Materia amintirilor era tocmai ceea ce i se sedimentase în conştiinţa din prima

perioadă biografică. Amintirile nu sunt doar o copie a acelei vieţi. Fiind "în primul
rând o creaţie artistică, ele proiectează ruralitatea materiei in imagine literară, reală
şi fictivă "în acelaşi timp. Tipul uman al Amintirilor..., cu felul lui de a concept
fundamental şi de a exprima fără inşelări de sine şi fără artificiu, apare din
prelungirea realităţii în ficţiune. Cine se informează mai ales din operă, fie aceasta
chiar autobiografică spre a compune prin parafrazarea ei biografia autorului,
greşeşte de aceea de nenumărate ori. Opera, pe care o face Creangă, face la randul
ei pe Creangă. El devine pe măsură ce scrie Amintirile un moş Bodrângă etc...,
adică personaj-sumă al lumii lui. Vorbeşte, se îmbracă şi trăieşte ca ei.
Cu,,vorba ceea" sau „aia...", cu „vorba ăluia...." personajele economisesc orice
sforţare prezentă, uşurându-se că au la îndemână un clişeu verbal. Poate părea
curios, dar numai pentru această nevoie practică, iar nu ilustrativă, se folosesc ei de
pitorescul vorbirii.
Cum observă Boutiere, la Creangă, ceea ce incinta îndeosebi este „colorarea locală"
; eroii cred în superstiţiile noastre, viaţa li se desfăşoară în deprinderi etnice, în
obiceiuri ţărăneşti şi chiar în oarecare familiaritate cu istoria naţională. Mereu ni se
relevă, nu cărturărisme săteşti, ci grupuri de intuiţii, prin care basmul se etnicizează,
iar ficţiunea capătă consistenţă. Pe Boutiere, ca străin, cu alte cuvinte ca om de
litere care mai are încă surpriza folclorică, îl interesează „coloarea locală". Faţă de
sfericitatea poveştilor şi singurei nuvele, Amintiri din copilărie izvorăsc în aşa fel că
mai totdeauna sentimentul lecturii se pierde în acela de libertate orală. Aceasta face
evidentă mecanica însăşi a memoriei, pe care, o dată observată, n-o mai acoperă
nici prezenţa frazei scrise, cu oricâte intenţii literare.
Mişcarea amintirilor este de surpare ; e însăşi mecanica „memoriei involuntare", pe
care de la Proust o caută cu voinţă aproape toţi romancierii autobiografici. Susţinuta
dar cu o superioară înzestrare de artist, creaţia întreagă a scriitorului va prelungi,
rafinând, sensul fabulos popular. De la cuvinte până la viziunea însăşi, se face
simţită tendinţa de enorm.
Cuvintele cele mai frecvente şi mai de sus circulă în toată ţara, la oraş ca şi la sat ;
unele umblă în toată ţara, dar numai la sate ; sub acestea, vine rândul celor care
sunt întrebuinţate doar cu anumit înţeles ; urmează cele cunoscute numai în
Moldova; sunt folosite vorbe strict nemţene, humuleştene sau crengisme.
Prin „crengisme" e nimerit să se înţeleagă mai ales acele cuvinte pe care le foloseste
numai Creangă după o ştiinţă proprie. Dintre acestea sunt unele cu semnificaţie
complexă, altele cu sensuri laterale şi cele mai multe cu o viaţă de relaţie sau
vecinătate. Cu sens lateral este ‘’moare,’’ adică zeamă, luat încă ca fire hotărită de
lângă inţelesul, metaforic de fireascră (" Degeaba te mai sclifoseşti,Ioane, răspunse
mama cu nepăsare;la mine nu se trec acestea...Pare-mi-se ca ştii tu moarea mea…)
iar cu o viaţă de relaţie, de vecinătate sau împrumut este a meni, care obişnuit
însemnează a prezice, a destina,dar întrebuinţat de povestitor în loc de a blestema
,(după ce spune, dimpreună cu alţii, despre popa Oşlobanu, „vede-l-am dus pe
năsălie la biserica Sfântului Dumitru", urmează :„şi până-l mai momim noi pe popă
până-l mai boscorodim, până una alta, amurgeşte bine").

1
Personajele din Amintiri sunt toate care gligani, care meliani ; unii coblizani, alţii
hojmălăi. Statura le este eroică precum le sunt şi isprăvi!e. Un Nică Oşlobanu, „cu
ciubotele dintr-o vacă şi cu tălpele din alta", ia parte la un chef, unde la turnatul în
pahare „săreau stropii de vin de o şchioapă în sus" ; şi cand se înapoiază acasă
(„furluase" şi el câte ceva, de unde chefuise, ca şi tovarăşii ceilalţi) „se pune cu
creştetul pe pat şi cu talpele în grindă aşa încălţat şi îmbrăcat cum era ; şi ce să-ţi
mai vadă ochii ? Să nu spun minciuni dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci
din turetce"
Ţăranii nu răspund la frumuseţea Amintirilor, deoarece folclorul, care e culoarea de
fond la Creangă, este pentru ei o modalitate de viaţă şi nu una de artă. Superstiţiile,
datinile şi proverbele, ca limite ferme şi străvechi ale existenţei, ei şi cunosc prea
bine — atât de bine, că nu-i va câştiga nimeni vorbindu-le despre ele.
Privită din inima satului, această operă cu bază folcloristică, în care sensibilitatea
autorului ţăran îşi amestecă stări impuse de mediul cult şi a cărei înălţime artistică a
fost servită de înzestrarea scriitorului ca şi de prezenţa unor anumiţi ascultători,
pierde din interes. Folclorul nu reprezintă, acolo — între ai săi, o noutate ; atitudinea
umilă de sătean în faţa mărimilor rămâne neânţeleasă, fiindcă fiecare calcă apăsat
în satul lui ; iar valoarea artistică e prea sus ca să ajungă până la ea încât Creangă,
după cum este privit, din „Junimea" sau din Humuleşti, se află prins într-un joc dublu
de perspectivă : pare „popular" pentru intelectuali şi „cult" pentru popor.
Dealtfel ce e mai frumos în Amintiri e tocmai ceea ce numim complexul de
îndărătnicie ţărănească al lui Creangă, exemplu din care nu trebuie niciodată pierdut
din vedere coeficientul de fapt artistic de creaţie. Chemarea satului natal din Amintiri
i-a fost realitatea sufletească cea trainică din copilărie, dar şi din operă, unde se
manifestă ca lipsă de interes pentru şcoalele depărtate durează ascuns în conştiinţă
până la anii maturităţii petrecuţi în laşi, înfiripând un pur timbru de elegie. Ca să fie
dus la şcoala de catiheti din Fălticeni, Nică nu se împotrivise. Fălticenii era doar în
apropiere de Humuleşti, abia peste apa Moldovei. Pentru tinereţea fără astâmpăr a
şcolarului de atunci, „o cale scurtă de două poşte" se străbătea „ţinând tot o fugă ca
telegarii", putind astfel să apuce clăcile de noapte din Humuleşti, iar a doua zi, „cam
pe la prânzul cei mare" să se afle din nou pe băncile şcolii.
Un caz de întreţesere mai deplină a fiinţei omeneşti cu peisajul-cuib, literatura
noastră nu cunoaşte. Artistic, ca şi biografic, ţinea de pământul său ca vegetalele,
trebuind smuls tot ca ele, dacă părinţii îi voiau la atâta depărtare de Humuleşti. Şi în
adevăr, drumul până Ia laşi, în căruţa unui Luca Moşneagu, se face cu privirea
întoarsă către satul din munţii Neamţului şi cu suspine adânci. în oraşul unde se
ducea, el nu putea şti că, în aceeaşi atitudine sufletească de ţăran transplantat, se
va afirma literar şi, după un interval urban, va rămâne până la moarte. Vârsta
maturităţii, deşi mângâiată oarecum de priveliştea ca şi rurală a Ţicăului, va aspira în
pagini elegiace la dulcele loc de baştină. Caracteristic, pentru acest fel şi ţărănesc şi
artistic de a fi structurat cu peisajul, e începutul tuturor celor patru capitole ale
Amintirilor şi cu deosebire al ultimului .
Creangă avea pentru turnul Goliei aceiaşi ochi ca pentru ruine!e istorice din ţinutul
lui, sub a căror muţenie s-au prăfuit, generaţii de generaţii, strămoşii. Povestitorul le
contemplă cu ochii spiţei. căci, în privirea ţăranului localnic, Cetatea se vădeşte ca

2
fiind pusă acolo de când lumea, o dată cu munţii nemţeni ce o străjuiesc, o dată cu
apa Bistriţei şi a Moldovei şi totodată cu străvechile aşezări Humuleştii, Pipirigul şi
Broştenii.
Creangă însă, scriind pentru o lume străină de felul ţărănesc, abia reuşeşte să-şi
oprească pornirea în marginea extrernă a echivocului.
Căci omul din popor, primitivul, nu se analizează,cercetarea de sine l-ar duce la
instinctele care apar singure,cu fiecare act în viaţa lui zilnică.Şi nici nu descrie,
fiindcă descrierea când nu e un alt fel al analizei psihologice, obiect natura-peisaj. lar
despre aşa ceva ţăranii nu prea vorbesc. Tablourile de natură abundă la scriitorii
culţi, ca nevoie mai mult orăşenească de a sări peste zidurile ce le astupă vederea ;
în literatura adevărat a poporului, pe care trebuie mereu s-o deosebim de imitările
cărturăreşti, peisajul e numai pretext liric. Creangă ştia bine aceste lucruri, pe care le
ocolea din instinct, dar şi, după cum am văzut, din conştiinţa tipului de creaţiune
populară, în care ceea ce domină este evenimentul pur ; basm şi baladă. Prin
manifestările adânc semnificative de viaţă şi artă, lon Creangă aparţine tipului
popular şi rapsodic. Sub stări sufleteşti dobândite după transplantare, îi identificăm
firea primitivă în jocul, celor două instincte, care au dat aspiraţia la vatră
strămoşească şi erotism si licenţios, precum sub deosebiri de compunere literară şi
chiar dincolo de materialul rustic al Amintirilor recunoaştem rapsodismul structural.
Mijloacele povestitorului de a-şi încercui ascultătorii, de a şi-i asocia, de a-i lua cu
sine, sunt numeroase. Dintre ele, ca să rezumăm, viteza naraţiunii lucrează în primul
rând asupra ,conştiinţei noastre. Ca om care n-a trăit disociat de natură, el nu face
literatură descriptivă. Peisagismul e treabă de orăşean, peste care cad zidurile
cetăţii. Romantic sau realist, orăşeanul scapă de viziunea urbanistică, de bârlogul
chiar electrificat, în care, tot fugind de bârlogul primitiv, a nimerit din nou, scapă prin
plăcerea de a-şi descrie viaţa în aer liber. Creangă a crescut însă mai mult în ogradă
decât în casă, printre orătănii şi în buruieni, mai mult în sat decât în ogradă şi chiar
dincolo de sat, printre sălbăticiuni şi în pădure, sub cadenţa nestricată a
anotimpurilor, orientându-se ziua după soare, iar noaptea după poziţia constelaţiilor.
A tânji după asemenea valori era pentru el tot una cu a dori să fie, cum era de fapt :
scundac, îndesat, blond, rumen şi rotund la obraz, cu ochii albaştri şi sclipitori.
Aspectele naturii-peisaj aparţineau compunerii sale sufleteşti, cum aparţineau
trăsăturile somatice persoanei lui fizice şi cum nu sta să-şi descrie culoarea ochilor,
nu-şi descrie nici mediul naturistic.
Nici natura morală nu-l reţinea. Când, deseori, eroii lui sunt încercaţi de ispita
erotică, ei nu-şi sentimentalizează situaţia. Copil încă, adult sau moşneag, omul lui
Creangă e purtat de instinctul sexual automatic şi, deci, nevinovat. Automatismul
abia i se împiedică de aluzii şi echivocuri boccacciene, explicabile fie prin vârstă
fragedă încă sau prea înaintată a eroului, fie prin grijă de sensibilitatea ascultătorului
de altă clasă socială. Fără descrieri de natură şi fără nici un fel sentimentalism, el
are de povestit numai fapte, ce se înşiră repede ca într-un film cinematic. Grija
povestitorului este să nu întârzie în descripţii şi analize, să dea drum liber
evenimentelor să impresioneze cu cel asupra căruia ce află şi să pregătească pe cel
următor. În Amintiri ca şi în basme, densitatea epică este mijlocul lui dintii, cu care îşi

3
supune ascultătorii. Creangă învârteşte iute un cinetoscop, ale cărui proiecţii
exclusiv epice seamănă cu dezvoltările romanului de aventuri.
S-ar zice aşadar că timpul naraţiunilor lui Creangă, ca în orice amintiri şi basme, e
trecutul, un trecut necalendaristic, deci fabulos. Totuşi, ascultătorii lui trăiesc sub
puterea unui continuu prezent epic. E timpul estetic care se naşte între povestitor şi
ascultător şi acest timp converteşte totul, faptul legendar ca şi amintirea din copilărie,
într-o actualitate, care combinată cu urgenţa epică, devine realitate unică. Pentru
aceasta, scrierile lui Creangă nu se citesc, se aud. Cu ochii pe carte, ascultăm o
voce apropiată care, ca să comunice înfiîmplările, are variaţii de ton nenumărate,
fiind în sunetul ei când. serioasă, când glumeaţă, intervenind Insă totdeauna că a
doua expresie pe lângă expresia scriptică. Cuvintele în câte o frază se pot chiar
dispensa de înţelesul ştiut, fiind toate la un loc simplu prilej de intonaţie, adevăratul
înţeles, cel gândit de povestitor, semnalându-se din modularea vocii. Astfel, în operă
lui, jocul inflexiunii vocale, din leneviri şi precipitări, construieşte adevărate figuri
sonore, cu alt înţeles decât al cuvintelor care le compun. Cuvinte ? Li se spune aşa
destul de impropriu : ele sunt numai vorbe, atât de exclusiv le pricepem –cu auzul:
Cu această: artă a -„spunerii", Creangă provoacă în cititor simţământul de ascultător
şi totodată de participant la întâmplări, în cadrul unui prezent epic copleşitor.
Când zicem, prin urmare, despre Creangă, „Homer al românilor", raportăm pe
humuleştean nu la cunoscutele epopei greceşti, ci la atmosfera în care pluteau oral
fragmentele lor neadunate încă, atmosfera originară, identificabilă la fiecare seminţie
omenească începătoare.
La instinctul conservării, manifestat ca mişcare retractilă sau mai totdeauna că
tânjeala de urs după bârlogul părăsit, la instinctul sexual oarecum animalic, adică
aproape poruncit, funcţional şi deci nevinovat, se poate oricând adăuga interesul, tot
atât de categoric afirmat, al foamei. Este drept că n-avem de observat chiar
spectacole de lăcomie omenească, după cum adevărat spectacol este nostalgia de
Humuleşti şi erotismul direct.
Dar printre figurile de oameni sunt chiar personificări ale instinctelor ce le mîna în
viaţă, proiectate în proporţii uriaşe, ca pentru a cuprinde lumea întreagă în simbolica
lor.
Am deosebit că ceea ce specifică rapsodic opera lui Creangă este ritmul trepidant,
adică felul pe nerăsuflate al povestirii, alergarea faptelor. Cum nu stăm să ne
întrebăm de motivarea amănunţită a faptelor baladice sau la aceeaşi atitudine de
spectatori ai unei exclusive curse epice ne constrâng şi Amintirile.
Ele au puterea de a ne face sa recădem în patriarhul autohton ,auzind isprăvi la care
participam cu respiraţia taiată.
Deşi scrise, vorbele lui Creangă, în orice împrejurare şi nu numai în exemplul citat,
susţin, cu felul lor de a se împreuna, o artă a spunerii, căreia nu-i lipseşte nimic
pentru a o recunoaşte că trăsătură caracteristică. Abundenţa expresiilor
onomatopeice este semnul cel mai exterior al acestei arte vorbite, în
Amintiri,Mogorogea, punîndu-i-se o poştă, „când răcneşte o dată cât ce poate, eu
svîrrr ! chibriturile din mână, ţustiu la spatele lui Zaharia, şi-ncepem a horcăi, de
parcă dormeam cine ştie de cînd. Din aceeaşi raţiune orală ,mulţimea interjecţiilor,

4
care uneori nici nu se deosebesc de onomatopee : alelei, amandea, baiu, ei, dec hăi,
hârşti, hârţi, helbert, horbuştiulac, huţa, nea, popic, ptiu, şovâlc, teleap-teleap, trosc,
ţuştiu etc., ca şi nenumăratele verbe imitative : a bădădăi, a bâzâi, a bocăni, a
bojbăi, a bolborosi, a clămpăni, a cotcodăci, a clipoci, a dârdâi, a se hărţui, a
hodorogi, a horăi, a hirşcăl, a lălăi, a linchi, a se linciuri, a mormăi, a molfăi, a se
clincăi, a pîrpîli, a ropoti, scânci, a sfîrci, a şovâlcăi, a ţâşni, a urni etc...