Comentariu “Ion” de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist

obiectiv în literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee
narative pentru romanele de mai târziu. La baza operei stau doua aspecte:
impresia afectiva, ce se constituie în substratul antropologic al romanului,
și bogată documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență
culturală când în literatura română se manifestă două curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent literar
caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte
verosimile, caracterul monografic, simetria incipit final, obiectivitatea
nararii și stilul sobru, impersonal.
Realismul este un curent literat, ce apare la sfarsitul secolului al XIX-lea
și sfarsitul secolului al XX-lea, ca reactie impotriva clasicismului si
idealismului și impune o nouă orientare estetică. Acesta neaga vechile
formule estetice, idealizarea personajelor si a circumstanțelor în care
acestea actioneaza si cultiva tendința de obiectivare și reprezentarea
veridica a realitatii.
O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva
narativă ce presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la
persoana a III-a de către un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își
asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv,
omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice:
verbe si pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”,
“atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar
focalizarea este neutră.
O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în
timp și spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este
plasată la începutul secolului al XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire
austro-ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are loc hora din
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o
imagine de ansamblu asupra întregului sat
Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă
statut social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al
Glanetașului, este expresia mentalității colective conform căreia te poți
numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru
Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și
crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie
se reflectă în două scene construite prin tehnica modernă a
contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea
personajului ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât
pământ, Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața
uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea
mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului
ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre,
săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va
atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag
ca ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-
le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o
dă averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută
pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se
ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale,
ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece
conține numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci
Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se
plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului,
aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea,
„Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
Acțiunea romanului este dispusă pe doua planuri, care se derulează
paralel și se intersectează, constituind, de fapt, imagini ale aceleiasi lumi,
asamblandu-se într-o realitate complexă care da senzația viziunii totale, de
unde și impresia de monografie a satului transilvănean. Cele doua planuri:
al taranilor, cu Ion in centru, și al intelectualității rurale, cu insistență
asupra familiei învățătorului Herdelea, sunt adunate la un loc de către
prozator în prima secvență, care înfățișează viața satului: hora, pretext de
intalnire a personajelor, așezate după grupuri și ierarhii, surprinse în
atitudini semnificative.

În centrul acțiunii se afla figura lui Ion, care, stapanit de o obsesiva dorinta
de a avea pamant, isi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui
Vasile Baciu, unul din bogatii satului, cu care intra într-un conflict care se va
întinde pe tot parcursul romanului. Pentru a-si atinge scopul, personajul își
reprima iubirea pentru Florica, o fata frumoasă dar săraca, și îsi urmează
cu tenacitate și răbdare planul, lasand-o insarcinata pe Ana și astfel
fortandu-l pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere. Scena nunții scoate în
evidenta adevăratele relații dintre personaje. Îl vedem acum pe Ion
remarcand din nou uratenia Anei în comparatie cu Florica, spre care îl
îndeamnă “glasul iubirii”. După ce Ana naște, Ion obține de la socrul sau
înscrierea tuturor pamanturilor pe numele lui și, într-un gest de supremă
mărturisire a dragostei pentru pamant, il saruta cu voluptate, dar aceasta
descărcare îi asaza în suflet imaginea Floricai. Relațiile cu Vasile Baciu
raman tensionate, iar atitudinea fata de Ana o determina pe acesta sa se
sinucida, după care îi moare și copilul. Între timp, Florica s-a măritat cu
George Bulbuc, fiul unui taran instarit, rival al lui Ion și la mana Anei. “Glasul
iubirii” devine pentru Ion din ce în ce mai puternic, ceea ce îl va duce spre
moarte, căci, surprins de soțul înșelat, este ucis cu lovituri de sapa.

Nici viața intelectualității nu este ferită de tulburări și privațiuni,

determinand uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a
sotilor Herdelea, se căsătorește cu George Pintea, deși iubise pe altcineva.
Invatatorul face fata cu greu dificultăților materiale și, intrând în conflict cu
autoritățile, votează, împotriva convingerilor sale, pentru deputatul ungur.
Pe fiul învățătorului, Titu, un tanar cu veleitati de poet, scriitorul îl
pregateste ca personaj de legatura dintre romanele proiectate. Un rol
important în viața satului îl are preotul Belciug, bun roman, sfetnic și
conciliator dintre Ion și Vasile Baciu, dar și ins ranchiunos, ceea ce
provoacă animozitati cu familia învățătorului. Cea dintai preocupare și
mandrie a sa este construirea unei noi biserici și sporirea averilor
bisericești. În final, intre el și familia Herdelea se reinstaleaza împăcarea și
buna înțelegere.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul

mărturisește că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri
viguroase, făcând referire la cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase
capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri
rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat
social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii
Austro-Ungare.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În
incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare
alertă: "aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului
exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și
al iubirii. Este descrisă o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea
ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei și a
creștinătății în sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este
descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă
idea că personajul și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit.
Prezența toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia sporește
verosimilul faptelor.
În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean
ce depășește idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii
divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G.
Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".