Ion

Liviu Rebreanu

Text narativ realist - obiectiv

Liviu Rebreanu reprezintă, alături de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Mircea
Eliade, perioada interbelică a literaturii române, iar romanul atinge momentul său de maturitate.
Scriitorul este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale, prin romanele Ion și Răscoala și
cele de factură psihologică Pădurea spânzuraților, Ciuleandra sau Adam și Eva. Liviu Rebreanu aduce în prim plan o
problemă cu tradiție la noi, cea a țăranului, romanul fiind primit de criticul literar Eugen Lovinescu cu entuziasm,
catalogat drept ,,cea mai mare creație epică românească.”
Liviu Rebreanu ,,scrie un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de
tensiune.Este un romancier al <luptei> și al <pasiunilor>”, afirmă criticul literar Lucian Raicu.
Mare parte a operei scritorului ardelean se încadrează curentului literar realism.Acesta se manifestă începând
cu secolul al XIX-lea și continuă, în forme specifice, de-a lungul timpului, până în zilele noastre.
Caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic al scriitorului de a realiza
o literatură de tip mimetic.Universul ficțional creat de Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului
transilvănean Pripas de la începutul secolului al XX-lea.Spațiul rural este surprins prin elementele sale de detaliu,
astfel încât romanul dobândește caracter monografic, aspect de frescă socială:cu țăranii înstăriți sau săraci, cu
intelectualii satului: învățătorul, preotul notarul, oamenii politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare, care își
derulează destinul pe fundalul evenimentelor esențiale ale existenței, într-un spațiu marcat de obiceiuri și tradiții
milenare:hora din sat, prezentă în incipit și în final, cu dansurile sale specifice:învârtita și someșana, portul popular al
femeilor cu poale, catrințe și năframă, al bărbaților cu cămașă și cizme înalte cu ,,tureac”, taraful tradițional de coarde
cu vioară, ,,contră” și ,,gordună” bătaia între flăcăi!, tocmeala pentu zestre, nunta țărănească și nunta învățătorescă,
nașterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăș, spâzurarea cârciumarului și a Anei sunt
momente din caledarul sempitern (veșnic, nepieritor) al satului.
Romanul Ion se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează
adevărate tipologii umane, reprezentative pentru universul rural al epocii, în sensul în care acționează întotdeauna în
funcție de pasiuea dominantă, fără să evolueze sau să-și modifice comportamentul. Astfel, Ana este tipul femeii
purtătoare de avere, lipsite de orice capaciate decizională, Zaharia Herdelea, modelul intelectualului din spațiul
rural, iar Ion al Glanetașului se situează la confluența mai multor tipologii realiste.
Din punct de vedere al categoriei sociale este tipul țăranului a cărui patimă pentu pământ izvorăște din
convingerea că acesta îi va oferi demnitate și valoare în sânul comunității.Din punct de vedere al categoriei morale,
Ion poate fi considera un arivist, înrudit cu Julien Sorel, indivizi care folosesc femeia ca pe un mijloc de parvenire;
touși, Ion este un personaj realist cu o psihologie care contrazice stereotipia de mecanism a vieții satului.În tot ceea
ce face apare o exagerare, o încălcare a măsurii, un factor irațional care determină deplasarea tipicului spre atipic.La
protagonist impresionează o anumită psihologie a frustrării, deopotrivă socială și sentimentală, care se manifestă cu
o forță extraordinară.
În spirit realist, tema centrală este viața satului transilvănean de la începutul secolului al XX -lea, în
care demnitatea și locul în colectivitate se măsoară în funcție de avere, respectiv pământ.
Relația protagonistului cu pământul este puternic evidențiată de două scene simbolice și cu semnificații
contrare în roman, Zvârcolirea, din Glasul pământului, unde personajul contemplă, în zorii zilei, fostele pământuri
ale familiei, iar a doua secvență apare în capitolul Sărutarea din Glasul iubirii, unde Ion, posesorul pământurilor mult
dorite, se vede acum uriaș. Pământul este o sursă a vieții și o patimă.Pentru Ion , a fi înseamnă a avea, a poseda.
Tema centrală este dublată de tema iubirii, aspect conturat prin titlurile celor două părți ale romanului
(Glasul iubirii și Glasul pământului), ce evidențiază dilema din sufletul personajului.Forțele sunt inegale și domină în
mod succesiv, afirmă criticul literar Eugen Lovinescu: ,,Prezentă de la început, dragostea pentru Florica stăvilește
puțin(...)și nu se afirmă năprasnic, decât atunci când i s-a potolit setea de pământ.”
O secvență semnificativă o reprezintă aplicarea planului de seducție a fetei bocotanului Vasile Baciu.
Ion găsește fetei punctele slabe – dorința ei de protecție, tandrețe și iubire - , profită de naivitatea ei, lăsând-o
însărcinată și determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă.
Această intenție este vizibilă încă de la scena horei, plasată în partea expozitivă a discursului epic, când
tânărul alege să o joace pe Ana, unde se remarcă prin gesturi și mimică, o modalitate indirectă de caracterizare:,,Ion
urmări din ochi pe Ana câteva clipe.Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut.Cei doi de
retrag din joc, la umbra unui nuc, pentru a putea sta de vorbă feriți de ochii lumii.Aflat față în față cu Ana, Ion nu îi
surprinde privirea, uitându-se doar la buzele ei subțiri.
Naratorul onmiscient recurge la stilul indirect liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului:,,Nu-i fusese
niciodată dragă Ana și nici acum nu știa bine dacă-i este.’’ În minte îi vine imaginea Floricăi ,,cu râsul ei cald, cu ochii
albaștri ca cerul de primăvară.Așadar, dacă protagonistul mai are vreun dubiu asupra sentimentelor sale, cititorului îi
devine limpede că flăcăul nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Un alt episod narativ semnificativ îl reprezintă nunta țărănească a lui Ion cu Ana, din capitolul VI, ce
reflectă viclenia protagonistului, tânărul stabilind momentul căsătoriei abia după ce s-a asigurat că va obține
pământurile lui Vasile Baciu, fără să-i pese că fata ajunsese de râsul satului. Mai întâi, evenimentul nupțial este redat
în maniera nunților țărănești:ospățul durează trei zile, sunt prezentați tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale,
starostele care vorbește în versuri, este descris jocul miresei de la miezul nopții etc. Evenimentul este filtrat prin
conștiința celor doi miri, naratorul omniscient recurgând la stilul indirect liber pentru a le reda gândurile.
La nuntă, Ion conștientizează parcă pentru prima oară că, odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă pe
Ana: ,,o privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu
obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă”. Ion o ia la dans pe Florica,
femeia pe care o iubește cu adevărat, și-i mărturisește dragostea, ignorând-o pe Ana: ,,Deodată apoi îi șopti răgușit, cu
ochii înflăcărați:- Numai tu mi-ești dragă în lume, Florico, auzi tu?...” Mireasa, care stătea departe din cauza sarcinii,
observă apropierea dintre cei doi și devine geloasă: ,, În aceeași clipă, Ana tresări ca mușcată de vipeă.Simți că toate
nădejdile ei se prăbușesc și că se pierde iar în aceeași viață nenorocită.”
După dansul miresei, soțul se întoarce nepăsător și văzând chipul plâns al Anei ,,o încurajază spunându-i să
înceteze cu boceala, deoarece nimeni nu o trimite la spânzurătoare, scenă ce evidențiază cinismul personajului.
Compozițional, romanul conține două părți cu titluri semnificative:Glasul pământului(urmărește obsesia personajului
în a obține pământul și statutul social ce i-l conferă) și Glasul iubirii(urmărește obsesia de a-și împlini visul de
iubire).Fiecare parte are capitole cu titluri sinteză: Începutul, Zvârcolirea, Sărutarea.Fiecare capitol este alcătuit din
secvențe variind între 6-9 unități.
Concepția lui L.Rebreanu despre roman,,ca lume nouă” și ,,corp sferoid” determină simetria realizată pin
titlurile capitolelor Începutul și Sfârșitul, ce sugerează bucla de timp în care se înscrie acțiunea și destinul
personajului.
Opera literară este văzută ca o parabolă a vieții și a morții începând sugestiv cu scena jocului:Ion joacă cu
Ana(element de intrigă), dar Ana îi este promisă lui George.Acesta joacă cu Florica, femeia pe care Ion o iubește,
astfel încât jocul devine unul al vieții și al morții, al intereselor materile și al pasiunilor sufletești.
Incipitul și finalul sunt construite pe motivul drumului, ceea ce susține aspectul de corp sferoid al
romanului.Astfel, drumul devine simbolic pentru personj, punctul de legătură dintre realitate și ficțiune. La început,
drumul este neted, vesel, jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas pentru a surprinde satul adormit sub zăpușeala
unei duminici liniștite. La final, drumul bătătorit, se deplasează monoton, ca însuși mersul vieții, îmbătrânit și obosit
de patimile și dramele la care a fost martor.Crucea strâmbă veghează atât la început, cât și la final o lume rău alcătuită
în care se macină destine incapabile să depășească patimile.
Simetria incipit-final și soarta protagonistului sugereză că revolta împotriva destinului are valoare nulă.
Prin utilizarea tehnicii literare a anticipației, opera literară primește un caracter previzibil; toponimele rău-
prevestitoare de la începutul romanului, ,,Râpele Dracului, ,,Cișmeaua Mortului, precum și conflictul de la horă între
Ion și George anticipează răfuiala din final.Incipitului îi urmează o pauză descriptivă, prin care cititorul este
familiarizat cu mediul desfășurării acțiunii, anume satul, cu ulițe și case, surprinse în nemișcare.Suspendarea timpului
vieții face loc celui al ficțiunii, iar spațiul real se contopește cu cel imaginar.
L.Rebreanu concentrează întreaga colectivitate rurală într-o singură locație, anume curtea casei văduvei lui
Maxim Oprea, unde se desfășoară hora duminicală. Prin intermediul tehnicii cinematografice, naratorul descrie
minuțios drumul, casele, ca apoi să se concentreze aupra horei.Imaginile ample, de perspectivă sunt ulterior
particularizate, surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative.Astfel, cititorul cunoaște treptat datele esențiale ale
noului univers.
Există o circularitate ce se reflectă la nivelul conflictelor, în sensul în care toate conflictele deschise în prima
parte a romanului sunt închise simetric în cea de-a doua parte.Conflictul central este unul exterior, social și constă
în lupta pentru avere, dezvoltat între români (Ion, țăranul sărac care vrea pământ și Vasile Baciu, țăranul bogat care
dorește sporirea averii).Un alt conflict este cel național – interetnic sau politic - între români și autoritățile maghire
(conflictul interior al învățătorului Herdelea ce trebuie să se hotărască a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al
românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare, compromis necesar, în opinia sa, pentru a-și păstra postul.
De reținut este și conflictul personal.Acesta se dezvoltă pe trei planuri:între Ion și Vasile Baciu, între Ion și
George Bulbuc (ambele determinate de Ana) și între Ion-Ana-Florica pe considerentul iubirii, un coflict interior(între
dorința lui Ion de a avea pământ, căsătorindu-se astfel cu Ana, o fată urâtă, dar bogată și iubirea acestuia pentru
Florica, o fată frumoasă, dar săracă;Ion e robit de imaginea Floricăi care, în finalul romanului, îi va aduce moartea).
Dramă a pământului, Ion e în același timp un roman al iubii tragice și al morții;pământul singur rămâne
indiferent, neclintit, mut, pe când erosul se încheie în sânge și păcat, iar Ana și Ion dispar năprasnic.(Constantin
Ciopraga)