Liviu Rebreanu – Răscoala

Originalitatea și modernitatea romanelor lui Liviu Rebreanu este susținută de vocația

constructivă a scriitorului, atât în ceea ce privește simetria ansamblului, cât și în privința
construcției personajelor, unde modalitățile de plăsmuire sunt diverse, făcând posibilă
impunerea unor caractere complexe, tipice și viabile. Surprinde în creația autorului interesul
pentru sondajul psihologic și pentru monolog, pentru analiza atitudinilor, a gesturilor, a
privirii și tonului personajelor.

Liviu Rebreanu marchează prin opera sa o noua fază a realismului romanesc, un

realism dur, care se apropie de naturalism, prin descierea unor scene de violență, chair de
cruzime; este cazul episoadelor schingiuirii țăranilor din Răscoala, sfârșitului brutal de care
au parte personajele masculine din Adam și Eva, sau scena de la începutul romanului
Ciuleandra, în care Puiu Faranga îți ucide soția. Acest aspect este subiliat și de T. Vianu, care
făcând o comparație între romanele anterioare creației rebreriene, observă că: „Niciodată
realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră,
înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a
realismului european, crudul naturalism francez și rus”1.rbelică

Rebreanu vine cu o nouă viziune – aceea a individualizării personajului. Definitoriu

pentru concepţia sa estetică este interviul acordat la 1 ianuarie 1926 revistei Ideea europeană,
antedatat 1924 si intitulat mai târziu Cred. „Frumosul”, afirma aici autorul lui Ion nu este o
simplă „născocire”, „în literatură el nu poate fi decât „creaţie de oameni şi de viaţă”.
Durabilitatea unei opere literare este direct proporţională cu “cantitatea de viaţă veritabilă ce o
cuprinde”. Rebreanu insistă asupra modului de reprezentare a caracterelor tipice, a
generalizării şi individualizării artistice: „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură în
indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie
proastă. Creaţa literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi
trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai
prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile…”2.

1
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Orizonturi, Bucureşti; 2011, p. 344
2
Alexandru, Piru, Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, 1965, p. 92

1
 George Călinescu concluziona, în paginile dedicate marelui romancier, în volumul
Istoria literaturii române de la origini până în prezent, că: „Din felul regresiv cum s-a
desfășurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot deprinde aceste constatări: romancierul percepe
ruralul și aproape deloc orășenescul, îmbrățișează colectivul și nu înregistrează individualul,
pătrunde mințile haotice întunecate, prăbușite în instinct și nu e în stare să analizeze
conștiința, poate urmări dezlănțuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putință să noteze
deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor și
exponenților ei, și e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului
nostru. Cu toate aceste inegalități, Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt
creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese”3.

Romanele lui Liviu Rebreanu sunt analizate de criticul Nicolae Manolescu în cadrul
capitolului “Doricul”, subcapitolul “Drumul si spanzuratoarea”, pg 136.

Un aspect pe care îl obseva exegetul este felul romanului – și anume “univers închis şi
rotund”, care seamănă cu un “succedaneu4 artificial al realităţii deschise şi infinite: pare a se
vărsa, şi la un capăt, şi la altul, in viaţă; dar e complet izolat de ea”. Cât priveste raportul
naratorului omniscient cu personajele, Manolescu observă că acesta “se află pe o poziție
îndepărtată și excentrică, în sensul în care centrul vieții umane nu coincide niciodată cu
centrul destinului uman. De asemenea, este precizat faptul că eroii sunt predestinați, iar
semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului, în biografia, în faptele sau în
trasaturile lui. (ex Nadina – felul în care este atrasă de pericol, de senzații tari, viteza
automobilului, chipurile înspăimântate ale invitaților, atunci câne ea le povestește întâmplarea
cu stolul de păsări).

În critică sunt presărate relatari ale lui însuși Liviu Rebreanu, din Marturisiri (din
1932); aflam astfel că pentru autorul de romane realiste “realitatea a fost numai un pretext,
pentru a-mi crea o altă lume, cu legile, cu întâmplările ei”.

Metafora romanelor rebreriene, observă Manolescu, este privirea, subliniata de

prezenta verbelor si substantivelor

3
G. Călinescu, op.cit, p. 502
4
DEX - Substanță, produs etc. care poate înlocui la nevoie o altă substanță, un alt produs etc. cu proprietăți
asemănătoare.

2
 Când a intrat în odaie, după ce s-a despărțit de Titu Herdelea, a întâlnit îndată
privirea Nadinei din fotografie. S-a înfuriat. Și-a adus aminte că din pricina ei (altă dată ar fi
zis: de dragul ei) a făcut datoria la Banca Română, puțin înainte de surpriza ei cu cadoul.

— Dar fără consimțământul tău știi bine că nu poate înstrăina nimic! făcu Miron, privindu-l
drept în ochi.

— Consimțământul meu îl are anticipat! De vreme ce Nadina a preferat să lase arendat

pământul în loc să...

— Vasăzică are consimțământul tău? repetă bătrânul fără să-l slăbească din ochi.

— Negreșit! Fără discuție și oricând va dori ea! zise Grigore ferm și susținându-i privirea.

— Oricui ar vinde? stărui tatăl. Chiar țăranilor?

— O, mai ales țăranilor! făcu tânărul cu un râs scurt, sec.

Grigore îi sărută obrazul, jenat de cuvintele ei și mai ales de felul cum le-a rostit.
Numai acuma recunoscuse pe Brumaru. În același moment privirea lui alunecase dincolo de
mașină, pe rondul cu flori roșii, inima înflorită pe care iubirea lui o așternuse în fața cuibului
NadineiAuzind glasul străin, Nadina întoarse capul. Privirea ei curioasă se încrucișă un
moment cu privirea lui (Petre)strălucitoare.

— De, coniță, noi am cheltuit și-am venit atâta cale, c-am socotit că dumneavoastră, inimă
bună, o să vă fie milă de noi și-o să ne vindeți mai lesne, că...

Nadina întoarse ochii spre el cu mirare. Recunoscu pe vizitiul de odinioară. Îl privi lung, să-l
domine. Petre îi înfruntă privirea, simplu, ca și când ar fi zis că el nu se sperie de o muiere, fie
și boierească. Apoi Nadina răspunse puțin disprețuitor:

— Crezi că pentru ochii voștri am să-mi risipesc averea? Nu, băiete, și nu, oameni buni! Eu
vând moșia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora. Pomană poate să facă statul,
dacă vrea...

Cucoană, de ce...? Glasul i se curmă brusc ca și când o mână furioasă i s-ar fi înfipt în
beregată. Nadina, în primul moment de spaimă, a început gestul de a se scula în picioare.

3
Genunchii însă n-au rezistat, încât la mijlocul mișcării a căzut înapoi pe marginea divanului.
Aripile neglijeului atunci s-au desfăcut, dezvelindu-i sânii, pântecele, picioarele, fără ca ea să-
și mai dea seama. Ochii ei îngroziți priveau pe țăranul care năvălise în camera ei. Într-o
frântură de secundă i se păru cunoscut, își reaminti ca este vizitiul care a plimbat-o cu sania
când s-au speriat caii, și cât a impresionat-o atunci forța lui neobișnuita și siguranța lui
liniștită, apoi că totuși acuma tocmai același om a venit s-o omoare. În aceeași vreme îi auzea
întrebarea răcnită și îi vedea ochii. Observă în clipa următoare că i se îneacă glasul și în
privirea lui o strălucire nouă în locul încruntării.

Strălucirea aceasta lacomă și tulbure a remarcat-o de atâtea ori în ochii mai tuturor bărbaților
și totdeauna a măgulit-o, socotind-o ca dovada cea mai sigură a pasiunilor ce le deșteaptă
frumusețea ei. Privirea țăranului o ardea ca o flacără. O simțea cum i se plimbă pe corp și
deodată înțelese ca corpul i-e dezvălit. Sări în picioare strângându-și hălatul pe piept și
strigând disperată:

— Ce vrei să faci ?... Ajutor!... Nu!... Ajutor!...

O altă caracteristică pe care o observă criticul este urmatoarea: evenimentul

provocator nu e doar capital în existenţa personajului, ci şi crucial: personajul va fi deşirat
intim de revelaţie şi va tinde să-şi modifice comportamentul. Astfel, criticul conchide că
“romanul psihologic al epocii dorice este unul al evenimentelor critice şi al reflectării lor intr-
o conştiinţă pe care o traumatizează: impactul îl constituie totdeauna o revelaţie; iar
consecinţa e de obicei o modificare radicală a felului de a concepe existenţa şi de a o trăi.
Acesta fiind "modelul", el devine relevant numai întrucât e repetat de mai multe ori în
cuprinsul romanului: caracterul de repetiţie ii asigură in fond buna funcţionare. Rezultatul
palpabil al repetării îl constituie faptul că aproape toate evenimentele exterioare şi interioare
sunt guvernate de un fel de lege a crizei”. De aceea Manolescu numește romanul psihologic
“romanul unei stări de urgență interioară”, deoarece criza sufleteasacă pe care care o
comportă personajele nu gaseste rezolvare, sau explicație rațională: fiecare criză (caci sunt
mai multe, înlănțuite), le doboară și le întărește simaultan - după fiecare criză personajele ies
“primenite”, dar realizează că radacinile sunt mult mai adânci. Manolescu propune astfel un
tipar, si anume: eveniment- revelatie, criza, solutie.

4
 Rebreanu este ca romancier tributar modelului romanului realist din sec.19. Cele mai
importante obiective ale sale au fost construirea unei lumi fictionale, care sa fie o replica si
olginda lumii reale si crearea unui discurs narativ impersonal, prin care sa realizeze
perspectiva obiectiva asupra lumi.

Rebreanu nu are o poetica explicita a romanelor, deducem ideile sale despre roman din
interviuri, marturisiri, jurnal. In aceste texte autorul sustine ca intentia lui a fost intotdeauna
de a crea impresia vietii reale, de a construi o lume viabila, verosimila.

Rebreanu isi defineste romanul ca un corp sferoid, adica o constructie perfecta,

simetrica, cu intentiile clar definite, si saturate de sens, rolul cititorului in procesul de
comunicare cu autorul este minim, el trebuie doar sa identifice si sa interpreteze semnele puse
in text de autor. Din aceasta conceptie decurge simetria si circularitatea romanelor,
compozitia lor este echilibrata, iar materia epica e segmentata in capitole si parti cu titluri
semnificative.

Structura romanelor este diferita de compozitie, ea se constituie din planurile narative

care urmaresc actiunile fiecarui personaj sau modificarile starilor sale sufletesti. Structura
romanelor lui Rebreanu este in forma de plasa sau retea, nodurile plasei (retelei) sunt scenele
colective in care personajele se pozitioneaza unele fata de altele. In aceste scene este rezolvata
si repozitionarea personajelor in functie de noile lor interese sau in functie de alte realitati
epice: hora, nunta, botezul sunt astfel de scene in romanul “Ion”, discutiile de la popota intre
ofiteri sunt scene colective in “ Padurea Spanzuratilor”, discutiile intre autoritati sau intre
tarani si boieri in “Rascoala”.

In romanele lui Rebreanu exista o compatibilitate clara intre compozitie si structura,

cronologia romanelor este de regula lineara, pentru ca prozatorul urmareste destine inchegate
si incheiate. Atunci cand se propun rememorari, intoarceri in trecut, acestea au motivatie
fundamentala si se petrec in momentele dramatice ale actiunii, faptul acesta il deosebeste
fundamental pe Rebreanu de autorii romanelor ionice (analitice).

In “Istoria lit rom……” Calinescu afirma ca Rebreanu scrie un roman cu structura de

epopee, creand o imagine simbolica a realitatii romanesti rurale si citadine; se definesc astfel
doua caracteristici ale romanului obiectiv pe care cartile lui Rebreanu de detin: amploarea
actiunii si raspandirea ei epopeica.

5
 In critica literaturii franceze THIBAUDET ALBERIES exista acasta idee că romanul e
o epopee in proza. In romanul obiectiv exista intr-o forma sau alta un sambure tragic. In cazul
lui Rebreanu, Ana e personajul tragic (Ion), Apostol Bologa (Padurea Spanzuratilor), iar in
Rascoala – personajul colectiv.

Constructia personajelor se face tot dupa regulile romanului realist: personajele sunt
prezentate in evolutie. Comportamentul si psihologia lor se modifica radical pana la sfarsitul
romanului.

Primul eseist care definește realismul rebrerian tragic este Lucian Raicu.Eugen Lovinescu
îl consideră “un creator obiectiv, prin îngrămădire de imponderabile și construcție
arhitectonică”. Nicolae Manolescu îl încadrează la romancieri – romanul doric, obiectivitatea
referindu-se aici “la mai mult etic, decât estetic”. Ovid. S. Crohmălniceanu consideră că din
cauza unor viziuni deniurgice, autorul nu are acces integral la viața personajelor. Nicolae
Balotă vorbește de fatalitatea manifestată ca forță malefică, deci adaptată vârstei moderne a
umanității. Așadar, la Rebreanu nu există personaje tragice, ci “victime ale unei tragedii ce
depășește individualul”.Pentru Ioana M. Petrescu, instinctualitatea nu este doar o temă
naturalistă, ci o preocupare constantă a autorului. Ea apare mai ales în nuvele “ca punct de
ruptură a individului invadat de transindividual”. Pentru Mircea Zacău tema fundamentală, de
fapt, o supra-temă a creației este istoria. Aceasta este reflectată la nivelul colectivității, dar
filtrată prin conștiința și sensibilitatea individului. Petru Mircea Muthu consideră că organicul
este conceptul propus pentru analiza operei, aceasta fiind “un corp psiho-fizic autonom”, care
are o viață “eternizată prin mișcări sufletești”. În viziunea lui, organicul include socialul,
etnicul și antologicul, în care pot fi identificate simboluri ale centrului incluse incluse în
corpul sferoid al romanului.

Tradiţia horelor de duminică are semnificaţii sociale, căci la horă se adună tot satul, se
stabilesc ierarhiile, se formează opinii. Hora e scena pe care se fac publice întâmplările din
timpul săptămânii.

Mânia lui Petre Petre se îndreaptă spre Nadina, pe seama căreia pune toate necazurile
satului: „Numai cucoana e de vină, domnule prefect, c-a venit aici, peste noi, să ne zgândăre
necazurile”; cu toate acestea, bărbatul poartă în subconștient un ciudat sentiment de iubire și
ură pentru frumoasa moșiereasă. Așa se explică faptul că, deși intrase în dormitorul ei ca s-o
ucidă, „când s-a pomenit în fața ei și-a dat seama că mai curând s-ar omori el decât s-o
omoare pe ea”. Prezența Nadinei în subconștientul lui (chiar și dupa ce fusese ucisă) se

6
manifestă în visul erotic („Parcă o ținea în brațe și ea nu mai țipa, ci îl mângâia”) și în tentația
de a-l sugruma pe Toader Strâmbu. Mai târziu, după ce Miron Iuga este omorât, portretul
femeii (găsit într-o camera) îi produce bucurie „ca și când ar fi găsit ceva ce căuta în zadar”;
privirea batjocoritoare a ei îi trezește sentimentul de frustrare („Se simțea înșelat și pălmuit”)
și Petre Petre se pune în fruntea țăranilor, îndemnându-i să distrugă tot. Și mai târziu, în scena
confruntării cu armata, el se comportă ca un conducător, încercând să stăvilească retragerea,
dar este dus de mulțime în sat, unde este ucis, ultimul lui cuvânt fiind „pământul”, termen care
constituie laitmotivul romanului.

Putem conchide faptul că eroii din aceste romane rebreniene, nu sunt indivizi cu viață
unică, ci reprezentanți ai generației. Dacă în operele altor autori care au surprins viața
indivudului în colectivitate, satul românesc trăiește în concordanță cu ritmurile eterne ale
naturii, într-o atmosferă patriarhală, în viziunea lui Rebreanu, el este prins în angrenajul luptei
pentru afirmare socială, rezultată din dorința individului de a fi acceptat de comunitate.
Exegetul Al. Piru sintetizează în studiul său asupra vieții si operei scriitorului demersul
acestuia în modul de expunere a trăirilor personajelor sale, subliniind faptul că „autorul ne
pune în contact nemijlocit cu ceea ce urzește mocnit în sufletul unui exponent al maselor pe
cale de a trece de la revoltă la faptă. Scriitor laconic de cele mai multe ori, Rebreanu este un
excelent comentator al mișcărilor sufletești care-și sparg spre a ieși la suprafață învelișul cu
puterea unei erupții vulcanice”5.

La modul cel mai simplu, subiectul romanului ar putea fi povestit astfel:

Sosind in Bucuresti pentru cateva zile, tanarul Grigore luga (fiul mosierului de la Amara) are
surpriza de a-l gasi, acasa, pe Titu Herdelea (care va deveni personaj-martor al tuturor
evenimentelor si un alter ego al autorului).

Grigore Iuga și Nadina sunt personaje care aparțin unor lumi diferite: el se simte în
largul lui în mediul rural, chiar îi mărturisește lui Titu faptul că " eu numai iarna sunt
bucureștean, și încă și atunci cu intermitențe; restul anului stau la țară și pentru că trebuie, și pentru
că acolo mă simt mai bine. Nevastă-mea are oroare de țară, tocmai cum mie mi-e silă de oraș."

Căsătoria dintre cei doi s-a realizat pe considerente economice, fiind hotărâtă de
părinți (în special Miron Iuga). – p. 43

5
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, 1965, p. 105

7
 Grigore Iuga, subjugat de frumusețea soției, îi îndeplinește acestea fiecare capriciu,
face împrumut la bancă pentru a-i constru un castel modern (ceea ce stârnește furia tatălui,
deoarece 4 generații s-au născut în vechiul conac), dar Nadina se plictisește repede și pleacă
în străinătate. Grigore încearcă se se integreze în viața mondenă a Bucureștiului, cu scopul de
a-i face pe plac soției. Portetul pshihologic al Nadinei (p. 135), creionat de Rebreanu, ne ajută
să înțelegem comportamentul acesteia – copilă răsfățată (așa a fost obișnuită de totdeauna,
începând cu tatăl ei care a idolatrizat-o și chiar azi se înviorează când o vede), la maturitate
devine narcisistă (îi plăcea să se contempleze goală în oglindă), egoistă (nu-și refuza nimic,
socotind că i se datorează totul, nu avea sentimente de dragoste decât pentru sine însăși). I se
părea obligatoriu să fie iubită. De Craciun insa intervine o ruptura intre cei doi soti, necredinta
Nadinei facand divortul iminent; tot acum, ea se hotaraste sa-si vanda mosia pe care vor sa o
cumpere batranul luga, arendasul Platamonu si taranii.Cei din urma trimit chiar o solie la
Bucuresti, la Nadina, dar refuzul ei agita spiritele (si asa nemultumite).

Grigore Iuga încearcă să iasă de sub autoritatea soției și a tatălui, dar calea diplomației
pe care o adoptă îl face să pară slab și nu rezolvă conflictele pe care le are cu cele două
personaje mai sus menționate. Deși Nadina este cea care îl determină prin comportament pe
Grigore să ceară divorțul (îl înșală în seara de Crăciun cu Brumaru), tot soțul este cel care ia
vina asupra lui, cu scopul de a avea o despărțire rapidă și discretă. Criza lui se rezolvă prin
moartea celor două figuri autoritate, înhumate simbolic în același mormânt. După acest
eveniment, Grigore își reface viața cu Olga – o persoană dicretă, modestă, asemeni lui, iar la
moșie, încearcă să rezolvele conflictele cu țăranii prin discuții constructive.
Concluzionand, Manolescu explică artificialitatea formulei romanului psihologic din
tipul doric ca urmarea a jumătăţii de măsură: personajelor li se îngăduie să se exprime, însă
în limitele celui mai strict control; ele au un punct de vedere asupra realităţii, care nu e
fundamentat încă şi de o viaţă sufletească pe deplin autonomă. Acest ultim pas Rebreanu nu-l
va face niciodată, subliniaza exegetul, considerând că încă nu i-a înțeles necesitatea și că de
asemenea “actorul clasic şi-a epuizat disponibilităţile; pentru noul rol e nevoie de noi actori”.

"Poetul" din Ardeal venise in Tara la invitatia unei rude comune (Gogu Ionescu),
deputat in Parlament - care-i promisese ca-i va gasi un post de ziarist in Capitala.
Pana la rezolvarea formalitatilor, Herdelea este invitat la Amara, prilej cu care ii va cunoaste
pe batranul Miron luga si pe frumoasa Nadina - sotia lui Grigore si stapana mosiei Babaroaga.

8
 Intre timp, in curgerea greoaie a vietii satului, unele intamplari capata importanta, sunt
vazute prin dilatare, sedimentan-du-se in constiinta oamenilor: soferul Nadinei omoara, cu
masina, cocosul babei Ioana si-i aplica o corectie unui copil ne-astamparatj arendasul Cosma
Buruiana reclama un furt imaginar din hambarele boierului si taranii sunt batuti de plutonierul
Boiangiu; feciorul arendasului Platamonu necinsteste o fata; unui taran perceptorul ii ia
porcul, pentru ca nu-si platise impozitul; lui Melentie Heruvimu sotia ii moare de foame,
tocmai cand barbatul spera s-o salveze.
In atmosfera intunecata ca o prevestire a Apocalipsei, cuvantul "pamant" este rostit tot mai
des; oamenii vorbesc despre niste misteriosi calareti pe cai albi (ca niste Vestitori din mit)
care aduc porunca lui Voda privind impartirea pamanturilor catre tarani. Taranii incendiaza
conacul din Ruginoasa, apoi pornesc spre Lespezi, unde se afla Nadina (care este necinstita de
Petre Petre si apoi de Toader Strambu, ultimul sugrumand-o).