Paralela intre Ion si Ilie Moromete

Atât Marin Preda cât şi Liviu Rebreanu sunt cunoscuţi în lumea întreagă prin operele lor, însă
prin aceste două mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura
româna să facă un pas în dezvoltarea ei.Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi
un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o
adevărată revoluţie faţă de: lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă.
Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a
ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra
realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare. Pe când debutul
extraordinar al lui Marin Preda ("Întâlnirea din pământuri" -1948) nu l-a impus, pe cat era de
aşteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un
mare scriitor. Abia apariţia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atenţia asupra dimensiunii
talentului sau si a noutăţilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost întâmpinat
favorabil si nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. S-a pronunţat destul de repede
cuvântul "capodopera" si de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat
comparaţia cu acest model. Când in 1967, după o lunga gestaţie, apare volumul al II-lea,
critica nu mai arata acelaşi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a
continua o carte intrata deja in conştiinţa publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata,
"Morometii" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decât primul, insa puterea
prejudecaţii e mare. La acest punct si spiritele critice care s-au obişnuit cu un stil si o tipologie
accepta cu greu aceeaşi tipologie văzuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica.
Cele 2 parţi formează totuşi o unitate, ele se susţin si se luminează reciproc, impunând o
tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza româneasca. Întâiul volum este in
întregime concentrat asupra unui singur personaj, intriga desfăşurare epica este subordonata
lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa
gândească si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizează.
Spaţiul este întins, viata nu-i tulburata de întâmplări care sa precipite un ritm vechi, calm, de
existenta.
Cele două romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca în
romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a
transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza
romanului său.În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă
surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o
ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea
epică a romanului.
Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut unica fiică,
Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un
băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai
amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună
unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea Rodovicăi va constitui pentru
început subiectul nuvelei Ruşinea.Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un
flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu
acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul
pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi
adorată.Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut
la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea
organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Ion
este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind
destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale.

1
Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se
sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la
realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la sfâşitul romanului ne
readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba,
întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se
desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu
şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă
şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. […]Romanul lui Marin
Preda ne prezintă fapte de viaţă a unei familii sau povestea unei familii de ţărani din Câmpia
Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul unui
sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare. Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat
de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda
si alte glasuri ce vin din interiorul lui.Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din
Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum
din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu
clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru
cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici
peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar
ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui
Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale
inteligentei. Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute
cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste
sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de
bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si
chiar in bordeie Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat
mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin
aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american
(Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare
morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile
drame ale existentei.
Dacă Actiunea romanului Ion se petrece in lumea satului ardelean de la in-ceputul secolului
al XX-lea , in satul Pripas, în romanul Moromeţii satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui
de-al doilea război mondial, într-o perioada in care timpul era „foarte răbdător cu
oamenii”Romanul Ion este structurat in doua parti sugestive(“Glasul pamantului” si“Glasul
iubirii”),capitolele au titluri-sinteza(“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”,“Nasterea” etc).Actiunea se
organizeaza,totusi ,in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar , al lui Ion. Pe
cand romanul Moromeţii este structurat în 2 părţi(volume), primul volum are 3 părţi iar al
doilea volum are 5 parţi.În romanul lui Marin Preda ne este descris un sat din Câmpia Dunării
situat in sudul ţării, în romanul lui Liviu Rebreanu ne este descris tot un sat dar nu din Câmpia
Dunării că din Transilvania. În satul lui Liviu Rebreanu este pus mai mult accent pe
obiceiurile sitradiţiile lui Se constituie treptat din prezentarea satului şi a ţăranilor, a
problemelor, care-i frământă îndeosebi problema pământului; prezentarea obiceiurilor şi a
tradiţiilor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea;
prezentarea vieţii intelectualităţii ardelene şi a problemei naţionale. Romanul Ion începe cu
descrierea horei, scenă antologică prin care autorul realizează mai multe obiective:
prezentarea unui joc popular specific zonei, someşana, şi introducerea treptată a personajelor
şi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lăutarii, care
cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al someşanei, gesturile flăcăilor, care îşi ciocnesc cizmele:
Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei,
poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltoreşte, se aşează în starturi groase pe

2
feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag iuţeşte
cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul
să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi
pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite…În continuare obiectivul romancierului
înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-şi admiră odraslele şi al copiilor,
care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativă şi pentru realitatea adânc diferenţiată a
satului. Astfel într-un grup stă primarul Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, şi câţiva
bătrâni fruntaşi: Pe-alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru
Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, ştiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.Lipsesc şi
reprezentanţii intelectualităţii ardelene: familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug.
Aceştia respectă petrecerea ţăranilor, dar nu se amestecă printre ei. Astfel Maria Herdelea era
fată de ţăran de pe la Monor, dar fiindcă umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-
a măritat cu un învăţător – se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam
dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.
Pe când în romanul Moromeţii lui Marin Preda ne este descrisă un punct de întâlnire dar nu
hora cum ne este prezente în Ion că Poiana lui Iocan. La fel ca toţi sătenii, in afara unor
familii mai înstărite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Bălosu, şi familia Moromete nu are trai
foarte uşor, ei, în special părinţii, fiind apăsaţi de multe impozite, foncirea şi alte neajunsuri
dar ele pot fi încă suportate de capul familiei care se adună cu plăcere duminica, la taifas, in
„poiana lui Iocan” unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate
dueluri ale inteligenţei. Ilie Moromete stăpâneşte absolut peste o familie a cărei gospodărie
pare solidă si grija conducatorului ei este s-o menţina intactă. E pentru întâia oară când in
literatura româna ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci
de a şi-l păstra nu doar de al avea cum ne este prezentat în romanul Ion. Tema centrala in
Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice. Ea
este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, "In campia Dunarii, cu cativa ani
inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita
rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Ceea ce urmeaza in roman contrazice
aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de acumulare pentru o
noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este
spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: "Timpul nu mai avea rabdare". Este
una dintre multele 'imagini ale simetriei' in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o
idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si
in natura. Pe când romanul Ion are ca temă centrală dorinţa da îmbogăţire a personajului
principal Ion.Subiectul are o intrigă simplă şi banală. Ion Pop al Glanetaşului doreşte
pământul cu o patimă ce-i mistuie fiinţa( în romanul Ion) iar în romanul Moromeţii subiectul
urmăreşte destinul familiei Moromete.Amândouă romanele se bazează pe nişte scene centrale
în care ne sunt prezentate fapte de viată ale personajelor, în romanul Ion: scena Horei care a
fost prezentată mai sus scena nunţii. Nunta ţine trei zile. În prima zi alaiul porneşte cu căruţe
spre Jidoviţa. În frunte merg călăreţii, care pocnesc din pistoale. În prima căruţă sunt lăutarii,
apoi o căruţă cu mirii şi cu druştele şi o brişcă cu naşii. Într-o altă căruţă sunt părinţii mirilor,
apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete. Nunta începe la socrul mic şi continuă la socrul mare.
Imaginea ospăţului este autentică, alcătuită din urărilr şi chiuiturile tinerilor, din versurile
starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse
acuma cu lada de zestre, urmată cu atâta amar de vite şi de galiţe că de abia încăpeau în
ograda Glanetaşului…. Mai apoi scena înmormântări. La înmormântarea Anei, la prohod,
participă tot satul. Romancierul fixează şi aici toate elementele esenţiale: praporii fluturau
alene în adierea de primăvară… tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de
măr… preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu
cădelniţa.Foarte bun psiholog, Liviu Rebleanu surprinde gesturile, comportamentele

3
personajelor şi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecă
imaginea moartei, cu aceea a copilului şi cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul
surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion.După
înmormântarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se îmbogăţesc cu altele,
prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participă tot satul. Preotul Belciug ţine o cuvântare
funebră, care îl impresionează pe cei prezenţi. Autorul este atent la reacţiilöe participanţilor şi
mai ales a părinţilor: Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au
venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile
odihnei de veci…După înmormântare Glanetaşu a făcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion
şi scena cositului,a sarutarii pamantului memorabile,se adauga celor dinainte,alcatuind prin
Ion o fiinta generica si mareata : "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul
flacaului,ca o chemare coplesindu-l.Se simtea mic si slab,cat un vierme pe care-l calci in
picioare,sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place."Dar totodată nunta,
înmormântarea, hora fac parte din obiceiurile satului Pripas. În romanul Moromeţii apare o
scenă importantă , cea a cinei, în care descriindu-se poziţiile la masă se arată statutul fiecăruia
în cadrul familiei. Astfel modul în care sunt aşezaţi la masă sugerează şi anticipează viitoarele
conflicte care vor determina destrămarea familiei. Mama împreună cu fetele stăteau în partea
dinspre vatră, sugerându-se astfel faptul că ele asigurau buna desfăşurare a cinei. Locul lui
Niculaie denotă faptul că este neglijat de familie, iar cei trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim
au o poziţie centrifugă, semn al dorinţei lor de a părăsi casa părintească, atraşi de mirajul unei
alte lumi. Pe cel mai înalt loc din jurul mesei stătea Moromete, acest lucru reliefând
autoritatea lui paternă. Scena cinei de o mare simplitate pare a fi un ecou peste milenii al
ceremonialului familiei gentilice care şi-a conservat într-o formă aproape intactă structura ,
dar nu şi mentalitatea. O alt situaţie semnificativă este şi perioada secerişului. Prin acest
eveniment ni se arată ordinea cu care Ilie Moromete şi-a orânduit copii, fiecare având bucata
sa de secerat, pe care trebuia sa o termine într-o anumită perioadă de timp. Pentru Niculaie
acest an reprezintă iniţierea sa în tainele secerişului, el mergând pentru prima oară cu familia
la secerat. O altă scenă este scena din poiana lui Iocan, acolo fiind ca punct de întâlnire
fierăria,fierăria fiind locul pentru ascuţitul secerilor dar şi loc de bârfă sau de politică, totodată
acolo Ilie Moromete îşi face impresie în sat. Următoarea scenă este scena foncirii în care
Jupuitu ajunge cu perceperea taelor şi pe la Ilie, care nu-i prea dă importanţă Jupuitului. Încă
o scenă este tăierea salcâmului în care Ilie ştiind ca nu este singurul propietar al salcâmului, îl
taie şi îl vinde pentru a-şi plăti taxele lui Jupuitu. Scena confruntarii finale este magistral
construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata
recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata
impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu
glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care
vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta
pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul
lui devenind un urlet:
"-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!"
Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a
fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare.
În finalul romanului Ion, Ion moare împlinindu-şi visul de a avea pământ dar lăsând în urmă
faptele unui ucigaş. Pe cand în finalul romanulul Moromeţii personajul principal nu moare.

4
 Moara cu Noroc
~Particularitati de caracterizare a pesonajului principal~

Opera literara “Moara cu noroc” este scrisa de Ioan Slavici si publicata in volumul
“Novele din popor” in anul 1881 si are ca personaj principal pe “Ghita”, un personaj
complex ale carui trasaturi sunt bine evidentiate pe parcursul intregului subiect, atat
prin intermediul caracterizarii in mod direct cat si prin portretul moral al personajului.
Ca personaj principal in nuvela, Ghita se inscrie in categoria personajelor realiste, nuvela
lui Slavici fiind prin tematica, o nuvela realista. Ca personaj realist el ilustreaza un erou
tipic intr-o situatie tipica, reprezentand tipul carciumarului dominat de lacomia pentru
bani, trasatura definitorie care va marca profund evolutia acestui personaj. Este un
personaj rotund, complex, reprezentand totodata tipul taranului naiv, dar dornic de
mai bine, aspiratie ce devine obsesiva si ce il va distruge psihic si emotional,
evidentiindu-se astfel consecintele distrugatoare pe care le are setea de avere asupra
omului.

Personajul principal al carui statut social si moral se schimba pe parcursul nuvelei, se

abate de la norma morala enuntata la inceputul nuvele “omul sa fie multumit cu saracia
sa, caci, daca e vorba, bogatia si linistea colibei tale te face fericit”, la inceputul operei
aparand in ipostaza de cizmar cinstit, dar sarac, dornic de a se imbogati. Ca urmare
devine hangiu, la inceput el este apreciat datorita onestitatii, dar este dominat de obsesia
banului in continuare. Se transforma astfel caracterial in tipul parvenitului, omul care
decate atat spiritual cat si sufleteste, nuvela urmarind degradarea morla ain toate
etapele. Ultima ipostaza a decaderii il infatiseaza ca sot ucigas al propriei sotii, dominat
de frica, de obsesia pentru bani, fiind exploatat moral de Lica.
Ghita este caracterizat in mod direct de catre narator, iar autocaracterizarea si opiniile
celorlalte personaje subliniaza atat trasatura dominanta a personajului – dorinta de
castig, cat si alte trasaturi. In mod indirect, portretul moral al personajului se evidentiaza
tot mai bine pe parcursul nuvelei, totodata faptele si vorbele acestuia evidentiind din
nou trasatura lui principala. Portretul lui fizic nu este evidentiat, accentul cazand pe cel
moral.
Prin caracterizarea in mod direct, trasaturile personajului sunt in primul rand,
evidentiate de narator, prin intermediul caruia sunt evidentiate cele doua ipostaze ale
personajului: cea a taranului muncitor si iubitor al familiei sale (“un om harnic si
sarguitor, era mereu asezat si pus pe ganduri, se bucura cand o vedea pe dansa vesela”) si
cea a omului dominat de bani si de avere, evidentiindu-se schimbarile prin care acesta
trece din momentul in care acesta gusta averea ce il va transofmra in alt om (“acum el se
facuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucr de nimic, nu mai zambea ca inainte, ci
radea cu hohot incat iti venea sa te sperii de el”, “cand mai se harjonea cateodata cu dansa
isi pierdea lesne cumpatul si lasa urma vinete pe brate”). De asemenea, cele doua ipostaze
ale personajului sunt evidentiate si prin afirmatiile celorlalte personaje, in special prin
opiniile Anei care, ca sotie, observa cel mai bine schimbarile prin care sotul acesteia
trece, fiind victima schimbarilor lui. La inceput, Ana era loiala lui Ghita si avea deplina
incredere in el si in deciziile lui (“Ghita este un om drept si bland la fir, dar e un om
cuminte si nu voieste nici sa auda, nici sa vada, nici sa stie nimic, nu voieste sa atate mania
oamenilor rai”), insa odata cu transformarea sotului ei, ea isi schimba atitudinea fata
de situatie, vazandu-si linistea familiei amenintata de Ghita (“Esti un om netrebnic si

5
grozav; trebuie sa te fi tialosit tu in tine, pentru ca sa imi spui ceea ce nu crezi nici tu insuti,
zise ea si se indeparta fara zgomot. Tu esti acela care pleaca inaintea lui ca o sluga, iar nu
eu Ghita!”). Vorbele Anei demonstreaza in final dezamagirea acestea fata de sotul sau,
fata de care nu mai avea respect sau admiratie, din contra, il considera las si
nedemn (“Tu esti om Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti,
ba chiar mai rau de atat.”).

Totodata, vorbele exprimate in mod direct de Lica Samadaul, ce intentiona in

permanenta sa atraga pe Ghita de partea banilor, incercand mereu sa-i hraneasca
orgoliul prezinta cateva trasaturi ale cizmarului (“Tu esti om Ghita, om cu multa ura in
sufletul tau, si esti om cu minte: daca te-as avea tovaras pe tine as rade si de dracul si de
muma-sa, ma simt chiar eu mai vrednic cand ma stiu alaturea de un om ca tine”). lica
alimenteaza in permanenta mandria lui Ghita, atrangandu-l in cursa lui bine planificata a
afacerilor necurate.

Propriile afirmatii ale lui Ghita intr-un monolog interior evidentiaza in acelasi timp
slabiciunile lui, dar si un mijloc de autoaparare prin victimizare (Ei! Ce sa-mi fac?…Asa
m-a lasat Dumnezeu!… Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea? Nici
cocosatul nu e insasi vinovat ca are cocoasa in spinare.”)

Slabiciunea pentru bani este punctata si de narator ce surprinde reactia lui Ghita la
zarirea banilor, acesta fiind foarte insistent asupra evidentierii placerii de a avea multi
bani.

Caracterizarea directa a personajului surprinde astfel opiniile personajelor despre Ghita,

interventiile naratorului asupra caracterului lui Ghita si autocaracterizarea acestuia ce
apare in pozitia de victima a propriei minti si constinte.

Caracterizarea in mod indirect este realizata prin faptele personajului, aspiratia obsesiva
la avere si bani, ce se va transforma in patima, conflictul interior si exterior cu celelalte
personaje si relatia cu ele.

Ghita se abate de la norma morala enuntata la inceputul operei, fapt ce are sa conduca la
un final tragic, nefericit. Personajul considera ca saracia echivaleaza cu lipsa
demnitatii asa ca alege sa se mute la Moara cu noroc impreuna cu familia sa, in cautarea
unei vieti mai bune, mai bogate. Cizmarul ajunge din pacate dupa scurt timp dupa
mutare, rob al patimilor banilor, sacrificandu-si familia si linistea in favoarea averii, fiind
in permanenta influentat de Lica Samadaul, stapanul locurilor care fiind un bun
cunoscator al psihologiei umane, exploateaza slabiciunile lui Ghita, transformandu-l intr-
un om diferit fata de cel care era cand a ajuns la moara.

Odata ce afacerea la Moara incepe sa dea roade, Ghita gusta din satisfactia castigului,
moment in care apare si Samadaul, prima intalnire a acestora reprezentand un schimb
de replici aspre, Ghita incercand sa se impuna personajului ce-i era superior. Apare
dorinta de egalitate a lui Ghita fata de Lica (“Oamenii ca mine sunt slugi priejdioase, dar
prieteni nepretuiti”) , fapt prin care probabil Lica devine un model al lui Ghita, demn de
urmat, insa nu doreste sa i se supuna acestuia, dar nu are de ales.

6
Lica si Ghita sunt prezentati in opozitie in ipostazele stapanului si supusului invins de
autoritatea stapanului, neavand posibilitatea de a se impune, fiind amenintat de
Samadau, stapan al locurilor din zona Morii cu noroc (“Ori imi vei face pe plac, ori imi fac
rand de alt om la moara cu noroc”).

Actiunile, gesturile si atitudinea lui Ghita scot la iveala incertitudinea si nesiguranta

care-l domina, teama si suspiciunea instalate definitiv in sufletul lui. Desi Ghita incearca
sa isi asigure cateva masuri de protectie in momentul in care devine oficial aliatul lui
Lica, probabil doar din dorinta subconstienta de siguranta, frica si smeneria fortat de
Samadau nu dispare.

Ghita devine constient in legatura cu faptul ca Samadaul ii controleaza existenta,

suferind o drama psihologica, unde se dezvolta conflictul interior al personajului intre
omul bun care era, omul ec a devenit, dorinta de impunere si dragostea pentru bani.
Faptele lui Lica reflecta slabiciunile lui Ghita, si acesta, desi era cu sufletul incarcate
refuza sa il tradeze pe Lica datorita amenintarilor lui, astfel nu-l denunta si lasandu-i pe
oamenii lui sa fie arestati pentru afacerile lui Lica. Totodata personajul principal refuza
sa dea amanunte despre afacerile lui Lica si se indeparteaza de familia sa in favoarea lui
Lica si a afacerilor lui. Ghita isi face reprosuri si are remuscari sincere si dureroase,
manifestate prin autocaracterizari. Acesta isi cere iertare in fata Anei, probabil pentru
nevoie disperata de sprijin, insa in interiorul sau totul se destrama (“Iarta-ma Ano, iarta-
ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului”). Drama emotionala
prin care trece Ghita este alimentat in acelasi timp si de frica de Samadau, Ghita fiind
constient de ce ar putea pati in cazul in care nu i s-ar supune acestuia, dar care este
distrusa de obsesia pentru bani care, la randul ei, este umbrita usor de omul cinstit si
bun care era el de fapt. O foloseste pe Ana drept momeala pentru a-l demasca pe Lica, nu
numai pentru ca il mustra constinta pentru ceea ce devenise el, dar si pentru gelozia
ajunsa la paroxism. Finalul nuvelei accentueaza setea de razbunare a lui GHita izvorata
din demintatea lui calcata in picioare, singurlui lui gand fiind acela de a-l prinde pe Lica
pentru care ajunge sa-si nesocoteasca nevasta. Patima pentr bani il dezumanizeaza si
Ghita decada prada propriului sau destin caruia nu i se poate opune, prabusindu-se
incet, dar sigur de la omul cinstit si harnic la statutul de complice in afaceri necurate si
crima pana a deveni chiar el ucigas, omorandu-si propria sotie, ajungand in felul acesta
pe deplin copia lui Lica, crima fiind considerata ultima treapta a dezumanizarii lui
Ghita.

Ghita ajunge ucigajul distrus psihic si emotional si inca fiind insetat de bani este omorat
de Raut pentru faptele sale, in timp ce Lica se sinucide, iar focul ce cuprinde hanul
purifica locul de nelegiuri, minciuni si alte crime, nelasand vreo urma a celor inamplate.

Relatiile lui Ghita cu personajele din opera variaza in functie de ipostaza morala in
care se afla acesta si evidentiaza trasaturile caracteriale ale acestuia. In prima parte a
nuvelei, Ghita se dovedeste a fi un sot credincios, intelegator si grijuliu in timp ce in cea
de-a doua parte devine un om ursuz, inchis in sine, apasat sufleteste din pricina
constiintei incarcate si in cele dinurma ucigas. Relatia cu sotia sa se destrama si si se
raceste pe parcursul subiectului, el devenind violent in timp ce ea devine dezamagita de
propriul sot. Ea incepe sa il aprecieze pe Lica tot mai mult pentru ca ii acorda mai multa
atentie decat sotul ei, fiind mai sigur pe sine, inspirandu-i protectie si siguranta, iar in
final ea i se daruieste Samadaului.

7
Relatia dintre Lica si Ghita este reprezentanta de un permanent conflict constient sau
inconstient, Ghita dorind initial sa i se impuna Samadaului, dar cedeaza in postura de
supus in fata stapanului pamanturilor din zona Morii cu noroc si celui care i-ar fi putut
curma viata. Lica il implica asadar pe Ghita in afacerile lui necurate, personajul principal
ne mai avand posibilitatea sa renunte la necurate odata implicat, fapt ce duce la
decaderea lui morala, conflicatul interior si schimbarea totala a caracterului personajului
condus de setea banilor.

In concluzie, Ghita, personajul principal al nuvele psihologice “Moara cu noroc” de Ioan

Slavici este conturat in mod realistic tipic nuvelei psihologice, al carui statut social si
moral se schimba pe parcursul operei.

8
 Ion
~Particularitati de caracterizare a personajului~

Personajul este una dintre instantele narative cele mai importante ale
textului epic. Este o individualitate ( persoana ) infatisata dupa
realitate sau rod al fictiunii, care apare intr-o opera epica sau
dramatica, fiind integrata – prin intermediul limbajului – in sistemul de
interactiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o
multitudine de perspective: cea morala ( ca raport intre om si el insusi )
sociologica ( raportul dintre individ si colectivitate ), ontica sau
filozofica ( aportul dintre om si univers ) si estetica ( raportul dintre
realitate si conventia literara ). Cand se afla in centrul actiunii si
polarizeaza atat atentia, cat si afectivitatea cititorului, el devine un
erou.

Constructia personajului se realizeaza prin asocierea a doua

dimensiuni: una sociala, exterioara, alta psihologica, interioara. Exista
mai multe tipuri de personaje, clasificabile dupa mai multe criterii.
Avand in vedre rolul in actiune, personajele pot fi principale, secundare,
figurante sau functionale. Raportate la discursul narativ, personajele
pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participand la
actiune si fiind subordonate naratorului obiectiv si omniscient ( in
romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanta narativa principala,
indeplinind si functia naratorului ( personajul – narator din romanul
subiectiv ).

Monografie a satului transilvanean din primele decenii ale secolului al

XX-lea, ilustrand “drama unui om, proiectata pe vasta fresca sociala a
vietii ardelene” ( Pompiliu Constantinescu ), romanul realist – obiectiv
Ion, de Liviu Rebreanu, are o geneza de aproape un deceniu. in
Marturisiri sunt reconstituite trei momente ale realitatii care au devenit
sursa de inspiratie a romanului. O scena la care autorul a fost martor
intr-o dimineata de primavara, cand se intorcea de la vanatoare – un
taran imbracat in haine de sarbatoare “s-a aplecat si a sarutat
pamantul” – devine definitorie in roman pentru caracterul
protagonistului.

Al doilea “eveniment” transfigurat artistic in roman este drama unei

fete din satul natal, batuta de tatal sau pentru ca “si-a daruit fecioria
celui mai becisnic flacau din tot satul”. Numele protagonistului
romanului este luat tot din realitate: “Tot in zilele acelea, am stat mai
mult de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, muncitor si foarte
sarac. il chema Ion Pop al Glanetasului. Mi se plangea flacaul de
diversele-i necazuri a caror pricina mare, grozava, unica, el o vedea in

9
faptul ca n-are pamant […] Pronunta de altfel cuvantul “pamant” cu
atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o
fiinta vie si adorata”.

Actiunea, ampla, urmareste doua planuri narative: unul in care pozitia

centrala este ocupata de Ion si de tribulatiile lui sentimentale si al
doilea, pe care evolueaza familia Herdelea. Singurele personaje care
trec frecvent dintr-o sfera in cealalta, asigurand continuitatea povestii,
sunt Ion si Titu Herdelea – fiul invatatorului, personaj esential in
desfasurarea actiunii ( el este cel care-i sugereaza lui Ion modalitatea
prin care sa-l oblige pe Vasile Baciu sa-i dea fata ). Ca structura
compozitionala, romanul este alcatuit din doua parti, intitulate Glasul
pamantului si Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atat
prin raportare la protagonistul actiunii, cat si prin raportare la
evenimentele relatate – inceputul, Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea,
Rusinea, Nunta (prima parte ), Vasile, Copilul, Sarutarea, streangul,
Blestemul, George, Sfarsitul ( parte a doua)– si sustin, la nivel
metatextual, conturarea portretului protagonistului.

Protagonistul actiunii este personajul eponim, exponential pentru o

categorie sociala. Evolutia sa este reliefata in toate momentele
subiectului, iar structura sa psihologica este pusa sub semnul unor
trasaturi dominante. Ion este lacom, isi urmareste cu tenacitate scopul
si obtine pamanturile lui Vasile Baciu, chiar daca felul in care
procedeaza este imoral.

Personajul a fost vazut din perspective diferite de critica literara, care

a identificat in el “o bruta”, dominata de instincte, dar si un om
inteligent, care nu precupeteste nici un efort pentru a-si duce a
indeplinire planurile. Dominat de patima de a avea pamant, personajul
uita de orice instinct de conservare, ceea ce il conduce la prabusire.
Nicolae Balota l-a definit drept “un posedat al ideii de posesiune”, ceea
ce accentueaza caracterul sau impulsiv, dominat de “patima”.

Personajul principal al romanului este caracterizat direct si indirect.

Cele mai multe trasaturi se desprind din caracterizarea indirecta,
realizata prin intermediul naratiunii si al dialogului, care evidentiaza
atitudinile, gesturile si limbajul personajului. Ion reactioneaza in
conformitate cu propria conditie sociala. Sarac, isi doreste pamantul
pentru a dobandi stima colectivitatii. Dupa ce intra in posesia
pamantului, isi cere dreptul de a fi fericit, dorind implinirea dragostei
cu Florica. Cele doua femei, conturate complementar si antitetic,
reprezinta cele doua obsesii ale personajului principal: averea si
iubirea. De altfel, titlul initial al romanului – Zestrea – ilustra tocmai
conflictul principal al romanului. Setea de pamant atinge dimensiuni

10
tragice, victime ale “blestemului pamantului” fiind nu doar personajul
principal, ci toti cei pe care, iubindu-i, Ion ii sacrifica neconditionat
( Florica ) sau de care se foloseste doar pentru a-si atinge scopul ( Ana,
copilul lor, Vasile Baciu, George Bulbuc ).

in cazul lui Ion, dorinta de a avea cat mai mult pamant nu are doar o
motivatie de ordin social sau economic; fascinatia exercitata asupra lui
de aceasta forta stihiala tradeaza o pasiune maladiva, eroul fiind gata
sa renunte la femeia iubita pentru a intra in posesia pamantului.
Casatoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se pare singurul mod de a-si
vedea visul implinit, fara sa se gandeasca prea mult la consecintele pe
care gestul lui le poate avea.

Scena de la hora, din primul capitol al romanului, in care cuplurile se

fac si se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George –
Florica ), prefigureaza evolutia ulterioara a evenimentelor. Ion danseaza
cu Florica, pe care o place, si o lasa pentru Ana, care e mai urata, dar
bogata.

Dupa terminarea horei, Ion ia lautarii si pleaca la carciuma din sat, desi
acestia sunt platiti de George. Gestul provoaca un conflict, finalizat cu
o bataie la carciuma lui Avrum. Se contureaza, indirect, imoralitatea si
ipocrizia protagonistului, care inora sentimentele Anei, caracterul sau
agresiv, dar si autoritatea de care se bucura printre ceilalti flacai din
sat ( lautarii ii asculta dorintele, desi au fost platiti de George ).

Pentru a-si atinge scopul de a lua in stapanire pamanturile lui Vasile

Baciu, Ion o seduce pe Ana, ceea ce accentueaza imoralitatea
personajului. Fata, insarcinata, va fi alungata fie din casa parinteasca,
fie din casa familiei Glanetasu pana cand, in urma interventiei preotului
Belciug, Vasile Baciu face o intelegere cu Ion, cedandu-i toate
pamanturile.

Dupa ce devine proprietar cu acte in regula asupra terenurilor lui Vasile

Baciu, Ion redescopera vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar
saraca fiica a vaduvei lui Maxim Oprea ), casatorita intre timp cu
George Bulbuc.
Trasaturile negative de caracter sunt contrabalansate de trasaturi de
caracter pozitive, intre care harnicia este esentiala: “Nicio brazda nu s-
a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei”. Asiduitatea cu
care munceste pamanturile lui Alexandru Glanetasu nu ii aduce, insa,
ceea ce spera, de aceea, personajul traieste constant un sentiment de
frustrare care il determina sa izbucneasca violent.
Conflictele au un rol esential in conturarea portretului protagonistului.
Ion provoaca frecvent conflicte in sat, mai ales cand se intalneste cu

11
George Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Conflictele exterioare sustin
actiunea romanului, dar autorul acorda o importanta deosebita
conflictelor interioare. Personajul principal este surprins in
dimensiunea sa interioara, framantarile acestuia determinand nasterea
unor noi centre de conflict.

Semnificativa in acest sens este scena in care Ion, privind nesatios

intinderea de pamant pe care se pregateste sa o munceasca, da glas
obsesiei sale intr-o exclamatie retorica in care se condenseaza toate
aspiratiile sale secrete: “Cat pamant, Doamne!” Trairea profunda a
acestei obsesii este sugerata si in scena in care personajul se apleaca,
intr-un gest aproape mistic, si saruta pamantul, coplesit de propriile
sentimente si de instensitatea lor: “Se lasa in genunchi, isi cobori
fruntea si isi lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. si-n sarutarea
aceea grabita simti un fior rece, ametitor.”

Conflictul interior are si o dimensiune erotica, ceea ce contureaza

complexitatea personajului principal, care nu traieste in afara
sentimentelor, numai ca, neputand sa-si gaseasca implinirea in plan
social fara a avea pamant, o ia de sotie pe Ana, inabusindu-si
sentimentele pentru Florica. Este de remarcat insa faptul ca, atunci
cand afla ca Florica se marita, Ion nu isi poate infrana dezamagirea si
frustrarea: “Cum se marita si de ce? isi zise furios ca si cand cineva i-ar
fi furat cea mai mare si mai buna delnita de pamant”. Comparatia
subliniaza atat intensitatea sentimentului erotic, cat si obsesia
personajului, incapabil sa discearna intre dimensiunea sociala si cea
interioara a existentei sale. De altfel, incapacitatea lui Ion de a-si
asuma total un singur glas al personalitatii sale este cea care il duce la
moarte.

Caracterizarea directa este realizata din perspectiva naratorului

obiectiv si omniscient si a altor personaje, dar punctele de vedere ale
acestora sunt subordonate perspectivei auctoriale. Pentru Geroge
Bulbuc, “Ion e artagos ca un lup nemancat”, Vasile Baciu il incadreaza
in categoria “calici trentarosi”. Naratorul subliniaza trairile patimase
ale protagonistului, prin referiri la foc, ceea ce sugereaza tensiunea
existentiala a eroului: “scaparand scantei din ochi”, “zambind aprins”,
“scaparare furioasa”, “strigat inabusit”, “incepe sa-i clocoteasca
sangele”.

Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile si actiunile sale au o

pronuntata componenta sociala, pe care el nu o constientizeaza si, de
aceea, i se subordoneaza. Traind la nivel instinctual, Ion nu se poate
sustrage destinului care ii este fixat, neavand capacitatea de a se
detasa ironic de propria existenta ( cum o face, de exemplu, Ilie

12
Moromete ). in acest personaj, autorul figureaza simbolic trasaturi
esentiale ale taranului traind intr-o societate in care averea este
criteriul principal de ierarhizare a valorilor si provoaca mutilarea
sufleteasca a celor subjugati de patima imbogatirii.

Enigma Otiliei
~Particularitati de caracterizare a lui Felix Sima~

Între personajele romanului „Enigma Otiliei” se numără şi Felix. El este de multe ori
„vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor şi actor doar când e nevoie de
mişcare de deplasare pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. Felix umblă mult,
călătoreşte la ţară, cunoaşte şi ne determină astfel să cunoaştem o întreagă lume, oameni din
medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. Aşadar Felix e martor şi actor în
acelaşi timp.
Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu
aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul
narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un
bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act
prin imaginile reflectate, în conştiinţa acestui personaj.
Intriga romanului porneşte în momentul când Felix vine în casa lui moş Costache şi
intriga e cât se poate de simplă: băiatul o iubeşte pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache pe
care o răsfaţă Pascalopol şi, deci e gelos pe Pascalopol. În linii mari cam astfel ar sta lucrurile.
Romanul începe acolo unde se sfârşeşte drumul lui Felix. Acesta cutreieră Bucureştiul,
găseşte într-un final casa lui Costache Giurgiuveanu şi pătrunde în curte. Urmărindu-şi
personajul în timp ce-şi caută ruda, autorul observă: „tânărul mergea atent de-a lungul
zidurilor, scrutând acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia numerele caselor. Uniforma
neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca
umflată îi dădeau aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină
din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă”. Băiatul are de la început un
accentuat aer de feminitate. E dezorientat, căutând cu multă nesiguranţă numerele caselor.
Elementele caracterizării urmăresc linia clasică, pornind de la înfăţişarea exterioară către
interiorul sufletesc, autorul vizând o relaţie strânsă între exterior şi interior. El este „un tânăr
de vreo optsprezece ani, îmbrşcat în uniforma de licean „ce” intra în strada Antim, venind
dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea,
fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână-ntr-alta”.
Grija constantă pentru biografia personajelor sale face pe G. Călinescu să-i fixeze încă
de la început, lui Felix, un fel de fişă biografică: „Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră
înainte în Bucureşti venind de la Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat.
Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate şi acum venea în Bucureştui la tutorele său,
Costache Giurgiuveanu”.
Tânărul e studios, s-a dedicat cărţilor şi lumea lui adevărată e lumea ştiiţei.
Primul contact cu familia Giurgiuveanu îl face chiar în seara sosirii. La masa de joc se
aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior în roman. „În odaia înaltă, încărcată de
fum des şi înţepător de tutut” ca o „covertă de vapor pe Marea Nordului”, Felix face
cunoştinţă cu membrii familei Tulea şi cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un iniţiator, un
intermediar între el şi ceilalţi: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele
mai multe ori ostilă.

13
 Faţă de primirea ciudată, chiar ostilă a bătrânului, primirea sinceră, căldura cu care-l
trădează Otilia îl impresionează. De la început sufletul lui întreg se concentrază în direcţia
aceasta, şi pentru că fata este atentă la tot ce face. Felix are repede înclinaţia de a lua în
stăpânire pe Otilia, o stăpânire protectoare însă.
Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluţiei
odată fixată, personajul nu face decât să o urmărească, îmbogăţind-o cu noi fapte.
Atitudinea familiei Tulea faţă de el se va observa din prima scenă, cea a prezentărilor.
Aglae îl priveşte cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea
bătrânului. E încrezătoare în cariera pe care băiatul se străduieşte să şi-o facă. Convingerile ei
pe care să le însuşească toată lumea sunt ca „medicina, cere an mulţi – urmă Aglae, trântind
cu ciudă o carte – , cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră,
să nu cadă pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronunţat cuvântul „orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai
folosise nimeni în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.
– Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia”.
Băiatul e complexat de situaţia lui de orfan şi orice aluzie îi trezeşte o puternică revoltă.
Ceilalţi văd în lipsa părinţilor o infirmitate. Otilia însă îl protejează din primele momente.
Otilia devine întruparea feminităţii. Gesturile ei faţă de Felix sunt un amestec de căldură şi
maternitate: „spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte
aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Într-adevăr, îi era foame.
Otilia nu slăbi vigilenţa până nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă. Cu braţul stâng
trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită”.
Grija ei amestecă la un loc gingăşia şi candoarea. „– Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te
culc. Am uitat să spun să-ţi pregătească o cameră ”. Rezolvarea o găseşte tot ea: Felix va
dormi o noapte în camera ei.
Camera Otiliei devine un tărâm al visului şi al misterului feminin. Felix descoperă
fiecare detaliu cu uimire dar şi cu curiozitate.
După ce cunoaşte, surprins preocupările fetei pentru literatură, după ce studiază în
amănunt camera Otiliei, „Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu
somnul său acest ascunziş feminin.”
Deja prima noapte în casa lui moş Costache stă sub semnul visului şi al imaginii fetei:
„Prin minte i se perindau toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a
bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lăsă în voia braţelor şi se
cufundă cu ele în visuri”.
Faţă de cei din clanul Tulea, trăind în strâmtoarea unor meschinării zilnice, Felix şi
Otilia sunt atraşi de felurite preocupări intelectuale. Existenţa lor, a fiecăruia în parte, aproape
nici nu se intersectează cu a celorlalţi membrii ai familiei.
Sentimentul de gelozie faţă de Pascalopol, moşierul tomnatic, cu o cultură aleasă, ce
stăruie mereu în preajma Otiliei, o gelozie încă nedefinită, dar mocnind în străfunduri, toate
acestea îl fac pe Felix să-l privească pe domnul „gras” cu aversiune:
„– Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe Felix.
Fata ridică o privire indignată asupra-i.
– Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr e cam gras – recunoscu ea
gânditoare –, am să-i spun să slăbească.
– Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate de gură.
– Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten... al lui papa.”
Mai târziu, când Pascalopol vine să o ia pe Otilia la teatru, Felix urmăreşte îndeaproape
scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioşc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât
satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”

14
Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietenă de vârsta lui” şi de aceea i
se pare curioasă înclinaţia ei pentru un om în varstă. Refugiul lui Felix este lectura. „Era
plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea
bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe
acum o mică bibliotecă”.
O altă latură a personajului este cea de liant al celor două familii, cea a Aglaei şi cea a
lui moş Costache. Aglae speră o apropiere a lui Felix de Aurica, dar băiatul nu încearcă nici
un sentiment pentru domnişoara cu bărbia ascuţită.
Procesul de transformare al lui Felix în casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul
Felix se obişnui cu libertatea de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea,
fără să întrebe pe celălalt şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum şi care preia
caracterul său singuratic. Totuşi un simţ de disciplină înnăscută ferea pe Felix de excese.
Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de
legături familiale mai afectuase, diferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi
fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă
Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voia să-şi facă o carieră solidă cât mai
curând”.
Relaţia lui Felix cu Pascalopol se conturează prin infinitele detalii pe care autorul le
aşază în schemele celor doua personaje. Felix îl urmăreşte îndeaproape pe moşier. La ţară, în
timp ce vizitau moşia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu puşti, iar Pascalopol „fu lângă
ea cuprinzându-i braţele”. Atunci Felix „nu notă atât primejdia, cât îmbrăţişarea lui
Pascalopol”.
Sentimentele care se înfiripă între Felix şi Otilia pornesc de la o apropiere firească între tineri
de aceeaşi vârstă, amândoi fără părinţi. Fiecare este grijuliu cu celălalt. Otilia are atitudine
maternă faţă de Felix. Băiatul e, la început, timid dar sincer, fără a fi capabil de generozităţi
prea mari. Otilia devine o obsesie. O dărâmă şi o construieşte potrivit nevoilor sufletului său,
iar fata îi scapă de fiecare dată. Modelul creat e întotdeauna inferior originalului.
„Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca şi fugea, se
trezea speriat şi o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva şi căpătase adevărase
insomnii care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia.
Caută, recurgând chiar la disimulaţii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă
spontaneitate”.
Declaraţia lui de dragoste făcută într-un moment în care echilibrul sufletesc se clatină cu
desăvârşire, nu are în ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se
hotărăşte să părăseacă pe moş Costache. Găsit de Otilia pe o bancă înzăpezită, fata-l mustră:
„– Şi mai spui că mă iubeşti!”
„Otilia citise scrisoarea. [...]
Felix lăsă din nou capul în jos şi răspunse, sfărâmat:
– Dar ştii foarte bine... ţi-am scris... nu mai pot aşa.”
Nevoia de certitudine se transformă în dorinţă de a stăpâni. Scena împleteşte tonuri
suave cu ironii uşoare. Nematurizarea completă a lui Felix atinge în unele puncte comicul.
Felix o iubeşte sincer pe Otilia, dar ezită, e labil.
Îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte
de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl
deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează.
Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al
muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale,
dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire
şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi
intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.

15
 În relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se
deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior
de norme etice: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”.
Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional.
Ferm şi feroce, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină,
publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru
cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se potrivit ambiţiei
sale. Cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură un statut social superior.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

~Particularitati de caracterizare a personajului principal~

Romanul camilpetrescian are in prim plan o figura emblematica pentru tipul

intelectualului roman, un tanar a carui evolutie este surprinsa sub toate aspectele sale. Stefan
Gheorghidiu este portretizat inca de la inceput prin tehnici moderne, care ii confera acestuia o
aura de autenticitate si il apropie de viata reala.
Astfel, ca tipologie de personaj, Stefan Gheorghidiu este in primul rand personajul
principal al romanului, in jurul caruia se invarte intreaga actiune si din prisma caruia sunt
redate si celelalte personaje. Personaj analitic, el este tipul inadaptatului, al individului care nu
reuseste sa se incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si propriul univers,
guvernat de niste principii specifice. Din acest punct de vedere, lumea in care traieste este o
lume utopica („Utopia”), fiind antitetic plasat fata de societatea in care el nu se regaseste
(„Realia”). Daca Utopia este guvernata de concepte ideale, care in teorie par a fi posibile si
infaptuibile, Realia este o lume a compromisului, a superficialitatii, a ipocriziei si coruptiei,
adica indepartarea de acel ideal de lume. Din acest motiv, el este si tipul idealistului, Stefan
fiind un personaj care se ghideaza dupa niste principii care nu au vreo legatura cu realitatea,
dar in care crede cu tarie. Din acest punct de vedere, el este un egocentric, intrucat intregul
sau univers graviteaza in jurul sau si ii satisface nevoia de a fi in centru, de a fi el cel care
poate ordoneze, sa detina controlul si sub a carui putere se afla tot ceea ce este in jurul sau. De
asemenea, Gheorghidiu este tipul intelectualului, reprezentant un individ ale carui decizii se
bazeaza strict pe ratiune, explicandu-se astfel si prezenta in text a celor doua metafore
fundamentale – Patul lui Procust si Jocul Ielelor. Acestea redau atat intentia eroului de a
analiza rational fiecare aspect al vietii sale pentru a verifica potrivirea cu idealul, cat si fluxul
ideilor si gandurilor, cu un aspect halucinant, haotic, ce creeaza contextul unui univers
segregat, protejat de tentatiile exterioare si propice infaptuirii idealurilor. Construit prin
tehnici moderne de analiza psihologica, precum introspectia, fluxul memoriei involuntare,
confesiunea, nmonologul interior, Stefan Gheorghidiu poate fi considerat ca un reprezentant al
modernismului, fiind un personaj complex si bine individualizat. Nu in ultimul rand, el este si
un personaj tragic, prin faptul ca lumea sa este o lume utopica in sine datorita imposibilitatii
atingerii idealurilor propuse. Din acest punct de vedere, tipologia personajului aminteste de
tipologia eroului romantic, de un Dionis sau un Luceafar eminescian, personaje inadaptate,
din lumi diferite, superioare, condamnate la suferinta.
Statutul social al personajului este un alt aspect deosebit de important in
caracterizarea personajului. El este un tanar student la facultatea de filosofie, cu o situatie
materiala precara, initial, care se casatoreste cu Ela, „una din cele mai frumoase studente”.
Inclinatia spre meditatie, rationare este ilustrata tocmai de domeniul in care Stefan studiaza,

16
un domeniu vast, dar care implica utilizarea permanenta a ratiunii. Pus in postura de
mostenitor al unei averi insemnate, el este pus in contact cu societate al carei membru nu se
considera si pe care nu doreste sa o cunoasca si cu problemele sale specifice, atat de
indepartate de principiile lumii sale ideale: goana dupa bani, inselatoria, arivismul, ipocrizia
etc. Acesta este, de altfel, momentul in care se produce ruptura dintre el si Ela, clipa in care
Ela realizeaza ca lumea lui nu este si lumea ei, fiind ispitita de mirajul distractiilor si bunei
stari din societate. De asemenea, Stefan este si soldat in timpul razboiului, avand functia de
sublocotenent, functie care din nou il plaseaza pe o treapta deasupra altor indivizi.
Portretul fizic este vag prezentat, nepunandu-se accentul pe infatisare tocmai din
prisma incadrarii romanului in tipul romanelor psihologice. Totusi, in putinele pasaje
descriptive, Stefan Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit de preocupari pentru
vestimentatie si aspect, preocupari pe care le considera superficiale, frivole(lucru evidentiat
prin faptul ca poarta o camasa mai multe zile la rand). El ajunge sa se compare la un moment
dat cu domnul G., la nivelul aspectului camasii: daca in cazul lui se remarca „mansetele prea
largi si cu corturile sucite in afara”, domnul G. „avea mansetele bine intinse, mici”.
In ceea ce priveste portretul moral, eroul este caracterizat de o serie de trasaturi care
reies din actiunile, gandurile si discutiile din roman. Intelectual preocupat de probleme de
constiinta, Stefan Gheorghidiu este inchistat in lumea sa zugravita ideal, pe baza unor
concepte filozofice transpuse din teoria predata in facultate in viata sa reala, concepte care ii
ordoneaza si ii guverneaza intreg universul interior si exterior. Posibilitatea de a jongla cu
multitudinea de concepte filozofice insusite de-a lungul anilor ii ofera o placere deosebita,
ferindu-l de complicatiile societatii, de actiunile superificiale si de imperfectiunea acesteia.
Clipa in care o intalneste pe Ela coincide cu conturarea posibilitatii de a-si implini un ideal
prezent in orizontul tiparelor sale, idealul femeii perfecte. Egocentric si egoist, el se foloseste
de simpatia Elei pentru el, simpatie care ii flateaza egoul si orgoliul nemasurabile, si ii
recreeaza personalitatea si fiinta astfel incat sa se potriveasca standardelor sale ontologice. In
conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta, neatinsa de pacatele cotidiene si de
amanuntul vietii sociale. De aceea, el si-o sugjuga pe Ela principiilor sale, sufocand-o si
obligand-o sa se adapteze lumii sale si sa se rupa de realitate, de acea Realia prezentata
anterior. Desi pentru o vreme compromisul Elei pare sa fie unul viabil, ea pare sa
constientizeze lipsurile relatiei lor, incepand sa isi doreasca mai mult – o reconciliere a relatiei
lor cu Realia, o confundare a Realiei cu Utopia. Or, conflictele interioare apar tocmai in
momentul in care Stefan realizeaza ca nu este dispus sa faca acest compromis propus de sotia
sa. Pentru el, ins educat, format intr-o sfera a principialitatii, vietuirea intr-o lume marcata de
inexistenta acesteia este o absurditate si ceva de neinchipuit, motiv pentru care prefera sa
ramana un inadaptat, un izolat si sa actioneze in continuare in conformitate cu crezurile sale
intrinseci. De asemenea, in clipa in care isi vede lumea amenintata nu doar de prabusirea
idealului etern feminin, concretizat pana atunci in persoana Elei, ci si de pericolul
inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei pe care le intalneste datorita contactulului cu rudele
sale pentru a intra in posesia mostenirii, Stefan sufera un soc intern, o ruptura menita sa ii
puna la incercare profunda interioritate si echilibrul fiintei sale. El traieste o drama interioara
bazata pe indoiala, dubii, gelozie si contradictii in gandire, ajung sa interpreteze la infinit si sa
analizeze mai mult decat de obicei fiecare gest si fiecare actiune a celei datorita careia s-a
produs aceasta ruptura. Fara a avea dovezi concrete, palpabile, el pare sa isi doreasca pe
parcursul fluxului ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in minte scenarii rupte de
realitate pornind de la cele mai mici amanunte, ajungand sa fie convins de infidelitatea Elei.
Motivul pentru care el face acest lucru este cat se poate de simplu: limitat in a intelege
mecanismul si functionarea societatii, a acelei Realia, el nu poate intelege cum este posibil ca
femeia sa sa aleaga sa se rupa de idealul feminin cu care el o identificase, atata timp cat ea era
femeia perfecta. Asociind-o in schimb cu domnul G., exponentul lumii superficiale, ea decade

17
automat din postura de femeie absoluta, ideala pentru el, si orgoliul sau este mai putin ranit,
intrucat ii este mai usor sa accepte ca a gresit in clipa alegerii ei ca femeie ideala decat ca ea,
ca femeie ideala, a ales altceva in locul lumii sale perfect inchise, in centrul careia se afla
chiar el.
Astfel, drama pierderii Elei este inlocuita (sau cel putin accentuata) voluntar cu o alta
drama – drama iminentei mortii. Daca pierderea Elei a insemnat zbuciumul fiintei, provocand
o ruptura in echilibrul emotional si intelectual al eroului, aceasta noua experienta ontologica
adanceste aceasta ruptura, facandu-l sa constientizeze caracterul exagerat acordat dramei
pierderii Elei comparativ cu noua experienta. In timp ce in primul caz Stefan linistea
interioara a lui Stefan a fost perturbata de confruntarea dintre lumea principialitatii si lumea
irationalitatii, dintre Utopia lui Stefan si Realia Elei, dintre ratiune si sentiment, dintre Stefan
si Ela ca pioni a doua universuri diferite, in cel de-al doilea caz aceasta liniste este curmata de
o lupta infinit mai semnificativa pentru destinul tuturor: confruntarea dintre viata si moarte.
Stefan se afla in continuare intr-o stare de insecuritate emotionala cauzata de pierderea Elei si
de pericolul distrugerii propriei lumi, la acestea insa se adauga un nou sentiment: cel al
insecuritatii biologice: „ Exploziile le aud organizat. Unele le aud la cativa pasi, altele in
mine, Cum s-a terminat o ruptura, corul tot, o clipa sleit, isi injumatateste rasuflarea si se
incordeaza iar, sec, in asteptarea celeialte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vajait scurt,
pe care urechea il prinde cu un soi de anticipatie, inclestezi dintii, cu mana indoita deasupra
capului, intr-o convulsite epileptica si astepti sa fii lovit drept in moalele capului, sa fii
imprastiat. Deasupra ta, intaia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de
pamant. Dar prin faptul ca le-ai avut pe amandoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strang
unii langa altii, iar cel de la picioarele mele are capul pin de sange. Nu mai e nimic omenesc
in noi”. Acest fragment releva cel mai bine drama personajului, panicat de iminenta mortii pe
care o resimte la orice pas si de morbiditatea actiunilor pe care le savarseste, dar si scarbit de
acel „animalic” prezent in compatriotii sai si in inamici, cu totii oameni, cu totii fiinte teoretic
superioare. In fata acestei realitati crude, el este socat, este inspaimantat de lipsa de
aplicabilitate a principiilor sale, universul sau perfect, guvernat de ratiune fiind ucis de sunetul
armelor, de explozii si de macelul uman din jurul sau. Folosirea unor termeni precum
„ruptura”, „inclestezi”, „convulsie epilectica”, „nauceste”, „animalic” ilustreaza nu doar
spaima incomensurabila a eroului la vederea mortii, ci si la aceasta posibilitate e distrugerii a
crezurilor, a idealurilor. Fraza „Nu mai e nimic omenesc in noi” este tocmai o constatare a
acestui fapt, care reliefeaza neconcordanta Utopiei cu Realiei si dezamagirea aferenta. Aceasta
confruntare a personajului cu moartea de pe campul de lupta are o serie de urmari deosebit de
semnificative. Chiar daca alegerea de a merge in razboi a fost una voluntara, din convingere,
Stefan simtindu-se dator sa se confrunte cu moartea in razboi datorita orgoliului imens si a
principiilor sale, este greu a spune cine a iesit invingator din aceasta confruntare: Stefan sau
moartea. Chiar daca biologic vorbind el a supravietuit, lupta a fost atat de dura incat a
zdruncinat intregul sistem de valori al personajului. Pe de-o parte, el a realizat intr-adevar ca a
exagerat pierderea Elei si caracterul infidel al acesteia, dorind sa o scoata definitiv din
universul sau, prin decizia de a-i lasa la divort tot ceea ce definea perioada cand fusesera
impreuna, insa pe de alta parte Stefan este un om schimbat, un om care a trecut prin niste
experiente initiatice chiar profund marcante, al caror impact va fi resimtit pentru totdeauna in
viata sa. Experienta razboiului ii da lui Stefan o lectie usturatoare – si anume faptul ca este
irelevant daca Ela l-a inselat sau nu, este irelevant daca ea l-a iubit sau nu sau cu cine, cand,
unde l-a inselat, relevanta este intelegerea realitatii din toate punctele de vedere, al iubirii, al
mortii, al razboiului, al luptei pentru bani, toate situatie intr-un anumit context. Greseala sa a
fost plasarea sa in centru si ruperea de orice context, de societate, de realitate a actiunilor Elei,
constiinta sa limpezindu-se odata cu experienta razboiului de framantarile minore, dar
supradimensionate anterior care ii umplusera sufletul de gelozie. In final, Gheorghidiu

18
intelege astfel dramatismul confruntarii directe, atata dintre lumea sau si lumea celorlalti,
dintre Utopia si Realia, cat si dintre viata pe care o simte in fiecare clipa pulsandu-i in sange si
moartea pe care o simte pe front suflandu-i in „moalele capului”. Marea lectie pe care Stefan
o primeste de la moarte este greseala egocentrismului si a egoismului, care l-au facut sa
devina un inadaptat extremist, caci drama constiintei sale pare insignifianta pe langa drama
unei intregi colectivitati, o drama a constiintei umanitatii.
Ca mijloace de caracterizare, se remarca atat caracterizarea directa, facuta de
personajul insusi si de alte personaje, cat si caracterizarea indirecta, prin fapte, gesturi actiuni
si prin monolog interior si introspectie. Stefan Gheorghidiu se autocaracterizeaza ca fiind „un
tip imposibil care complica absolut orice intamplare”, surprinzandu-si caracterul hiper-
analitic si sensibil la orice critici in ceea ce priveste principiile sale existentiale. Mai mult, in
timpul excursiei de la Odobesti, Ela ii spune „esti de o sensibilitate imposibila”, iar o
doamna, partenera de conversatie a lui Gheorghidiu la petrecerile mondene, ii spune „Ah,
dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la masa. Dintre cei care
intotdeauna descopera firele de par in mancare [...]. Nu, atata luciditate e insuportabila,
dezgustatoare”, replici care subliniaza atat modul in care este perceput de catre cei din jur, ca
un inadaptat, un om „altfel” decat ei, cat si trasaturi cu care se infatiseaza in cadrul putinelor
contacte cu societatea, precum criticismul acid, rigiditatea, lipsa de deschidere, tendinta de
analiza si observare a detaliilor, trasaturi sanctionate cu usurinta de reprezentantii lumii
cotidiene, mondene.
De asemenea, tanarul student la filosofie este portretizat indirect si de actiunile si
gandurile sale. Intregul sau sistem de valori este redat prin afirmatii precum „Cei care se
iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”, „O femeie isi da sufletul si pe
urma si-l reia intact”, „Femeia insala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti ii paraseste
pur si simplu”, afirmatii din care reiese tendinta acestuia de a atinge absolutul, imposibilitatea
multumirii cu jumatati de masura si a acceptari compromisurilor, idealizarea iubirii dintre el si
Ela. Astfel de conceptii duse la extrem nu fac decat sa nuanteze si mai mult tendinta de
posesivitate a eroului, pentru care relatia ideala depaseste barierele mortii si le da celor doi
drepturi depline unul asupra celuilalt, de unde si frustrarea perpetua in ceea ce priveste dorinta
Elei de evadare din sfera in care el incearca sa o tina inchisa. Mai mult decat atat, aceste
conceptii egoiste sunt insotite de un orgoliu nemasurat si de caracterul critic, analitic, rational
al personajului, care duc la o filtrare a iubirii printr-o analiza rationala, bazata pe potrivirea cu
tiparele lumii sale: „O iubire mai mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp
si trebuie complicitate pentru formarea ei” sau „Iubesti mai intai din mila, din indatorire, din
duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita”. El nu vede iubirea ca pe niste
sentimente pure, incontrolabile, pentru el iubirea este ceva hotarat, decis rational, gandit, o
convingere bazata pe anumite argumente.
Astfel, Stefan Gheorghidiu poate fi considerat un ganditor, un individ cu o capacitate
de intelegere superioara, care in acest roman se vede pus intr-o ipostaza deloc confortabila –
cea de militant al principialitatii in fata superficialitatii si inconsecventei societatii. Drama pe
care el o traieste il formeaza si il marcheaza definitiv, caci la final, dupa momente cruciale de
dubiu si interogatoriu ontologic, el concluzioneaza in acelasi stil tipic intelectual ca a pune
sentimentul individual in fata destinului cu legile sale necrutatoare, a sentimentului si
constiintei unei colectivitati este un lucru meschin, multumindu-se cu postura de individ care
refuza sa isi mai asume o pozitie in raport cu societatea, adoptand o atitudine grava, sobra, ce
debordeaza de intelepciune si experienta. Concluzia este, asadar, una extrem de simpla: chiar
daca a pierdut-o pe Ela, femeia pe care poate a iubit-o sau poate nu, care poate l-a inselat,
poate nu, acest lucru nu mai conteaza, intrucat Stefan Gheorghidiu - filozoful, intelectualul,
omul, soldatul - a invatat o lectie de viata pe care cu siguranta nu o va uita niciodata.

19
 Morometii
~Particularitati de caracterirare a lui Ilie Moromete~

Referinţe critice
Într-un studiu introductiv la romanul Moromeţii, ediţia din 1970, Mihai Gafiţa scria, după ce
îl asemănase, datorită vioiciunii spiritului, cu Păcală, erou folcloric tipic pentru universul
ţărănesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfător în planul social – cum e mai întotdeauna
cunoscutul erou popular, simbol al înţelepciunii ţărăneşti - , mânuind însă, cu aceeaşi adresă,
viclenia, nu doar inteligenţa sa nativă, spontaneitatea în aflarea soluţiei fără greş, adesea cu iz
de farsă.[. . .] Străduinţa lui Moromete are în vedere apărarea trudnică a demnităţii umane şi a
formulei sale de existenţă socială. [. . .] Este un ultim mohican al competiţiei individualiste cu
societatea”.
Eugen Simion consideră că „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamănă cu nici
unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din
modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existenţa într-un spectacol”. Altă dată,
acelaşi autor critic notează că Ilie Moromete „simbolizează lumea în valorile ei durabile”.

Statutul social al personajului

Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două biserici – devine spaţiul ficţional în care se
vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia unei civilizaţii, peste care prefacerile
politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socială asumată conştient , căci
„timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar ţăranii cu
prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă.
Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie
Moromete – replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o
familie numeroasă, trăind în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu
acareturi, oi şi cai. Dar nu acest ţăran „înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se
deosebeşte de ceilalţi prin complexitate sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul
contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizează.
Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi
agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.

Caracterizare directă
Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se să noteze stări :
„era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele ce-i
determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.

20
Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este
un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel
mai bun, Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în
vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul
Aristide îl consideră „ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi
plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai,
bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai
bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşi copil, realizează că tatăl său era „un om care
gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră
leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii” sau
îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi,
Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după
şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a
guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă
autocaracterizare: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”.

Caracterizare indirectă-Prin fapte

Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât din faptele pe care le săvârşeşte, cât
din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – faţă de oameni şi de
întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie şi griji:
merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul,
merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate copii când i
se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci
cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se
modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă
de nedumerire pentru cei din jur.
Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De
aceea, Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul,
câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el
are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om
care iubeşte şi respectă un anume mod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său,
dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale;
glasul liniştit, dar îndesat îi este adresat lui Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea
agresivă, uneori a tatălui; glasul încet şi rar îi subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de
propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi straniu apare când află
de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o tristeţe aproape
duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şi încet”
devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de fapt,
furtuna, căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfâşietor de durere şi
mânie”.

Prin comportament şi gesturi

Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare. Comportamentul său trezeşte uimire şi
nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le
scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează mici spectacole în
care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens este „sceneta”
jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă aceştia, strigă
la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că acesta n-a
pus la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-am”,

21
subliniindu-şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere
însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă
de 3000 de lei, fără să protesteze, reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care
încearcă să ia altceva în contul banilor. Moromete rămâne calm, se minunează când agentul
spune că statul nu-l plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră
Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţiu eu?”.
În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei
„Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui
Moromete când vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie
să se mulţumească doar cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai
rămas două sute de lei din banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea,
nedumerirea, veselia forţată, neputinţa, indignarea sunt prezente în comportamentul omului,
subliniate fiind de gesturi şi de o mimică expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la
câmp; deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu se exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi
amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându-l să se frigă – sancţionând în felul
acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se interesează grijuliu dacă s-a fript rău:
„Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şi întinzându-i-o
grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”

Prin atitudini
Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. Este mândru
şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru dorinţa de
îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă
umilit. În poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru
confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe
cu exclamaţii”. Se simte superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei
care nu sunt în stare să-l înţeleagă. Citeşte din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa
specialiştilor la marele congres agricol, cu nişte inflexiuni curioase în glas „care scormoneau
înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe
cei care ascultau”. Atitudinea de şef absolut al familiei este subliniată de poziţia sa privilegiată
în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era în pragul celei de-a
doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. . .] . El şedea bine pe pragul odăii lui,
putea să se mişte în voie”.

Prin limbaj
Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles pentru alţii.
Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă
provocare, Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia
acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi
înainte şi acesta îi răspunde că stătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce
vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă de fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul
„nu se distingea prin nimic” încât să fie văzut.
În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri,
iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient să
amintim relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a
vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte
curiozitarea celor dispuşi să-l asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi
nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care
parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi
altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi jură că e adevărat ce-a spus, lăsând

22
impresia că între el şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit. Relatarea propriu-zisă
include uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor, răspunsurile
lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite, hazul
prin care înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc
bucurie şi satisfacţie „auditoriului”, lacom de a afla şi alte amănunte picante despre cel care
îşi „amendează” copii, vânzându-le pământul.
Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care
înţeleptul ţăran o acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a
gândi, pentru că nu este înţeles.

Prin relaţiile cu celelalte personaje

Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce nu mai acceptă să trăiască aşa cum
trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca produsele să fie vândute pentru a se
îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea tatălui, care îi
ironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va
accepta planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că
autoritatea tatălui care conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă
la îndoială, iar încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este
Ilie Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind
uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi.
Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era Niculaie ăsta?
De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. . .] prăpăditul de el [. .] Când l-
am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovăţie îl va urmări
mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca soţ
nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod
de a fi, absolut obişnuit în lumea satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la
lovituri (dar va deveni aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l,
lucru rar întâlnit în lumea satului).
Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl
face mereu prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu
Ţugurlan, care l-a înjurat, considerând incidentul o chestiune politică,dar nu-l suportă pe
Bălosu, dispreţul lui fiind evident, ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi
permite să fie sarcastic cu Aristide, deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest,
neacceptând să devină omul lui, ceea ce provoacă supărarea primarului, care nu-l va mai păsui
cu datoria, adâncind criza în care se zbătea neputincios, înglodat în datorii.

Personaj simbolic
De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de ceilalţi apăruţi în
literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”, „sintagme
incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. Aparent, este
ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu
problemele existenţei tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se
străduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din
dragoste pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată
să comercializeze roadele - , ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate.Pământul
asigură hrana familiei de care este răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. Acesta îi
permite să se retragă în cealaltă lume, inaccesibilă celorlalţi, ce este numai a lui şi în care
trăieşte după un cod existenţial propriu, în armonie cu sine, detaşându-se de aspectele
neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta seninătatea interioară. Este un contemplativ ce crede că

23
spectacolul lumii trebuie descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de natură, privirea lui
largă înregistrând frumuseţea acesteia, dar şi de oameni, pe a căror figură zăboveşte, curios şi
insistent, cu aceeaşi privire largă.
Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine
ascunsă. Când simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi lămurească
gândurile, legate de casă, de politică, de viaţă, de lume. Crede în eternitatea satului patriarhal
în care viaţa decurge fără schimbări, refuzând să vadă transformările ce îi tulbură liniştea,
fără să realizeze că libertatea pe care i-o dădea proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără
caii şi oile pe care le-au luat cu ei băieţii fugiţi la Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca
odinioară salcâmul a cărui tăiere poate fi considerată primul semn al declinului, salcâmul fiind
„dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului înfrânt de istorie (pe plan
social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în scena de la hotar.
Se simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe piatra lată de
hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din partea lumii pe
care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi din partea timpului pe
care-l crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii pe care el, mereu , îi iertase.
Supunându-se unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte neputinţa de a fi găsit un alt drum pe
care să-l urmeze, punând, pentru prima oară, sub semnul întrebării existenţa lumii imaginate
de el: „Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu
mai era nimic de făcut. Masca veselă purtată de omul inteligent care credea că e dreptul
deşteptului să râdă de proşti, este înlocuită de alta, tristă, anunţând imposibilitatea de a se
opune istoriei şi prăbuşirea nu numai a familiei sale, ci a unui mod de viaţă patriarhal, a unei
civilizaţii arhaice. Stând Moromeţii – după spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic,
drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prăbuşirea lui Moromete simbolizează, în
fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi patriarhale.

Concluzii
Ca să poată exista, Moromete, contemplativul şi ironicul ce persifla fapte şi oameni – pe bună
dreptate - , trebuie să se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fără plăcere şi fără
lumina ce iradia din el. Renunţând la valorile în care credea, ţăranul ce se individualizase din
rândul consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume, aşa cum cititorii nu-l mai recunosc
în al doilea volum, rămânând cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt”
Moromete, copie palidă care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea morţii. Sub
aparenta împăcare cu viaţa, s-a ascuns mereu o mare nelinişte, ce-i conferă statutul de
personaj tragic, învins în lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o păstra nealterată - , dar şi cu
lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.

24
25