MUZICANȚII DIN BREMEN

de Frații Grimm

A fost odată un om și omul ăsta avea un măgar, care de ani și ani tot carase la moara saci
cu graunte. Dar, de la un timp, bietului magar i se imputinasera puterile si nu mai era bun de
nici o treaba. De aceea, stapanul lui se gandi intr-una din zile ca n-ar mai avea nici un rost sa
strice pe el bunatate de nutreț. Măgarul simți asta și își luă tălpășița spre orașul Bremen unde
își pusese în gând să ajungă muzicant în orchestra orașului.

Pe drum întâlni un câine care abea mai răsufla, întins pe marginea drumului. Măgarul îl
întrebă pe „Apucă-l în colți” de ce gâfâie așa. Iar acesta îi răspunse că e bătrân și nu mai poate
să facă nici o ispravă la vânătoare iar stăpânul său avusese de gând să-i facă de petrecanie.
Atunci el fugise de acasă, dar acum era necăjit că nu știa cum își va câștiga pâinea de aici
înainte. Măgarul îi zise să meargă cu el la Bremen, să se facă ți el muzicant. Câinelui îi plăcu
ideea și plecară mai departe împreună.

Nu departe, muzicanții din Bremen întâlniră o pisică tare tristă. Măgarul o întrebă pe
”Linge-Barbă„ ce i s-a îmtâmplat. Pisica îi spusese ca au ajuns-o bătrânețele și nu mai era în
stare să prindă șoareci iar stăpâna sa vrusese să o înece. Ea fugise de acasă la timp, dar acuma
nu știa încotro s-o apuce. Măgarul o chemă și pe ea să li se alăture muzicanțiilor. Porniră toți
trei mai departe.

Trecând prin fața unei curți, văzură pe gard un cocoș care striga „cucuriguu” cât îl țineau
puterile. Măgarul îl întrebă pe „Creastă-roșie” de ce strigă atât de tare. Cocoșul îi răspunse că
strigă și el cât mai poate, fiind că stăpâna sa voia să mănânce a doua zi ciorbă de cocoș.
Măgarul îi spuse că are un glas de te unge la inimă și îl pofti și pe el printre muzicații din
Bremen. Porniră tuspatru la drum și merseră până îi prinse noaptea într-o pădure.

Găsiră ei un copac mare, măgarul și câinele îi făcură culcuș la poalele lui, iar pisica și
cocoșul se suiră pe crengile lui, Cocoșul se urcă chiar până în vârf și, înainte de a a dormi,
făcu o dată privirile roată și zări în depărtare o luminiță. Le strigă tovarășilor lui că trebuie să
fie o casă acolo. Aceștia, nemulțumiți de culcuș și sperând că poate or găsi și ceva de mâncare
la casa aceea, hotărâră să pornească într-acolo.

Când ajunseseră, măgarul privi pe fereastră. Văzu că înăuntru era o masă încărcată cu
mâncăruri și băuturi alese, din care se înfruptau niște tâlhari. Le spuse și celorlalți ce văzuse și
plănuiră cum să facă să se bucure și ei de bunătățile acelea.

Măgarul sprijini picioarele dinainte de marginea ferestrei. Câinele sări pe spinarea măgarului.
Pisica se cățără pe spatele lui. Pe capul acesteia se așeză cocoșul, sosit în zbor. Odată rânduiți
porniră să cânte, fiecare pe glasul lui. Măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna, iar cocoșul
cucuriga. După aceea se repeziră și făcură geamul țăndări, năpustindu-se pe fereastră în odaie.

Tâlharii săriră în sus de spaimă și fugiră îngroziți în pădure. Cei patru muzicanți se așezară în
locul lor la masă și se puseră pe ospătat. După ce se săturaseră, se culcară în locuri alese după
obiceiul fiecăruia. Adormiră repede, că erau tare obosiți, după o zi așa de grea.
După miezul nopții, tâlharii văzură în casă nu mai ardea nici o lumină. Atunci își făcură curaj
să vină să vadă cine i-a alugat din casa lor. Trimiseră pe unul dintre ei să iscodească. Acesta
se duse și, fiind liniște, intră în bucătărie. Zări ochii aprinși ai pisicii și socoti că sunt doi
tăciuni aprinși în vatră. Întinse un chibrit spre ei, cu gândul să îl aprindă când pisica îi sări pe
obraz și începu să îl zgârie și să scuipe. Tâlharul voi să iasă afară pe ușa din dos însă, câinele
care se repezi de după ușă îl mușcă de picior. Scăpă cu greu și fugi în curte. Trecu pe lângă
mormanul de gunoi și încasă de la măgar o copită. Trezit de hărmălaie, cocoșul începu să
strige de pe grindă în legea lui și tâlharul o luă la fugă și nu se opri decât în fața căpeteniei
tâlharilor.

El povesti tot ce pățise: că în casă era o cotoroanță care îi zgâriase cu ghearele tot obrazul. La
ușă stătea unul care îi înfipse un cuțit în picior. În ogradă îl pocnise o namilă cu o măciucă.
Sus stătea chiar judecătorul și stroga să îi fie adus tâlharul.

Auzind toate astea tâlharii nu mai avură curaj să se apropie de casă. Muzicanții din Bremen se
simțiră atât de bine acolo, încât nu se mai îndurară să plece.