Condeiele lui Vodă – legende istorice

Am să vă povestesc ceva din istorie, ceva care s-a întâmplat demult, demult, când ţara
era ameninţată de puterea cea mare a sultanului, adică a împăratului turcilor. El cucerise multe
ţări şi râvnea să supună şi ţara noastră. Se numea Baiazid. Şi pentru că năvălea ca o vijelie,
lumea l-a poreclit Fulgerul. În vremea aceea, voievod în Ţara Românească era Mircea, căruia
noi îi zicem Mircea cel Bătrân.
Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunăre, gata să năvălească în
ţară, Mircea vodă a dat poruncă: „Toţi bărbaţii să se gătească de oaste! Fiecare să aibă cal,
tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut. Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la locul de
adunare a oştirii. Că asupra ţării vine mare primejdie turcească!”
Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi şi s-au pregătit de luptă. Fierarii au
făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi pârlit în foc,
anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi, arcuri, topoare ori săbii trebuiau câte
unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi trebuiau multe, de două-trei ori mai multe decât
soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi românii, care aveau cât de cât îndemânare la cioplit,
s-au apucat, în grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele,
mii şi mii de săgeţi.
Acu, Mircea vodă cel Bătrân umbla prin ţară, să vadă cum împlinesc oamenii porunca şi
cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca un
drumeţ oarecare. Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. În mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de
săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau câte o glumă,
ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.
Mircea vodă se bucură văzând hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. Întrebă pe un
băieţandru: „Ce faci aici, flăcăoaşule?“ „Păi, ce să fac? Condeie!” „Condeie?… Parcă seamănă
cu săgeţile”. „Noi le spunem condeiele lui vodă”. „De ce le spuneţi aşa’?“ „Pentru că, la
porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastră de libertate”. „Frumos,
flăcăoaşule”, l-a lăudat măria sa. „Dar… cerneală aveţi?“ Baieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis
răspicat: „Avem: dragostea de ţară care izvorăşte în călimara inimii noastre”.
Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş şi l-a
întrebat: „Cum te cheamă’?“ „Mă cheamă Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?” „Ai
să afli tu, când vom porni lupta“, a surâs voievodul, cu bunătate. Apoi a luat cuţitul din mâna
băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera „S”, iar pe alta „M”. I le-a pus în tolbă şi a zis:
„Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zâmbit, a
urat tuturor „spor la treabă” şi a plecat. Înţelegeţi: nu voia să ştie satul că el, vodă însuşi, a
venit în cercetare.
Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a
aşezat în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.