Sunteți pe pagina 1din 25

Sticletele

de Mihail Sadoveanu
A fost odată, demult, o
iarnă grozavă pe la noi.
Păsările, înfricoşate, s-au strâns sub streaşina
bisericii. Veniseră acolo toate locuitoarele văilor şi
munţilor, neamurile de la câmpii şi de la baltă,
cântăreţii cei mărunţi din dumbrăvi.
- Trebuie să furăm
oleacă de foc din cer,
altfel pierim, spuse
pajura, împărătasa cea
bătrână de la munte.
- Înţelept cuvânt, Măria- ta! ţipă neamul păsăresc.
- Să vedem cine va
aduce o rază! Eu nu pot
lăsa lumea fără stăpânire,
zise pajura.
- Eu sunt bătrân! croncăni corbul.
- Să se ducă una
dintre păsările mărunte
şi sprintene! hotărî
împărăteasa.
- Noi nu avem putere!
Ştim numai să cântăm,
zise cinteza.
- Auzi necuviinţă!
- Auzi laşitate! strigară păsările mari.
- Nu vă supăraţi, mă duc eu,
zise sticletele, cel mai mic şi cel
mai sfios.
Sticletele a plecat
fluturând din aripioare
spre cerul senin.
A mers aşa multă
vreme până când a
intrat în vârtejul
soarelui.
Cu cea din urmă
sforţare, se avântă şi
prinse o rază.
Aproape orbit, cu penele
pârlite, se rostogoli îndărăt
spre pământ cu soarele în
cioc.
Când sticletele ajunse pe pământ, cele dintâi flori
ridicau cupele din frunzele moarte şi-l salutau.
Coţofana văzu goliciunea sticletelui şi râse.
- Fraţilor şi surioarelor!
zise botgrosul. Să-l ajutăm, săracul!
- Să-l îmbrăcăm! ciripiră toate.
Fiecare îi dădu câte o pană. De
atunci are sticletele fes purpuriu
şi hăinuţă din bucăţi.
Altă legendă ne spune că el
ar fi încercat să scoată coroana
de spini de pe capul lui Iisus
Hristos şi ghimpii i-ar fi rănit
capul care, de atunci, are
culoarea sângelui.
Vrei să ştii mai mult?
Sticletele (Carduelis carduelis), din familia Fringillidae, este o pasăre cu
penele viu colorate cu roşu, negru, alb şi galben, fiind una dintre cele mai
cunoscute păsări de talie mică, din România. Deoarece este o pasăre cântătoare,
a fost ţinută frecvent în colivii. Sticletele este răspândit din Europa Occidentală
până în regiunile centrale din Siberia, Africa de Nord, Asia Centrală, Asia de Sud-
Vest. În Australia, Noua Zeelandă şi unele insule din Oceania a fost dusă de om.
Penajul viu colorat în regiunea ciocului este roşu, iar ceafa, coada şi aripile sunt
colorate negru cu galben, pe când restul corpului este cafeniu. Această
caracteristică ajută păsărea la marcarea revirului, şi la asigurarea succesului în
reproducţie. În acest scop ea îşi alege o ramură uscată dezgolită unde poate fi
uşor marcată prin cântec şi coloritul penajului.
În general, ca la toate speciile mici de păsări, puii ajung la câteva luni la
maturitate sexuală. Sticletele cloceşte în general în regiunile joase, dar şi pe văile
montane. Cuibul este mic, cu un număr de 4- 5 ouă albăstrui punctate roşcat. El
este aşezat în arbori de înălţime mijlocie, cel mai frecvent pe salcâmi. După 13 -
14 zile eclozionează, femela scoţând pe vară 2 -3 rânduri de pui. Sticletele este
sedentar, iernează în ţară, la care se adaugă populaţiile de sticleţi nordici dintre
care unele iernează în Africa de Nord şi Asia de Sud-Vest.
Hrana sticleţilor sunt seminţe de pe tufişuri, scaieţi sau de pe pajişti. Este o
pasăre nepretenţioasă, fiind în trecut simbolul primăverii, al fecundităţii şi al
răbdării.
Citeşte şi alte legende
despre păsări!

Realizat de înv. Tomasian Ileana