Liviu Rebreanu Ion

Prin romanul Ion proza românească se sincronizează cu proza europeană (tipuri memorabile,
caracter obiectiv, sondaj psihologic, caracter masiv al construcției, suflu epopeic, pulsația vieții,
modul în care este construit personajul principal) și se impune printr-o formulă autentică.
Din punctul de vedere al tematicii abordate și a modului de redare a evenimentelor, de
construirea a personajelor, Ion este un roman social. Deși poartă ca titlu numele unui personaj,
romanul este, așa cum o arată incipitul său, fresca unei colectivități a satului românesc din
Transilvania, la începutul secolului al XX-lea, fiind un roman obiectiv. Cititorul descoperă în acest
roman prima înfățișare completă a satului românesc, cu toate categoriile sociale, prezentate fără nici
o tendință. Romancierul a dorit, după părerea lui Al. Piru, să dea în operă senzația plenară a vieții și
în acest scop a procedat prin acumulări succesive de întâmplări, făcând un mare loc momentelor
capitale ale existenței, nașterii, nunții, morții, momente caracterizate printr-un neprevăzut, în stare
de a stârni agitația, de a sparge monotonia.
În același timp, opera aparține realismului deoarece își are geneza în fapte reale, prezintă
situații și evenimente verosimile, plasându-le într-un timp și spațiu bine determinate.
Opera a apărut în anul 1920, având la bază trei experiențe de bază:
a. într-o zi de sărbătoare scriitorul a văzut un țăran sărutând pământul;
b. o fată bogată din sat, Ludovica (Rodovica) este bătută de tatăl său că s-a îndrăgostit de un
flăcău sărac;
c. sora autorului (Livia) îi scrie acestuia o scrisoare despre căsătoria forțată a unei fete sărace
cu un bogătaș;
Tema romanului o constituie situația țărănimii și a intelectualității din Ardeal.
Romanul este alcătuit din 13 capitole, dispuse în două părți, fiecare purtând câte un titlu: Glasul
pământului și Glasul iubirii. Totodată, avem două planuri: planul țărănimii și cel al intelectualității.
Între cele două planuri există numeroase puncte de convergență.
Titlul romanului este dat de numele protagonistului care devine astfel personaj eponim. De
asemenea, el sugerează faptul că acțiunea romanului se concentrează asupra relatării existenței unui
om simplu, de la țară.
Descrierea (având și funcție de caracterizare a personajelor), ca și relatarea întâmplărilor, se
realizează din perspectiva naratorului obiectiv omniscient. Această obiectivitatea este un element de
modernitate în romanul românesc interbelic, alături de tehnicile narative moderne, precum cea a
contrapunctului (alternarea celor două fire epice, cel al lui Ion și cel al lui Titu Herdelea) ori a
simetriilor inverse (dilema matrimonială a lui Ion, dilema Laurei Herdelea; someșana jucată cu Ana
la început, același joc cu Florica la nuntă; sinuciderea lui Avrum, sinuciderea Anei) .
Numele simbolic al satului „pitit într-o scrântitură de dealuri” definește o condiție
ontologică, figurată și prin simbolistica drumului (șoseaua dinspre Jidovița și Armadia – din care se
desprinde drumul spre Pripas, Ulița Mare – din care se desprinde Ulița din dos) : cea a ființei prin
care se împlinește un dat al omului de pripas, legat vremelnic de un loc și de un rost.
În altă ordine a semnificației, toponimicul poate sugera blestemul vieții trăite în pripă,
sfârșite brutal, la netimp (prin sinuciderea Anei, prin moartea copilului, prin crimă). Tot simbolic
este apariţia cifrei doi. Dualul presupune elemente egale, dar ṣi opuse,cum ar fi noapte-zi, viaţă-
moarte, masculin-feminin etc. Dualitatea indică scindarea, despărţirea, iar acest număr este amplu
prezentat în roman: cele două părţi, imaginile cârciumă-biserică, amiază-noapte.
Acțiunea începe și se sfârșește într-o zi de duminică, zi care în creṣtinism indică un nou început.
Opera are o construcție simetrică prin:
a. titlurile celor două părți, fiecare dintre ele numind o dominantă sufletească a
personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuși. În scurta existență a lui
Ion cele două glasuri se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent.
b. Imaginile inițiale și finale ale romanului: drumul, crucea, hora.
A începe și a sfârși un roman exprimă o anumită concepție asupra lumii. Modalitatea de a deschide
sau de a închide un text diferă de la o epocă la alta și particularizează capacitatea unui autor de a
structura un univers. În concepția lui Liviu Rebreanu, primele fraze ale romanului au o semnificație
deosebită, pentru că în ele trebuie să se afle întreaga tonalitate a cărții. Începutul ṣi sfârṣitul operei
se impun la Rebreanu prin amploare. Această amploare nu trebuie redusă doar la spaţiu tipografic.
Ea trebuie văzută ṣi ca densitate de obiecte cu încărcătură semantică. Intrarea în zodia simbolului, în
universul mitic al implicaïilor mitologice este regizată magistral în incipit, prin motivul drumului.
Romanul se deschide astfel cu imaginea drumului care duce în satul Pripas, naratorul omniscient
dezvăluind un univers populat mai mult de obiecte, învăluit într-o liniște perfectă, suspectă, ca
înaintea furtunii, anticipând, dar amânând dezlănțuirea de energie de mai târziu. Impresia e de lume
stagnată în veșnicia ei. În Ion drumul este un ordonator al epicului. Întrând în sat înainte de a se
desface în ulițe, poteci, cărări se oprește în centrul satului unde se desfășoară hora. În finalul operei,
se adună din nou în albia mare. Astfel, drumul devine un simbol al timpului și al destinului.
Mergând pe drum, personajele aud diferite glasuri.
După felul drumului ṣi după modul în care este străbătut personajele s-ar putea clasifica în
tragice ṣi mai puţin tragice, considera criticul Ionel Popa. Astfel, drumurile lui Ion la hotare ṣi la
pământurile lui Vasile Baciu, la cârciumă sau prin faţacasei Anei, la tribunal sau la învăţătorul
Zaharia sunt pitite, ascunse, configurând în ţesătura lor labirintică zvârcolirile protagonistului.
 Dacă drumul lui Ion e plin de nenumărate evenimente, în schimb, cel al Anei este unul
pustiu, pe care îl parcurge într-un proces acut de înstrăinare de sine. Drumurile Anei sunt de la
portiţă la prispa casei ṣi de aici înăuntru pe cuptorul cu ,,gura neagră``. Drumul Anei e făcut din
dorinţe, neliniṣti, iluzii, bătăi, ruṣine, spaimă, silă, istovire, la capătul căruia nu o aṣteaptă altceva
decât ṣtreangul.
Drumul eroilor e jalonat de răscruci. Răscrucea reprezintă un spațiu, dar și un timp al
meditației și al alegerii. Aici eroul descoperă părți ale adevărului căutat. La astfel de răscruci eroul
trebuie să decidă ce glas va urma.
Următorul pas în construcţia operei desemnează alte simboluri. Prin personificare
antropomorfică casa depăşeşte semnificaţia socială devenind semn psiho-moral. Astfelm la stânga
drumului se află casa lui Alexandru Pop Glanetaşu, ,,uşa închisă cu zăvorul; acoperişul de paie
parcă este un cap de balaur; pereţii văruiţi de curând de-abia se văd prin spărturile gardului``.
Casa învăţătorului, în schimb, apare ca simbol al permanenţei:,,este cea dintâi; tăiată adânc în
coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în
inima satului cercetătoare şi dojenitoare ``.
Lumea satului de dezvăluie de la început prin semne, simboluri. Astfel, crucea strâmbă de
tinichea ruginită se transformă într-o emblemă a tragicului, anticipând o umanitate unde satul este
ignorat și care a uitat să respecte legile morale, L-a uitat pe Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, se află
sub puterea trupului şi a materialului: ,, La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede
agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită
pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri ’’ Jalea lui Hristos e o mustrare adresată oamenilor
sau mai degrabă un memento. Hristosul de tinichea este emblema unei lumi desacralizată, aflată
într-un moment de criză, în forme degradante. Ar putea prefigura suferinţele care vor fi menite
personajelor. Aceeaşi imagine alui Iisus, potrivit criticului Mircea Tomuş, sugerează suferinţa unei
lumi care suferă de absenţa zeului ei. La finalul romanului, Hristosul de tinichea e , cu faţa poleită
de o rază``, iar biserica cea nouă îşi va înălţa turnul ca un semn biruitor. Momentan, ea apare
descrisă ca ,,bisericuţă bătrână, pleoştită şi dărâmată``. Aceeaşi degradare ca şi în cazul troiţei. De
la această primă apariţie din primele pagini şi până la sfârşitul romanului biserica e aproape absentă.
Doar din când în când îşi va face simţită prezenţa prin elemente colaterale.
Drumul se va opri în mijlocul satului,unde are loc hora, personajele romanului fiind descrise
la horă, într-o zi de sărbătoare, într-o duminică. Hora românească e dansul nostru primordial. Ca
motiv repetitiv în romanul lui Rebreanu, hora apare ca manifestare socio-psiho-culturală complexă
ṣi e prezentată în momentele de răscruce ale vieţii protagoniṣtilor: ,,hora e în toi...locul geme de
oameni...nucii bătrâni de lângă ṣură ţin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre
frunze, gâdilind feţele aprinse de veselie, zăduful aţâţând sângele. ``
Adunându-le la hora satului, Rebreanu are ocazia să reliefeze mai întâi stratificarea
tradițională a societății țărănești. Astfel, observăm cum bogații stăteau în centru, iar sărăntocii pe
margine ca niște câini. Se poate observa că jocul e o descătușare a unor energii clocotitoare, figura
ce întruchipează hora fiind cercul, semnificând grupul, comunitatea, unitatea, destinul. La horă
apare și grupul intelectualilor care nu acceptă să se amestece cu țăranii.
Petrecerea se destramă din cauza lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care presimțind intențiile lui Ion
provoacă scandalul. Numele de Baciu este potrivit dat unui om înstărit, stăpân peste pământurile lui
și căruia îi place să fie ascultat.
S-a spus că această horă ar reprezenta de fapt joaca cu destinul. Ion, protagonistul romanului
va juca acum cu destinul ṣi după cum el sparge hora, aṣa ṣi viaţa lui va fi întreruptă printr-un act
violent.
Ca imagine simbolico-metaforică hora are și o semnificație politică, națională, care există
difuz în roman. Să nu uităm faptul că lumea descrisă face parte din Imperiu, o stăpânire străină. Nu
întâmplător povestea tragică din Ion se încheie cu imaginea impunătoare, simbolică, a noii biserici
de piatră la construcția căreia au contribuit nu numai țăranii din Pripas, ci și românimea din
împrejurimi.
Dacă în primul capitol autorul a insistat asupra miṣcărilor făcute de participanţii la horă, în ultimul
capitol, accentul va cădea pe cei ce se bucură de joc, cei rămaṣi în viaţă.
În capitolul al II-lea (Zvârcolirea) discursul narativ conține o retrospectivă în legătură cu
familia lui Alexandru Pop Glanetașu, tatăl lui Ion, cititorul aflând cum acesta a risipit averea adusă
de Zenobia la căsătorie întrucât îi plăcuse băutura și petrecerile. În prima dimineaţă prezentată în
roman, când Ion pleacă înspre locurile familiei spre a cosi, pentru a ajunge aici, personajul parcurge
un drum - potecă singuratică, asemănătoare destinului său tumultos, care-l singularizează.
Prezentarea unei zile de muncă evidențiază atât hărnicia flăcăului, cât și patima pentru pământ a
acestuia : ,, pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a
făcut dânsul stâlpul casei…”
Ion încearcă să o seducă pe Ana și joacă față de aceasta rolul îndrăgostitului într-o noapte.
Se vor mai întâlni apoi până în momentul în care află că e însărcinată, după care o părăsește brusc.
Rușinea va plana asupra lui Vasile Baciu și a Anei, primul fiind consternat când află că nu George
ar fi tatăl copilului. Dezonorată în fața satului, vestea că e însărcinată răspândindu-se cu rapiditate,
Ana va deveni victima bătăilor tatălui ei. Mergând la Ion este întâmpinată cu nepăsare:,, …eu cu
tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi și ne-om chibzui, de s-o putea, că doar
oameni suntem…Dar fără tocmeală cum să ne învoim? ’’ Este scos în evidență faptul că în spațiul
rural căsătoria este văzută ca un contract social. Impresionează contrastul dintre cele două tipuri de
trăire psihică: suferința Anei, sfâșietoare, singurătatea ei tragic și indiferența rece, brutal, crudă,
cinismul lui Ion.
Cu un realism dur, Rebreanu înfățișează evoluția lui Ion, care, parte din instinct, dar și din
cunoașterea mentalității satului, așteaptă, sigur pe sine, ca Vasile Baciu să cedeze. După discuții
lungi Vasile Baciu se hotărăște brusc și fixează nunta, care va ține trei zile, respectându-se întocmai
ritualul, ceea ce îi aduce lui Ion recunoașterea statutului de învingător. Ca prozator obiectiv,
Rebreanu a știut să prezinte viața satului prin cele mai semnificative manifestări ale țăranului
încadrat în colectivitate.
Măiestria operei asemenea unui fluviu american reușește să impună lumii moderne, ca
subiect de meditație, nu numai tabloul social al unei colectivități rurale dominate de patimi obscure
și de instinctualitate, ci și imaginea vie a unei societăți divizate, nedrepte.
O altă semnificaţie aparte este dată elementelor pomicole. Mărul apare asociat cuplurilor
erotice: Ion, Ana ṣi Ion, Florica. Sub el, Ana va naṣte fructul păcatului ṣi al iubirii mincinoase a lui
Ion. Sub acelaṣi măr, Ion o va aduce pe Florica, de data aceasta frunzele mărului foṣnind ca o
imputare. După plecarea Floricăi, Ion punând mâna pe seceră pleacă fără să mai întoarcă capul ,,ca
ṣi când din spate l-ar ameninţa o mână nevăzută``.
Doborâtă de dureri, Ana naște pe camp, ajutată de Zenobia. Copilul fu botezat în ziua Sf.
Petru, primind numele acestuia. Apariția lui nu marchează însă vreo imbunătățire a relațiilor de
familie. În sufletul Anei, bătută mereu de bărbat, neiubită de nimeni, se conturează tot mai mult
dorința de a-și pune capăt zilelor, conștientă acum de eșecul ei. Simțământul că ea e de prisos în
lume începe s-o urmărească pretutindeni. În sat au loc evenimente care îi vor grăbi hotărârea:
Avrum se spânzură, iar mai târziu moare și Dumitru Moarcăș.
Scena cheie a romanului este aceea în care Ion sărută pământul. El celebrează această
posesie a pământului ca pe o mare sărbătoare, comportându-se față de pământ ca față de o iubită,
într-un moment de halucinație amestecând cele două sentimente: ,, Sufletul îi era păruns de fericire.
Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în afară de fericirea lui. Pământul se închina în
fața lui, tot pământul…Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreunându-le, atingându-l ca
brațele unei iubite pătimașe…Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o
plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu…Și pământul
parcă se clătina, se înclina în fața lui’’ Romanul s-ar fi putut încheia aici, într-un moment al
victoriei finale a eroului, al cărui zbucium se sfârșea cu o luare în posesie a pământului. Dar
psihologia complicată a personajului principal va declanșa o altă dramă, aceea a iubirii, atât de
complicată și amânată până atunci. La nunta Floricăi, Ana observă adevărul.
 Un narator omniscient urmărește evoluția obsesiei morții în sufletul Anei, care se
înstrăinează tot mai mult de lume, până șe de copil, văzând în el întruchiparea lui Ion. Însingurată,
Ana se interiorize, simțindu-se mai apropiată de lumea morții : ,, Își simțea inima seacă și goală ca
o pungă zvârlită într-o margine de drum’’ .
Trăind într-o halucinație continuă, eroina nu mai conștientizează acțiunile ei, e absentă, pierzând
simțul realului. De altfel, oamenii o surprind vorbind singură, iar Ana nu mai recunoaște consătenii
pe care îi întâlnește, încât prin sat se șoptea că s-a smintit. Avertismentul Savistei despre întâlnirile
lui Ion cu Florica îi grăbesc hotărârea: ,,Intră în ogradă pe portiţacare scârţâie atât de jalnic că-i
zgârie inima``. E întâmpinată de uşa tinzii care e deschisă şi neagră. ,, Intră în grajd. Apoi un fior o
furnică în tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când, un ibovnic mult aşteptat ar fi
îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare...``` Numele personajului în limba ebraică (hannah) se
traduce prin milă și într-adevăr, soarta Anei stârnește mila cititorilor.
Copilul moare, iar Ion se simte acum tot mai liber de a-și întâlni iubirea. Avertizat de
Savista, George Bulbuc îl va urmări, îl va surprinde în ograda casei sale, apoi îl va lovi cu sapa în
cap. Numele personajului Savista este semnificativ. Oloaga satului și colportoarea de știri, are un
nume apropiat fonetic de zavistie (invidie, ură,intrigă) ce caracterizează oarecum rolul personajului
în roman.
Ion nu moare imediat, se târăşte până sub nucul ce bătrân de lângă gardul dinspre uliţă.
Nucul are semnificaţia lui thanatică, prezenţa pomului fiind reţinută încă de la început. La prima lui
apariţie, nucul fusese reperul spaţial al întâlnirii, în timpul horei, a lui Ion cu Ana. Să mai notăm că
hora avea loc în curtea casei văduvei lui Maxim Oprea, curte vegheată de nişte nuci bătrâni. Acum,
nucul reprezintă un semn clar al morţii. Moartea încheiată într-un șanț și aproape de drum își
asociază din nou semnificațiile din vechime: este locul de părăsire a cadavrelor în îndepărtatele
rituri funerare.
George Bulbuc datorită crimei înfăptuite va fi arestat, iar pământurile rămân bisericii.
Romanul se sfârșește cum a început, scena sfințirii cu mare fast a bisericii celei noi
inaugurând astfel un ciclu de lume sub semnul sacrului, reinstaurarea legilor morale după sacrificiul
unei vieți omenești:,, Duminică…Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei celei mari.
E curat și vesel. Însuși Dumnezeu S-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă. Cincizeci de preoți ,
cu episcopul în frunte slujiră sfințirea…Mirosul de tămâie se urca până-n tavan și se cobora până-
n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie.”
În vreme ce în clădirea școlii are loc banchetul musafirilor, poporul petrece la hora de
duminică, semn al timpului care trece nepăsător peste toate. Dacă la începutul operei se accentuau
imaginile vizuale ale horei (decrierea în amănunţime a mişcărilor, autorul imortalizând acele
momente ale veseliei)acum romanul cuprinde o puternică imagine auditivă: ,,Herdelenii toţi tac.
Numai gândurile lor aţâţate de speranţa împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat
înainte `` .
Dacă la începutul operei ne găseam într-o deplină amiază a unei duminici de vară,cu un
soare arzător, în final, se găsim într-o înserare de toamnă. Ultima imagine a operei este cea a
drumului care iese din sat, semn al acțiunii care a luat sfârșit: ,, Satul a rămas înapoi același , parcă
nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții,
vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se
pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan
uriaș…Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și
fără început…’’
Romanul Ion este realist. Eroii sunt tipuri sociale și reprezintă categorii sociale. Ion este tipul
țăranului inteligent, Vasile Baciu este tipul țăranului avar. Alexandru Glanetașu este tipul țăranului
leneș, Florica fata lui Maxim Oprea este țăranca frumoasă, George Bulbuc este tipul țăranului
bogat, mândru și violent, preotul Belciug este tipul preotului avar dar și activ, Titu Herdelea este
tipul țăranului cărturar, Grofșoru este tipul avocatului luptător social pentru drepturile românilor.
Eroii acționează în împrejurări tipice: munca la câmp, viața în gospodărie, conflictele interetnice,
politice, personale, fiindcă tema, eroii, conflictele, subiectul sunt luate din viața socială.
Problematica socială și personală este analizată obiectiv, nuanțat, logic, pe un fir, care
intersectează și elemente neașteptate sau paradoxale, așa cum este viața autentică. Sunt surprinse și
elementele specificului național nu ostentativ, ci implicate cu discreție. Această atitudine obiectivă
este o formă superioară a spiritului critic ce caracterizează realismul. Creația și analiza psihologică
sunt interferate și conturează echilibrat eroii din exterior dar și din interior. Învățătorul și preotul se
ceartă pentru prestigiu printre țărani și câteodată pe chestiuni de proprietate, dar amândoi apără –
unul prin școală și altul prin biserică – cauza românilor asupriți.
Caracterul realist decurge mai ales din faptul că, asemeni lui Balzac, Liviu Rebreanu face un
studiu al satului, al țăranului, al problemelor sociale, al raporturilor dintre oameni. Acest spirit
scientist, sociologic este o trăsătură a artei lui Liviu Rebreanu
 Caracterizarea personajului principal
Eroii lui Rebreanu refuză calea de mijloc. Refuzând-o ei își refuză destinul și devin
personaje tragice. Fizic, drumul lor e scurt, dar psihic este lung și complicat și e parcurs cu
febrilitate, cu o trăire dusă la limită. Ei se abat din drum, încheindu-și viața silit și năpraznic.
Ovid S. Crohmălniceanu observa la Rebreanu o obsesie a ciclicității, existentă în însăși
desfășurarea destinelor individuale. Personajele ajung în final în punctul de unde au plecat,
eforturile lor de a-și schimba destinul fiind zadarnice: Ion rămâne fără Florica și fără pământ, Ana
moare fără să fi fost vreodată iubită etc. Destinul lor este o ilustrare a eternei reîntoarceri. Tudor
Vianu credea că oamenii nu sunt în concepția lui Rebreanu nici buni, nici răi, ci așa cum i-a creat
viața: tari sau slabi, crescând nu după legi ale socialului istoric, ci după legi proprii.
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a
ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că
"lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă...
Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe
reduse."
Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care
gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George.
Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază temele
romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două
obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv,
determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc. Mihail Dragomirescu vedea în
Ion o epopee a românismului, cu întunericul și luminile lui, o operă în care pătrundem până în
adâncul sufletului omenesc: „ Ion, eroul cu dorința lui avidă de a avea pământ nu e decât expresia
primitivă a ambiției care roade sufletul oricărui om pentru a se ridica deasupra mediului în care l-
a sădit natura și contingențele sociale”.
Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate,
gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. La protagonist impresionează o anumită psihologie a
frustrării, deopotrivă sentimentală și socială, care se manifestă cu o forță extraordinară.
Ion reprezintă un personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte
pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie.
Ion este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin
modul prin care-l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar
comportamentul faţă de cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului
înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi harnic,
ca mă-sa”, iubind munca: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul; „pământul îi
era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a –l avea
e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult,
mult…”
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare
din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu
pământul”.
Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii
care cântă la comanda lui.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să se
răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este
sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane.
După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat
„netrebnic”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul
lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Însă flăcăul îşi doreşte mai
mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu, „Poţi să-l sileşti?” e
luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul.
Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru
pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin
aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l." Altă dată, Ion
exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte
Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este
"semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l
poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile
fără vreun act doveditor şi acum socrul său se arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei,
bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da
toate pământurile, la notar.
 După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales
voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o
plăcere nesfârşită". Ion se vede "mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele
o ceată de balauri îngrozitori".
Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară
jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci
interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de
urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot
calic, pentru o muiere…”
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt
cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în
planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi
a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui
destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura
relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască,
sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu
indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia reprezentând doar
garanţia pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se
apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând.
Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit
noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se
face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea
unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul
normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar
drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.
Interesantă rămâne relaţia lui Ion cu Zaharia Herdelea, învăţătorul satului. Funcţia epică a
acestui personaj este de a reproduce în negativ contrapunct destinul protagonistului. În vreme ce Ion
urcă, cu greu, Zaharia Herdelea coboară, sub avalanṣa de necazuri: suspendarea din post, avalanṣa
cu închisoarea, certurile cu preotul. Din momentul nunţii lui Ion, drumul celor doi se inversează. Pe
măsură ce Ion pierde teren până la prăbuṣirea definitivă, necazurile învăţătorului se rezolvă unul
câte unul.
O neaṣteptată ṣi complexă relaţie stabileṣte romancierul între Ion ṣi tânărul Titu Herdelea. Ei
au în comun tinereţea. Sunt la vârsta tuturor posibilităţilor. De asemenea, faţă de familie au atitudini
asemănătoare. Ion îṣi neagă tatăl pentru că i-arisipit averea ṣi nu vrea să se regăsească în el. Titu se
simte sufocat în familie de prea multă dragoste. Amândoi se mai aseamănă ṣi prin faptul că ambii au
o mare pasiune. Altfel spus, fiecare ascultă de un glas (Ion pământul, iar Titu poezia). Dar tot atâtea
lucruri îi ṣi poziţionează pe poziţii complet diferite. Pe plan social, Ion e ţăran, Titu domn; Ion ṣtie
numai să scrie ṣi să citească, Titu scrie poezii. Temperamental, Ion e ambiţios ṣi puternic, Titu e
nehotărât ṣi visător.
Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul
urmărit: pământul sau femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat
pentru că i-a băut averea.
Protagonistul este astfel caracterizat direct ( de către narator, alte personaje,
autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine,
vestimentaţie). La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul
romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea
totuşi un gol ciudat în suflet”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „băiat cumsecade. E muncitor, e
harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic…te ţii
mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă
moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună
Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe”.
. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului.
Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva
straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia
socială de ţăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru: „o
strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, apoi este
batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece”. Criticul Mihai Zamfir îl asemăna pe Ion cu
Ahile: „În realitate Ion este veritabilul Ahile al acestei epopei ţărăneşti. Cruzimea lui este cea a
unui erou arhaic, înzestrat cu toate atributele eroismului amoral. Posedă în grad superlativ
atributele eroului: inteligenţa, hărnicia, capacitatea infinită de efort, fascinaţia din priviri cu care
îi supune pe ceilalţi. Asemenea eroului homeric, e dominat de impulsivitate totală, necontrolată,
ascultându-şi doar instinctul, indiferent de consecinţe. De aceea va termina ca Ahile, ucis într-o
luptă unde s-a angajat în mod absurd.”
Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic: pământul.
Iubeşte pământul mai presus de orice: „ Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe
atunci i-a fost mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag „să fie veşnic însoţit
cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui arde de dorul de avea
pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunţuroase şi umede”. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate : „Apoi încet, cucernic, fără
să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul
ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e înfrăţit cu lutul.
În faţa uriaşului, se simte „mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân şi
are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte
dorinţa de a poseda: „- Cât pământ, Doamne!”. Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-l obţine,
indiferent de mijloace.
Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar supus destinului
tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi legile nescrise ale
satului tradiţional. Eroul e torturat de o dilemă psihologică și modernă, chemarea pământului
nefiind singura din sufletul lui, unde se înfruntă forța demonică a posesiunii pământului cu vocea
angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă devastatoare.