Relatia dintre doua personaje in romanul interbelic,realist,de tip

obiectiv,cu tematica rurala “Ion”de Liviu Rebreanu

Cerinţă:

1. Patru elemente de structură şi de compoziţie ale textului

narativ(titlu,compoziţia,tehnica narativă, simetria incipit-final,
perspectiva narativă).(6p)
2. Statutul social, psihologic, moral al fiecăruia dintre personajele
alese.(6p)
3. Ilustrarea relaţiei dintre două personaje.(6p)

Introducere:
„Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un
roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a
literaturii române interbelice în maniera realismului,cu note naturaliste.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare, „Zestrea” şi
„Ruşinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experiențe de viață ale
autorului: gestul bizar al ţăranului îmbracat in straie de sarbatoare care
a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetaşului și bătaia primită de
la tatăl ei de către o fată cu zestre din cauza unui ţăran sărac.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea
diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri si tradiții( nașterea,
nunta, înmormântarea, hora, jocul popular), relații socio-economice(
stratificarea socială), relații de familie, instituțiile( biserica, școala),
autoritățile. De exemplu, descrierea jocului traditional(someşana)
constituie o pagina etnografica memorabila, prin infăţisarea portului
popular, a dansului tinerilor si a cantecului lautarilor.
Tema romanului este problematica pământului, analizata in
conditiile socio-economice ale satului ardelenesc de la inceputul
secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru
a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală,
posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și tema
destinului.
 Elemente de structură şi de compoziţie ale textului narativ:

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat,

omniscient și omniprezent relatează întâmplările la persoana a III-a
cu o viziune narativă „dindărăt” („par derriere”).
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ,dar este
individualizat prin modul in care il obtine. Casatoria “sarantocului” cu
o fata cu zestre nu este singulară in satul Pripas,deoarece Vasile Baciu
si Ion Pop al Glanetasului dobandiseră averea in acelasi fel.
Titlurile celor două părţi evidenţiază temele romanului, potenţeaza
simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole(număr simbolic, nefast) sunt rezumative
(“Iubirea”,”Rusinea”,”Nunta”,”Sărutarea”,”Ştreangul” etc.) si sunt
semnificative pentru structura simetrică ( rotundă, circulară) a
romanului. Primul capitol se numeşte „Începutul”, iar ultimul capitol
„Sfârşitul”, fapt care contribuie la simetria compoziţiei şi la impresia
de sfericitate a operei.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului.
Dacă în prima parte a romanului şoseaua „vine”, sugerând astfel o
introducere în acţiune, în ultima parte „se pierde” odată cu plecarea
învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii. Metafora drumului
realizeaza o punte între realitate si fictiune, drumul fiind “o cale de
acces”, cum observa Nicolae Manolescu, “el nu numai leaga, ci si
izoleaza această lume noua, cu legile si întâmplările ei”. Hora este un
alt element de compoziţie ce contribuie la simetria incipitului cu
finalul, având, de fiecare dată, o altă semnificaţie: în primul capitol, la
acest eveniment din viaţa satului participă aproape toate personajele
antrenate în acţiune; în final, ni se sugerează că dacă unii s-au stins,
alţii le-au luat locul, pentru că viaţa merge înainte, iar „Timpul”
nepăsător acoperă totul. Redus la esenţe, romanul prezintă momentele
eternului ciclu al existenţei rurale: odată încheiat pentru un individ,
ciclul existenţial continuă pentru alţii, ca un fluviu, fără sfârşit.Astfel
încat, hora devine un joc al vieţii si al morţii,”o horă a soartei”, aşa cum
o numeşte Nicolae Manolescu.
Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ din satul
tradiţional, unde averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui
Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, nu-şi acceptă
condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica (
”Glasul iubirii”) şi averea Anei ( ”Glasul pământului”). Conflictul
exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu este dublat de
conflictul interior, între ”glasul pământului” şi ”glasul iubirii”.
Conflictele secundare au loc între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana.
Conflictul tragic dintre om şi pământul- stihie este provocat de iubirea
pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni,
dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea în pământ. Scena
în care Ion sărută pământul este sugestivă pentru patima lui şi
anticipativă pentru destinul personajului.

Statutul social, psihologic si moral al celor doua personaje

Ion al Glanetasului este un erou puternic individualizat,dar totodata
tipic pentru catgoria ţăranilor săraci, dupa cum observă G. Calinescu:
„Toti flăcăii din sat sunt varietăti de ION”. Ion este personajul principal
si eponim din roman.
Rebreanu utilizează pluriperspectivismul, tehnica planurilor
paralele, tehnica basoreliefului și pe cea a contrapunctului.
Personajul Ion este construit prin tehnica moderna a
pluriperspectivismului, astfel incat personalitatea sa se reflecta in mod
diferit in conştiinta celorlalte personaje ale romanului. Vasile Baciu il
numeşte ”fleandură, hoţ si tâlhar”, doamna Herdelea îl consideră „un
flacau cumsecade si harnic”; preotul Belciug îl consideră „un bătăuş şi
un om de nimic”,dar când pământurile sale rămân în posesia bisericii,il
numeşte „un bun creştin”. Prin tehnica planurilor paralele este
prezentată viața țărănimii și a intelectualității sătești, iar prin tehnica
basoreliefului, Ion, personajul principal și eponim din roman, domină
celelalte personaje implicate în conflict( Ana, Vasile, Florica, George),
care îi pun în lumină trăsăturile. Prin tehnica contrapunctului,
imaginea lui Ion este realizată în contrast cu imaginea lui George
Bulbuc, flăcăul bogat; Ion o iubește pe Florica, dar o ia pe Ana de
nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica. Prin
tehnica contrapunctului, o anumită temă, moment esențial sau conflict
sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion
corespunde în planul intelectualității cu nunta Laurei cu George Pintea,
în capitolul ”Nunta”; conflictul dintre Ion și Vasile corespunde
conflictului dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug- intelectualii
satului).
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcţia
protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul
ţăranului sărac a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea
că averea îi asigură demnitatea şi respectul în comunitate. Din punct de
vedere moral, Ion este arivistul fără scrupule, care foloseşte femeia ca
mijloc de îmbogăţire. Din punct de vedere psihologic, este ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie.
Ana, fată cu zestre, dar fără noroc, naivă, „o fire tăcută şi
oropsită”, lipsită de iubirea părintească, este o victimă fără apărare
pentru arivistul Ion. Criticul Eugen Lovinescu afirmă: „prinsă la mijloc
în lupta pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, biata Ana e o tragică
victimă”. Pentru tatăl şi bărbatul ei, ea nu va atinge niciodată statutul
de fiinţă umană, ci le asigură doar garanţia proprietăţii asupra
pământului.

3. Ilustrarea relaţiei dintre două personaje:

Exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, Ion se

individualizează prin modul de a-l obţine: o batjocoreşte pe Ana şi o
împinge la spânzurătoare. Cum „lacomia de zestre e centrul lumii”( G.
Calinescu), patima pentru pământ a tânărului sărac şi ambiţios îl face să
renunţe la femeia iubită, Florica, şi să aleagă o fată cu zestre. Ion îşi
urmăreşte scopul cu viclenie şi tenacitate, o joacă pe Ana la horă, o
cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi apoi se înstrăinează.
Sarcina Anei devine vizibilă, fata îndură ruşinea, iar Vasile Baciu este
silit astfel să accepte căsătoria. Cu toate acestea, Ion dă dovadă de
naivitate, deoarece fără o „foaie de zestre”, nunta nu-i aduce şi
pământul. Este rândul socrului său să se arate viclean.
 La nuntă, Ion are un al doilea moment de ezitare. Nu o iubeşte pe
Ana şi se gândeşte să fugă în lume cu Florica, dar îşi aminteşte de
pământ şi renunţă la idee. Cum Ana este însărcinată, Ion o joacă pe
Florica şi o îmbrăţişează închipuindu-şi că este soţia lui. Ana tresare ca
„muşcată de viperă”, plânge şi presimţindu-şi nenorocirea, rosteşte
treptat de acum înainte: „norocul meu, norocul meu!”. După nuntă,
Ana este bătută şi alungată fără milă de către soţ şi tată. După un timp,
la intervenţia preotului Belciug, Vasile Baciu trece tot pământul pe
numele ginerelui său. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Ana isi intelege conditia de victima a luptei celor doi
barbati. Lipsita de iubirea parinteasca, crezuse ca Ion o iubeste.
Dragostea este inlocuita de sentimente precum vinovatie, rusine si
dezgust, iar Ana gaseste in sinucidere singura solutie de iesire din
suferinta. La înmormantare, Ion si Vasile Baciu îngenunchează de o
parte si de alta a coşciugului „ca doi vinovati”. Sinuciderea Anei şi
apoi moartea lui Petrişor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete.
Dezumanizarea personajului se manifestă de-a lungul întregului roman
în atitudinea faţă de Ana.

Incheiere
In concluzie, Ana şi Ion sunt personaje antitetice: blândeţe-
brutalitate, devotament-egoism, iubire-interes, caracter slab-caracter
tare. Orbit de patima pentru pământ, Ion nu vede în această femeie
decât un mijloc de a-şi atinge scopul, fapt reflectat de comportamentul
său faţă de Ana. Moartea Anei anticipează destinul lui Ion, principalul
vinovat moral.
Așadar, parvenitul Ion repetă modelul socrului său, care a
procedat în tinerețe la fel ca el, căsătorindu-se cu o fata bogată, cu
deosebirea că tatăl Anei și-a iubit nevasta pentru că l-a scăpat de
sărăcie. La el, cele două ”glasuri”, pământul și iubirea, s-au împăcat.
În schimb, Ion nu se mulțumește cu pământul obținut fără scrupule,
folosindu-se de sentimentele Anei. ”Ion este o brută. A batjocorit o
fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare și a rămas în cele din
urmă cu pământ.” (G. Călinescu)