Stilurile funcţionale

Stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţii de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. Orice
stil funcţional apare ca un model care exercită o anumită presiune asupra conştiinţei vorbitorilor. Aceştia îşi modelează involuntar sau
intenţionat forma comunicării în funcţie de condiţiile concrete în care are loc ea. În orice limbă există câteva modele, deci câteva stiluri
funcţionale, care coexistă şi se află în interacţiune. Modelele s-au constituit istoriceşte şi sunt în evoluţie.
În limba română contemporană sunt cinci stiluri funcţionale: stilul oficial (administrativ), stilul tehnico-ştiinţific, stilul publicistic,
stilul colocvial şi stilul artistic. Nici unul din acestea nu poate fi considerat închis, izolat de celelalteş nici unul nu se află in stare purăş
fiecare se conturează ca un model ale cărui trăsături sunt reliefate cu o forţă mai mare sau mai mică în acte concrete de comunicare. Între
diferitele stiluri funcţionale există o serie întreagă de verigi intermediare.
1. Stilul oficial (administrativ) îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale. În ordinea frecvenţei şi
importanţei apar următoarele modalităţi de comunicare: m o n o l o g u l s c r i s (în documente şi acte oficiale – administrative, politice,
diplomatice, juridice, economice: legi, decrete, decizii, regulamente, circulare, instrucţiuni, protocoale, rapoarte, informări etc.);
m o n o l o g u l o r a l (cuvântări în ocazii oficiale etc.); d i a l o g u l s c r i s (corespondenţa oficială), d i a l o g u l o r a l (în relaţiile
oficiale dintre instituţii şi public).
Sunt de menţionat următoarele caracteristici:
 stricta respectare a normelor limbii literare: corectitudine fonetică, grafică, ortografică, lexicală şi gramaticală;
 caracter obiectiv, impersonal; comunicările (scrise sau orale) sunt neutre expresiv, lipsite de încărcătură afectivă;
 accesibilitate, claritate şi precizie: comunicările oficiale nu permit decât o singură interpretare;
 absenţa oricărei nuanţe afective, prezenţa formalismului, a exprimării rigide; lipsesc lexicul afectiv, mijloacele de expresie figurată,
epitetele apreciative.
În documentele oficiale se întâlneşte o terminologie specifică (adeverinţă, adresă, articol, cerere, certificat, comisie, comitet,
consiliu, dare de seamă, deciyie, domiciliu, dosar, indemnizaţie, lege, litigiu, mandat, ordine de zi, paragraf, proces-verbal, sesiune,
subsemnatul (a) etc.).
Frecvente sunt substantivele provenite din infinitive lungi (“Forţa de muncă necesară unităţilor scocialiste în vederea calificării,
recalificării sau executării unor lucrări necalificate se asigură potrivit planului de recrutare, parte componentă a planului de asigurare,
pregătire şi perfecţionare a forţei de muncă.”).
Sub aspect morfologic se observă: folosirea infinitivului cu valoare de imperativ (“A se vedea capitolul 2, alineatul b, din Legea
nr...”); a prezentului gnomic (“Consiliile populare organizează, îndrumă şi controlează întreaga activitate de deyvoltare economico-
socială..”), a viitorului cu valoare imperativ (Ministerele şi celelalte organe centrale vor acorda comitetelor şi birourilor executive ale
consiliilor populare sprijin nemijlocit...”), a reflexivului pasiv (“se instituie un sistem..., adunările generale se convoacă..., comitetele
cetăţeneşti de părinţi se aleg...”), a unor forme verbale impersonale – reflexive şi pasive impersonale, expresii verbale impersonale –
(“Vi se face cunoscut că ..., Se cere din partea tuturor..., Este necesar să...”), a pluralului autorităţii (“Noi, primarul comunei ... Delegăm
prin prezenta .., Vă rugăm sa ne aprobaţi...) etc.
Se manifestă preferinţă pentru anumite adverbe, prepoziţii, locuţiuni şi expresii (conform, în conformitate cu, ca urmare, de
către, în calitate de, cu privire, pe baza, în vederea, pe linia, în cazul, în consens cu, având în vedere, drept pentru care etc.); frecvent,
adverbul modal este înlocuit prin locuţiunea corespunzătoare construită cu substantivul mod (în mod necesar, în mod nemijlocit, în mod
obligatoriu etc.).
Sub aspect sintactic se remarcă: frecvenţa grupurilor predicative cu semiauxiliarele a trebui şi a putea (“...trebuie să desfăşoare o
activitate susţinută... nimeni nu poate trăi fără muncă ...”), a substantivului (“Consiliile populare asigură ocrotirea drepturilor cetăţenilor
şi menţinerea ordinii publice...”), a construcţiilor infinitivale (“îndatorirea de a desfăşura o muncă utilă...”).
Dintre procedurile stilistice caracteristice sunt de reţinut: coordonarea ca mijloc principal de organizare a conţinutului
(enumeraţie de paragrafe, articole, puncte şi subpuncte); elipsa (“Intrarea interzisă.”) prezenţa unui clişee (formule introductive şi de
incheiere, formule de adresare), respectarea anumitor reguli de prezentare grafică.
2. Stilul tehnico-ştiinţific îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Modalităţile de comunicare sunt:
monologul scris (în lucrări şi documente ştiinţifice şi tehnice), monologul oral (în prelegeri, expuneri, comunicări cu caracter ştiinţific şi
tehnic); dialogul oral (în cadrul colocviilor, seminariilor şi dezbaterilor ştiinţifice).
Menţionăm următoarele caracteristici:
 Corectitudinea: în comunicare sunt preferate variantele literare ale sistemelor limbii; în monologul şi dialogul oral se ivesc şi abateri
de la norma literară.
 Obiectivitatea: comunicarea este, în general, lipsită de încărcătură afectivă, mai ales când e vorba de concluzii sau de adevăruri
unanim recunoscute. Obiectivitatea se împleteşte însă cu multe polemice, ironice, satirice, când se contestă fapte sau puncte de vedere
care contrazic opinia vorbitorului (autorului).
 Accesibilitatea (relativă, deoarece orice lucrare ştiinţifică se adresează unui anume destinatar): comunicările se disting prin claritate,
prin precizie şi proprietate;ele sunt însoţite de mijloace auxiliare, extralingvistice (tabele, diagrame, schiţe, fotografii, hărţi, etc.).
 Terminologia: fiecărui domeniu al ştiinţei şi tehnicii îi este proprie o anumită terminologie (limbaje ştiinţifice). Termenii sunt
monosemantici, adesea aceştia sunt definiţi în prealabil.
Lexicul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe si pseudoprefixe neologice (antebraţ,
antiepidemie, contraofensivă, extraterestru, cvasitotal, izomorf) sau compuse cu elemente de compunere savante (aerodinamic, agronom,
cardiolog, cronologie etc.). Mare parte din acest lexic este „internaţional”, în sensul că poate fi întâlnit, sub forme apropiate celor din
limba română, în principalele limbi de cultură.
Frecvente sunt substantivele abstracte provenite din infinitive lungi şi din adjective (Trecerea de la percepţii şi reprezentări la
noţiuni presupune un proces complex de abstractizare..., ecuaţie cu două necunoscute..., unghiul a două drepte..etc.).
 Procedeele de expresie figurată au roluri diferite. Uneori apar ca mijloace de cunoaştere: expresia figurală este suportul
adevărului ştiinţific („Fiind o abstracţie, semnificaţia nu se poate forma decât dupa ce memoria a uitat concretul.” „Lectură nu înseamnă
„privirea” unui text, ci „ascultarea” unor idei.” – H.Wald); expresia figurată ilustreayă o idee, o face mai accesibilă („Articolul se poate
asemăna cu tablele indicatoare pe care călătorul le găseşte la intrarea sau la ieşirea dintr-o localitate, având însemnul pe ele numele
comunei, distanţa de la sau până la localitatea următoare şi, c’nd se despart mai multe drumuri, direcţia pe care trebuie să apuce.” – S.
Puşcariu); alteori ele sunt expresia atitudinii polemice („Ar fi de minune, negreşit, dacă Stăpânirea ar putea să vină în Parlament cu un
proiect de lege prin care să mă oprească de a muri până la terminarea Etymologicului, ba încă să-mi mai lungească zilele şi peste litera z
pentru ca să fac un suplement.” – B. P. Hasdeu).
Citatul este, de asemenea, o caracteristică a stilului ştiinţific, fiind utilizat ca material demonstrativ, ca argument sau ca punct de
plecare pentru o demonstraţie mai amplă.
Intonaţia enunţului este în mod obişnuit neutră, dar, sporadic, ca minfestare a atitudinii polemice, apar şi enunţuri cu intonaţie
exclamativă – emfază, ironie, sarcasm – (v. exemplul anterior). Intonaţia interogativă este frecventă: ca procedeu de prezentare a unei
argumentări (Al. Graur spune, printre altele, în favoarea neologismelor: „Să zicem că a demonstra ar fi exact înlocuit prin a dovedi; dar
prin ce vom înlocui pe demonstrabil? Dacă anterior este cel dinainte, cum vom zice anterioritate? Pentru microscop ni s-a propus mic-
văzător; dar pentru microscopic?...”); ca interogaţie retorică („Şi-ar putea cineva permite să afirme că Iliada şi Odiseea sunt compuse
într-o limbă neliterară?”-Al. Graur), dar mai ales ca mijloc de organizare a conţinutului (mijloc arhitectonic) sub forma de întrebare şi
răspuns.
Frecventă este înlocuirea persoanei I singular prin persoana I plural: pluralul autorului („În concluzie, vom spune că afirmaţia că
dialectul muntean formeayă baza limbii noastre literare, începând cu secolul al XVI-lea, se dovedeşte perfect întemeiată.” – Al. Rosetti)
şi pluralul solidarităţii („E numai o iluzie când credem că cunoaştem bine vorbirea ţăranuluiii, am înţeles tainele ei.”-O.Densusianu.).
Infinitivul apare uneori cu valoare de imperativ în observaţii şi note, puse de regulă în paranteye („... a se vedea, în această privinţă,
şi...din bibliografia suplimentară”).
În ce priveşte structura enunţurilor, se constată predominarea subordonării faţă de coordonare, subordonarea oferind posibilităţi
mai mari de a prezenta o idee, un raţionament în întregime, în toata complexitatea lui.
În organizarea comunicării ştiinţifice sunt folosite procedee care să asigure maximum de claritate şi precizie şi o desfăşurare
logică;
 Coordonarea sub forma enumeraţiei (organizare pe capitole, articole, paragrafe; prezenţa cuvintelor de ordonare: pe de o parte.. pe de
altă parte... ; în primul rând ... în al doilea rând ...), a repetiţiei (reluarea conceptelor directoare, a unei idei importante, referire la o idee
exprimată anterior sau ulterior; de aici apar formulări de tipul: aşa cum afirmam la început...am precizat în capitolul... v. supra §...), a
paralelismului şi antitezei (care conferă expunerii simetrie şi echilibru).
 Întreruperea comunicării curente prin digresiuni. Acestea servesc drept argumente suplimentare, pun într-o lumină nouă o anumită
problemă sau duc completări nu neapărat necesare. Unele digresiuni sunt introduse în textul comunicării prin cuvinte şi expresii
specifice (în ce priveşte, cu privire la, merită a fi amintit şi faptul etc.) sau sunt izolate prin intonaţie (scris, prin paranteze); altele se
prezintă ca notă, observaţie, comentariu, adnotare în cuprinsul textului sau la subsol.
3. Stilul publicistic îndeplineşte funcţie propagandistică şi agitatorică; publicul este informat, influenţat şi mobilizat într-o
anumită direcţie în legătură cu evenimentele sociale şi politice, economice, ştiinţifice, artistice etc. Informarea publicistică contribuie la
formarea opiniei publice. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în presă şi publicaţii), monologul oral (la radio şi
televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris). Menţionăm următoarele caracteristici:
 Contopirea celor două componente – intelectuală şi afectivă, tranzitivă şi reflexivă – în vederea îndeplinirii sarcinilor de propagandă
(informare şi formare de convingeri ) şi de agitaţie (emoţionare şi mobilizare).
 Tendenţionism: orice comunicare publicistică este expresia unei tendinţe, a unei atitudini exprimate în mod evident.
 O varietate excepţională de forme publicistice (articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, cuvântare,
declaraţie, foileton, grupaj, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, scrisoare, ştire etc.), de întinderi diferite, în funcţie de temă şi
scopul imediat.
Unele din forme, de exemplu, reportajul şi foiletonul, se apropie de literatura artistică, în sensul că, fără să părăsească terenul
faptelor reale, recurg în comunicare la mijloacele de expresie ale artei; altele – comentariul, interviul – se apropie de stilul colocvial, iar
în cazul articolelor politice nu se confundă cu creaţia artistică (publicistica nu e ficţiune artistică), nici cu vorbirea uzuală (lipseşte
incoerenţa şi neglijenţa uzuală), nici cu lucrările ştiinţifice (lipseşte fie profunzimea, fie deplinătatea lucrării ştiinţifice). Orice producţie
publicistică este numai o parte a unui întreg, nu însuşi întregul, de aceea este efemeră. Această varietate a formelor corespunde largului
evantai al temelor abordate: tot ce interesează la un moment dat pe om, tot ce poate deştepta un ecou în mintea şi in sufletul acestuia
constituie temă pentru publicistică.
 Materialul excerptat din realitatea imediată este adesea însoţit de mijloace extralingvistice (fotografii, caricatură, hărţi, tabele,
diagrame, statistici, film etc.)
Normele limbii literare sunt, în general, respectate. Încălcările şi abaterile pot avea uneori valoare expresivă. Prin stilul
publicistic se răspândesc termeni ştiinţifici, forme corecte, dar şi cuvinte regionale, din limbajul familiar sau din argouri, forme şi
construcţii populare. Mai mult decât orice stil care utilizează calea scrisă de comunicare, stilul publicistic este foarte sensibil la
modificările de expresie ale diferitelor pături sociale, la inovaţia lingvistică, producţiile publicistice având rolul de a reflecta realitatea
imediată.
Sunt folosite toate mijloacele de contactare emoţională a publicului : lexic figurat, comparaţii şi tropi, epitet şi perifrază,
intonaţie exclamativă şi interogativă, întreruperi şi digresiuni, inversiuni, enumeraţie şi repetiţie, antiteză, mijloace ale umorului şi ale
satirei, vorbirea directă şi indirectă etc. Se foloseştepe larg citatul din cele mai diverse surse: opere literare şi ştiinţifice, texte de lege,
cuvântări ale oamenilor de stat etc.
Accesibilitatea este caracteristică producţiilor publicistice, altfel nu şi-ar putea îndeplini funcţia propagandistică şi agitatorică.
 Formulările eliptice, mobilizatoare (lozincă, chemare), titlurile frapante, care stârnesc interesul şi atrag, citatele şi maximele sunt
mijloace curente de agitare şi mobilizare a opiniei publice.
Nota polemică este prezentă în mai fiecare din producţiile publicistice, ea fiind una din manifestările tendinţei.
4. Stilul colocvial (al conversaţiei uzuale) îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă (relaţiile particulare, intime,
neoficiale între membrii unor colective mici – cercul familiei, al rudelor, al prietenilor, al tovarăşilor de muncă - , relaţiile neoficiale
incidentale dintre membrii unor colective întâmplător constituite: într-un compartiment de tren, în autobuz, la un spectacol etc.), cu o
arie tematică foarte vastă, dar cu o problematică simplă (necesităţi elementare de muncă şi de trai). Modalităţile de comunicare sunt:
dialogul oral (cea mai frecventă), dialogul scris (schimb de scrisori), monologul scris (notiţe, jurnal intim), monologul oral (relatări şi
anecdotică, urări, felicitări şi toasturi; tot aici s-ar putea adăuga şi monologul interior, fiind realizat în enunţuri “gândite”).
Întrebuinţarea acestui stil este generală, este singurul stil “stăpânit” de toţi vorbitorii şi însuşit treptat încă din primii ani de viaţă.
Este unicul stil în care este posibilă şi se realizează dezvoltarea spontană, neintenţionată a limbii.
Mijloacele lingvistice, deşi sărace din cauza problematicii simple, sunt foarte variate: unele se apropie de norma literară – un pol
- , altele de normele dialectale sau de normele limbajelor sociale speciale (argou, limbaj profesional neoficial) – alt pol. Adesea, vorbirea
unor persoane se caracterizează prin poliglosie: capacitatea de a-şi adapta vorbirea potrivit mediului şi capacitatea de a înţelege mai
multe variante (teritoriale şi sociale) ale limbii. Prin urmare, conversaţia uzuală este în mod concret expresia deprinderilor lingvistice ale
unui anumit mediu social şi cultural.
Caracteristicile pentru stilul colocvial sunt:
a) Naturaleţea, relaxarea, degajarea în exprimare: comunicarea nu se supune unor “reguli” – factori de constrângere şi control în
alte stiluri ale limbii. În vorbire se manifestă norme locale sau ale unui mediu determinat, care sunt adesea în contradicţie cu normele
literare.
Vorbitorii au preferinţe pentru informaţia lipsită de contururi ferme, pentru determinările aproximative, de aici: cuvinte
cumulative (cuvinte cu un conţinut vag şi prin urmare apte de a fi folosite situativ: Tutunul nu e lucru bun. Şi-a urcat lucrurile în maşină.
Ce lucruri ai să-mi spui? Ce lucru faci?), pronume şi adverbe nehotărâte (Nu ştii cumva pe cineva să lucreze ceva?), aproximări cu
ajutorul numeralelor şi substantivelor (,,Zvârr!de vreo două-trei ori cu bulgări în mine. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete
la şcoală.” Ion Creangă). Sunt întrebuițate cuvinte la modă (Un costum șic. Un motiv care „nu ține”. Are venituri mini.), apar ticuri
verbale („Ai puțintică răbdare...” – I. L. Caragiale), cuvinte de umplutură („Nu e vorba că te pretinzi, dar ești; ești un om, care va să
zicp, mai instruit, și ai datoria, mă-nțelegi;...” – I. L. Caragiale). În vorbire pătrund ivoluntar cuvinte din lexicul neliterar (cuvinte
dialectale, argotice, familiare: Dacă scoatem preț bun, avem biștari frumoși!” – E. Barbu; „Dă-mi, mă, o țigară, fire-al dracu, nu vezi ce
muncesc eu aicea?” – M. Preda). Se întâlnesc în mod obișnuit fapte gramaticale neliterare („Galoșii... Unde sînt galoșii lui don general?”
– Gh. Brăescu; „Cu tată-său aveți ce aveți, iar nu cu dînsul! – I.Creangă; „Da, asta în orice caz, dacă nu-l bate ăia pe-ăia, atunci îi bate
ăilalți pe ăștilanți” – M. Preda). Relațiile dintre diferitele funcții ale structurii sintactice slăbesc: enunțurile se fragmentează, lipsesc
contururile ferme, se produc izolări, inversiuni, elipse, se fac digresiuni, se introduc completări etc. Sub aspect fonetic se remarcă
neglijențe în articularea sunetelor și în rostirea cuvintelor, se produc eliziuni, sincope, asimilări etc.
b) Continua oscilare între economie și abundență în exprimare. Economia se manifestă prin întrebuințarea clișeelor
lingvistice (formulări stereotipe, uneori eliptice: ce mai faci, bine, bună ziua, noroc, avansați, coborâți, la prima etc.), a abrevierilor de
tot felul (Du-te la casă /=casa de bilete/; Urcă la biclă /=bicicletă/; E o chestiune fe fe urgentă), dar mai ales prin elipsă, ca urmare a
vorbirii dialogate, precum și prin mijloace extralingvistice (mimică, gestică) care permit întreruperea comunicării, restul fiind
sugerat.Abundența în exprimare este materializată prin repetiție (reluarea informației prin alte cuvinte, pleonasm, tautologie), prin
utilizarea zicalelor, proverbelor, locuțiunilor și expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifaze.
c) Încărcătură emoțională: comunicările sunt pe de o parte expresia directă a stărilor emoționale, pe de altă parte ele urmăresc
să impresioneze pe destinatar. Lingvistic, această trăsătură este concretizată prin întrebuințarea diminutivelor și augmentativelor, a
hipocoristicelor și a cuvintelor peiorative, a superlativelor populare și a unor sintagme afective (de exemplu: adjectivul subordonat se
substantivizează, devenind regentul determinatului: un drăguț de biciușor, o drăguță de raclă, hârca de babă, al dracului venelie și
ceapcân de popa etc.), a expresiei figurate, a interjecțiilor, a mijloacelor de apel afectiv (formule de adresare, vocative, impreative), prin
topica afectivă a enunțutilor (elementul considerat principal stă pe primul loc) și prin mijloace fonetice (intonație exclamativă,
accelerarea sau încetinirea ritmului etc.)
d) Înclinație spre satiră și umor; exprimată printr-o mare varietate de procedee: porecle („popa Buligă,ce-i ziceau și Ciucalău”
– I. Creangă), cantaminări („Bine-ai venit, nepurcele!” – I. Creangă), răstălmăciri („Dumnezeu sa-l iepure!” – I. Creangă), calambur (Ai
ieșit la vânătoare de lei?!), unități nelogice („Curat murdar!” – I. L. Caragiale), stridențe lexicale și gramaticale (De aceea merge treaba
prost, fiindcă e prea mulți deștepți!) etc.
5. Stilul artistic are un domeniu propriu de manifestere: domeniul esteticului. El se opune tuturor celorlalte stiluri funcționale
(oficial, tehnico - științific, publicistic, colocvial). În toate celelalte stiluri esențialul îl costituie transmiterea informației (informații de
un anume tip, cu un anume grad de accesibilitate), de aceea vorbitorul urmărește mai ales selectarea mijloacelor care răspund cel mai
bine formulării informației; el alege de regulă ceea ce consideră că este eficient, comod și inteligibil. În stilul artistic transmiterea
informației este corelată cu efectul produs de o anumită formă de element esențial și modelator în transmiterea informației; forma, ca
expresie a unui conținut determinat, este unică și irepetabilă.
Dintre trăsăturile caracteristice reținem:
a) Convenționalitatea: în timp ce în toate celelalte stiluri comunicarea urmărește să „redea” realul sau ce este cosiderat real
(în cazul unui fals, destinatarul reacționează mai devreme sau mai târziu), în stilul artistic comunicarea este expresia unei
alte realități imaginate de autor; destinatarul nu-și pune problema falsului, el știe că e vorba de ficțiune, de convenție.

b) Stilul artistic este permeabil tuturor mijloacelor de expresie, indiferent cărui stil funțional ar aparține; pătrunse în stilul
artistic, ele își pierd funcția specifică de comunicare și dobândesc funcție estetică. De aceea, stilul artistic se sprijină pe
relațiile sistematice ale limbii din domenii neartistice. Punând în valoare fapte de limbă din alte stiluri funcționale, fapte
 cu caracter perioferic, inovașii lingvistice (limbajul figurat, noi structuri sintactice, noi ritmuri, noi moalități de organizare
a comunicării), care se răspândesc și ascultătorilor, producțiile artistice aduc o contribuție hotărâtoare la formarea și
dezvoltarea limbii literare. Astfel s-a ajuns uneori să se confunde limba literară cu limba operelor literare.

c) Principalele modalități de comunicare sunt: monologul scris (literatura cultă) și monologul oral (literatura populară),
ultima fiind însoțită și de mijloace extralingvistice de expresie (melodie, gestică și mimică, dans).