Moș Crăciun a fost răpit - Lyman Frank Baum

Moș Crăciun trăiește în Valea Râsetelor, unde se înalță marele castel în care sunt
fabricate jucăriile sale. Muncitorii săi, aleși dintre elfi și zâne, trăiesc alături de el, iar cu toții
sunt ocupați până peste cap de la un sfârșit de an la altul.

Locul se numește Valea Râsetelor pentru că acolo totul este fericit și vesel. Pârâul
chicotește de unul singur atunci când sare printre malurile verzi; vântul fluieră voios în
copaci; razele soarelui dansează ușor pe deasupra pajiștilor acoperite de iarbă fină, iar
violetele și florile sălbatice zâmbesc în sus din ungherele lor verzi. Ca să râdă, cineva trebuie
să fie vesel; ca să fie vesel, trebuie să fie mulțumit. Iar în Valea lui Moș Crăciun mulțumirea
este domnitorul suprem.De-o parte se află puternica Pădure Burzee. De cealaltă parte se ridică
uriașul munte unde se află Grotele Demonilor. Iar între ele, Valea se întinde zâmbitoare și
liniștită.

Cineva ar putea crede că bunul și bătrânul Moș Crăciun, care își dedică zilele pentru a-
i face pe copii fericiți, nu are cum să aibă dușmani pe pământ; de fapt, pentru o lungă perioadă
de timp, oriunde s-a dus, nu a întâlnit nimic în afară de dragoste. Însă demonii care trăiesc în
grotele muntelui au ajuns să îl urască foarte tare pe Moș Crăciun, pentru simplul motiv că îi
făcea pe copii fericiți.

Sunt cinci Grote ale Demonilor. O potecă largă duce la prima peșteră, o cavernă cu
arcadă aflată la poalele muntelui, cu o intrare frumos sculptată și decorată. În ea trăiește
Demonul Egoismului. În spatele acesteia se află o altă cavernă, în care locuiește Demonul
Invidiei. Grota Demonului Urii este următoarea, iar prin aceasta se ajunge în casa Demonului
Răutății, aflată într-o cavernă întunecată și înfricoșătoare chiar în inima muntelui. Nu știu ce
se află dincolo de ea. Unii spun că sunt prăpăstii teribile care duc la moarte și la distrugere. Se
poate să fie adevărat.

Totuși, din fiecare dintre cele patru peșteri se desprinde un tunel îngust care duce la a
cincea peșteră: o cămeruță confortabilă ocupată de Demonul Căinței. Și pentru că aceste
pasaje stâncoase sunt foarte tocite de pașii care au trecut pe acolo, cred că mulți dintre hoinarii
din Peșterile Demonilor au scăpat prin tuneluri spre sălașul Demonului Căinței, despre care se
spune că este un personaj plăcut care deschide cu bucurie o ușă micuță și îți dă drumul iarăși
în aerul curat și în lumina soarelui.

Ei bine, acești Demoni ai Grotelor, crezând că aveau un motiv întemeiat ca să nu-l

placă pe bătrânul Moș Crăciun, au ținut o întâlnire într-una din zile ca să discute ce e de făcut.

„Încep să mă simt singur”, a spus Demonul Egoismului. „Moș Crăciun oferă atât de
multe cadouri drăguțe tuturor copiilor încât ei devin fericiți și generoși prin exemplul lui și se
țin departe de grota mea”.

„Și eu am același necaz”, s-a alăturat Demonul Invidiei. „Cei mici par să fie destul de
mulțumiți de Moș Crăciun și, într-adevăr, sunt puțini aceia pe care îi pot face să devină
invidioși”.

„Și astfel e rău pentru mine!”, a declarat Demonul Urii. „Dacă niciun copil nu trece
prin Caverna Egoismului și prin cea a Invidiei, niciunul nu poate ajunge la peștera mea”.

1
 „Sau la a mea”, a adăugat Demonul Răutății.

„Din punctul meu de vedere”, a spus Demonul Căinței, „e de la sine-nțeles că dacă cei
mici nu vizitează grotele voastre, ei nu au de ce să o viziteze pe a mea; așa că sunt la fel de
neglijat precum voi”.

„Și totul din cauza acestei persoane numite Moș Crăciun!”, a exclamat Demonul
Invidiei. „Pur și simplu ne distruge afacerea și trebuie să făcem ceva imediat”.

Au căzut de acord asupra acestui lucru; însă ce era de făcut era cu totul altă treabă și
era mai greu de stabilit. Știau că Moș Crăciun lucra tot anul în castelul său din Valea
Râsetelor, pregătind cadourile pe care avea să le împartă în Ajunul Crăciunului; la început, s-
au decis să încerce să îl ademenească în grotele lor, în speranța că l-ar putea îndrepta spre
prăpăstiile teribile care duceau la distrugere.

Așa că a doua zi, în vreme ce Moș Crăciun era ocupat la muncă, înconjurat de micul
grup de asistenți, Demonul Egoismului a venit la el și i-a zis: „Aceste jucării sunt minunat de
strălucitoare și de drăguțe. De ce nu le păstrezi pentru tine? E păcat să le oferi unor fete și
băiețe gălăgioși, care le sparg și le distrug atât de repede”.

„Prostii!”, a strigat bătrânul cu barbă căruntă, cu ochii săi strălucitori sclipind vesel în
timp ce se întorcea spre Demonul ademenitor. „Băieții și fetele nu sunt niciodată atât de
gălăgioși și de agitați după ce primesc darurile mele și dacă eu pot să îi fac fericiți o zi din an,
atunci sunt chiar mulțumit”.

Așa că Demonul s-a întors la ceilalți, care îl așteptau în peșterile lor, și le-a zis: „Am
eșuat deoarece Moș Crăciun nu este egoist deloc”.

În ziua următoare Demonul Invidiei l-a vizitat pe Moș Crăciun și i-a spus:
„Magazinele sunt pline de jucării aproape la fel de drăguțe precum cele pe care le faci tu. Ce
păcat că afacerea ta are de suferit din cauza lor! Cu ajutorul mașinilor se fabrică jucării mult
mai repede decât poți tu să le faci manual; iar ei le vând pentru bani, în vreme ce tu nu obții
nimic pentru munca ta”.

Dar Moș Crăciun a refuzat să fie invidios pe magazinele de jucării.„Eu pot să le ofer
celor mici ceva doar o dată pe an, în Ajunul Crăciunului”, a răspuns; „deoarece copiii sunt
mulți, iar eu sunt unul singur. Și deoarece munca mea este una a dragostei și a bunătății, mi-ar
fi rușine să accept bani pentru micile mele cadouri. Dar pe parcursul întregului an copiii
trebuie să se amuze în vreun fel, așa că magazinele de jucării pot să le aducă multă fericire
micilor mei prieteni. Îmi plac magazinele de jucării și mă bucur să le văd prosperând”.

În ciuda celui de-al doilea eșec, Demonul Urii s-a gândit să încerce și el să îl
influențeze pe Moș Crăciun. Așa că a doua zi a intrat în atelierul harnic și a spus: „Bună
dimineața, Moșule! Am vești proaste pentru tine.”

„Atunci fii om de treabă și pleacă”, i-a răspuns Moș Crăciun. „Veștile proaste ar trebui
să fie ținute la secret și să nu fie spuse niciodată”.

2
 „Totuși, nu poți să scapi”, a afirmat Demonul; „deoarece în lume sunt mulți care nu
cred în Moș Crăciun, iar pe aceștia ești forțat să îi urăști amarnic – doar au greșit atât de tare
față de tine”.

„Prostii!”, a strigat Moșul.

„Și sunt alții care disprețuiesc faptul că îi faci pe copii fericiți, care te batcojoresc și
care te numesc un prostovan bătrân! Ai mare dreptate să urăști asemenea calomniatori josnici
și ar trebui să te răzbuni pe ei pentru cuvintele lor răutăcioase”.

„Dar nu îi urăsc!”, a exclamat Moș Crăciun vesel. „Astfel de oameni nu îmi fac niciun
rău mie, ci doar se fac pe ei înșiși și pe copii nefericiți. Săracii de ei! I-aș ajuta în orice zi mai
degrabă decât să îi rănesc!”.

Într-adevăr, Demonii nu puteau să îl ispitească pe Moș Crăciun în niciun fel. Din

contră, el era suficient de ager la minte ca să vadă că scopul vizitei lor era să aducă necazuri și
probleme. Râsetul său vesel i-a zăpăcit pe cei răi și le-a arătat prostia unei astfel de acțiuni.
Așa că au renunțat la cuvintele mieroase și s-au hotărât să folosească forța.

Se știa foarte bine că niciun rău nu i se putea întâmpla lui Moș Crăciun atâta timp cât
el se afla în Valea Râsetelor deoarece zânele și elfii îl protejau. Dar în Ajunul Crăciunului el
își conduce renii în lumea mare, trăgând o sanie plină de jucării și de daruri drăguțe pentru
copii; iar acesta era momentul când inamicii săi aveau cea mai mare șansă de a-l răni. Așa că
Demonii și-au făcut planurile și au așteptat venirea Ajunului.

Luna strălucea mare și albă pe cer, iar zăpada se întindea pe pământ proaspătă și
strălucitoare în timp ce Moș Crăciun a pocnit din bici și a plecat repede din Vale spre lumea
din afară. Sania încăpătoare era ticsită de saci uriași cu jucării și, în timp ce renii s-au avântat
înainte, bătrânul nostru vesel râdea, fluiera și cânta de bucurie. În toată viața lui veselă,
aceasta era ziua din an în care era cel mai fericit – ziua în care le oferea cu dragoste
copilașilor comorile atelierului său.

Urma să fie o noapte ocupată pentru el, știa bine. Când a fluierat, a strigat și și-a
plesnit biciul din nou, și-a trecut prin minte toate orașele, orășelele și fermele unde era
așteptat și și-a dat seama că avea suficiente cadouri ca să îi facă pe toți copiii fericiți. Renii
știau exact ce se aștepta de la ei și se avântau atât de rapid încât părea că picioarele lor abia
atingeau pământul acoperit de zăpadă.

Deodată, s-a petrecut un lucru ciudat: o frânghie aruncată prin lumina Lunii și un mare
laț aflat în capătul său au ajuns peste brațele și trupul lui Moș Crăciun și s-au strâns puternic.
Înainte să apuce să se opună sau chiar să strige, a fost smuls din sanie și s-a rostogolit cu
capul înainte într-un morman de zăpadă, în vreme ce renii s-au grăbit tot înainte cu
încărcătura de jucării, ducând-o repede, până când sania nu a mai putut fi nici văzută, nici
auzită.

O clipă, o asemenea întâmplare neașteptată l-a dezorientat pe Moș Crăciun, iar când și-
a revenit în simțiri a înțeles că Demonii îl scoseseră din troiene și îl legaseră strâns cu multe
frânghii groase. Apoi l-au cărat pe Moș Crăciun la muntele lor, unde au împins prizonierul
într-o peșteră secretă și l-au legat de peretele stâncos ca să nu fugă.

3
 „Ha, ha!”, au râs Demonii, frecându-și mâinile cu o bucurie crudă. „Ce vor face copiii
acum? Ce vor mai plânge, ce vor mai bombăni și vor tuna și fulgera când vor descoperi că nu
sunt jucării în ciorapii lor și nici cadouri în brazii de Crăciun! Și ce de pedepse vor primi de la
părinții lor, și cum se vor îngrămădi în Peșterile noastre, ale Egoismului, Invidiei, Urii și
Răutății! Am făcut un lucru tare deștept, noi – Demonii Grotelor!”.

S-a întâmplat ca bunul Moș Crăciun să ia cu el în sanie în Ajunul Crăciunului pe elfii

Nuter, Peter, Kilter și Wisk – cei patru asistenți preferați ai săi. Micuții oameni îi erau foarte
folositori lui Moș Crăciun deoarece ei le împărțeau daruri copiilor. Iar când stăpânul lor a fost
tras brusc din sanie, ei erau cu toții așezați comod sub scaunul moșului, unde vântul ascuțit nu
îi putea ajunge.

Micuții nemuritori nu știau nimic despre răpirea lui Moș Crăciun. Într-un final, au
simțit lipsa vocii sale vesele și deoarece stăpânul lor cânta sau fluiera mereu în timpul
călătoriilor sale, liniștea i-a avertizat că ceva nu era în regulă.

Micuțul Wisk și-a scos capul de sub scaun și a descoperit că Moș Crăciun dispăruse și
că nu mai avea cine să conducă sania trasă de reni.

„Hooo!”, a strigat el, iar renii s-au supus, au încetinit și s-au oprit.

Peter, Nuter și Kilter au sărit cu toții pe scaun și s-au uitat în spate, înspre urmele
lăsate de sanie. Însă Moș Crăciun fusese lăsat mult în spate.

„Ce ne facem?”, a întrebat Wisk îngrijorat. Toată voioșia de pe fața lui micuță fusese
alungată de această mare nenorocire.

„Trebuie să ne întoarce imediat și să ne găsim stăpânul”, a spus Nuter, care gândea și

vorbea cu multă prudență.

„Nu, nu!”, a exclamat Peter care, așa ursuz cum era, puteai să te bazezi pe el la nevoie.
„Dacă întârziem sau mergem înapoi nu vom mai avea destul timp pentru a le duce jucăriile
copiilor până dimineața; și asta l-ar întrista pe Moș Crăciun mai mult decât orice altceva”.

„E clar că niște creaturi haine l-au capturat”, a adăugat Kilter gânditor, „iar scopul lor
trebuie să fie să-i facă pe copii nefericiți. Așa că prima noastră datorie e să împărțim jucăriile
cu la fel de multă grijă ca și când Moș Crăciun ar fi și el prezent. Apoi ne putem căuta
stăpânul ca să îl eliberăm”.

Părea un sfat foarte bun și rațional, așa că ceilalți s-au decis imediat să îl urmeze. Așa
că Peter i-a strigat pe reni, iar animalele credincioase s-au avântat iarăși și au pornit peste
dealuri și văi, prin păduri și câmpii, până au ajuns la casele unde copiii dormeau și visau
frumoasele daruri pe care aveau să le găsească în dimineața de Crăciun.

Micii nemuritori și-au stabilit o sarcină dificilă; deși îl ajutaseră pe Moș Crăciun în
multe dintre călătoriile sale, stăpânul lor fusese mereu cel care îi îndrumase și le spusese exact
ce să facă. Însă acum erau obligați să împartă jucăriile după judecata proprie, iar ei nu îi
înțelegeau pe copii așa de bine precum bătrânul Moș. Nici nu e de mirare că au făcut niște
greșeli de râsul curcilor.

4
 Mamie Brown, care își dorea o păpușă, a primit o tobă; iar o tobă nu-i este deloc de
folos unei fetițe care iubește păpușile. Iar Charlie Smith, căruia îi place zburde și să se joace
afară, și care își dorea o nouă pereche de cizme din cauciuc pentru a-și ține picioarele uscate,
a primit o trusă de cusut cu ațe, lână și ace colorate, ceea ce l-a enervat atât de tare încât l-a
numit „escroc” pe Moș Crăciun, fără să stea prea mult pe gânduri.

Dacă ar fi fost multe astfel de greșeli, Demonii și-ar fi atins scopul lor meschin și i-ar
fi făcut pe copii nefericiți. Însă micii prieteni ai absentului Moș Crăciun au muncit cu credință
și inteligență pentru a duce la îndeplinire ideile străpânului lor și au făcut mai puține greșeli
decât te-ai fi putut aștepta într-o astfel de situație neobișnuită.

Și, deși au muncit cât de iute au putut, a început să se lumineze de ziuă înainte ca toate
jucăriile și celelalte cadouri să fie împărțite; așa că pentru prima dată după mulți ani renii s-au
întors tropăind în Valea Râsetelor pe timpul zilei, cu soarele strălucitor zărindu-se peste
marginea pădurii, ceea ce arăta că întârziaseră mult față de orele lor obișnuite de întoarcere.

După ce au pus renii în grajd, micii oameni au început să se întrebe cum să își salveze
stăpânul; și au înțeles că trebuie, în primul rând, să descopere ce i s-a întâmplat și unde era.

Așa că Wisk s-a dus la umbrarul Reginei Zânelor, care se afla adânc în inima Pădurii
Burzee; odată ajuns acolo, nu i-a luat prea mult timp să afle totul despre Demonii obraznici și
despre cum l-au răpit pe bunul Moș Crăciun ca să-l împiedice să îi facă fericiți pe copii.
Regina Zânelor le-a promis și ea ajutorul său, iar apoi, întărit de acest sprijin puternic, Wisk a
zburat înapoi în locul unde îl așteptau Nuter, Peter și Kilter. Cei patru au început să se
sfătuiască și să facă planuri cum să își salveze stăpânul din mâinile dușmanilor.

E posibil ca Moș Crăciun să nu fi fost la fel de vesel ca de obicei în noaptea de după

răpire. Deși avea încredere în judecata micuților săi prieteni, nu putea să nu se îngrijoreze, iar
o privire tulburată se așternea din când în când peste ochii săi bătrâni când se gândea la
dezamăgirea care îi putea aștepta pe dragii lui copilași. Iar Demonii, care îl păzeau în ture, nu
uitau să îl tachineze cu vorbe disprețuitoare.

Când s-a lumina de ziuă de Crăciun, Demonul Răutății îl păzea pe prizonier. Limba lui
era mai ascuțită decât a celorlalți.

„Copiii se trezesc, Moșule!”, a strigat el. „Se trezesc și își găsesc ciorapii goi! Ho, ho!
Ce se vor mai certa, ce vor mai boci și vor bate din picioare de furie! Peșterile noastre vor fi
pline astăzi, bătrânule Moș Crăciun! Peșterile noastre vor fi sigur pline!”.

Așa cum făcuse și cu celelalte ironii, Moș Crăciun nu a răspuns batjocurii. Într-adevăr,
era foarte îndurerat de răpirea sa; însă curajul nu l-a părăsit. Înțelegând că prizonierul nu va
răspunde la înțepăturile sale, Demonul Răutății a plecat și l-a trimis pe Demonul Căinței să îi
ia locul.

Acest personaj nu era la fel de dezagreabil precum ceilalți. Avea trăsături blânde și
delicate, iar vocea sa avea un ton melodios și plăcut.

„Frații mei nu prea au încredere în mine”, a spus el, când a intrat în cavernă; „însă
acum e dimineață, iar răul e făcut. Nu poți să îi mai vizitezi pe copii timp de un an de zile”.

5
 „E adevărat”, a răspuns Moș Crăciun, aproape vesel; „Ajunul Crăciunului a trecut, și
pentru prima dată de secole, nu mi-am vizitat copiii”.

„Cei mici vor fi foarte dezamăgiți”, a murmurat Demonul Căinței, aproape cu regret;
„dar acest lucru nu mai poate fi schimbat acum. Probabil că durerea îi va face pe copii egoiști,
invidioși și plini de ură, iar dacă vin astăzi în Peșterile Demonilor, am să am ocazia să îi
conduc pe câțiva dintre ei în grota mea, cea a Căinței”.

„Tu nu te căiești niciodată?”, a întrebat Moș Crăciun curios.

„O, ba da”, a răspuns Demonul. „Chiar acum mă căiesc deoarece am asistat la răpirea
ta. Bineînțeles, e prea târziu să mai pot să repar răul care a fost făcut; dar căința poate veni
numai după un gând sau o faptă rea, deoarece la început nu ai de ce să te căiești”.

„Înțeleg”, a spus Moș Crăciun. „Cei care nu fac fapte rele nu au de ce să viziteze
peștera ta”.

„Este adevărat”, a răspuns Demonul. „și totuși tu, care nu ai făcut niciun rău, o să îmi
vizitezi peștera în curând; ca să îți demonstrez că regret sincer că am participat la răpirea ta o
să te las să evadezi”.

Aceste cuvinte l-au surprins foarte tare pe prizonier, până când s-a gândit că exact
acesta era lucrul care se putea aștepta din partea Demonului Căinței. Demonul a dezlegat
imediat nodurile care îl legau pe Moș Crăciun și a desfăcut lanțurile care îl țintuiau de perete.
Apoi l-a condus printr-un tunel lung până când au ajuns amândoi în Peștera Căinței.

„Sper că mă vei ierta”, s-a rugat Demonul. „Nu sunt o persoană rea, să știi; și cred că
fac multe fapte bune în lume”.

Zicând aceste lucruri, a deschis o ușă în spate pe care s-a scurs înăuntru lumină
strălucitoare, iar Moș Crăciun a tras recunoscător aer curat în piept.

„Nu port ranchiună”, i-a spus Demonului, cu o voce blândă; „și sunt sigur că lumea ar
fi un loc sumbru fără tine. Așa că bună dimineața și Crăciun fericit!”.

Cu aceste cuvinte a ieșit afară din peșteră ca să întâmpine dimineața strălucitoare, iar o
clipă mai târziu mergea din greu, fluierând singur, pentru sine, pe drum înapoi spre casa sa din
Valea Râsetelor.

Înspre munte se afla o armată vastă alcătuită din cele mai ciudate creaturi imaginabile
care mergeau în marș pe zăpadă. Erau numeroși elfi din pădure, la fel de aspri și de strâmbi în
înfățișare precum ramurile noduroase ale copacilor pe care îi serveau. Și erau elfi delicați de
pe câmpuri, fiecare purtând emblema florii sau a plantei pe care o păzea. În spatele lor erau
multe rânduri de gnomi și de nimfe, iar și mai în spate o mie de zâne frumoase pluteau într-un
roi fermecător.

Această armată minunată era condusă de Wisk, Peter, Nuter și Kilter, care o adunaseră
ca să îl salveze pe Moș Crăciun din captivitate și ca să îi pedepsească pe Demonii care
îndrăzniseră să îl smulgă de lângă dragii săi copii.

6
 Și, deși arătau luminoși și pașnici, micii nemuritori erau înarmați cu puteri care ar fi
avut efecte teribile asupra celor care ar fi trebuit să suporte mânia lor. Ar fi fost vai și-amar de
Demonii din Peșteri dacă această armată puternică a răzbunării i-ar fi întâlnit vreodată!

Deodată, a apărut figura impunătoare a lui Moș Crăciun, cu barba sa albă plutind în
vânt și cu ochii săi strălucitori sclipind de plăcere văzând această dovadă de dragoste și de
venerație pe care o inspirase în inimile celor mai puternice creaturi existente.Și în timp ce toți
s-au adunat în jurul lui și au dansat bucuroși că s-a întors cu bine, el le-a mulțumit pentru
ajutorul lor. Dar pe Wisk, pe Nuter, pe Peter și pe Kilter i-a îmbrățișat cu drag.

„Nu are niciun sens să îi urmăriți pe Demoni”, a spus Moș Crăciun armatei. „Ei își au
locul lor în lume, și nu pot fi distruși niciodată. E mare păcat, într-adevăr”, a continuat el
îngândurat. Așa că zânele și elfii l-au condus pe bunul om la castelul său și au plecat ca să îl
lase să vorbească despre evenimentele nopții cu micii săi asistenți.

Wisk se făcuse deja invizibil și zburase prin lumea largă pentru a vedea cum se
înțelegeau copiii în această dimineață strălucitoare de Crăciun; iar până când s-a întors, Peter
terminase să îi povestească lui Moș Crăciun despre cum au împărțit jucăriile.

„Într-adevăr, ne-am descurcat foarte bine”, a strigat Wisk, cu o voce plăcută;

„deoarece am găsit foarte puțină nefericire printre copii în această dimineața. Totuși, nu
trebuie să te mai lași prins, stăpânul meu drag; pentru că e posibil ca noi să nu fim atât de
norocoși în a duce la îndeplinire ideile tale”.

Apoi, el i-a povestit despre greșelile pe care le-au făcut, și pe care nu le descoperise
până când nu făcuse inspecția. Iar Moș Crăciun l-a trimis imediat cu cizme din cauciuc pentru
Charlie Smith și cu o păpușă pentru Mamie Brown, așa încât chiar și cei doi dezamăgiți să fie
fericiți.

Iar în ceea ce-i privește pe Demonii Peșterilor, ei erau plini de mâine și de întristare
când au descoperit că s-a ales praful de răpirea lui Moș Crăciun. Într-adevăr, în acea zi de
Crăciun, nimeni nu părea să fie egoist, invidios sau plin de ură. Și, realizând că în vreme ce
sfântul copiilor avea atât de mulți prieteni puternici încât era o prostie să i te opui, Demonii nu
au mai încercat niciodată să îi pună piedici Moșului în călătoriile sale din Ajunul Crăciunului.