Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului romanesc modern deoarece a scris primul

roman obiectiv din literature romana Ion si primul roman de analiza psihologica Padurea
spanzuratilor.
Romanul este o specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, cu o actiune complexa si
complicata desfasurata pe mai multe planuri narative care pot fi paralele sau intersectate, avand o
intriga complicata, cu personaje numeroase si puternic individualizate care sunt angrenate in conflicte
puternice.
Romanul Ion a aparut in 1920 fiind primul roman obiectiv din literatura noastra iar pentru
initiatorul modernismului romanesc, Eugen Lovinescu, romanul Ion este cel care rezolva o problema
si curma o controversa.
Este un roman social realist deoarece trateaza viata satului si aspecte importante precum: hora,
sfintirea bisericii, nasterea, nunta, moartea, etc, aspecte ce pot incadra romanul si in zona
traditionalismului. De asemenea, mai sunt aduse in lumina institutiile satului: scoala, biserica,
judecatoria, notariatul; familia ca institutie sociala: familia Herdelea, familia Glanetasului, familia Bulbuc,
familia lui Vasile Baciu, precum si destine individuale: Ion, Ana, George, Titu, etc.
Geneza romanului Ionde Liviu Rebreanu a fost chiar o scena vazuta de scriitor pe colinele din
prejurul satului in care un taran si-a sarutat pamantul. De asemenea, o intamplare relatata de sora sa,
Livia, i-a atras atentia: o fata instarita a ramas insarcinata cu un tanar sarac si a fost batuta crunt de tatal
ei. Un alt element care a contribuit la construirea romanului a fost discutia pe care Liviu Rebreanu a
avut-o cu un taran vrednic Ion Boldijar al Glanetasului care nu avea pamant dar care pronunta acest
cuvant cu atata sete de parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adorata..
Prima varianta a romanului Ion a fost o schita din 1908, subiect reluat intr-o nuvela numita
zestreain care a fost conturat portretul lui Ion.
Tema romanului este una social taraneasca: prezentarea problematicii pamantului in conditiile
satului ardelean de la inceputul sec 20. Astfel, personajul eponim, axul in jurul caruia graviteaza toate
conflictele, particularizeaza tema in confruntarea intre doau pasiuni puternice care formeaza un tot
unitar: iubirea pentru pamant si iubirea pentru o singura femeie, ajungand in cele din urma sa fie mistuit
de propriul destin.
Personajul eponim al romanului numele caruia apare si in titlu- ilustreaza tema particularizata
intre doua pasiuni puternice si la fel de indreptatite, vazute ca doua jumatati ale aceluiasi intreg: iubirea
pentru pamant si iubirea pentru o singura femeie. Puternic individualizat, Ion traieste sub impulsul de a
iesi din cercul unui destin vitreg, din zodiac unei fatalitati care il impiedica sa se manifeste in
plenitudinea sa.
Liviu Rebreanu este, prin excelenta, un narator omniscient si omniprezent, care povesteste
intamplarile actiunii la persoana a 3-a. Stie totul despre personaj inca de la inceput: era silitor si
cuminte, dar ii era mai drag sa pazeasca vacile pe pamantul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa
coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul.
Romanul se caracterizeaza prin circularitate, data de prezenta drumului in incipit si final-intrarea
si iesirea din satul Pripas-, prin descrierea unor elemente simbol: in incipit se prezinta pe o cruce
stramba se vedea un Hristos cu fata spalacita de ploi, ce-si tremura jalnic trupul, secventa cu rol
pumonitoriu, iar in final, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea; era zugravit cu fata poleita de o raza
intarziata care parca-L mangaia, secventa ce sugereaza ca acest spatiu a fost curatat de tot raul prin
sfintirea bisericii, iar viata isi reia cursul firesc.
Titlurile primului si ultimului capitol al romanului: Inceputul si Sfarsitul ilustreaza perfect
imaginea corpului sferoid pe care il concepe Rebreanu, in incercarea de a crea un cosmos nou, cu toate
atributele realului. Hora satului si prezentarea personajelor din incipit sunt refractate in capitolul 13 prin
pedepsirea personajelor, respectiv infaptuirea dreptatii morale.
Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de corp sferoid al
romanului care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic (saraci-bogati), dar si
cultural (tarani-intelectualitatea satului).
Ca prim personaj al textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar intre realitate si
fictiune. Soseaua cea mare si fara de sfarsit, marcata de o serie de toponime identificabile pe harta
(Carlibaba, Somes, Cluj, Bistrita, Bucovina, Trecatoarea Bargaului) este un transparent simbol al realitatii.
Din aceasta sosea se desprinde un drum care conduce initial cititorul in fictiunea romaneasca si care il va
inapoia la finalul realitatii. Drumul, la inceput vesel, neted, jucaus, inainteaza in ritm alert spre Pripas,
pentru a surprinde satul adormit sub zapuseala unei duminici linistite. La final, drumul batatorit se
deplaseaza monoton-monoton, ca insusi mersul vremii, imbatranit si obosit de zvarcolirile vietii, de
patimile, nazuintele si dramele la care a fost martor.
Crucea stramba cu Hristosul care isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita vegheaza, atat la
inceput, cat si la final, o lume rau alcatuita, in care se macina destine incapabile sa se verticalizeze.
Simetria dintre incipit si final, descrierea drumului care la inceput se desprinde, iar apoi se
pierde in soseaua cea mare, pare sa-i sugereze cititorului ideea(sustinuta si de soarta protagonistului)
zadarniciei zbaterilor vietii.