democratică” rosteşte Ion
Iliescu în cadrul unei şedinţe în 1990, când a avut loc prima mineriadă, făcând referire la
oamenii strânşi în Piaţa Universităţii din Bucureşti îndrăznind să i se opună.
Cei doi lideri prin catalogarea amatoare a unui segment din populaţia ce întregea „poporul
nostru”, reuşesc să transmită acelaşi mesaj eronat.

2. Armata în situaţiile de criză

„Regretăm foarte mult că s-a ajuns la asemenea situaţie, dar aceasta nu se
datoreşte organelor de ordine şi unităţilor militare, care timp de două zile au dat dovadă
de maxima răbdare şi îngăduinţă faţă de acţiunile elementelor teroriste, fasciste din
Timişoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine şi care au acţionat în mod
premeditat şi bine pregătit pentru declanşarea acestor grave incidente de la
Timişoara!...Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi
cuceririle sale”. Acestea sunt cuvintele „tovarăşului” în acelaşi discurs menţionat anterior,
cu referire la evenimentele din Timişoara.
„Armata trebuie să fie element de stabilitate şi de apărare a cuceririlor
poporului,...nu să stea indiferentă când vandalii ce se pretau la asemenea acte barbare
împotriva poporului”, era de părere Ion Iliescu avându-l în stânga sa pe liderul minerilor
veniţi „să ia locul şi să îndeplinească obligaţiile Armatei”.
Ion Iliescu considera că la vremea respectivă Armata era derutată şi a avut nevoie
de un răgaz pentru a putea asimila evenimentele pline de violenţă ce aveau loc în
Bucureşti. Însă, situaţa trebuia controlată iar singura modalitate viabilă a constituit-o
chemarea minerilor din Valea-Jiului în 1990.

3. „Forţele străine”
„Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină
certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă
legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de
spionaj din diferite ţări străine. Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a
provoca o dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea
condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii
patriei noastre socialiste.” Aceasta este o declaraţie ce aparţine lui Nicolae Ceauşescu în
acelaşi an 1989, privind situaţia de la Timişoara.
„Aceste acte sunt de o gravitate deosebită şi demonstrează tendinţa unor forţe
obscure care ignoră opţiunea exprimată de poporul nostru şi vor , prin forţă să instaureze
un regim de tip fascist”. Ion Iliescu declara concluzia sa cu privire la grupul din Piaţa
Universităţii din Bucureşti, unei televiziuni din Franţa.
Întrebarea ce pulsează asupra celor două declaraţii făcute de cei doi lideri politici
români, fiecare la vremea sa, se limitează la curajul de a crede că România nu a posedat o
perioadă propriul drept de a se conduce.

4. Drepturile minorităţilor
„...să de acţioneze în continuare pentru cimentarea şi mai puternică a unităţii şi frăţiei
dintre oamenii muncii români, maghiari, germani, sârbi şi de alte naţionalităţi, care,
animaţi de aceleaşi interese şi aspiraţii, realizează laolaltă toate valorile materiale şi
spirituale ale ţării, participă cu însufleţire la lupta pentru propăşirea patriei
comune...”44(vezi anexa 2).
În pofida acestei declaraţii, deşi nu s-a adoptat nicio legislaţie care să restrânga
privilegiile şi drepturile minorităţilor naţionale, şi mai precis cele ale minorităţii
maghiare, aceste grupuri par a fi totuşi indirect ameninţate prin anumite măsuri. Exemplul
cel mai convingător l-a constituit probabil dezmembrarea Regiunii Autonome maghiare în
contextul reorganizării teritoriale generale a ţării, finalizate în 1968. Prin această măsură,
au fost abolite orice drepturi colective speciale de care beneficia minoritatea maghiară.
Multe alte legi şi regulamente restrictive, precum legea patrimoniului cultural, reforma
educaţională care stipulează faptul că este necesar un număr minim de elevi pentru a
înfiinţa şi menţine clasele minoritare, reducerea totală a numărului de studenţi şi
restricţiile referitoare la numărul de cărţi ce urmau a fi publicate, precum şi al celor care
veneau în contact cu vizitatori străini – au fost resimţite extrem de dur de minorităţile
naţionale. Regulamentul anunţat în 1971, care interzicea scrierea oraşelor transilvănene în
limbile maghiară ori germană, a fost privit de minorităţile naţionale ca o provocare. În
ultima vreme, emisiunile pentru minorităţi au fost întrerupte, deoarece televiziunea
română s-a limitat la două ore de transmisie, consecinţă a programului naţional de
austeritate în vederea economisirii energiei.
„Nu vom fi de acord cu proiecte separatiste, care au ca principala miză crearea
unor enclave pure din punct de vedere etnic. Acesta este cel mai prost răspuns cu putinţă
la problemele etnice şi va naste, aşa cum dovedeşte realitatea altor proiecte de acest fel,
noi frustrări şi noi tensiuni între majoritate şi minorităţi", a mai spus Ion Iliescu, care a
arătat că, într-adevăr, statul român trebuie reformat pentru a putea răspunde noilor sale
funcţiuni şi obiective, reforma ce presupune continuarea procesului de descentralizare. El
menţioneză că toate comunităţile locale au primit şi vor primi în continuare noi atribuţii şi
vor avea şi instrumentele constituţionale, legale, financiare şi materiale pentru a-şi
îndeplini aceste atribuţii. Preşedintele României din acea perioadă a declarat că o
consecinţă a acestui proces este faptul că minorităţile naţionale au garanţia exercitării
unor drepturi, cum ar fi utilizarea limbii materne în administraţie, justiţie, inscripţiile
bilingve, învăţământul confesional în limba minorităţii respective. El a apreciat că,
practic, minorităţile se bucură de tot ceea ce au nevoie pentru a-şi păstra şi îmbogăţi
identitatea naţională şi culturală. Şeful statului a precizat că, într-o democraţie, oricărui
44
Nicolae Ceauşescu, Tezele din iulie – Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-
ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, iulie 1971
cetăţean i se cere responsabilitate în exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale,
onestitate şi bună credinţă, condiţii esenţiale pentru existenţa unui climat de încredere şi
cooperare între majoritate şi minorităţile naţionale. „România este patria tuturor fiilor ei şi
fiecare dintre noi este răspunzător de prezentul şi viitorul ei. Nimeni nu se poate retrage în
afara istoriei sau nu-şi poate construi o realitate paralelă, din care să-i excludă pe ceilalţi”,
a afirmat Ion Iliescu. El a adăugat că şi acestea sunt componente ale proiectului Marii
Uniri de la 1 Decembrie 1918. Preşedintele Iliescu a arătat, de asemenea, că Marea Unire
şi-a văzut încă de la început ameninţată existenţa de o serie de acţiuni şi proiecte
revizioniste, atât la graniţele sale estice, cât şi la cele vestice. „Aceste ameninţări explică,
dar nu scuză, o serie de eşecuri interne, mai ales în planul funcţionării democraţiei şi a
statului de drept”, a mai spus Iliescu. El a precizat ca aceste eşecuri au fost resimţite
dureros de majoritatea cetăţenilor ţării, indiferent de etnie. Iliescu a declarat că atunci
mulţi au crezut că există răspunsuri individuale la problemele ţării. „Uitând de datoria
solidarităţii şi unităţii naţionale, am plătit un preţ greu de suportat: sfârtecarea trupului
ţării, refugiul a milioane de români, sute de mii de morţi pe fronturile de est şi de vest,
avatarurile totalitarismelor”, a afirmat şeful statului. Preşedintele a spus că aceste
sacrificii, ce pot fi evitate sau minimizate, au permis totuşi menţinerea continuităţii
statului naţional român, unitar şi independent, deşi mulţi români se află încă în afara
graniţelor actuale ale României. „Avem o datorie faţă de toţi aceşti români: aceea de a-i
ajuta, într-o Europă Unită şi democratică, să-şi păstreze identitatea şi demnitatea
naţională. Am dovedit că suntem hotărâţi să ne îndeplinim această datorie de onoare şi de
suflet”45, a menţionat Iliescu.

5. Proprietate
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există
proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca
întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel
mai cunoscut principiu al unei societaţi comuniste este: „Fiecare după puteri, fiecăruia
după nevoi.”
În 1994, în contextul în care chiriaşi cuprinşi de ură împotriva proprietarilor de
drept şi proprietari de case urând România, Iliescu îşi atrage blestemele proprietarilor. A
existat şi o încercare a partidelor istorice adunate în CDR de a-l suspenda din funcţia de

45
http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=4848
şef al statului. Iliescu a cerut administraţiilor locale să nu pună în aplicare hotărârile de
restituire a proprietăţilor luate de instanţe. Cererea de atunci a lui Iliescu are efecte
nefaste şi acum, statul român având nenumărate procese de restituire a proprietăţii la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La acel moment, Iliescu a refuzat să vină în faţa
Parlamentului pentru a da socoteală. Motivul invocat: a fost ales de popor şi nu de
Parlament. Fostul şef al statului şi actual preşedinte executiv al PSD a trimis o scrisoare
Parlamentului în care a aruncat vina pe presă, pe motiv că aceasta a denaturat declaraţiile
sale.

6. Libertatea de mişcare
„Avem în vedere ...organizarea raţională şi sistematizarea mai bună a teritoriului
ţării noastre, crearea de noi centre orăşeneşti şi organizarea pe baze ştiinţifice a vieţii
comunelor şi satelor patriei, astfel încât să asigure apropierea trepată a satului de oraş, a
condiţiilr de viaţă de la sate de cele de la oraşe. Ca urmare a acestor măsuri vor avea loc
schimbări puternice în structura societaţii noastre, ceea ce va duce la creşterea şi mai
accentuată a rolului clasei muncitoare ca forţă pricipală în întreaga viaţă economică şi
socială.”
În ultimul deceniu, s-au făcut simţite efectele negative ale politicii regimului de
industrializare rapidă şi intensivă. Emigrarea masivă de la sat a redus drastic populaţia
rurală. În consecinţă, au fost introduse legi pentru a încetini ori chiar pentru a inversa
procesul. În 1976, dreptul stabilirii în oraşele mari era puternic limitat, iar doi ani mai
târziu s-a decretat ca aceia care stăteau într-un loc mai mult de cinci zile erau obligaţi să
se înregistreze la miliţia locală. În 1978, a fost îngrădit dreptul de a consulta un medic la
alegerea persoanei; oamenii erau forţaţi să apeleze la unităţile sanitare unde erau arondaţi
de către stat. În 1983, s-a decis, la o întrunire a Comitetului Politic Executiv, că şcolarii
care locuiau în zone rurale urmau să frecventeze şcoli din satul natal, ceea ce le răpea
posibilitatea de a merge la şcolile urbane de mai bună calitate. O altă iniţiativă
cvasifeudală de acest fel a constituit-o încercarea de a-i obliga pe intelectualii şi activiştii
de partid şi de stat care lucrau în ţară, dar trăiau în orasele învecinate, să-şi stabilească
reşedinţa în satele unde activau. Implementarea efectivă a acestei politici s-a lovit de o
opoziţie considerabilă.
7.Emigrarea
Pâna de curând, au fost ridicate o serie de obstacole birocratice menite a opri valul
crescând al cererilor de emigrare făcute nu doar de cetăţenii de origine germană ori
evreiască, ci şi de un număr cât mai mare de nativi români. Cei care au depus cereri de
emigrare se confruntă cu hărţuiri si posibila pierdere a locului de muncă, a
apartamentului, a asigurării de sănătate şi a altor „daruri” din partea guvernului lor. Fetele
logodite cu cetăţeni străini pot emigra doar cu aprobarea părinţilor, mulţi dintre aceştia
fiind presaţi de regim pentru a nu-şi da acordul. Un decret care cere fiecărui potenţial
emigrant să plătească o taxă în valută forte, rambursând statului costul educaţiei, ar
restrânge drastic, în cazul aplicării sale, dreptul de a emigra, mai ales pentru că românilor
nu li se permite să deţină valută. Datorită presiunilor din S.U.A. şi R.F.G., decretul nu a
intrat deocamdată în vigoare, dar el se află încă pe ordinea de zi. Totuşi, se practică
frecvent mituirea în valută forte, plătită unor intermediari mai mult sau mai puţin oficiali
care promit facilitarea emigrării.
Ion Iliescu promitea „un viitor liniştit” astfel încât România azi rămâne fără forţă
de muncă, iar Nicolae Ceauşescu îşi „împrejmuise” poporul lăsând foarte puţine speranţe
de a emigra.

8. Comunicarea între cetăţeni

Unul dintre efectele dogmatizării vieţii culturale din România l-a constituit
restrângerea contactelor dintre românii şi străinii care vizitează România. Din 1971,
străinii care nu sunt rude apropiate ale românilor nu mai au dreptul să locuiască la
cetăţenii români, fiind nevoiţi să stea la hotel. Justificarea acestei constrângeri constă,
chipurile, în apărarea securităţii naţionale. Contactele românilor cu ziariştii străini sunt
restrânse în acelşi mod. Practic, orice român care discută cu un străin este obligat să se
prezinte la serviciile de Securitate în 24 de ore, regulă care îi face pe mulţi cetăţeni să
evite total contactul cu străinii.
Călătoriile în ţările occidentale sunt limitate din moment ce cheltuielile de călătorie
trebuie plătite în valută. Mai nou, s-a stabilit o limită de trei minute pentru apelurile
telefonice pentru străinătate, dincolo de care preţurile devin prohibitive.
Ca până acum, în ceea ce-l priveşte pe Ion Iliescu , românii au început să cunoască
şi o altfel de lume, cea a libertăţii de mişcare.
9. Libertatea informaţiei, culturii, educaţiei
Dând vina pe criza valutară din România, regimul a eliminat practic abonamentele
la periodicele occidentale, drepturile de autor pentru cărţile străine şi dreptul de a pune în
scenă piese din Vest. Cum Elena Ceauşescu este cea care supraveghează politica
educaţională, mulţi cercetători şi studenţi români au fost împiedicaţi să beneficieze de
bursele occidentale obţinute.
În timpul epocii Ceauşescu, a fost limitată pas cu pas libertatea de a căuta şi de a
difuza informaţii, de vreme ce regimul şi-a consolidat monopolul asupra informării şi
îndoctrinării. Încă din 1969, deţinerea de fotocopiatoare neînregistrate la autorităţi în timp
de trei zile de la achiziţionare era considerată încălcare a legii. În 1983, posesia
fotocopiatoarelor era interzisă pe deplin, iar maşinile de scris trebuie acum înregistrate la
miliţie. Potrivit unui paragraf din Legea presei românesti, publicată în 1974, „libertatea
presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste”, clauză care a fost
folosită practic împotriva oponenţilor regimului.
 Consideraţii de final

În studiul de faţă, introducerea aminteşte câteva dintre caracteristicile

fundamentale ale discursului politic, care este profund legat de putere şi este totodată
unul dintre cele mai importante instrumente pe care le au la dispoziţie forţele politice
pentru ascensiunea lor la putere. Secolul în care trăim stă sub semnul limbajului şi al
discursivităţii şi accentuează faptul că marile bătălii nu se mai pot câştiga decât pe terenul
unor negocieri eficiente şi productive pe baza discursului, a limbajului.

Analiza amănunţită a discursului politic, construită pe o structură întreţinută prin

dimensiunea şi forţa pragmatică a acestuia, defineşte „noua armă” politică ca fiind o
formă a discursivităţii prin intermediul căreia un anumit interlocutor (individ, grup,
partid) urmăreşte obţinerea puterii în lupta politică, împotriva altor indivizi, grupuri sau
partide.

Lucrarea de faţă determină anumite caracteristici ale discursului politic,

caracteristici care fac identitatea acestui tip de discurs în ansamblul diverselor forme ale
discursivităţii: ambiguitatea intenţionată a discursului politic, caracterul disimulat şi, în
final, dimensiunea imperativă a discursului politic, care beneficiază de o amplitudine
problematică, de o deschidere procedurală, de o raţionalitate a manipulării.

Firul logic, urmărit în acest studiu, se continuă în capitolul II, unde conceptul de
discurs politic este personalizat, iar comparaţia între un discurs sec şi forţat al unei
perioade pline de restricţii şi unul ce se vrea a fi nou, ce creează o imagine nouă pentru
un lider nou într-o Românie „proaspată”, pregăteşte terenul pentru analiza de discurs
politic a unora dintre cei mai controversaţi şi „aliniaţi” preşedinţi ai românilor.

Astfel, se arată cum presa din perioada comunistă uita să apeleze la dreptul său la
libertate, cuvântările lui Nicolae Ceauşescu fiind publicate de întreaga presă centrală, ca
şi de organele de presă locale ale partidului. În felul acesta, discursul politic publicat în
presă tindea să înlocuiască activitatea jurnalistică propriu-zisă. Discursul politic
practicat în România comunistă aparţine unui singur lider, transformându-l într-un
instrument dur, care reuşeşte însă, să contureze o mentalitate a unor cetăţeni educaţi
„în serie”, mentalitate ce acceptă o manipulare continua, chiar si după o lungă
perioadă de interziceri. Una dintre consecinţe acestei grave toleranţe din partea
românilor o reprezintă faptul că cea mai mare parte a societăţii româneşti este lipsită de
cultura politică necesară unei bune funcţionări a democraţiei. În prezent, se vorbeşte
uneori chiar de un „analfabetism politic”. Astfel, absenţa unei culturi politice a fost
însoţită, până la începutul secolului XX, dar şi în anii de comunism, de lipsa unui limbaj
politic propriu-zis.

De altfel, cel mai longeviv preşedinte al României dupa 1990, Ion Iliescu, pare să
fi fost şi singurul ocupant al scaunului de la Cotroceni înclinat să-şi scrie singur
discursurile, după cum îşi aminteşte fostul consilier prezidenţial Octavian Ştireanu.46 Într-
adevăr stilul fostului preşedinte este inconfundabil, iar asta susţin afirmaţiile lui Ştireanu.
Acelaşi limbaj birocratic, lemnos, acelaşi vocabular limitat care a creat din discursurile
sale - ce aduc aminte, în opinia lingviştilor şi a istoricilor invitaţi să comenteze aceste
discursuri -, de discursurile de dinainte de 1989.
„Discursurile lui Ion Iliescu păstrează stilul gongoric al retoricii
de dinainte de 1989, care amesteca inefabil limbajul romantic al
secolului XIX cu limba de lemn comunistă. Din punctul de vedere
al veridicităţii istorice, aproape fiecare paragraf poate fi
contestat - cele mai flagrante neadevăruri fiind legate de
circumstanţele creării statului unificat şi de natura relaţiilor
statului român, precum şi de cele ale majorităţii cu minorităţile.
Discursul nu are autor - Iliescu nu se simte ca individualitate în
spatele acestuia. El vorbeşte în numele unui vag eu colectiv în
care se dizolvă”,
spune istoricul Adrian Cioflinca, în timp ce fostul consilier Zoe Petre remarcă stilul mult
mai victorios al mesajelor festive iliesciene.
Scopul acestui studiu este atins prin analiza comparată a discursurilor politice
reprezentative pentru imaginea celor doi preşedinţi români, Nicolae Ceauşescu şi Ion
Iliescu, demonstrând fineţea discursului, în general, şi rigiditatea discursului politic
românesc, în particular. Analiza acestui studiu întregeşte seria de motive pentru care
România democratică şi-a construit greşit propriul mod de a fi liberă din punct de vedere
politic, a întârziat cumplit în luarea unor decizii politice importante şi motivul pentru care
românii încă mai acceptă o politică şubredă.
46
„Pentru mine, ca şi consilier prezidenţial al preşedintelui Iliescu, a fost foarte confortabil să
lucrez cu Domnia sa. Fiind un om de editură, cu exerciţiul scrisului şi al editării, domnul preşedinte îşi
scria, de regulă, singur discursurile. Dânsul lucra cu pixul pe ele.“
 Este relevantă pentru finalizarea acest studiu, remarca prin care discursul politic
este descris ca o artă pe care cei mai mulţi indivizi ai clasei politice româneşti
contemporane nu o stăpânesc încă.

ANEXE

ANEXA 1
 Dragi tovarăşi şi prieteni,
Cetăţeni ai Republicii Socialiste România,
(Publicată pe data de 21 decembrie 1989 în Scînteia, nr. 14725)

Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în

legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timişoara.
În zilele de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe
judecătoreşti legale, cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de
manifestări şi incidente, trecînd la atacarea unor instituţii de stat, distrugînd şi jefuind o
serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie şi-au
intensificat activitatea împotriva instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv a unor unităţi
militare.
Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor participanţi la aceste evenimente,
aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor şi bunurilor
generale ale oraşului şi de a da semnalul unor asemenea acţiuni si in alte centre.
Populaţia din Timişoara cunonşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au
avut loc.
Cu toate insistenţele depuse, timp de două zile, de organele politice, de partid, de
consiliul popular, de conducerile întreprinderilor şi de organele de ordine, aceste grupuri
au continuat şi şi-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituţiilor si
magazinelor, inclusiv a unor unităţi militare.
În aceste împrejurări grave, in seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile
militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să
acţioneze
Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, unităţile militare —
conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării -au fost obligate să se apere, să
apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţara.
Organele de ordine, procuratura au efectuat şi continua să efectueze cercetările
corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor acte cu caracter net fascist,
provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplina
certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strînsă
legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de
spionaj din diferite ţări străine.
Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provo-ca dezordine în
vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării
teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste.
Nu întîmplător posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în
cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată, de ponegrire, de
minciuni împotriva ţării noastre.
Scopul - repet, după datele pe care le avem pînă acum şi din poziţia luată de
cercurile revizioniste, revanşarde, de cercurile imperialiste din diferite ţări — este acela
de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României,
de a întoarce România înapoi sub dominaţia străina, de o lichida dezvoltarea socialistă a
patriei noastre.
În faţa acestei situaţii deosebit de grave, este necesar să acţionăm în deplină unitate, cu
toate forţele, pentru apărarea independenţei, integrităţii şi suveranităţii României, de a
asigura dezvoltarea construcţiei socialiste în patria noastră.
Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi
de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în
întreaga ţară.
Doresc să declar cu toata răspunderea că unităţile armatei noastre, care au
misiunea apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare, au dat
dovadă de multă, foarte multă răbdare.
Nu au răspuns, chiar atunci cînd soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci
cînd situaţia a ajuns de aşa natură încît au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse
în pericol instituţiile fundamentale, ordinea din judeţ.
Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţa de popor şi cuceririle
socialismului !
Dacă armata şi unităţile de ordine nu şi-ar fi îndeplinit datoria şi răspunderea faţă de
patrie, faţă de popor, ar fi însemnat să nu răspundă jurămîntului, să nu îndeplinească
prevederile Constituţiei ţării de a acţiona cu fermitate în apărarea cucerilor socialiste, a
cuceririlor întregului popor, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii României..
De altfel, aşa trebuie să acţioneze orice cetăţean al patriei noastre în apărarea
socialismului şi independenţei ţării !
 Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş
face totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea României, dreptul
deplin al poporului nostru de a-şi hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un
amestec din afară.
Campania declanşată de diferite cercuri şi guverne împotriva României
demonstrează cu putere că a-ceste acţiuni au fost din timp şi bine pregătite.
Se pune pe drept cuvînt întrebarea : de ce acele cercuri imperialiste şi guverne, care fac
tot felul de declaraţii împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu
evenimentele foarte grave din diferite ţări, din ultimul timp ?
Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte
dintr-un plan mai general împotriva independenţei şî suveranităţii popoarelor — a acelor
popoare care nu vor dominaţia străină şi sint gata să-şi apere cu orice preţ, inclusiv cu
arma în mînă, independenţa, dreptul la o viaţă liberă.
Cu toţii ne reamintim de poziţia fermă a intregului nostru popor în 1968,
împotriva invaziei Cehoslovaciei şi pentru apărarea independenţei României. Acum se
poate afirma că este o situaţie asemănătoare, sau chiar mai gravă. De aceea, se impune să
acţionăm cu întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a
construcţiei socialiste din patria noastră !
Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situaţie, dar aceasta nu se
datoreşte organelor de ordine şi unităţilor militare, care timp de doua zile au dat dovadă
de maxima răbdare şi îngăduinţa faţă de acţiunile elementelor teroriste, fasciste din
Timişoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine şi care au acţionat în mod
premeditat şî bine pregătit pentru declanşarea acestor grave incidente de la Timişoara !
Mă adresez tuturor organelor si organizaţiilor de partid, comuniştiloi,
organizaţiilor U.T.C., sindicatelor şi tuturor sindicaliştilor, Organizaţiei Democraţiei şi
Unităţii Socialiste, tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti pentru a acţiona, în deplină
unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acţiuni împotriva
patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a
hotărărilor Congresului al XIV-lea al partidului!
Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre - fără deosebire de naţionailitate —
cu chemarea de a da dovadă de o înţelegere deplină a situaţiei grave care s-a creat prin
acţiunile teroriste de la Timişoara şi de a acţiona, în deplină unitate şi solidaritate, pentru
apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea
stări de lucruri ! Societatea noastră asigura condiţii de partfcipqre deplina a tuturor
cetăţenilor ţării, a tuturor categoriilor sociale ia întreaga viaţa politică, !a conducerea
întregii societăţi. Sint create cele mai largi posibilităţi ca, în cadrul democraţiei noastre
murtci-toreşti-revoiuţionare, să dezbatem si să soluţionam, în deplina unitate, toate
problemele privind viaţa, munca, bunăstarea întregii naţiuni, dar şi independenţa,
suveranitatea şi integritatea patriei.
Este necesar şă respingem cu hotă-me orice acţiuni îndreptate împotriva patriei, a
poporului nostru - constructor paşnic al socialismului -, a independenţei, a construcţiei
noii orin-duiri socialiste în România !
Să acţionăm cu întreaga răspundere faţă de prezentul şi viitorul socialist al patriei
noastre, pentru a a-sigura munca şi liniştea întregului nostru popor I
Este de datoria tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România să acţioneze cu toate
forţele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de
spionaj, a cercurilor imperialiste reacţionare, îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de
alte valute.
Trebuie să dăm o riposta hotărîtă împotriva celor care vor să dezmembreze
România, să lichideze integritatea şi independenţa patriei noastre ! Este necesar să
sprijinim - în orice împrejurări — armata noastră, apărătoare de nădejde a independenţei,
suveranităţii şi integrităţii ţării, a construcţiei socialiste, a vieţii paşnice a întregii noastre
naţiuni!
Să acţionăm in aşa fel pentru a nu fi necesară intervenţia armatei. Dar, în acelaşi timp, să
nu se admită, în nici o împrejurare, ca armata să fie atacata, să nu admitem ca ea să fie
oprita să acţioneze împotriva celor ce creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea
si munca paşnică a poporului ! Adevărata libertate, adevăratul umanism înseamnă a
asigura dezvoltarea socialistă a patriei, bunăstarea întregii naţiuni, a asigura independenţa,
integritatea ţării şi a-i demasca pe toţi aceia care acţionează - indifirent sub ce forme -
împotriva intereselor patriei, a independenţei, a socialismului în România.
Înţelegînd bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timişoara, aceste acţiuni
dirijate şi organizate împotriva patriei noastre, dorese să asigur intregul nostru popor,
întreaga noastră naţiune, că atit organele de stat, cit şi organele de partid vor face totul şi
vor acţiona cu întreaga răspundere pentru a soluţiona problemele în deplină colaborare cu
toţi oamenii muncii, cu toţi cetăţenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele
măreţe de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai
bune condiţii.
Doresc să declar, în această seară, în faţa întregii noastre naţiuni că, în ce mă priveşte, ca
fiu devotat al poporului, în munca şi răspunderile incredinţate de partid şi popor, voi
acţiona în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în
interesul construcţiei socialiste, al independentei şi suveranităţii ţării! Nu am şi nu voi
avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României şi
socialismul!
Cel mai bun răspuns pe care il putem da cercurilor reacţionare, acelora care doresc să
distrugă independenţa şi să oprească construcţia socialistă în România este unitatea
noastră, a tuturor, a întregii naţiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiţii a programelor
de dezvoltare socia1-economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă şi
independentă, pe calea socialismului, acţionind cu toată hotărirea pentru pace şi
colaborare, pe principiile deplinei egalităţi în drepturi cu toate naţiunile lumii!
Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt
spirit patriotic şi revoluţionar, de a înţelege că cele întimplate la Timişoara constituie
acţiuni organizate din timp de cercurile reacţionare, de agenturile de spionaj străine, care
au iniţiat toate acestea împotriva patriei noastre.
Să acţionăm cu toată răspunderea în aşa fel ca nicăieri în ţara noastră să nu se mal
poată organiza şi să nu se mai producă asemenea situaţii. Este necesar, dragi tovarăşi şi
prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România, să dăm dovadă de marea răspundere şi
inţelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a dat mari jertfe. Mulţi din
cei mai înaintaţi fii ai naţianii noastre şi-au dat viaţa pentru îndependenţa pentru
bunăstarea, pentru integritatea ţării şi construcţia socialismului în România. Nu trebuie să
existe nimic care să împiedice acţiunea noastră hotărită pentru a servi poporul,
socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al naţiunii noastre!
Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compatrioţi, chemarea de a intări
colaborarea şi unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului,
pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa României!

ANEXA 2
 Tezele din iulie
Propuneri de măsuri
pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice,
de educare marxist-leninistă a membrilor de partid,
a tuturor oamenilor muncii

de Nicolae Ceauşescu

Ca rezultat al profundelor transformări petrecute în anii de după eliberare, al

victoriei orînduirii socialiste, al uriaşei activităţi politico-educative desfăşurate de partid,
în ţara noastră s-au obţinut rezultate deosebit de importante în lărgirea orizontului
cultural, în ridicarea nivelului politic şi ideologic, în formarea conştiinţei socialiste a celor
ce muncesc. Aceasta se exprimă în faptul că întregul nostru popor, toţi oamenii muncii,
fără deosebire de naţionalitate, înfăptuiesc neabătut politica internă şi externă a partidului,
pe care o consideră drept propria lor politică, văzînd în ea garanţia bunăstării şi fericirii
lor.
Ţelul suprem al politicii partidului nostru a fost şi este creşterea bunăstării
materiale şi spirituale a maselor, asigurarea condiţiilor pentru afirmarea plenară a
personalităţii, făurirea omului nou, profund devotat socialismului şi comunismului.
Activitatea politico-educativă constituie o parte componentă inseparabilă a operei de
edificare a noii orînduiri sociale, o preocupare de seamă a partidului şi statului nostru.
Cu toate succesele mari obţinute pînă în prezent, în munca politico-ideologică şi cultural-
educativă continuă încă să persiste o serie de lipsuri, deficienţe şi neajunsuri, a căror
înlăturare constituie o necesitate imperioasă a mersului înainte al societăţii noastre.
Ţinînd seama de cerinţele etapei actuale a construcţiei socialiste, de marile
obiective care stau în faţa partidului şi poporului în făurirea societăţii socialiste
multilateral-dezvoltate, este necesar să se ia măsuri pentru ridicarea nivelului
combativităţii revoluţionare şi a spiritului militant, partinic, al întregii activităţii politice,
ideologice şi de educaţie comunistă a maselor, desfăşurată de organele şi organizaţiile de
partid, de organizaţiile de masă şi obşteşti, de organismele de stat, de instituţiile de
propagandă, ideologice şi cultural-artistice.
1. — Hotărîtor în înfăptuirea acestor obiective este ridicarea continuă a rolului
conducător al partidului în toate domeniile activităţii politico-educative, creşterea
răspunderii şi exigenţei organelor şi organizaţiilor de partid în îndrumarea întregii
munci de educare a maselor, desfăşurată prin intermediul tuturor mijloacelor de
influenţare politică şi al factorilor de culturalizare de care dispune societatea
noastră.
În acest scop se vor întări conducerea şi controlul de partid în orientarea activităţii
politico-educative spre promovarea largă în mase a ideologiei partidului nostru, a politicii
sale marxist-leniniste, spre creşterea combativităţii împotriva influenţelor ideologiei
burgheze, a mentalităţilor retrograde, străine principiilor eticii comuniste şi spiritului de
partid. Un accent deosebit se va pune pe prezentarea marilor cuceriri obţinute de poporul
român — constructor al socialismului, pe sublinierea rolului conducător al clasei
muncitoare, care-şi îndeplineşte cu cinste misiunea istorică în edificarea socialismului, pe
cultivarea respectului faţă de muncă, faţă de producătorii bunurilor materiale din
societatea noastră.
O sarcină esenţială a muncii politico-educative desfăşurate de partidul nostru este
educarea tuturor celor ce muncesc în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi
devotamentului neţărmurit faţă de patrie, al hotărîrii de a nu precupeţi nimic pentru
apărarea cuceririlor noastre revoluţionare, a independenţei şi suveranităţii ţării, pentru
întărirea şi înflorirea continuă a României socialiste.
În procesul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate este necesar să
se acţioneze în continuare pentru cimentarea şi mai puternică a unităţii şi frăţiei dintre
oamenii muncii români, maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţionalităţi, care, animaţi de
aceleaşi interese şi aspiraţii, realizează laolaltă toate valorile materiale şi spirituale ale
ţării, participă cu însufleţire la lupta pentru propăşirea patriei comune — Republica
Socialistă România. Este datoria organizaţiilor de partid să combată cu fermitate orice
tendinţă şi formă de exprimare a naţionalismului. Munca politică trebuie să acţioneze
hotărît împotriva oricărei manifestări de indisciplină, de încălcare a normelor de
convieţuire socială, în direcţia dezvoltării respectului faţă de avutul obştesc, faţă de legile
ţării, pentru întărirea legalităţii socialiste şi a ordinii publice.
Conducerea şi organizarea întregii activităţi politico-educative cad nemijlocit în
sarcina birourilor şi comitetelor judeţene de partid, a organelor de partid de la toate
nivelurile, a activiştilor care lucrează în domeniul propagandei, a tuturor comuniştilor.
 În realizarea tuturor acestor sarcini, un rol important trebuie să-l îndeplinească —
sub conducerea partidului — sindicatele, organizaţiile de tineret şi femei, toate
organizaţiile de masă şi obşteşti din patria noastră.
2. — Secţia de Propagandă a Comitetului Central va prezenta propuneri de îmbunătăţire a
organizării învăţămîntului de partid, a formelor de pregătire politică şi ideologică a
cadrelor şi a membrilor de partid, a maselor largi de oameni ai muncii, în vederea
dezvoltării spiritului partinic, revoluţionar, a ridicării nivelului muncii de partid. Se vor
lua măsuri de îmbunătăţire a planurilor şi programelor de învăţămînt la Academia de
partid “Ştefan Gheorghiu” şi la Şcolile interjudeţene de partid, în vederea asigurării
pregătirii cadrelor cu problemele fundamentale ale muncii de partid, ale ştiinţei
conducerii politice. Se va asigura cuprinderea în cursuri de perfecţionare a unui număr
mai mare de activişti din diferite domenii de activitate. Recrutarea elevilor şi studenţilor
pentru şcolile de partid se va face din rîndul activiştilor de partid, de stat şi ai
organizaţiilor de masă, în special al acelora care provin din rîndul clasei muncitoare şi
care au o practică îndelungă în producţie.
3. — Vor fi extinse şi activizate formele muncii politice de masă: activitatea agitatorilor,
a gazetelor satirice, a brigăzilor artistice de agitaţie, a diferitelor forme de agitaţie vizuală
la locurile de muncă, atît în vederea popularizării şi generalizării experienţei pozitive, a
realizărilor şi atitudinilor înaintate, cît şi pentru combaterea activă a stărilor de lucruri
negative. Vor fi orientate organizaţiile de partid să întărească munca politico-educativă
nemijlocită, de la om la om, cu fiecare membru de partid, cu fiecare cetăţean.
O deosebită atenţie trebuie să acorde organele de partid educării activului de
partid şi de stat în spiritul politicii profund umaniste a partidului nostru, politică pătrunsă
de grija faţă de om, în spiritul slujirii cu abnegaţie a intereselor generale ale societăţii, ale
poporului — îndatorire fundamentală şi criteriu principal de apreciere a cadrelor, a
fiecărui comunist.
Organele de partid trebuie să dezvolte la cadrele noastre preocuparea pentru
asigurarea condiţiilor în vederea participării tot mai largi a maselor la elaborarea şi
înfăptuirea politicii partidului şi statului, la întreaga viaţă economică, socială, ideologică
şi culturală — expresie elocventă a profundului democratism al orînduirii noastre
socialiste.
4. — Va trebui să crească rolul adunărilor de partid în dezbaterea principalelor probleme
ale vieţii colectivelor de muncă, în sporirea combativităţii şi vigilenţei politice a
membrilor de partid, în ridicarea spiritului critic şi autocritic, în promovarea poziţiei
ferme împotriva fenomenelor negative, a atitudinilor necorespunzătoare faţă de muncă şi
avutul obştesc, de dezinteres faţă de cerinţele oamenilor muncii, a manifestărilor de
indolenţă şi superficialitate. Este datoria organizaţiilor de partid de a forma opinia de
masă în lupta împotriva abuzurilor şi necinstei, a delapidărilor, a tuturor manifestărilor
antisociale.
Unul din obiectivele principale ale muncii politice, îndeosebi în rîndurile
tineretului, este combatarea fermă a tendinţelor de parazitism, de viaţă uşoară, fără
muncă, cultivarea răspunderii şi a datoriei de a munci în slujba patriei, a poporului, a
societăţii socialiste. Îndeplinirea unei munci utile societăţi este o onoare şi o obligaţie
pentru toţi cetăţenii.
5. — Este necesară crearea unui larg curent de masă pentru participarea tuturor cetăţenilor
şi în special a tineretului la acţiuni de muncă patriotică — pe şantiere, în industrie, în
agricultură, în gospodărirea localităţilor. Organele şi organizaţiile de partid, organizaţiile
de masă şi obşteşti, organele locale ale puterii de stat răspund direct de organizarea
acestor acţiuni.
6. — Va trebui intensificată activitatea educativă şi de pregătire politică în şcoli şi
facultăţi. În acest scop, Ministerul Învăţămîntului va lua măsuri de îmbunătăţire a
planurilor şi programelor de învăţămînt, acordînd atenţie deosebită îmbunătăţirii predării
ştiinţelor sociale. Va trebui ridicat spiritul de răspundere şi rolul cadrelor didactice în
formarea politico-ideologică a elevilor şi studenţilor. Se vor lua măsuri pentru întărirea
direcţiilor educative din Ministerul Învăţămîntului, asigurîndu-se încadrarea acestora cu
activişti de partid, îndrumarea lor nemijlocită din partea Secţiei de Propagandă a C.C. al
P.C.R. Secretariatul C.C. al P.C.R., birourile comitetelor judeţene şi orăşeneşti de partid
răspund de îndrumarea întregii activităţi politice din şcoli şi facultăţi, de conţinutul
predării ştiinţelor sociale. Planurile de învăţămînt şi programele ştiinţelor sociale vor fi
aprobate de Secretariatul C.C. al P.C.R. O treime din programele cursurilor de vară de
pregătire a cadrelor didactice va fi dedicată informării politice şi dezbaterilor pe probleme
ideologice şi educative.
7. — Se vor lua măsuri pentru intensificarea activităţii de educaţie politică desfăşurată de
organizaţiile U.T.C. şi asociaţiile studenţeşti. Rolul principal în întreaga activitate a
U.T.C. trebuie să-l aibă tineretul muncitoresc. Trebuie acţionat pentru promovarea în
rîndurile întregului tineret a concepţiei despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, pentru
cultivarea tradiţiilor revoluţionare ale clasei muncitoare şi ale partidului comunist, pentru
educarea socialistă, patriotică, prin muncă a tinerei generaţii. Centrul de cercetări pentru
problemele tineretului să-şi orienteze activitatea spre aceste cerinţe ale educaţiei
tineretului.
O atenţie deosebită va trebui acordată activităţilor cultural-educative şi
distractive în rîndurile tineretului şi în special ale elevilor şi studenţilor, combătînd
manifestările de cosmopolitism, diferitele mode artistice împrumutate din lumea
capitalistă. Se va interzice servirea băuturilor alcoolice în toate localurile distractive
pentru tineret.
Va fi lărgită şi intensificată propaganda ateistă, organizarea acţiunilor de masă
pentru combaterea misticismului, a concepţiilor retrograde, pentru educarea întregului
tineret în spiritul filozofiei noastre materialist-dialectice.
8. — Va creşte rolul Academiei de ştiinţe sociale şi politice în dezbaterea problemelor
ideologice actuale ale vieţii noastre social-politice, ale activităţii culturale şi creaţiei
artistice, în ridicarea combativităţii ideologice faţă de influenţele străine, în afirmarea
puternică a filozofiei materialist-dialectice şi a politicii partidului nostru.
9. — Se impune să crească rolul presei în propagarea largă a poziţiilor ideologice ale
partidului noastru, a principiilor noastre etice de convieţuire socială, în combaterea fermă
a influenţelor ideologiei burgheze şi a mentalităţilor retrograde de orice fel. Presa va
trebui să cultive mai mult figura înaintată a muncitorului, a producătorului de bunuri
materiale devotat trup şi suflet cauzei socialismului, propăşirii patriei. Se va asigura
orientarea politică fermă, în special a publicaţiilor cultural-artistice, în direcţia promovării
artei şi literaturii socialiste militante şi combaterii tendinţelor de rupere a creaţiei de
realităţile noastre sociale, de publicul larg al oamenilor muncii.
Prin forme şi stiluri variate de expresie, arta trebuie să serveasă poporul, patria,
societatea socialistă.
10. - Va trebui să sporească rolul educativ al tuturor emisiunilor de radio şi televiziune.
Emisiunile se vor adresa în mai mare măsură maselor largi ale publicului spectator, în
special muncitorilor şi ţăranilor, asigurîndu-se totodată de prezenţa mai frecventă a
acestora în emisiuni. Se va face o mai riguroasă selecţie a producţiilor artistice difuzate de
radio-televiziune, promovîndu-se cu precădere filme, piese de teatru, spectacole muzicale
din repertoriul naţional şi îndeosebi din repertoriul nou, socialist. Se va asigura un
echilibru raţional în politica de repertoriu, astfel încît să fie judicios reprezentate opere
valoroase din ţările socialiste, precum şi lucrări reprezentative din patrimoniul culturii
universale care au un profund caracter social şi o poziţie filozofică progresistă, înaintată.
Se vor elimina din emisiuni producţiile care cultivă idei şi principii străine filozofiei şi
moralei noastre, spiritul de violenţă, modul de viaţă burghez, mentalităţi nocive pentru
educaţia tineretului.
Emisiunile de satiră şi umor vor trebui să fie îndreptate împotriva fenomenelor
negative din societate, de pe poziţiile poilticii partidului nostru, înlăturîndu-se producţiile
de prost gust şi dăunătoare sau confuze din punct de vedere ideologic.
Radioul şi televiziunea vor stimula creaţia de cîntece revoluţionare, patriotice,
muncitoreşti, precum şi difuzarea lor în mase, organizînd în acest sens concursuri de
creaţie şi interpretare, spectacole speciale etc.
11. — Se vor lua măsuri pentru o mai bună orientare a activităţii editoriale, pentru ca
producţia de carte să răspundă în mai mare măsură cerinţelor educaţiei comuniste. Se va
exercita un control mai riguros, pentru evitarea publicării unor lucrări literare care nu
răspund cerinţelor activităţii politico-educative a partidului nostru, a cărţilor care
promovează idei şi concepţii dăunătoare intereselor construcţiei socialiste.
12. — În orientarea repertoriilor instituţiilor de spectacole, teatru, operă, balet, estradă, se
va pune accent pe promovarea creaţiei originale cu caracter militant, revoluţionar. Se va
da, de asemenea, extensiune lucrărilor valoroase din creaţia artistică actuală a ţărilor
socialiste; se va asigura o selecţie mai riguroasă a lucrărilor din repertoriul clasic şi
contemporan internaţional.
Se va acţiona mai perseverent pentru dezvoltarea creaţiei româneşti de operă,
operetă şi balet cu teme izvorîte din lupta poporului nostru pentru socialism. Comitetele
judeţene şi municipale de partid răspund de orientarea justă a repertoriilor instituţiilor
artistice profesioniste de spectacole, precum şi ale caselor de cultură şi căminelor
culturale.
13. — Se vor lua măsuri pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în
cinematografele noastre, limitîndu-se difuzarea filmelor poliţiste, de aventuri,
interzicîndu-se filmele care cultivă violenţa şi vulgaritatea, care propagă modul de viaţă
burghez.
14. — Un rol deosebit de important în orientarea politico-ideologică a activităţii cultural-
educative, în asigurarea unui conţinut pătruns de spiritul politicii partidului nostru al
întregii creaţii literar-artistice revine organizaţiilor de partid, tuturor comuniştilor care îşi
desfăşoară activitatea în acest domeniu.
Membrii de partid care fac parte din organele de conducere de partid şi de stat,
precum şi toţi cei ce activează în instituţiile ideologice, de educaţie politică, de
învăţămînt, cultură şi artă, în întreaga sferă a vieţii noastre culturale, trebuie să manifeste
un înalt spirit de exigenţă partnică, de combativitate şi principialitate marxist-leninistă. Ei
trebuie să fie un exemplu în acest sens, atît prin activitatea lor de fiecare zi, cît şi prin
propriile lor creaţii literar-artistice.
15. — Ministerul Comerţului Interior, Ministerul Turismului, precum şi organele de
partid şi de stat locale vor veghea ca în localurile de alimentaţie publică să se difuzeze în
special creaţia muzicală din ţara noastră, făcîndu-se totodată o selecţie atentă a
repertoriului străin, în vederea înlăturării muzicii care exprimă curente decadente.
16. — Este necesar să fie luate măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii Secţiei de
Propagandă a Comitetului Central al P.C.R., în vederea realizării ferme, la un nivel mai
ridicat, a îndatoririlor ce îi revin. Comisia ideologică şi Comisia de cultură şi presă ale
Comitetului Central vor trebui să desfăşoare o activitate mai intensă, să dezbată în mod
exigent problemele activităţii ideologice, politice şi culturale, în vederea justei orientări a
întregii activităţi desfăşurate în domeniile respective.
17. — Pentru dezbaterea problemelor muncii politicoeducative va fi convocată la
Comitetul Central al partidului o consfătuire cu secretarii comitetelor judeţene de partid
care răspund de problemele de propagandă, cu cadre cu munci de răspundere din
domeniul activităţii ideologice, cu conducători ai uniunilor de creaţie şi ai unor instituţii
culturale.
În toamna acestui an, o plenară C.C. al P.C.R. va analiza problemele privind
activitatea ideologică, politico-educativă şi cultural arstistică. În vederea pregătirii
plenarei, se vor organiza dezbateri în organele şi organizaţiile de partid, în instituţiile şi
organizaţiile cu caracter educativ, precum şi în presă.
Acţionînd în direcţia măsurilor propuse, este necesar ca organele şi organizaţiile
de partid să asigure orientarea întregii activităţi politico-ideologice şi cultural-educative în
spiritul tradiţiilor marxist-leniniste, al internaţionalismului proletar, al solidarităţii
oamenilor muncii din ţara noastră cu toate popoarele care făuresc noua orînduire
socialistă, cu mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, cu clasa muncitoare, cu
popoarele care luptă pentru eliberarea naţională, pentru apărarea independenţei şi
suveranităţii lor naţionale, cu toate forţele contemporane care se ridică împotriva
imperialismului, pentru progres social şi pace.
Partidul nostru consideră că îndeplinirea sarcinilor naţionale, cît şi a celor
internaţionale, constituie o unitate dialectică inseparabilă, îmbinarea lor armonioasă fiind
o îndatorire fundamentală a fiecărui comunist.
Întreaga activitate ideologică, politico-educativă, cultural-artistică ce se desfăşoară
în ţara noastră trebuie să aibă drept bază linia generală marxist-leninistă a Partidului
Comunist Român, programul elaborat de Congresul al X-lea al partidului, să asigure
însuşirea şi traducerea în viaţă a acestora de către întregul nostru popor. Îmbunătăţirea
activităţii politico-educative trebuie să ducă la intensificarea participării comuniştilor, a
tuturor oamenilor muncii, a întregului partid şi popor la făurirea societăţii socialiste
multilateral dezvoltate, operă care presupune atît ridicarea gradului de civilizaţie
materială a României, cît şi formarea unui om nou, cu înaltă conştiinţă socialistă.
Supun spre aprobare Comitetului Executiv aceste propuneri de măsuri, în vederea
publicării şi organizării traducerii lor în viaţă.

Bibliografie:

1. BECIU, Camelia, Comunicare politică, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2002

2. BECIU, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală,

Editura Polirom, Iaşi, 2000;

3. CARLSON, Malvin, Performance, Routledge, London/New York, 1996;

4. CHELCEA, Liviu şi LĂŢEA Puiu, România profundă în comunism, Editura

Nemira, Bucureşti, 2000

5. DEX, Bucureşti,Academia română, 1973

6. DOMENACH, Jean-Marie, Propagandă politică, Editura Institutul European,

Iaşi, 2004

7. DOMENACH, Jean-Marie, Propagande politique, Paris, PUF,1950

8. DRAGOMAN, Dragoş, Metode de analiză aplicate în ştiinţele politice, Editura

Continent, Sibiu, 2003

9. FRUZMUŞANI-ROVENTA, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

10. ILIESCU, Ion, Revoluţia Română, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2001

11. GABANYI, Anneli-Ute, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003

12. GHILEZAN, Marius, Cum să reuşeşti în viaţa politică. Manual de campanie

electorală, Editura Active Vision, Bucureşti, 2000;

13. KAPFERER, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a

comportamentelor prin mass media şi publicitate, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2002;

14. LENIN, Vladimir Ilici, Ce sînt „prietenii poporului” şi cum luptă ei împotriva

social-democraţilor?, Bucureşti, Editura pentru Literatura politică, 1954,

15. MUCHIELLI, Alex, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare,

Editura Polirom, Iaşi, 2002

16. ORESCU, Şerban, Ceauşismul.România între anii 1965 şi 1989, Editura Albatros,

Bucureşti, 2006

17. ROŞCA, Luminiţa, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare,

Editura Polirom, 2006

 18. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Discursul Puterii. Încercare de retorică aplicată,

Editura Institutul European, Iaşi, 1999

19. STERPU, Bogdan şi BARCAN Doina, Regimul comunist în România (decembrie

1947- decembrie 1989), Editura Institutul European, Iaşi, 2003

20. STOICIU, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând oameni şi idei, Editura

„Humanitas“, Bucureşti, 2000;

Resurse Internet:
1. http://philosophy.uaic.ro/site/philosophy/Argumentum_nr._3_2004-
2005_Cap.III.pdf
2. http://philosophy.uaic.ro/site/philosophy/Argumentum_nr._3_2004-
2005_Cap.IV.pdf
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C5%9Fescu
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu
5. http://romania-on-line.net/whoswho_ro/IliescuIonr.htm
6. http://www.divers.ro/focus_ro?wid=37452&func=viewSubmission&sid=4848
7. http://ro.wikisource.org/wiki/Cuv%C3%A2ntarea_lui_Nicolae_Ceau
%C5%9Fescu_din_seara_de_21_decembrie_1989
8. http://ro.wikisource.org/wiki/Tezele_din_iulie
9. http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=49517
10. http://arhiva.informatia.ro/Article13464.phtml

Ziare, Reviste:
1. Arhiva Ziarului „Scînteia” anii 1964, 1971, 1980-1989
2. Arhiva Ziarului „Adevărul” anul 1989
3. Ceauşescu, Nicolae, Raport la cel de-al XII-lea Congres Al Partidului Comunist
Român
4. Ceauşescu, Nicolae, Cuvântare la adunarea festivă prilejuită de sărbătorirea
împlinirii a 60 de ani de viaţă şi a peste 45 de ani de activitate revoluţionară, 25
ianuarie 1978
5. Ceauşescu, Nicolae, Raportul cu privire la stadiul actual al edificării
socialismului, la realizarea Planului Naţional unic de dezvoltare economico-
socială, la programele speciale şi la măsurile pentru împlinireaa cu succes a
cincinalului, a hotărârilor Congresului al XII-lea al partidului, 16 decembrie 1982
6. Ceauşescu, Nicolae, Tezele din iulie – Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea
activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid,
a tuturor oamenilor muncii, iulie 1971
7. Ceauşescu, Nicolae, Cuvântarea la Plenara Comitetuliu Central al Partidului
Comunist Român, 23-24 martie 1983
8. Ceauşescu, Nicolae, Directivele Congresului al XIII-lea al Partidului Comunist
Român cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul
1986-1990 şi orientările de perspectivă până în anul 2000, 1984
9. Ceauşescu, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea
Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al XII-lea si Congresul
al XIII-lea şi activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor
dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990şi, în perspectivă, până în
anul 2000, a României, 19 noiembrie 1984
10. Ceauşescu, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea
Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al XI-lea şi Congresul al
XII-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, 19 noiembrie 1979
11. Ceauşescu, Nicolae, Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din
domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative