G.

Călinescu

Călinescu s-a născut la București în 1899. Studiază la Iași, București, Italia. Debutează în revista “Sburatorul” lui
Ion Heliade Rădulescu. Este profesor de limba și literatura română la Timișoara și București. Teza de doctorat și-a susținut-o
cu lucrarea Avatarii faraonului Tla. Este și membru al Academiei Române. Este considerat unul dintre cei mai importanți
critici și istorici literari (pe lângă Maiorescu și Lovinescu). Studii de istorie și critică literară: Viața lui Eminescu, Opera lui
Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Are studii
monografice și la scriitorii Nicoale Filimon, Vasile Alecsandri, Alexandrescu, are și două volume de poezii: Poezii și Lauda
lucrurilor. Proza: Enigma Otiliei, Scrinul negru, Cartea nunții (debut ca romancier), Bietul Ioanide. Teatru: Șun sau calea
netulburată, Ludovic al XIX-lea. Volume de eseistică: Principii de estetică, Cronicile optimistului, Ulise.
Călinescu critic și istoric literar
Călinescu a elaborat o concepție referitoare la cercetarea științifică în domeniul literaturii. Această concepție se
bazează în primul rând pe respectarea adevărului. Din cauza aceasta, toate studiile sale monografice aduc în discuție
documente dintre cele mai diverse pentru a justifica orice moment din existența unui scriitor. De exemplu, pentru a fixa data
exactă a nașterii lui Eminescu, caută în documentele bisericii, aduce mărturiile persoanelor care au asistat la botezul copilului.
Pentru anii de școală aduce foile matricole, scrisori sau mărturii ale colegilor. Întotdeauna accentul cade pe valoarea operei,
important este textul. Opera monumentală în domeniul istoriei literaturii române este Istoria literaturii române de la origini
până în prezent. Scriitorii tratați par a fi personajele unui roman, ființe vii cu individualitate, care rămân în memoria
cititorului prin ceea ce le-a marcat personalitatea. Călinescu nu a fost numai critic și istoric literar, ci și teoretican al literaturii
(Clasicism. Romantism. Baroc). Este un studiu în care definește trăsăturile celor trei curente artistice, ajutând cititorul să le
poată deosebi.
Călinescu – romancier.
Primul roman al lui Călinescu se numește Cartea nunții. Acest roman este considerat de critică drept un exercițiu în
vederea viitoarelor romane. Nicolae Manoescu subliniază în Lecturi infidele că ideea de exrcițiu e depășită de condiția
estetică a lui Călinescu. Schema romanului este simplă: Gm, tânăr universitar reîntors de la studii din străinătate, duce o viață
mondenă, frecventând mediile culturale și cvasi-aristocrate ale Bucureștiului. Are intenția să se împlinească sentimental și
social, căsătorindu-se cu Vera, fiica unei familii aristocrate, dar cu o bogată colecție de mătuși (în plan simbolic reprezintă un
trecut în imposibilitate de a se adapta mediului citadin, modern, în care există baruri, cinematografe, automobile, plaje, trenuri
confortabile, etc.). Două elemente sunt de reținut pentru arta lui Călinescu: descrierea drumului spre litoral, în tren, descriere
în care sunetele, zdrăngănitul roților, toate elementele materiale intră în dialog cu mediul și cu senzațiile lui Gim. Al doilea
element important ar fi casa cu molii (perdele destrămate, covoare uzate, bătrâne stafidite) semnifică un univers grotesc,
grotescul fiind aici o categorie a esteticului și care se va regăsi și în viitoarele romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul
negru. Prin folosirea acestei categorii demonstrează deschiderea amplă spre elementele noului, spre modernitate.
Enigma Otiliei
Pompiliu Constantinescu aprecia romanul un model, un roman închegat, o izbândă artistică.
Se fac foarte multe referiri în critica de specialitate la elementele balzaciene din această creație. Balzacianismul,
consacrat prin opera lui Honoré de Balzac, presupune trei determinări care conferă valabilitate și realism comediei umane:
tematica, sistemul de relații dintre personaje, stilul în care găsim modalități noi de analiză, construcție și sinteză. De exemplu,
analiza diferențiată din unghiuri diverse ale personajului.
Se poate observa că tematica din opera lui Balzac și cea a lui Călinescu, se deosebește. Ambii vorbesc despre
burghezi, numai că unul despre burghezia franceză, iar celălalt despre cea românească. La Balzac, se poate vorbi de metode
de construcție epică ce pornește din exterior (ample descrieri ale cadrului fizic până la psihologia personajului), Călinescu
pleacă însă de la ideea generală de tip pe care o personalizează în personaje.
În Enigma Otiliei, între cadrul exterior și personaj, există raporturi de apropiere. Demersul călinescian este orientat
invers. La Balzac, dezvoltarea narațiunii se face prin acumulare de fapte; la Călinescu, trăsăturile personajului, interioritatea
sa determină și conduce fapta. În cazul Otiliei, viața sa interioară, tumultoasă, oscilantă, tipică pentru o adolescentă, e cea
care îi conduce faptele. Șefa clanului Tulea se concretizează în fapte tocmai pornind de la trăsăturile sale de caracter. Și la
moș Costache găsim această relație strânsă, deși lipsa de consecvență îl desprinde din tipul avarului (intenți ade a plăti o casă
Otiliei și de a-i pune banii într-un cont bancar prin intermediul lui Pascalopol. Aceste lucruri nu le face în întregime din cauza
avariției sale).
Metoda balzaciană duce pentru prima dată în literatura universală la reluarea personajelor. (exemplu: moș Grandet
trece și în Eugénie Grandet). Cei doi bancheri străbat o bună parte din cele 24 de romane ale lui Balzac în care sunt analizate
aspecte ale societății franceze. Călinescu folosește acest procedeu în cazul romanului Bietul Ioanide și a romanului Scrinul
negru. Arta lui Balzac e dată de viziunile ample și deschiderile cuprinzătoare (în intenția sa era să scrie o istorie a Franței a
acelei perioade). La Călinescu, arta sa este dată de trei elemente: în primul rând de modalitatea de a transforma generalul,
tipul în personaj și de a-i fixa trăsăturile în raport cu configurația sa interioară (trăsăturile lui moș Costache și ale Aglaiei).
Arta romancierului român este dată și de construcția relațiilor dintre personaje, relații care permit ca personajul să se exprime,
dar și să fie analizat de către ceilalți (Felix este și actor și martor; de aici rezultă elementul nou, consonant cu modernizarea
literaturii din perioada interbelică. Otilia își construiește sistemul de relații, dar este și analizată, cu precădere de către clanul
Tulea. Chiar obiectivitatea de peste ani a lui Pascalopol încearcă să prezinte portretul ei, configurându-i dimensiunea
enigmatică, serafică, imponderabilă).
Page 1 of 3
 Pentru Călinescu, balzacianismul a reprezentat un principiu, o normă, „un standard” de la care pleacă, dezvoltându-
și propriul univers de creație. Familia Giurgiuveanu e un univers, o secțiune din structura societății românești. Numeroșii ei
membri nu sunt altceva decât specii umane clasice (baba bebelor – Aglaia; Titi – imbecilul absolut, retardatul; Aurica – fata
bătrână plină de ranchiună și adversități ce trăiește într-o iluzie falsă).
Tehnica balzaciană se îmbină cu elemente romantice și naturaliste. De pildă descrierea moșiei lui Pascalopol prin
lirismul naturii este de factură romantică. Enigma feminității este un alt element care îl apropie pe Călinescu de ambianța
romantică. Realismul și naturalismul derivă din reprezentarea relațiilor sociale, din analiza psihologică și din crearea unor
tipuri umane specifice realismului, precum Stănică (tipul parvenitului). Elemente de naturalism se găsesc la personajele
secundare Simion Tulea și Titi Tulea (cazuri patologice). Structura romanului se bazează pe valorificarea mai multor tehnici
artistice: clasicism balzacian, romantism, realism, naturalism. Această prelucrae sintetică a mai multor modalități artistice dă
romanului originalitate și modernitate.

Bietul Ioanide
În romanul Bietul Ioanide, apărut în 1955, se regăsesc exprimate cuprinzător toate mijloacele artei călinesciene. În
această perioadă, literatura era concentrată într-un model al realismului socialist. Realismul socialist considera literatura ca o
ideologie, sistemul de valori al literaturii se lupta cu vechii burghezi. Exista o obsesie, și anume într-o societate nouă trebuie
să existe și un om nou, care visează numai știința. Totul era la nivelul intelectualismului.
În romanul Bietul Ioanide, ideea eroului era că performanțele arhitecturale pot fi realizate în urbanism numai prin
prezența unui curs de artă, elementele importante în arhitectură fiind oglinda și lumina. În proiectul său, Ioanide va apela la
fântâni decorative și bazine , ceea ce natura refuzase a oferi. Ioanide își găsește liniștea spiritului numai preocuparea pentru
arhitectură. În jurul lui Ioanide se formează un sistem de relații.Gaitany are rolul în roman de prezență absolută. El îi cere lui
Ioanide albumul Căii Victoriei. După câteva ore îi înapoiază albumul cu cartea sa de vizită unde notează Fii mulțumit!.
Reacția lui Ioanide e simplă: Dobitoc!. Compromiterea albumului de către Pompanescu și de către un arhitect francez pentru
ideea că nu trebuie stricat Bucureștiul în scopul unui decor parizian, e un prilej pentru Călinescu de a analiza curentul
cubismului în arhitectură. Arhitecții cubismului apelează la materiale precum sticla, betonul, fierul. Prin aceste materiale,
arhitectura ar dobândi acel element de arhitectură internațională.
În general, relațiile sunt dezvoltate la un nivel superficial. În fond, pe cei din grupul societății aristocratice
bucureștene nu îi leagă decât relațiile pe care le au cu Ioanide. Fiecare dintre ei reprezintă o componentă a timpului universal
din care aparține. Ioanide, care reprezintă universul creației, are nevoie de aceste componente tocmai pentru a-și pune în
valoare universalismul. Pentru Ioanide, cei cu care intră în contact, nu reprezintă decât reminescențe ale erei fanariote care
vor să parvină și să poarte titlurile veacurilor (miniștri, doctori, arhitecți, profesori). Pentru acest grup, călătoriile și aventura
înlocuiesc voluptățile fanariote sau acea sfântă nelucrare.
Ioanide e un personaj clasic pentru că reprezintă universul creației. Conținutul artei sale este unul moral. Creația
pură îl eliberează, îl vindecă prin catharsis. Ioanide e un raționalist, dar și un afectiv-emoțional plin de forță vitală. El are
numeroase aventuri erotice justificate tocmai raționalismului său. În orice loc, Ioanide încearcă să-și reconstituie și să-și
regăsească casa și familia. De aceea, soția Elvira, fiind obișnuită cu aventurile sale, îi spune: Am trădat vreodată cauza
noastră?.
Celălalt grup în care îl regăsim pe Ioanide este reprezentat de familie: de soția Elvira, Ionel, băiatul pe care îl simte
mult mai puțin apropiat și fiica Pica, care frecventează medii mai puțin obișnuite și îndrăgește un tânăr incert dpdv social.
Pica, în raport cu tatăl, este rafinată și lingușitoare. Ambii copii sunt cu totul desprinși de sfera de influență a lui Ioanide. Între
ei existau tăceri prelungite, dar și mistere de incomunicabilitate. La fel, există o lipsă de comunicare și între Ioanide și soția
Elvira. În opinia lui Ioanide, soția lui nu avea cunoaștere la oameni, nu era înzestrată pentru analize psihologice. În
momentele de tensiune, între cei doi soți se desfășurau scene ritualice de tăcere (când Ioanide izbucnea, Elvira pleca).
Periodic, erau certați pe o durată mai lungă sau mai scurtă. Cel care provoca era Ioanide și tot el rememora fiecare gest greșit
al soției, de multe ori gesturi fără vreo importanță. În virtutea libertății sale interioare, concretizată în creație, își revendică
libertăți sociale și în raport cu familia. Tot timpul responsabilitățile sunt doar ale Elvirei; de exemplu, când pica părăsește
căminul în toiul nopții, Ioanide dezvoltă o adevărată teorie despre educație și cere soției să intervină. Față de ideile sale,
Ioanide se contrazice în gesturi. Deseori își imaginează dialoguri pe care ar fi trebuit să le aibă cu cei doi copii. Totuși, marea
sa dramă va fi declanșată de această componentă a vieții. Odrasla feminină a lui Ioanide se va alătura Mișcării legionare. Ea
va fi ucisă într-un schimb de focuri. Chiar și Tudorel va fi un susținător al Mișcării și i se va alătura. Ioanide îi găsește
jurnalul unde tânărul își exprimă ideile sale, dorința unei mișcări pentru a revitaliza ansamblul ideilor românești și a valorilor
identitare. În cele din urmă și Tudorel va fi ucis.
Perzându-si copiii, “pierzându-și opera biologică”, lui Ioanide nu-i rămâne decât să creeze din perspectiva artistică.
Romanul se sfârșește cu moarte acelui mai nesemnificativ din grupul lui Ioanide, și anume cu Gonzal Ionescu,
eternul cercetător și aspirant la o funcție. Când spera că va obține postul lui Conțescu, are un atac de cord.
Prin această convenție, Călinescu scoate personajele care nu reprezentau în perspectivă modalități de întrupare a
unor idei noi.
În următorul roman, Scrinul negru, Ioanide va apărea în ipostaze noi, se va adapta la noile exigențe socio-politice.
Prin trecerea personajului în următorul roman, Călinescu a dorit să pună creatorul în raport cu un model socio-
politic. Așa cum nu s-a angajat în fluxul politic al timpului evocat în Bietul Ioanide, așa și aici străbate noua orânduire de
după 1945. Este vorba de un proces de acomodare, care în parte va transforma creația imaginată în materializarea
proiectelor . Lumea relațiilor anterioare lui Ioanide se află într-o ipostază decadentă.
Page 2 of 3
 Romanul se deschide cu o procesiune la o înmormântare la care participă foștii reprezentanți ai aristocrației.
Romanul e urmat de o documentare materială cu personaje imaginare. Scenele din documente îi permit să constate
modul de parvenire al personajului.

Page 3 of 3