ION

de Liviu Rebreanu
(romanul realist, de tip obiectiv)

Romanul este specia literară a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune mai
amplă, desfășurată pe mai multe planuri narative, personaje numeroase și conflicte puternice.

Perioada interbelică este una de mare dezvoltare a literaturii române, romanul fiind o
preferință a scriitorilor, permițând prezentarea amănunțită a lumii înconjurătoare. Astfel că, o
mulțime de scriitori și - au manifestat talentul artistic, publicând române, ca, de exemplu : Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu.

Romanul " Ion", de Liviu Rebreanu, apare în 1920 şi aparţine literaturii române interbelice,
fiind considerat o capodoperă chiar de la aparitie. Eugen Lovinescu, criticul literar care a
susţinut modernismul in literatură şi care era împotriva tematicii rurale, a apreciat totuşi acest
roman, considerându-l “un fluviu curgător de fapte ce dau impresia vieţii in toate dimensiunile
ei.”

Acest roman se încadrează prin toate caracteristicile sale, romanului realist, de tip
obiectiv, chiar dacă Nicolae Manolescu a afirmat că “este primul roman modern din literatura
română”.

Romanul e structurat în două părţi echilibrate între ele şi intitulate sugestiv “Glasul
pământului” şi “Glasul iubirii”, punând astfel în valoare conflictul interior din sufletul
personajelor principale. Cele două părţi conţin 13 capitole, respectiv, şase în vol.I şi şapte în
vol.al II-lea, capitole care poartă titluri semnificative, formate dintr-un singur cuvânt: Începutul,
Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul,
George, Sfârşitul.

În acest roman, fiind unul realist, Rebreanu realizează o imagine a satului românesc,
din Ardeal, de la începutul secolului XX , sat surprins sub toate aspectele vieţii. Folosind
principiul mimetic, lumea creată este realistă şi obiectivă, înfăţişând problemele cu care se
confrunta ţărănimea şi intelectualitatea din Ardeal, într-o perioadă în care acesta se afla încă
sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar.

Conform tiparului romanului realist, incipitul şi finalul romanului se află în relaţie de

simetrie, realizându-se acea structură rotundă sau de corp sferoid.

Incipitul romanului “Ion” descrie drumul prin care se pătrunde în spaţiul narativ, o
descriere dinspre exterior spre interior, de la general spre particular; este prezentat drumul care
porneşte din “şoseaua cea mare ce vine de la Cluj, întovărăşind Someşul, în stânga şi-n
dreapta”,o ia apoi spre satul Jidoviţa şi înaintează vesel printre dealuri, până ce dă buzna în
satul Pripas, “pitit într-o scrântitură de coline”. Este aşadar o pătrundere liniară, până în
marginea satului unde întâlnim o troiţă pe care un Hristos cu “faţa spălăcită de ploi îşi tremura
jalnic trupul de tinichea ruginită”, sugerând simbolic preocuparea oamenilor pentru problemele
materiale şi mai putin pentru suflet. Finalul romanului revine la aceeaşi imagine a drumului ce
se îndepărtează de sat, îl lasă în urmă, împreună cu “zvârcorile vieţii sufleteşti, patimile” şi se
pierde apoi în şoseaua cea mare şi largă. Şi la sfârşitul romanului găsim imaginea troiţei, de
data aceasta însă cu Hristosul “cu faţa poleită de câteva raze întârziate”, imagine care
marchează întoarcerea oamenilor către Dumnezeu, mai ales că, tocmai s-a sfinţit biserica cea
nouă.

Specifică romanului realist este şi descrierea amănunţită a drumului, apoi a caselor din
sat: casa învăţătorului Herdelea este cea dintâi, având două ferestre care se uitau “tocmai in
inima satului cercetătoare şi dojenitoare”. Peste drum de casa acestuia, se afla casa lui
Alexandru Pop Glanetaşul, o casă “acoperită cu paie, ce abia se vedea prin spărturile gardului”.
Satul e pustiu, e duminică după-amiază şi oamenii sunt la hora care se ţine in curtea văduvei lui
Maxim Oprea. Hora este pretextul de care se foloseşte naratorul pentru a aduna personajele,
pentru a le cunoaşte şi a anticipa conflictele dintre ele. Sesizăm, de asemenea, stratificarea
oamenilor în funcţie de pământ, “bocotani” şi “sărăntoci”; se respectă o anumită ierarhie,
primarul stă alături de bătrânii satului şi de cei bogaţi, iar lângă ei sunt intelectualii, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea; pe de lături sta şi Alexandru Glanetaşu, ”ca un câine
la uşa bucătăriei, neîndrăznind să se amestece între cei bogaţi.

Conflictul romanului este evident încă de la horă, conflictul exterior, dintre cei săraci şi
bogaţi, conflictul dintre Vasile Baciu şi Ion sau dintre Ion şi George, conflict care degenerează în
bătaia de la cârciumă, cât şi celălalt conflict, interior, subliniat prin cele două părţi ale
romanului, conflictul din sufletul personajului principal, între pământ şi iubire. Apar şi câteva
conflicte secundare, între preot şi învăţător,iar mai târziu, este evidenţiat şi conflictul naţional,
între români şi autorităţile austro-ungare.

Dacă până aici simbolistica romanului a fost una liniară,( drumul), la horă apare cercul,
cel care se strânge în jurul personajelor, hora duminicală devenind “o horă a soartei”.

Romanul aparține curentului realist, prin folosirea principiul mimetic, naratorul

realizează astfel monografia satului românesc, din Ardeal, de la începutul secolului al XX-
lea, surprinzând evenimentele esenţiale din viaţa omului, obiceiuri, datini sau activităţi zilnice:
hora, nunta, înmormântarea, Crăciunul, tăiatul porcului, colindele, sfinţirea bisericii, munca
câmpului, secerişul, momentul naşterii pe câmp etc., aşa cum erau în realitate, dând impresia
vieţii adevărate.

Tema romanului o constituie problema pământului, a ţăranului român, confruntat

mereu cu problema lipsei acestuia, pentru că pământul înseamnă viaţa însăşi, înseamnă poziţie
socială, bunăstare, fiind de asemenea o trăsătură realistă.

Subiectul romanului este destul de simplu, desfăşurat pe mai multe planuri narative,
respectându-se toate momentele acestuia.

Expoziţiunea e la începutul romanului, cu prezentarea satului, dar mai ales, a

personajelor prezente la horă. Intriga e în momentul în care Ion Pop al Glanetaşului e batjocorit
de Vasile Baciu, care îl numeşte fleandură, hoţ, tâlhar şi sărăntoc, fapt care îl va determina pe
acesta să îşi dorească pământul cu orice preţ. Desfăşurarea acţiunii se derulează pe mai
multe planuri narative, unul urmăreşte evoluţia personajelor care se învârt într-un nucleu
format din:Ion,VasileBaciu,Ana,Florica,George, iar pe un alt plan, intelectualii satului, preotul şi
familia învăţătorului. Acţiunea debutează cu bataia dintre Ion şi George, urmată de planul lui Ion
de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, pentru ca era bogată, deşi el nu o iubea şi ea era
urâtă. După mai multe conflicte cu tatăl Anei, Ion obţine pământurile dorite, însă Ana, batjocorită
şi de tatăl ei, şi de soţ, se va sinucide, spânzurându-se. Spre disperarea lui Ion, şi copilul
Petrişor, rămas ca o garanţie a pământurilor, se va îmbolnăvi şi moare. Ion revine la Florica,
iubirea dintâi, măritată acum cu George Bulbuc. Deznodământul romanului va rezolva toate
conflictele: Ion e surprins noaptea la Florica şi omorât cu sapa de George, care va merge la
ocnă, iar Florica va rămâne în singurătate şi de ruşinea satului.

Pe celalalt plan narativ e urmarită relaţia dintre intelectualii satului, neînţelegerile dintre
preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea. Învăţătorul are greutăţi, pentru că nu se afla în
bune relaţii cu stăpânirea autro-ungară. Este foarte preocupat şi îngrijorat de măritişul fetelor
Laura şi Ghighi, care nu au zestre, de viitorul lui Titu, băiatul lui, care va pleca la Bucureşti şi va
deveni ziarist; pe de altă parte, situaţia lor materială este în pericol, deoarece aveau casa
construită pe pământul bisericii, astfel că în finalul romanului,vor fi nevoiţi să plece din sat.

Din analiza evenimentelor prezentate în roman, rezultă că acestea au fost relatate pe

baza principiului coerenţei şi al cauzalităţii, respectat de narator, acţiunea având o
desfăşurare logică şi cronologică.

Romanul e remarcabil prin câteva scene reprezentative, una fiind hora de la începutul
romanului, iar un alt moment este sărutarea pământului.

O scenă narativă semnificativă este la începutul romanului, hora, acea întâlnire

duminicală, când e prezent tot satul. Sătenii se grupează aici după statutul social conferit de
averea pe care o dețin. Cei tineri joacă, fetele nepoftite privesc de pe margine, alături de femeile
mai în vârstă, copiii se joaca prin preajma lor, iar bărbații înstăriți s-au retras pentru a discuta
despre "treburile obștei". Naratorul observa impulsul lui Alexandru Glanetasu, țăranul sărac și
marginalizat, de a participa și el, împreună cu "bogătașii, dar nu îndrăznește," pe de lături, ca un
câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetasu ". Ion însă se va impune și o
ademenește pe Ana în jocul dragostei. Cand îl vede cu Ana, Vasile Baciu, tatăl ei, îi adresează
cuvinte jignitoare, făcându-l "sărăntoc" și "hot", dar Ion accepta injuriile, pentru că în suflet i se
întărește convingerea de a pune mâna pe pământurile Anei "Genunchii îi tremurau,... fiece
vorbă îl impungea drept în inima".

O altă scenă semnificativă este sărutul pământului de către Ion. Acest moment este
considerat punctul culminant al romanului, momentul când cele doua "glasuri" se confunda.
Pământul este identificat cu persoana iubita care trebuia să - i aparțină. "Dorea să simtă lutul
sub picioare… Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele… luă în mână un bulgăre și -
l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată". Gestul lui depășește sfera realului, "Apoi încet,
cucernic, fără sa - și dea seama, se lasă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele de
pământul ud. Și - n sărutarea asta grăbită simți un fior rece, amețitor", personajul capătă
dimensiuni epopeice. "Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme, care a biruit o
ceată de balauri ingrozitori. Și pământul parcă se clatina, se închina în fața lui" .

Astfel, în romanul “Ion”, al lui Liviu Rebreanu, ca roman realist, de tip obiectiv, este bine
reliefată legătura dintre realitate şi ficţiune, care constituie geneza romanului. Rebreanu
mărturiseşte că a pornit în scrierea acestui roman, de la trei fapte reale: într-o primăvară, fiind la
vânătoare, în satul natal, a văzut un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare, sărutând pământul,
într-un gest plin de patimă; la scurt timp, sora lui îi povesteşte despre un alt eveniment, petrecut
în satul vecin, cu o fată , Rodovica, fiica unuia dintre cei mai bogaţi ţărani din sat, că a fost
bătută crunt de tatăl ei, pentru că a rămas însărcinată cu cel mai sărăntoc flăcău din sat; un alt
punct de plecareîl constituie o discuţie pe care o are, cu un tânăr ţăran, Ion Pop al Glanetaşului,
care vorbeşte despre pământ cu multă patimă, considerându-l cauza necazurilor.

Nararea în roman se face la persoana aIII-a, în mod obiectiv, detaşat, naratorul oferind
asupra evenimentelor şi personajelor o perspectivă auctorială; este acea viziune “dindărăt”
sau focalizare zero, în care naratorul e obiectiv, omniscient, un narator care ştie totul
despre personajele sale, ba chiar şi gândurile acestora; astfel, suntem alături de Ion,la horă şi
simţim alături de el umilinţa şi batjocura, dorinţa lui de a obţine pământurile şi o poziţie socială;
cu ajutorul naratorului omniscient aflăm de planul pe care îl pune la cale Ion, pentru a pune
mâna pe pământul lui Vasile Baciu, prin Ana. Acest narator este, în acelaşi timp, omniprezent,
ca în scena în care Ion sărută pământul. Gândurile personajului, conflictul interior, între cele
două glasuri, al pământului şi al iubirii, apare prezentat în roman sub forma unor scene de
analiză psihologică, chiar dacă romanul este realist obiectiv, însă acest element oferă
modernitate romanului, alături de tehnica anticipaţiei şi a contrapunctului.

Personajele romanului sunt personaje tipice curentului realist, personaje tipice în

situaţii tipice, care îşi urmăresc cu tenacitate scopurile, fiind consecvente cu ele însele.

Ion al Glanetaşului este tipul ţăranului român, însetat de pământ care considera că,
prin pământ are demnitate şi poziţie socială, valoare. Din acest punct de vedere, el se înscrie în
tiparul ţăranului universal. Din alt punct de vedere, şi anume a mijloacelor folosite pentru
parvenire,Ion intră în categoria arivistului, a parvenitului care se foloseşte de mijloace necinstite,
de sentimentele Anei,ca modalitate de atingere a scopurilor. Personajul Ion a fost apreciat în
mod diferit de doi mari critici, George Călinescu şi Eugen Lovinescu, unul considerându-l “o
brută, stăpânită de instinctul de stăpânire a pământului,iar celălalt un personaj inteligent,dotat
cu viclenie şi o voinţă imensă. Deşi acest personaj reprezintă ţăranul român dintotdeauna, felul
în care Ion îşi rezolvă problema pământului nu e caracteristică satului românesc, motiv pentru
care naratorul îl pedepseşte în finalul romanului.

Ion,ca personaj principal al romanului,dă şi numele acestuia,fiind astfel personaj

eponim, pentru că în jurul lui se învârt toate celelalte personaje, ba mai mult,el e cauza tuturor
necazurilor satului. Naratorul îi realizează portretul şi biografia,prin caracterizare directă, atunci
când ni-l prezintă,ca”iute şi harnic ca măsa şi când îi vorba de muncă,nu se codeşte”.Invăţătorul
Herdelea l-a îndrăgit de mic copil, ba chiar a insistat pe lângă Glanetaşul, să-l dea la şcoala cea
mare din Armadia, “ca să-l facă domn”.Învăţătorul a reuşit chiar să-l scutească de taxa de
înscriere “fiindcă baiatul era silitor şi cuminte”.Două luni mai târziu,Ion refuză să mai meargă la
şcoală,motivând că îi erau mai dragi muncile câmpului. Autocaracterizarea este realizată de
reproducerea unor gânduri ale personajului :"Și să rămân tot calic… pentru o muiere!... Apoi sa
nu mă trăzneasca Dzeu din senin?" sau "Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu
- i al tău?". Caracterizarea indirectă e prezentă în tot romanul,prin dezvăluirea reacţiilor, a
atitudinilor,a faptelor sale.

Din punct de vedere social, Ion este un tânăr țăran sărac, care înțelege de mic copil valoarea
pământului, de aceea își dorește cu ardoare să scape de sărăcie. Pentru atingerea scopului,
dovedește hărnicie, cât mai ales perseverență. Este isteț, lider al flăcăilor din sat. Pe de alta
parte, are și defecte, este impulsiv, orgolios, dornic de răzbunare împotriva "bogotanilor".
Nu ezita să folosească violenta, iar lăcomia de avere îl va face sa se folosească de viclenie,
dovedindu-şi lipsa de moralitate. Când, după nuntă nu primește toate pământurile, devine
răzbunător pe Ana, considerându-o vinovata. Este și egoist, disprețuitor, nu tine cont de
sentimentele acesteia, ceea ce va provoca moartea ei. Din punct de vedere psihologic, el
trăiește o continuă drama, sufletul lui oscilând între cele două patimi. La final își primește
binemetitata pedeapsa, aceea de a fi omorât cu sapa, de rivalul său, George.

In ceea ce priveşte relaţiile personajului principal cu alte personaje,Ion poate fi

asociat,fie cu Ana, fie cu Vasile Baciu, fie cu tatăl său, Alexandru Glanetaşul.

Ana, fiica lui Vasile Baciu, urâtă, dar cu mult pământ, e victima celor doi barbaţi autoritari din
viaţa ei.Ea e un personaj complex,chiar dacă a fost considerată ştearsă,ca feminitate.Pentru cei
doi,tatăl ei şi Ion,ea nu e altceva decât o modalitate prin care îşi ating scopurile, un trofeu al
unei competiţii între două caractere puternice, neavând niciodată statutul de fiinţă umană. Ana
se lasă păcălită de Ion,în prima parte a romanului,atunci când acesta îi face curte,pentru a-şi
atinge scopul.Mai târziu,pentru Ion, ea nu mai reprezintă nimic, înţelegându-şi singură
condiţia,motiv pentru care va decide conştient să-şi ia viaţa,ca unica soluţie de ieşire din cercul
suferinţei.Moartea Anei va influenţa însă destinul lui Ion care va fi lipsit apoi şi de dragoste
paternă, iar mai apoi şi de dragostea pentru Florica, pentru că încalcă toate regulile.

Romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se încadrează prin toate caracteristicile prezentate în

categoria romanului realist,de tip obiectiv, fiind unul dintre marile valori ale literaturii române
interbelice.