FIŞĂ DE LUCRU 6

1. Citeşte următorul fragment:

M.P. Cum procedaţi cu autorii citiţi şi uitaţi? La care dintre ei mai reveniţi?
S.C.- Nu am ceea ce se cheamă o bună memorie literară. Nu mă număr printre fericiţii (pe care îi admir sincer) care recită
poeme întregi sau ştiu romane scenă cu scenă. Memoria mea păstrează versuri, scene sau pagini disparate şi, mai ales, o
anumită intensitate care se găseşte într-o carte, un anume mod în care aceasta m-a găzduit (adăpostit?) în timpul lecturii. Aşa
încât aş putea spune că peste multe dintre cărţile citite (nu şi peste autori, însă, aici aş face o distincţie) se depune, în timp, un
strat de uitare. În ceea ce priveşte revenirea, nu am o regulă. Exceptând cărţile la care revin din motive didactice, m-am întors
nu o dată la cele care îmi „crestează sufletul, se împlântă în el” (cu o expresie a lui Marin Preda), la cele care, adică, mă
confruntă cu propriile mele neputinţe şi angoase. Deşi, în ultimul timp, am început să mă îndrept spre acele cărţi care îmi
aduc tandreţe, alinare şi – cât de rar mi se întâmplă asta – râsul.
M.P. - Lecturile ne servesc uneori şi pentru uitarea de sine. La ce bun avem nevoie de aceasta? Poate fi literatura un
„alibi” al existenţei, aşa încât, întrebaţi de ce nu ne-am trăit viaţa, de ce nu eram acasă când „a trecut” realitatea pe
lângă poarta noastră, să răspundem: am citit-o şi am trăit-o în cărţi?
S.C-- Sunt fascinată de o definiţie pe care o dă cărţii scriitorul Radu Petrescu: „un loc în care viaţa este mai densă”. Prin
urmare, se înţelege că nu cred nicidecum în antiteza dintre viaţă şi cărţi; pentru mine, acestea din urmă se aşază în chiar
miezul vieţii. Mai trebuie să adaug, poate, că deşi lucrez într-o universitate, nu sunt ceea ce se cheamă un şoarece de
bibliotecă sau o persoană închisă într-un turn de fildeş. Vieţii mele (din păcate sau din fericire) nu i-a lipsit niciodată epicul.
Preocuparea mea a fost, nu o dată, să fac cumva ori ceva pentru a mă sustrage unor întâmplări prea solicitante şi să mă pot
întoarce la cărţi şi la bibliotecă. Prin intermediul cărţilor, am reuşit de mai multe ori să-mi înţeleg mai bine propriile trasee
existenţiale, să-mi limpezesc gândurile, să aduc la expresie stări sau emoţii care în mine doar bolborosesc. Aşa cum am avut
prilejul s-o mai spun (scriu), m-am ţinut de cărţi în situaţii de viaţă dificile, dar nu cu gândul că ele îmi vor aduce uitarea, ci
cu gândul că ele mă vor ajuta să înţeleg suferinţa şi că mă pot ajuta să trec, cumva, mai departe.”
MARIA PILCHIN în dialog cu SANDA CORDOȘ, Ce rost are să mai citim literatură,în Contrafort, nr 7-8 iulie-august 2016
1. Menționează sensul din text al secvenței să-mi limpezesc gândurile.
2. Indică definiția cărții în viziunea scriitorului Radu Popescu, așa cum reiese din textul dat.
3. Explică de ce peste unele dintre cărțile citite de Sanda Cordoș, s-a depus în timp, un strat de uitare, valorificând
informațiile transmise de text.
4. Precizează expresia pe care Sanda Cordoș o preia de la Marin Preda pentru a defini cărțile preferate, folosind informațiile
din textul dat.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, concepția Sandei Cordoș referitoare la relația literatură-viață, așa cum se desprinde din
ultimul paragraf al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă literatura este sau nu o cale de
autoînţelegere pentru cititor, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul dat, cât si la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente
adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie și
de punctuație), așezarea în pagină, lizibilitatea. 6 puncte
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, fragmentul dat, evidenţiind rolul verbelor la timpul imperfect, din fragmentul
următor:
La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Da într-o grădină. Se revărsau, înalte, deasupra
trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. Întoarse încă o dată capul în direcţia
tramvaiului, apoi porni hotărât cu paşi mari, ţinându-se pe lângă ziduri. Când ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar
se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adânc, dându-şi puţin capul pe spate.
Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă
grădina. Pietrişul fusese udat de curând, şi se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în
acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el, şi întoarse capul.
Prea târziu! exclamă, zâmbind. Zuspat! Adaugă şi, înălțând braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de
Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.
Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, când
îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Întoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cât
putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină
albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum,
resemnat, cu haina sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte.
(Mircea Eliade - La ţigănci )